FRICA. Trump la Casa Albă Ioana Moldov2019an | 03.09.- Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

FRICA. Trump la Casa Albă

Ioana Moldov2019an | 03.09.

În noua viziune politică, totul este simplificat la un profan cât costă, pentru că orice are un preț. Asta-i realitatea unui om de afaceri, nu?

În urmă cu exact un an, pe 11 septembrie 2018, apariția unei cărți făcea marile titluri ale zilei. Fear: Trump in the White House (Frică – Trump la Casa Albă) a reușit să vândă aproximativ 1,1 milioane de exemplare în prima sa săptămână în librării și online, cel mai bun prim contact cu publicul din istoria aproape centenară a editurii (Simon & Schuster, înființată la New York în 1924). Recordul e elocvent mai ales dacă ținem cont de faptul că editura publică în medie 2.000 de titluri pe an, iar dintre autorii casei fac parte nume foarte cunoscute: F. Scott Fitzgerald, Doris Lessing, Ernest Hemingway sau contemporanii: Dan Brown, Stephen King, Andrew Solomon.

Autorul, Bob Woodward (n. 1943), este unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști de investigație din presa americană. Orice curs de jurnalism american începe cu articolele scrise de el și colegul său, Carl Bernstein, la cotidianul The Washington Post, care au demascat un președinte (Nixon) gata de orice pentru a păstra puterea, inclusiv încălcarea sau îngrădirea unor drepturi. Cu republicanul Nixon, democrația americană s-a apropiat periculos de mult de dictatură. Munca jurnalistică a celor doi, susținuți de întreaga presă serioasă care a angajat resurse considerabile pentru a verifica fiecare ramificație a scandalului Watergate, a dus la demisia președintelui american, singurul asemenea caz din întreaga istorie a Casei Albe.

A fi jurnalist în America este o mare responsabilitate, adânc înrădăcinată în istoria națiunii. Presa a devenit o adevărată forță politică odată cu lupta pentru independență a coloniilor britanice. De aceea primul amendament al Constituției americane se referă la libertatea de exprimare și libertatea presei, care nu pot fi îngrădite de nici o lege.

Bob Woodward a scris 19 cărți despre politica și politicienii americani. A scris despre Nixon, Obama, George W. Bush, iar 13 dintre cărțile sale au devenit best-sellers. Are la activ două premii Pulitzer și este cel mai cunoscut și respectat jurnalist american al momentului. Este unul dintre editorii asociați ai cotidianului The Washington Post, iar legenda sa va continua să impună respect și admirație și pentru că fiica sa, Tali Woodward, este directorul programului de Master al Școlii de Jurnalism a Universității Columbia (una dintre cele opt cele mai prestigioase universități private americane, reunite sub numele de Ivy League).

Încă de la începuturile mandatului prezidențial Trump, Woodward și editorul să, Alice Mayhew, au discutat despre importanța unei cărți care să urmărească cât mai aproape cu putință această nouă eră politică, încărcată de controverse interne și externe.

Prologul și cele 42 de capitole care compun cartea sunt prezentate cu o notă de subsol identică, dar foarte importantă pentru credibilitatea informațiilor expuse: „Informațiile conținute în acest capitol se bazează în special pe o serie de interviuri aprofundate, realizate cu surse primare“.

Talentul lui Woodward nu constă doar în capacitatea de a găsi sau a se lăsa găsit de aceste surse primare, de a fi putut reuni o serie de informații clasificate sau secrete și de a le prezenta în așa fel încât să nu intre sub incidența niciunei legi de securitate națională. Talentul său constă în a povesti Casa Albă ca și cum ar fi scenaristul unei noi serii din House of Cards, celebrul serial TV produs de Netflix începând cu 2013.

Prologul prezintă o stare de fapte alarmantă. Gary Cohn, 57 de ani în septembrie 2017 - data primului moment ales de autor pentru a plonja în măruntaiele Casei Albe Trump -, are 27 de ani de carieră la banca Goldman Sachs. Se apropie de biroul prezidențial - biroul se numește Resolute Desk (un fel de loc unde se rezolvă orice situație). Peste tot mape cu hârtii, dar ochii îi cad pe o mapă care conține următoarele inițiale: KORUS. Este numele tratatului dintre SUA și Coreea de Sud. Mapa conține o ciornă - o scrisoare pe care Trump o adresa președintelui sud-coreean prin care partea americană își prezenta intenția unilaterală de a pune punct acestei colaborări începute în anii ‘50. În baza acordului KORUS, SUA menține și plătește pentru prezența unei forțe militare de 28.500 militari, plus acces la un program ultrasecret și ultrasensibil care permite supravegherea instalațiilor militare nord-coreene. SAP poate detecta de pe teritoriul sud-coreean, în doar 7 secunde, orice rachetă ICBM (rachetă balistică întercontinentală) lansată din nord. Un ICBM poate atinge Los Angeles în doar 38 de minute, iar detectarea în doar 7 secunde a unei asemenea rachete este vitală pentru securitatea națională americană. Fără o prezență în Coreea de Sud, un ICBM poate fi detectat de radarele stategice din Alaska la 15 secunde de la lansare. Diferența de 8 secunde cântărește greu în strategia de contraatac americană și diminuează șansele unui răspuns eficace. Trump însă este nemulțumit de deficitul comercial între cele două țări, 18 miliarde de dolari anual în defavoarea SUA; plus suma plus 3,5 miliarde pe an, cât costă prezența americană pe teritoriul sud-coreean. Deci SUA se vede obligată să piardă anual aproximativ 21,5 miliarde dolari pentru a afla cu 8 secunde mai repede dacă Coreea de Nord a lansat sau nu o rachetă balistică intercontinentală spre teritoriul american. O factură excesiv de scumpă pentru un om care știe valoarea banilor. Time is money – spune o nu prea veche maximă capitalistă americană. Dar o secundă care să coste 2,68 miliarde e... o exagerare.

Trump este prezentat ca un individ limitat în inteligență pentru că singurul fel în care înțelege politica externă sau internă ține de posibilitatea traducerii unei situații într-un echivalent financiar – un fel de cât costă, în dolari, această relație diplomatică sau parteneriat strategic. Într-o lume în care istoria a creat anumite afinități între națiuni sau anumite parteneriate de bună colaborare, noul locatar de la Casa Albă schimbă regulile jocului, încercând să stabilească un preț „corect“ pentru situații care până acum erau calculate în funcție de „monede“ mai filosofice, de genul: tradiție, istorie, sprijin pentru democrație, sprijin pentru securitate, umanitate, pace, securitate. În noua viziune politică, totul este simplificat la un profan cât costă, pentru că orice are un preț. Asta-i realitatea unui om de afaceri, nu?

Trump este prezentat ca un tip coleric, instabil, care își schimbă opiniile de la o zi la alta, de la o oră la alta. Dă ordine care trebuie duse la îndeplinire în timpi care n-au legătură cu mersul lumii. „Oprim asta imediat“, spune de cele mai multe ori, chiar dacă i se explică faptul că orice tratat are clauze legate de timpi preciși (ce țin de un număr suficient de mare de zile) pentru denunțare unilaterală sau altă rupere de tratat. Mobilizează o întreagă administrație pentru o chestiune exactă, iar apoi, după ce toată lumea a încercat să traducă în realitate ordinul, Trump se dezinteresează de situație. După câteva săptămâni sau luni, revine la obsesia inițială și se aruncă cu o violență fără margini în urgența de a pune iar punct.

Gary Cohn ar fi actualizat celebra frază a lui J.F. Kennedy („Nu întreba America ce poate face pentru tine, ci întreabă-te ce poți tu face pentru America“). Sub Administrația Trump devine: „nu ce putem face pentru America, ci ce am reușit să-l împiedicăm să facă“. O întreagă administrație lucrează pentru a contra ideile eronate ale președintelui, a-i argumenta și a-l descuraja în a gândi de un fel sau altul.

Acțiunea primului capitol se situează undeva în luna august a anului 2010, moment în care David Bossie, militant conservator, îl contactează telefonic pe Steve Bannon, un producător de filme documentare, și el cu opinii conservatoare. Discuția telefonică curge cu replici delicioase, ironice, care ar fi putut foarte bine constitui un foarte promițător început de teatru contemporan.

David: Poți să mă însoțești la NewYork?

Steve: Ce să facem acolo?

David: Să ne vedem cu Donald Trump.

Steve: Despre ce să vorbim cu el?

David: Are de gând să se prezinte la alegerile prezidențiale.

Steve: În ce țară?

Pas cu pas, capitolele prezintă încredibilele sforării și momente-cheie ale devenirii lui Trump. Woodward reușește să povestească detaliile acestei ascensiuni cu umor și uimire, cu surpriză și suspans, ca și cum Trump ar fi un personaj de ficțiune, inventat pentru coperțile cărții. Trump amintește puțin de Lopahin, argatul devenit stăpân în Livada de vișini a lui Cehov. Aceeași determinare, aceeași încrâncenare de a scruta viitorul și de a-l programa.

Woodward lasă un document incredibil pentru posteritate, dar și un manual detaliat despre bucătăria internă a administrației americane. De ce Frica pentru titlu? Pentru că Trump declara în 31 martie 2016, la Trump International Hotel (în Washington), într-un interviu acordat autorului, că: „Adevărata putere este – nu știu dacă am curajul să pronunț cuvântul – este frica“. //

Petele dragonului Codrut Constantinescu | 17.09.2019 - Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Petele dragonului

Codrut Constantinescu | 17.09.2019

Unul dintre efectele boomului chinez este răspândirea corupției și a individualismului, exact două dintre tarele pe care ideologia comunistă le respingea, aruncându-le în cârca capitalismului vicios.

Scriitorul Yu Hua este unul dintre cei mai cunoscuţi critici ai regimului comunist din Republica Populară Chineză de azi şi, trebuie să recunoaştem, ne-am mirat atunci când am aflat că el continuă să trăiască (aparent) liber în China, chiar în capitala Beijing. Ne-am fi aşteptat mai degrabă să ispăşească o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin zece ani în Laogai. Probabil că statura lui internaţională previne dispariţia lui subită în vreun lagăr de concentrare sau probabilitatea unui accident de maşină. Yu Hua, născut în sudul Chinei în 1960, este unul dintre cei mai mari scriitori de limbă chineză de astăzi. A scris poezie, proză scurtă, dar a devenit cunoscut prin romanele Strigăte în ploaie (1991), În viață (1993), Cronica unui negustor de sânge (1995)1 care are drept cadru uluitoarea revoluție culturală maoistă2, care i-a marcat copilăria. „Am crescut în timpul Revoluției Culturale. Părinții mei erau medici și o duceam ceva mai bine. Noi mâncam carne o dată sau de două ori pe lună, pe când majoritatea familiilor mâncau o dată pe an.“

Volumul China de astăzi văzută prin ochii unui scriitor* reuneşte o serie de articole publicate de Hua în ziare occidentale de top (de la Los Angeles Times, International Herald Tribune și The New York Times, până la Corriere della Sera, pentru a ne face o imagine asupra respectului de care se bucură scriitorul chinez), în care îşi defăimează fără ruşine ţara, criticând cu umor regimul comunist pe mai multe paliere (politica lui, cenzura lui, dezvoltarea economică galopantă cu preţul unei poluări uriaşe, dezechilibrele sociale, din ce în ce mai accentuate etc.) pigmentând articolele cu frânturi din experiența lui de viață în China, totuși, o țară care rămâne un mister pentru noi, în ciuda faptului că suntem înecați de produsele fabricate acolo. Despre cenzură Hua scrie pe larg și ne permite să înțelegem cam care sunt limitele libertății de expresie de care se bucură chinezii, care, în ciuda unei dezvoltări economice spectaculoase, se confruntă și cu un sistem de cenzură atroce, care face tot posibilul să țină pasul cu dezvoltarea tehnologiilor de informare și comunicații, ceea ce nu e facil, când ai sute de milioane de posesori de telefoane mobile inteligente. Dar asta nu înseamnă că regimul comunist nu face tot posibilul să cenzureze internetul, cenzura fiind, alături de represiunea dură, unul dintre pilonii regimurilor comuniste. E drept, era mai ușor pe vremea lui Stalin sau Mao. „Ca să se poată exprima liber și să evite cenzura, internauții folosesc din plin mijloacele retorice și au devenit maeștri în utilizarea metaforei, a comparației, ironiei, umorului, exagerării, sugestiei etc., creând fraze splendide de o ironie usturătoare, pline de aluzii și de exprimări eufemistice.“ Dar oare bancurile din România lui Ceaușescu nu foloseau exact aceeași rețetă? Despre poluarea care afectează dramatic China și care este minimalizată cu toată puterea propagandistică de cătare Partidul Comunist, Hua scrie că „Pe vremea lui Mao Zedong, puterea politică era menținută prin îndoctrinare forțată; astăzi, principala metodă este creșterea economică. Sunt localități în care poluarea atmosferică este combătută prin limitarea circulației: mașinile au dreptul de a circula pe rând - mai întâi cele cu număr par, apoi cele cu număr impar“. O metodă de decongestionare a traficului care ne sună destul de cunoscut nouă, românilor trecuți de 40 de ani. Principalul factor poluant nu este nici fumatul (unii membri de Partid ar fi promis că se vor lăsa, pentru a diminua poluarea atmosferică!), nici circulația intensă, e drept, ci sutele de combinate chimice, petrochimice, rafinării și turnătorii, care elimină în atmosfer[ o poluare atât de teribilă încât în ianuarie 2013, de exemplu, în capitala RPC au fost 24 de zile cu smog. Paradoxal, poluarea nu ține cont nici măcar de directivele PCC. Ajuns în Hong-Kong, cazat într-un hotel pe malul marii, autorului a început să i se facă rău: organismul lui era obișnuit cu poluarea din Beijing, aerul proaspăt marin provocându-i atroce dureri de cap. Un cititor i-a recomandat, candid, să-și pună capul în dreptul unei țevi de eșapament pentru a-și reveni. În alt articol denunță „gradul de poluare din ultimele două decenii [din China] este la fel de mare cât toată poluarea din cele unul sau două secole de revoluție industrială la un loc“.

Criticile sale la adresa puterii comuniste sunt explicite: „Mă sună un reporter străin care vrea să știe ce semnificație are pentru mine cea de a șaizecea aniversare [a RP Chineză, proclamată la 1 octombrie 1949, când comuniștii și-au marcat victoria din războiul civil chinez, împotriva forțelor naționaliste ale Kuomindang-ului condus de Chiang-Kai-Șek, care s-au refugiat pe insula Formosa, fostă colonie japoneză, actualui Taiwan- n.m.]. I-am răspuns că din punctul meu de vedere este doar cu un an mai mult decât cea de-a cincizeci și noua“. De altfel, în articolul Amintiri despre ziua națională, Yu Hua rememorează pentru ziarul italian Corriere della Sera amintirile sale din copilărie legate tocmai de această dată mitică, fondatoare a Chinei comuniste, în care era proslăvit Mao Zedung, atât în filmele de la cinematograful provincial local, din sudul Chinei, cât și de ziarele oficiale, pe care tatăl său le folosea pentru a forma un fel de tavan în camera copilului. Care seara, înainte de a adormi, îl privea pe Mao în compania unor colaboratori care tot se schimbau, pentru că, de regulă, erau executați, unul după altul, dând dovadă de nesupunere ideologică. Nici Mao nu suporta prea bine critica adusă genialelor sale politici, cam ca Stalin, amândoi fiind la fel de ranchiunoși, având o memorie fabuloasă. Pentru un străin, combinația între regimul comunist represiv și economia capitalistă este greu de înțeles, unul dintre efectele boomului economic fiind răspândirea corupției și a individualismului, exact două dintre tarele pe care ideologia comunistă le respingea (teoretic) cu vehemență, aruncându-le în cârca capitalismului vicios. „Dintr-o societate în care politicul prima, am devenit o societate în care domnește banul, cu probleme tot mai mari de corupție, degradarea mediului și inegalitate economică.“ O altă racilă care ar afecta societatea chineză actuală este și nostalgia față de un trecut idealizat. Două astfel de manifestări ar fi tipice, una apărând printre săraci (în trecut toată lumea era săracă), iar cealaltă printre îmbogățiții prin metode dubioase, care atunci când sunt prinși și ajung în pușcărie (sau sunt în pragul sinuciderii) încep dintr-o dată să-i plângă de milă pe cei săraci, dar care măcar nu riscă nimic decât să sufere de foame și să doarmă într-un pat prost dintr-o garsonieră mizerabilă. În RP Chineză de azi, în ciuda faptului că ar fi devenit cea de a doua economie a lumii, aruncând asupra lumii un uragan de produse de export de calitate jalnică, există în continuare 100 de milioane de chinezi care trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi și care consumă „orez otrăvit, lapte praf și chifle din orez toxice, legume contaminate, șuncă fără pic de carne, jucării periculoase, ouă false sau tăiței de ghips“.

Articolele lui debordează și de un umor hâtru, Yu Hua folosindu-se de o gamă largă de povețe, întâmplări din trecutul bogat al chinezilor, pline de înțelepciune, pentru a-și întări eșafodajul argumentației sale. Un singur exemplu concludent. „În cartea Însemnări din pădurea de zâmbete din dinastia Quing, este o anecdotă care sună astfel: un om avea o prăjină de bambus foarte lungă și voia să intre cu ea pe poarta cetății. A încercat să o țină pe verticală, dar n-a putut intra; a încercat pe orizontală, însă tot în zadar. Atunci, un bătrân l-a sfătuit să o rupă în două și să intre“. În 2011 Yu Hua era mult prea optimist: „Cred că de acum încolo China nu are decât două opțiuni: fie merge pe calea democrației, fie pe cea a revoluției. Ambele sunt la fel de anevoioase“. Din păcate, până în momentul de față, partidul comunist nu a abandonat politica sa represivă, iar evenimentele recente din Hong-Kong demonstrează mai degrabă contrariul - comuniștii, structural, nu au cum să abandoneze puterea. Din lectura acestui volum de publicistică ne dăm seama că şi RP Chineză are probleme interne mult mai grave decât lasă să se întrevadă regimul comunist, obsedat de a reflecta în lume o imagine aurită, agresivă, care combină forţa militară brută cu mierea miliardelor (pe această Fată Morgana și oficialii români, de la Victor Ponta până la actualul premier, au impresia că o întrezăresc și că ea, sărmana, ne rezolvă toate problemele de dezvoltare a infrastructurii din România. Fiind o iluzie, așa și rămâne). //

1. Despre care am scris și în revista 22 https://revista22.ro/cultura/snge-contra-hran-n-china-lui-mao
2. Un adevărat război civil provocat de ideile aberante ale lui Mao Zedung.

YU HUA

China de astăzi văzută prin ochii unui scriitor

Traducere din chineză și note de Mugur Zlotea

Editura Humanitas, București, 2019, 164 pp.

TAGS:

YU HUAMUGUR ZLOTEAEDITURA HUMANITAS

LUMEA LUI BANCIU, 3 OCT 2019, P1/3

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Dumitru G Sin

omunicat de presă Grupul pentru Dialog Social

Redactia | 03.10.2019

3 octombrie 2019

Grupul pentru Dialog Social a luat act de demisiile domnului Gabriel Liiceanu și doamnei Monica Macovei, survenite ulterior Adunării Generale la care au participat și și-au exprimat votul. Regretăm opțiunea acestora și dezavuăm afirmațiile ofensatoare la adresa unor colegi.

Grupul pentru Dialog Social, cea mai longevivă organizație a societății civile, care anul acesta împlinește 30 de ani, își va continua misiunea în pofida unor sincope, inerente într-o atât de lungă existență. Grupul, format din zeci de intelectuali de valoare, rămâne fidel principiilor și valorilor pe care le-a asumat încă de la formare și va milita, așa cum a făcut mereu, pentru democrație și statul de drept și va fi o tribună de reflecție critică a problemelor fundamentale care frământă societatea românească.

Consiliul Director al GDS

1 oră · 

Citez din ””cavoul democrației de la Național ”S-a lăsat liniștea pe Calea Victoriei 120. A plecat Liiceanu. Filozoful era obișnuit cu multul împărțit între puțini, nu cu puținul împărțit între mulți.”
2019-10-03 · 16:08:43 | Autor: Razvan Ioan Boanchisre puțini, nu cu puținul împărțit între mulți.”

Ultimele noutăți în războiul filosofilor. Liiceanu îi cere 100.000 de euro lui Liviu Antonesei

Autor: Dara Vîlcele26 septembrie 2019

Procesul intentat de Gabriel Liiceanu profesorului ieșean Liviu Antonesei pentru calomnie merge mai departe.

Andrei Cornea, după demisia lui Gabriel Liiceanu din GDS: Poate că plecarea ta, deși nedorită, e cumva utilă / Cei rămași vom deveni mai conștienți de „nucleul liberal“ într-o lume amenințată de iliberalism – Scrisoarea integrală în text

ANALIZE • 4 OCTOMBRIE 2019 • DAN TĂPĂLAGĂ • 3369 VIZUALIZĂRI • 13 COMENTARII

Gabriel Liiceanu, despărțire-bombă după 30 de ani! Nu mai există cale de împăcare

Autor: Dara Vîlcele2 octombrie 2019

Gabriel Liiceanu și-a motivat mutarea-șoc printr-o scrisoare întinsă pe unsprezece pagini.

dar mai aflîm de la pamfletar și de Anna Lesko, goală pe Instagram! Cântăreaţa, război total cu fanii care o atacă pentru imaginile incendiare pe care le postează

YOUTUBE.COM

LUMEA LUI BANCIU, 3 OCT 2019, P1/3

Dumitru G Sin

1 oră · 

Citez din ””cavoul democrației de la Național ”S-a lăsat liniștea pe Calea Victoriei 120. A plecat Liiceanu. Filozoful era obișnuit cu multul împărțit între puțini, nu cu puținul împărțit între mulți.” (i
2019-10-03 · 16:08:43 | Autor: Razvan Ioan Boanchis

YOUTUBE.COM

LUMEA LUI BANCIU, 3 OCT 2019, P1/3

Dumitru G Sin

1 oră · 

Citez din ””cavoul democrației de la Național ”S-a lăsat liniștea pe Calea Victoriei 120. A plecat Liiceanu. Filozoful era obișnuit cu multul împărțit între puțini, nu cu puținul împărțit între mulți.” (i
2019-10-03 · 16:08:43 | Autor: Razvan Ioan Boanchis

YOUTUBE.COM

LUMEA LUI BANCIU, 3 OCT 2019, P1/3

Citez din ””cavoul democrației de la Național ”S-a lăsat liniștea pe Calea Victoriei 120. A plecat Liiceanu. Filozoful era obișnuit cu multul împărțit între puțini, nu cu puținul împărțit între mulți.” (i
2019-10-03 · 16:08:43 | Autor: Razvan Ioan Boanchis

Calea Victoriei 120, cavoul democrației 2019-10-03 · 16:08:43 | Autor: Razvan Ioan Boanchis

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

Calea Victoriei 120, cavoul democrației

2019-10-03 · 16:08:43 | Autor: Razvan Ioan Boanchis

S-a lăsat liniștea pe Calea Victoriei 120. A plecat Liiceanu. Filozoful era obișnuit cu multul împărțit între puțini, nu cu puținul împărțit între mulți. Plebeul Băsescu a mers pe mâna Adrianei Săftoiu și a pompat în GDS. Iohannis s-a prins ce virtuți sufletești și ce loialitate fără fisuri au gedesiștii și le-a aruncat grăunțe și monezi de culoarea și diametrul unui scuipat. Sasul elocvent ca un Trabant n-a avut nevoie de GDS, în vreme ce Băsescu – incult, incult, dar viclean – și-a dat seama că intelectualul român funcționează pe principiul Limba și Buzunarul.

Ne va fi greu fără Liiceanu, pentru că ne obisnuiserăm să ne dea lecții prețioase din acel cavou al democrației, care a fost și este sediul GDS. În locul lui Liiceanu au rămas niște useriști de o rapacitate întrecută doar de fățărnicie. Am citit că unii dintre ei și-au angajat, la GDS, și familiile. Am auzit și că restaurantul din faraonicul sediu al GDS merge mai bine decât revistele și propaganda făcute de GDS. E minunat, dar noii gedesiști trebuie să aducă și lăutari, care să dilibadească sfâșietor, pe ritmuri politically correct, “Din bucata mea de pâine, am hrănit un om și o persoană non-umană de companie.” Eu cred că se pot băga, la GDS, și niște păcănele, dacă tot am asistat la ștafeta tonomatelor. Nostimada intelectuală, servitutea intelectuală, of, of, of!

Întotdeauna cultura a fost sub vremi. Alaltăieri, în presă a duduit o știre dinspre Brașov. La un festival de teatru de acolo, piesa “Scripcarul de pe acoperiș” a devenit “Violonistul de pe acoperiș”, pentru că primarul Brașovului se numește George Scripcaru. Nu-i nimic nou. La sfârșitul anilor ’70, TVR transmitea, în fiecare marți, câte o piesă de teatru. Într-o seară, în locul piesei s-a dat un film, fiindcă redactorii din TVR au primit ordin să scoată “Întoarcerea tatălui risipitor”. De ce? Pentru că tocmai în acea seară se întorcea tovarășul Ceaușescu dintr-o vizită în străinătate.

În fine, voi consemna și o chestie care m-a încântat. Pe Gsp.ro am văzut prima ediție a emisiunii “Prietenii lui Ovidiu”, realizată de Ioanițoaia. A fost o plăcere. E drept, amfitrionul a avut și un invitat pe măsură – Mircea Lucescu. Următorii sunt Ion Țiriac și Adrian Mutu. Nu-i prima dată când scriu că pe Ioanițoaia îl consider Pontiful presei sportive. Acest lucru nu se datorează faptului că a realizat, în România, primul tocșou de profil cu adevărat important, Procesul Etapei. Pe vremea când făcea “Sportul Românesc”, acea publicație era cotidianul cu cele mai puține greșeli gramaticale. V-am surprins, nu? Exact așa s-a întâmplat. Iar pe prima pagină nu găseai nici un luft în limba română, pentru că Ioanițoaia rescria toate știrile și păstra semnăturile subalternilor.

Cititi mai mult: https://www.national.ro/razvan-ioan-boanchis/calea-victoriei-120-cavoul-democratiei-670627.html/#ixzz61MR3KPNY
National