PORTRET Cella Serghi, scriitoare din dragoste pentru Camil Petrescu. „Mă simţeam prinsă ca o muscă într-o pânză de păianjen. Caietul era alături“ - 23 februarie 2019, 04:36 - de Alexandra Şerban - Sursă : Adevărul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html
PORTRET Cella Serghi, scriitoare din dragoste pentru Camil Petrescu. „Mă simţeam prinsă ca o muscă într-o pânză de păianjen. Caietul era alături“ 

 Cella Serghi şi Camil Petrescu, un cuplu în urma căruia a curs multă literatură


23 februarie 2019, 04:36 

de

Alexandra Şerban


   Destinul Cellei Serghi se leagă indisolubil de scriitorul Camil Petrescu. Dragostea i-a aruncat într-un joc dur, în care avântul ei tineresc căuta fericirea lumească, iar cinismul şi precauţiile lui tocmai asta evitau. În schimbul unui certificat de căsătorie, Camil Petrescu i-a oferit lumea largă a literaturii, pe care Cella a îmbrăţişat-o deplin şi în care şi-a cufundat amărăciunile, neliniştile şi singurătăţile.

    ” Eşti cea mai sentimentală dintre toate falsele cinice şi ceea ce e mai grav e că ai sentimentalismul contagios. Sau poate e de vină şi întâmplarea, ceasul. (...) Cum au trecut anii, Cella! N-am ştiut atunci când am scris prefaţa că ea va cădea sub ochii tăi muiaţi în pânza amintirii. Da, în vara aceea ne-am cunoscut şi urzeala romanului era un motiv al convorbirilor noastre dintâi. Vorbeam despre munca mea de acasă, tolăniţi pe lespezile de la Lido. Pe urmă, după ce cartea a apărut, în noiembrie, eu am fost două luni bolnav... şi tu ai aflat şi mi se pare că te-ai speriat. Dar la urma urmelor, poate că n-a fost chiar aşa. Ceea ce e sigur e că erai blondă şi abia terminaseşi liceul. Ne cunoscusem tot la ştrand, la ştrandul Kiseleff, tu pe balustradă, cu părul auriu căzut pe jumătatea dreaptă a feţii, eu pe lângă duş. Dar să vorbim despre altceva...“

        

        Trecuseră aproape trei decenii de când Camil Petrescu începuse să scrie romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“ (publicat în 1930) şi de când o întâlnise pe Cella Serghi. Trei decenii în care povestea lor de dragoste s-a contorsionat în atâtea feluri încât nu mai rămăsese decât literatura. În ianuarie 1954, Camil îi răspundea Cellei la o scrisoare, după ce ea îi spusese că i-a găsit cartea într-o librărie din Sinaia şi a recitit-o, avid, „pentru a câta oară?“, într-o singură noapte. În finalul scrisorii, ca un oftat neauzit, Camil o îndeamnă să schimbe subiectul discuţiei, dar pentru Cella, revenirea la începuturi, la întâlnirea cu el, era indispensabilă, căci a însemnat schimbarea întregii ei vieţi, intrarea într-o nouă lume, cea a marilor scriitori.

      

  Foto: Camil Petrescu, la ştrand, în costum de baie, 1930; Sursa: lumeabuna.ro 

Nora

    Cine era Cella în acea zi de vară în care hazardul a dus-o în calea lui Camil Petrescu? Întâi de toate, se recomanda pe numele ei real: Cella Marcoff. Provenea dintr-o veche familie de origine bulgărească şi se născuse, pe 22 octombrie 1907, în Constanţa, dar familia a trebuit să se refugieze la Brăila şi, ulterior, la Bucureşti, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial.

  Aşadar, la începutul verii lui 1927, în viaţa Cellei s-au produs succesiv o serie de coincidenţe: a luat bacalaureatul, după care seara, a petrecut alături de nişte vecini. La această sindrofie l-a cunoscut pe Alexandru Finţi, actor şi viitor regizor – „Ştiam că zeii coborau uneori din Olimp şi se amestecau printre muritorii de rând, dar nu-mi închipuiam că un actor!... Juca în «Les enfants terribles», piesa lui Cocteau, în care avea un succes imens“. A doua zi, Cella s-a dus la ştrandul Kiseleff, recent deschis publicului. La un moment dat, sprijinită de o balustradă la etaj, îşi scoate pantoful să-l scuture de nisip, când, la parter, un cap bărbătesc iese din zona duşurilor şi-o ceartă cu degetul arătător. Era chiar Finţi. „Peste umărul lui au apărut nişte ochi albaştri, albaştri cum parcă nu mai văzusem. Am coborât în grabă cu pantoful în mână, încercând să mă scuz. Ochii albaştri mă priveau cu un fel de mirare şi încântare. «– Scriitorul Camil Petrescu!», mi l-a prezentat Finţi, cu importanţă, teatral, de parcă l-ar fi anunţat pe Ludovic al XIV-lea“, rememora Cella în volumul autobiografic „Pe firul de păianjen al memoriei“.

       Cella era o fată pasionată de literatură, citea de plăcere scriitori români, fiind apropiată mai ales de Panait Istrati, Ionel Teodoreanu, Duiliu Zamfirescu, dar de Camil Petrescu n-auzise. Fascinată de privirea lui se cam pierduse cu firea, dar Camil părea să fie interesat de persoana ei. Cu o oarecare şovăială s-a prezentat: terminase studiile liceale şi avea de gând să se înscrie la Conservator, să devină actriţă. „«– Şi ce rol ai vrea să joci, dacă ar fi să alegi?» «– Nora de Ibsen!», am răspuns prompt, atât de prompt, încât a zâmbit şi a întinerit cu zece ani. Numai de nu m-ar întreba ce am citit din cărţile lui!“ 

  Scurta întrevedere s-a încheiat cu Cella aruncându-se în bazin să înoate, iar Camil dispărând în mulţime. În zilele următoare, fata a colindat străzile Bucureştiului căutându-i cărţile, dar de cele mai multe ori auzea din partea vânzătoarelor: „Poate Cezar Petrescu?“. 


   

Foto: Cella Serghi, în tinereţe; Sursa: anticariatuldenoapte.ro

„Să rămâi cum eşti acum!“

    În fine, viaţa şi-a reluat cursul normal. În toamna acelui an, Cella s-a înscris la Drept şi s-a angajat secretară la un avocat, lăsând în urmă visurile de actorie. Ulterior, s-a căsătorit cu inginerul Alfio Seni, o alianţă pregătită de ceva vreme, dar o alianţă de nevoie. „Acasă auzeam: «– Dacă nu te poţi întreţine singură, va trebui să te întreţină cineva».“ Revederea cu scriitorul a avut loc tot la ştrand, la Lido, peste un an: „«– Nora! Te-am căutat peste tot. Şi la Conservator. (...) Te-am căutat la toate premierele.» «– N-am fost niciodată la o premieră.» «– În toate restaurantele, seara după spectacol, în toate barurile.» «– N-am fost niciodată într-un bar.» Numai de nu m-ar întreba dacă am citit vreuna din cărţile lui!“. Inginerul şi scriitorul au fost prezentaţi şi chiar s-au împrietenit. Camil avea nevoie de consultanţă tehnică pentru roman, iar Alfio Seni a fost bucuros să-l ajute. Prezenţa lui Camil în preajma cuplului proaspăt căsătorit a devenit o constantă, de la seri la restaurant la interminabile partide de şah acasă la ei.

 ” Îl conduceam până la Capşa. Simţeam că abia aşteaptă să rămână singur să-şi răsfoiască ziarele. Totul îl interesa. Pe mine, doar el. Nu mă chema să intru, să stăm de vorbă. Despre ce am fi putut vorbi acolo, în auzul, în văzul tuturor? Odată m-a întrebat cu totul neaşteptat: «Când vii la mine?». Am plecat fără să răspund. Am fugit. ”

Cella Serghi, „Pe firul de păianjen al memoriei“

   Cella era încântată şi îl găsea tot mai fascinant pe Camil, chiar cu micile lui neajunsuri: „Nu era înalt, şi asta îl supăra poate tot atât de mult cât şi surzenia (n.r. – în timpul războiului mondial, Camil Petrescu a fost afectat la o ureche). Avea un mers sacadat. Umerii înţepeniţi, ochii apropiaţi, atenţi, vrând parcă să audă cu ei şi protestând permanent, vehement, împotriva a tot ce se întâmplă în jurul lui, în ţară, în lume“, îl descria Cella în memorii.

 

  Totuşi, pentru Cella, Camil avea o personalitate magnetică. În scurt timp, au devenit foarte apropiaţi, petreceau împreună timpul liber, la teatru, la film, la curse şi aiurea, iar ea a devenit confidenta şi sfătuitoarea lui. Pentru romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“, ea i-a sugerat cum să arate rochiile eroinei. „«– Dar ar trebui să ştiu cum e eroina, Camil.» «– Când avea optsprezece ani, semăna cu dumneata. Pe urmă s-a schimbat. Să rămâi cum eşti acum!»“ Mai târziu, când scria „Patul lui Procust“, ea a fost cea care i-a sugerat să introducă în roman scrisorile Doamnei T.

Foto: Cella Serghi a preferat ca portretul care îi apărea în fiecare volum publicat să fie din perioada tinereţii; Sursa: cleopatra-lorintiu.net

Mai bine „Moft“ decât „fosta nevastă a lui Camil Petrescu“

  Cella s-a îndrăgostit iremediabil de Camil. S-a înfiripat această dorinţă nebună de a fi unul pentru celălalt, doar ei doi, ca el să facă un gest radical şi să o ia din braţele soţului. Dar Camil nu făcea nimic. Doar când rămâneau singuri, se strecura lângă ea şi-i şoptea tandru: „Moft!“, căci aşa o alinta.

  

 „Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur şi uşor ironic. Sigur şi puţin trist. Ca un om în faţa unei vitrine, admirând o bijuterie care-l fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar ştie bine că asta nu se poate. (...) Dar pentru mine pământul s-a micşorat. E atât cât îl înconjoară pe el. Lumea e toată el“, scria ea în memorii. Pe lângă acel avânt al dragostei şi-a făcut loc în sufletul ei şi o oarecare tristeţe care punea stavilă impulsurilor.

 Alfio Seni începuse să înţeleagă jocul lor, dar l-a tolerat, din cine ştie ce motive. Numai că în mintea soţiei lui se instalase dorinţa unui divorţ. Ceea ce s-a şi întâmplat, mai târziu. Cella şi Camil nu şi-au împlinit niciodată dragostea, au rămas în acea pendulare ludică şi tragică şi şi-au spus „prieteni“. Ea s-a recăsătorit cu judecătorul Ion Bogdan. 

    Spre sfârşitul vieţii a povestit cum a înţeles ea dragostea fără dragoste: „Experienţa cea mai grea de suportat: singurătatea în doi şi compromisul afectiv pe care uneori trebuie să-l facem. La adăpostul căsniciei eram ferită de capcanele vieţii. Dar am văzut şi cât de tristă e singurătatea în doi, cât de dureroasă“. În ceea ce priveşte relaţia dintre ea şi Camil Petrescu, s-a resemnat, la umbra înţelepciunii şi a înţelegerii diferenţelor care aduc împreună şi separă, în acelaşi timp, doi oameni: „Când eram tânără, mi se părea că dovada cea mai sigură că un bărbat te iubeşte este să te ia de nevastă. Pe Camil îl vedeam zilnic şi totuşi nu mă cerea de nevastă (aş fi fost în stare să divorţez şi să mă căsătoresc cu el). Mai târziu, am înţeles de ce n-o făcea: era pasionat de filosofie, era sărac... Şi-i mai bine că nu s-a realizat această dorinţă a mea, căci, probabil, n-aş mai fi fost eu, ci doar «fosta nevastă a lui Camil Petrescu»“, spunea ea în ultimul său interviu, acordat în 1992 lui Ilie şi Doinei Rad. Peste câteva luni, pe 19 septembrie 1992, avea să moară, la vârsta de 84 de ani, în apartamentul ei din Bucureşti, înţesat de amintiri, tablouri, cărţi şi scrisori. 

 ”Mă simţeam prinsă ca o muscă într-o pânză de păianjen. Caietul era alături. Vroiam să-i spun ce mă doare, ce mă nelinişteşte, ce simt. Scriam multe pagini sub forma unor scrisori. A doua zi îmi era ruşine de platitudinea lor. Rupeam foile din caiet, le mototoleam, le aruncam, după ce, cu ciudă, le făceam bucăţele. ” 

Cella Serghi, „Pe firul de păianen al memoriei“ 

„Trebuie să fii independentă, să ai un nume al tău“

  

Foto: Cella Serghi, portret realizat de Magdalena Rădulescu; Sursa: clasate.cimec.ro 
        Camil a fost cel care a introdus-o pe Cella în lumea literară a vremii. Ion Cantacuzino, Petru Comarnescu, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Mircea Eliade şi Liviu Rebreanu erau personaje obişnuite ale cercului lui Petrescu. Dar, dintre toţi, Mihail Sebastian a devenit un prieten apropiat al Cellei, după întoarcerea lui din Paris, în vara lui 1931. Discuţiile lor despre literatură şi filosofie s-au lovit, de câteva ori, şi de relaţia ei improbabilă cu Petrescu. „Camil e un celibatar convins! Să nu crezi că se va însura vreodată. (...) Dar să ştii că nimic nu-i mai primejdios decât să te însori cu o femeie inteligentă. Eşti pentru Camil o primejdie şi el ştie asta. Ascultă-mă pe mine! Camil trăieşte pentru opera lui. Femeile modifică destinul bărbatului, mai ales dacă e artist“, i-a spus Mihail Sebastian, încercând să-i spulbere iluziile despre o fericire tradiţională, despre o dragoste după canoanele vechi.

 A scris la insistenţele lui Camil 
     Pe de altă parte, Camil Petrescu a început să îi spună tot mai des Cellei să se apuce de scris. „O cronică mondenă pe marginea unei premiere de teatru sau de cinema, a unui meci de fotbal, a unei gale de box. Trebuie să fii independentă, să ai un nume al tău. Îmi dau seama că avocatura nu te interesează. Dar o rubrică la o gazetă?“, i-a spus el într-o zi. Şi ea l-a ascultat. „El a fost cel care m-a îndemnat să scriu, să nu-mi risipesc viaţa. Camil era, pe atunci, scriitor şi eu nu eram. Camil ştia cât de greu se scrie şi eu nu ştiam. Şi totuşi, el m-a obligat, într-un fel, să devin scriitoare. Pentru asta îi sunt recunoscătoare.“
  „El a fost cel care m-a îndemnat să scriu, să nu-mi risipesc viaţa. Camil era, pe atunci, scriitor şi eu nu eram. Camil ştia cât de greu se scrie şi eu nu ştiam. Şi totuşi, el m-a obligat, într-un fel, să devin scriitoare. Pentru asta îi sunt recunoscătoare.”

   Cella Serghi a publicat, la început, o serie de reportaje şi de cronici de teatru în revistele „Gazeta“ şi „Reporter“, sub pseudonimul Cella Marin. Primul reportaj a fost „Week-end în Bucegi, toamna“, un succes gazetăresc ce a fost urmat de altele, şi mai apreciate, „La baia de abur“ şi „Match de foot-ball“. Ulterior, a început colaborări cu alte reviste şi ziare, precum „Revista Fundaţiilor Regale“, „Universul“, „Viaţa românească“, „Femeia“, „Flacăra“, „Gazeta literară“. Totuşi, Cella n-a rămas multă vreme pe această traiectorie, a gazetăriei: „N-am perseverat prea mult în această direcţie, căci fiecare reportaj mă consuma enorm. Îmi luam foarte în serios meseria, aşa cum, de altfel, am tratat întotdeauna scrisul: cu multă dăruire. Fiecare articol din acea perioadă, dar şi de după aceea (căci de gazetărie nu m-am lăsat chiar de tot), îmi solicita concentrare maximă, echivalentă celei cu care aş fi scris o pagină de roman. Multe dintre aceste pagini au şi fost integrate în romanele mele de mai târziu“, le spunea ea soţilor Rad, în 1992. 

  Evadare la Paris 

    În 1934, ivindu-se oportunitatea de a pleca la Paris alături de o prietenă, Cella îşi face bagajele şi fuge de dragostea neîmplinită. „Am să plec, am să uit, are să-mi treacă, am să mă întorc vindecată.“ Camil Petrescu a ajutat-o cu toate pregătirile: i-a aranjat colaborări cu „Realitatea Ilustrată“ şi cu „România literară“, reviste cărora să le transmită cronici şi reportaje din Franţa; i-a cumpărat biletele de tren şi a iubit-o, în sfârşit. Vremea petrecută în Paris, nu i-a alinat prea tare suferinţele, însă aici, Cella a strâns suficiente poveşti şi experienţe cât să poată să-şi construiască romanele de mai târziu.  

 „Pe atunci eram foarte sigură că voi muri la 30 de ani“

    Cella Serghi credea în romanul trăit, credea că „nimeni n-a moştenit niciodată nimic, afară de poveştile unor întâmplări de spaimă“. Era inspirată de autori precum André Gide şi Panait Istrati, care scriau clar şi la obiect, fără să nareze prea mult, fără să filosofeze prea mult. „«Pânza de păianjen» are chiar un motto din Gide. Mi se potrivea perfect, mai ales acea paranteză: «Car vous êtes triste, Laura» («Pentru că eşti tristă, Laura»). Ştiţi că din cauza acestui motto, la care n-am vrut să renunţ, romanul n-a fost reeditat şi a fost pus la index în biblioteci timp de 16 ani, din 1946 până în 1962?“, povestea scriitoarea, în 1992. 

    Cella n-a fost influenţată în scrierea romanelor de opera lui Camil Petrescu. Ba dimpotrivă, spunea ea: „De pildă, Camil n-a scris un singur cuvânt despre copilărie; or, ea este, la mine, o dominantă. Camil se jena să recunoască faptul că a fost sărac. Amintiţi-vă că Ladima a fost găsit cu 500 de lei în buzunar ca să nu se spună că s-a sinucis din cauza sărăciei. În scrierile mele, sărăcia este puternic marcată... În romanele, în piesele lui Camil, bărbaţii sunt superiori, femeile mediocre, cu un trecut dubios (cu excepţia Doamnei T.). La mine este exact invers!“. 

      Nici nu s-a apucat de scris romane pentru el. La începutul anilor ’30, tatăl ei a murit, iar evenimentul a marcat-o profund. S-a tot gândit la viaţa lui şi la viaţa familiei, la drumurile pe care i-au purtat istoria, sărăcia, nevoile. Atunci s-a hotărât să scrie un roman inspirat din viaţa ei: „Am fost atât de marcată, încât am hotărât să scriu o carte, o singură carte, ca o singură viaţă, a mea. Să las ceva în urmă. Pe atunci eram foarte sigură că voi muri la 30 de ani. Voiam să mor tânără, deşi nu mă consideram tânără la 30 de ani. De ce, nu e important. Era şi o modă atunci: se sinucideau tinerii, aşa, ca proştii, fără vreun motiv clar. Dar, mă gândeam, cum să plec de tot fără să las în urmă copilăria, marea, care a fost prima mea dragoste, tot ce am păstrat la opt-nouă ani în suflet, când am fugit din Constanţa? Paradoxal, ideea morţii, obsesia ei era un stimulent pentru viaţă şi pentru creaţie“.

„Eşti un scriitor“

       În 1936, când a fost gata manuscrisul, primul căruia i-a cerut să-l citească a fost Mihail Sebastian, urmat de Liviu Rebreanu. Cel din urmă a asigurat-o, părinteşte, cu mâna pe umărul ei: „Eşti un scriitor“. „Sebastian ezita să-mi ia manuscrisul: «Camil n-o să-ţi ierte că nu l-a citit el cel dintâi»“. 

   Ea nu i-l dăduse pentru că se temea de critica lui şi de nesiguranţele ei de debutantă. Până la urmă, manuscrisul a ajuns şi la Camil Petrescu, care nota în jurnal: „23 decembrie 1936, noaptea târziu. Am cetit până după ora 2 (e deci 24 decembrie) romanul scris la maşină al Cellei Serghi. E de o bogăţie faptică, de o sensibilitate, de o autenticitate care depăşeşte cu mult tot ce aşteptam anul acesta de la ea... E totuşi mediocru prin incultura ei, e plin de gafe printre care una singură (dintre sute şi sute) ar îngropa o carte... Totuşi e un material care uşor prelucrat (pentru mine ar fi asta foarte uşor dacă aş avea timp) ar da o carte de mare succes“. Dur la critică scriitorul, dar lucrurile s-au desfăşurat în următorul fel: cartea a apărut în anul 1938, cu un scurt înscris pe copertă: „Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian au recomandat Editurii acest roman“.

    Idiosincraziile domnului Călinescu

     Publicul a primit cu mare încântare opera Cellei şi numeroşi critici literari ai vremii au lăudat demersul ei. Au existat, însă, şi voci împotrivă – în general, adversarii scriitorilor care recomandaseră cartea. Un caz aparte a fost, totuşi, George Călinescu. Călinescu nu a făcut nicio recenzie romanului de debut al Cellei Serghi şi nici nu l-a inclus în „Istoria literaturii române“. Situaţia a fost generată de o gafă care a rănit orgoliul criticului literar. În 1938, Cella nu i-a trimis cartea cu dedicaţie – pur şi simplu, n-a ştiut de existenţa lui George Călinescu la Iaşi. Ulterior, Cella a aflat că George Călinescu obişnuia să treacă periodic pe la librăria Alcalay, unde verifica numărul de exemplare vândute din „Pânza de păianjen“ în comparaţie cu „Enigma Otiliei“, care apăruse în acelaşi an. „În 1938, critica s-a ocupat mai mult de «Pânza de păianjen», decât de «Enigma Otiliei». D.I. Suchianu, de pildă, îmi spunea pe atunci că G. Călinescu s-a supărat pe el, pentru că în «Le Moment», unde Suchianu colabora cu regularitate, a scris aşa de mult despre mine şi nu despre el. «Dar, zic, ai scris şi despre el!» Zice: «Da, dar mi-a spus: De ce ai scris mai întâi despre Cella Serghi şi pe urmă despre mine?!».

 Foto: Apartamentul Cellei Serghi era înţesat de cărţi, tablouri şi tot felul de amintiri; Sursa: lumeabună.ro

    Lucruri de neuitat 

     După publicarea romanului „Pânza de păianjen“, Cella se simţea un om împlinit. Nu dorea să devină scriitoare, să se afirme în literatură. Scrisese o carte şi considera că era suficient. Într-o zi, însă, se plimba pe strada Câmpineanu alături de Camil, când s-au întâlnit cu E. Lovinescu. „Dumneata ai scris «Pânza de păianjen»? Ştii că am cumpărat cartea de trei ori ca s-o pot dărui, căci mie nu-mi place să împrumut cărţi. Nu ţi s-a spus la Alcalay, la librărie, că te aştept la cenaclu?“, i-a spus atunci Lovinescu. 

     Invitaţia primită de Cella la „Sburătorul“ l-a determinat pe Camil să o ducă la prima cofetărie din drumul lor: „Şezi! Te-am adus aici pentru că nu vreau să uiţi niciodată că Lovinescu ţi-a spus că ai talent şi că eşti scriitoare. E un moment pe care nu trebuie să-l uiţi, fiindcă de la Maiorescu până la Lovinescu n-a existat un critic mai important“, i-a spus scriitorul. 

    Ajunsă la cenaclu, Cella a primit de la Lovinescu lovitura de graţie: „Ce ai de gând să mai scrii?“. Or, ea n-avea de gând să mai scrie nimic. Considera aventura încheiată. Totuşi, şi-a construit un răspuns pe loc: „Am să scriu o carte în care eroina mea va fi scriitoare şi vrea să fie scriitoare, pentru asta renunţând la orice altceva“. 

    Din acel moment, Cella Serghi a fost scriitoare de mare angajament şi anvergură, cu opere printre care s-a numărat „Cad zidurile“ (1950), roman reeditat sub titlul „Cartea Mironei“ (1965) şi, în final, „Mirona“ (1972), romanul promis lui Lovinescu. „Întrebată deseori care e cartea mea preferată, de care dintre eroinele mele mă simt mai legată, am răspuns fără ezitare: Mirona. Poate fiindcă mai mult pentru ea am suferit, pentru această carte pe care am scris-o împreună în nopţile în care timpul parcă înceta să mai curgă în clepsidră“, spunea Cella Serghi. Alte volume importante au fost şi „S-a dumirit şi Moş Ilie“ (1950), „Cantemiriştii“ (1954), „Genţiane“ (1970), „Iubiri paralele“ (1974), „Pe firul de păianjen al memoriei“ (1977) şi „Această dulce povară, tinereţea“ (1983). 

   

În loc de epilog 

  Cella Serghi a trăit şi a creat în regimul comunist. N-a pactizat, însă a avut viziuni de stânga, ca mulţi alţi intelectuali, a filosofat pe marginea viabilităţii unui astfel de experiment socio-politic pus în practică de altfel de conducători decât cei din acele vremuri. În fine, Cella Serghi s-a adaptat timpurilor, a supravieţuit şi a creat. În 1992, apucând să vadă România la începutul tranziţiei, a lăsat un mesaj final în interviul acordat soţilor Rad, despre viitorul societăţii româneşti: „E bine că am scăpat de regimul comunist. O spun eu, care am crezut în ideea de comunism. S-au făcut în anii ’50 greşeli de neiertat. Pătrăşcanu, bogat, intelectual rafinat, cu atâtea calităţi, a fost închis de burghezie şi, apoi, asasinat de comunişti. Nu avem voie să repetăm aceste greşeli. Înţeleg că se petrec în toate domeniile schimbări, deschideri, însă, din păcate, la noi, acum, nu se mai munceşte. Şi asta este cea mai mare greşeală! Se chiuleşte! Păcat de tinerii care au murit, dacă lucrurile continuă aşa cum sunt. Să sperăm că nu-i decât o perioadă de trecere... Mesajul meu adresat tinerilor ar fi să muncească mai mult şi mai bine şi să simtă mai profund ceva pentru ţara asta...“.

citeste totul despre: cella serghi camil petrescu portret panza de paianjen literatura eugen lovinescu sburatorul george calinescu mihail sebastian liviu rebreanu

Citeste mai mult: adev.ro/pncx8x

PORTRET Cella vie! Tinereţe fără bătrâneţe la 104 ani. „Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul, bolile care distrug fiinţa umană“ 16 februarie 2019, 08:20 de Anca Vancu - Adevărul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

PORTRET Cella vie! Tinereţe fără bătrâneţe la 104 ani. „Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul, bolile care distrug fiinţa umană“

Cella Delavrancea. DESEN Florian Marina 

 16 februarie 2019, 08:20

 de

Anca Vancu

  Pianista Cella Delavrancea şi-a trăit secolul din plin. Dacă ar exista un elixir al tinereţii sale, acesta ar consta în faptul că a iubit muzica „pe care o respira prin toţi porii“, a fost înconjurată de personalităţi culturale, precum I.L. Caragiale şi George Enescu, a fost apreciată de public şi de elevii săi. Şi, mai presus de toate, mărturisea ea, a fost ferită toată viaţa de trei „boli“ care distrug omul: gelozia, invidia şi orgoliul.

    Cella Delavrancea purta, în acea seară, o rochie din catifea verde. Era 9 decembrie 1987, iar pianista urma să împlinească peste câteva zile 100 de ani. Televiziunea Română a organizat, la insistenţele jurnalistei Marinela Rotaru, un eveniment dedicat centenarului pianistei. Să fim mai precişi: autorităţile comuniste nu s-au opus organizării şi seara festivă a fost, astfel, posibilă. S-a ţinut la Sala Radio din Bucureşti, cu un public numeros, mult peste capacitatea sălii, dar în cel mai discret mod cu putinţă. Cella nu era nici pe departe simpatizată de sistem. Pe afiş, evenimentul a fost anunţat fără prea mari pretenţii: „Tinereţea clasicelor armonii. Invitată de onoare: Cella Delavrancea“. Era însă o premieră: pentru prima dată, un artist român participa la aniversarea propriului centenar.  

   Timp de patru ore animate de momente artistice şi „varietăţi“, Cella a ascultat emoţionată discursurile elogioase ale oamenilor de cultură şi apropiaţilor despre viaţa şi activitatea ei ca pianistă, scriitoare şi mult iubită profesoară. Nimic nu o neliniştea mai mult decât laudele excesive. La finalul serii, a urcat pe scenă în aplauze furtunoase şi însoţită de elevul ei preferat, Dan Grigore. „Nu ştiu dacă o să pot să vorbesc destul de explicit la pian toată recunoştinţa pentru simpatia pe care mi-aţi dat-o subit şi care alungă bătrâneţea. Mă simt ca şi cum aş avea 19 ani…“, a glumit ea. A încheiat seara cântând un Preludiu de Bach, nu înainte de a-şi prinde, cochet, o garoafă roşie primită din public de nasturele rochiei verzi.

    Secretul longevităţii Cellei Delavrancea 

 

  Cine ar fi crezut că Cella avea să-şi ţină promisiunea făcută în urmă cu zece ani? La un alt eveniment dedicat aniversării sale de 90 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din România, după ce artista a cântat un vals de Chopin – acelaşi pe care i l-ar fi cântat lui I. L. Caragiale la Viena când ea avea 14 ani –, a lansat o invitaţie care a stârnit râsetele publicului: „Şi acum, toţi cei care sunteţi prezenţi, vă invit peste zece ani, când voi implini vârsta de 100 de ani!“. Cella a vorbit şi atunci despre spiritul ei veşnic tânăr şi ludic. Mărturisea că, dacă ar exista un secret al longevităţii sale, acesta ar consta în faptul că a fost ferită de trei „boli“: „Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul. Acestea sunt bolile care distrug fiinţa umană“, spunea pianista.

  Cella Delavrancea a trăit, în sensul deplin al cuvântului!, 104 ani. A cunoscut pe propria piele beneficiile şi tragismele mai multor regimuri politice şi sociale. S-a născut pe vremea monarhiei, crescând într-o familie şi o lume în care vibra dragostea pentru artă, în toate formele ei: literatură, muzică şi pictură. Comuniştii au marginalizat-o, încercând să-i ştirbească din popularitate. I-au luat catedra de profesoară de la Conservatorul din Bucureşti, mutând-o la Liceul de Muzică. Un compromis pe care l-a acceptat, ţinând cont că intelectualii etichetaţi ca „duşmani ai poporului“ erau trimişi în lagărele şi puşcăriile comuniste. A prins şi din primii paşi făcuţi timid spre democraţie, salutând Revoluţia şi jelindu-i victimele. Cella a murit pe 9 august 1991, după „un lung drum croit cu energie binefăcătoare, ca un cer de vară“, după cum mărturisea în volumul memorialistic „Dintr-un secol de viaţă“.  

  Îndrăgostită de muzică „încă din faşă“

     Cea mai mare fiică a scriitorului, avocatului şi fostului primar al Capitalei, Barbu Ştefănescu Delavrancea, şi a Mariei Lupaşcu, licenţiată în filosofie şi matematică, directoare la Şcoala Centrală  – şi ea o pianistă talentată – a avut încă trei surori. Margareta, alintată Bebs, a devenit, mai târziu, profesoară şi membră de frunte a cenaclului lui Eugen Lovinescu, „Sburătorul“. Niculina, căreia i se spuna Pica, a fost o pictoriţă apreciată de colecţionarii vremii. Şi Henrieta – care n-a scăpat fără poreclă: Riri –, a devent, în interbelic, una dintre primele arhitecte românce. Era perioada când valul feminismulului lua amploare în România, iar emanciparea femeilor, în special din înalta societate, avea să fie remarcată şi de Cella mai târziu: „Sunt bucuroasă să constat că talentele feminine pot sfida realizările bărbaţilor“. 

   Cella a prins dragostea de muzică „încă din faşă“, după cum mărturisea ea în memorii, auzind compoziţiile lui Beethoven, Bach şi Chopin ale mamei sale care răsunau prin casă. Primele lecţii le-a luat chiar de la ea, la vârsta de 3-4 ani. La 8, deja ţinea concerte în sufragerie.
.      „

     „Din generaţia mea, eu străluceam la pian. Mama îmi formase gustul expresiei, fiind o remarcabilă pianistă, eleva preferată a maestrului Eduard Wachmann (n.r. – compozitor, profesor de pian şi armonie la Conservatorul din Bucureşti), cu premii strălucite la Paris. La 11 ani am devenit eleva lui. De la el am învăţat să urmăesc vibraţiile unui sunet, să-mi făuresc tuşeul, acea atingere a degetelor pe clape pornind misterul sugestiilor cerebrale“, scria Cella în volumul îngrijit de Valeriu Râpeanu şi publicat în 1987. Era doar un pas firesc ca pasiunea ei să devină o vocaţie şi carieră, urmând, ulterior, cursurile Conservatorului Naţional francez.   
    

       „Taică, tu ai să scrii“ 

  Pianul nu a fost singura îndeletnicire a Cellei. „Taică, tu ai să scrii“, îi spunea tatăl ei, care o alinta „copilul meu ideal“. Cella citea de mică şi ajunsese să vorbească franceză şi germană fluent. Obişnuia să-i strecoare pe sub uşă bileţele mamei sale ca să-i ceară câte ceva, în loc să deschidă uşa şi să-i rostească cu viu grai ce-şi doreşte. Sau îi trimitea scrisori cusătoresei care lucra la ei în casă şi le făcea rochiţe. „O chema Emiluţa şi era urâtă, dar eu iubeam şi căutam echivalenţe comparative ca să mă priceapă. Eram de 5 ani şi de pe atunci mijea în mintea mea darul de sinestezie: «Nu te iubesc ca pe mama, pentru că o singură mamă avem», apoi urmau alte motivări, hârtia veche se rupsese. Am regăsit sfârşitul, intercalat de multe puncte de exclamare: «Ah! Ah! Ah! Am găsit! Te iubesc cum iubesc macul roşu de pe pălăria mea de vară“, nota micuţa pianistă.   

     Tatăl ei adora să-i citească scrisorile fiicei sale, „Ciocul meu“ –  un alt apelativ pentru Cella, căci, la fel ca surorile ei, şi ea era alintată în fel şi chip. Vedea în ea nu doar o muziciană desăvârşită, dar şi o viitoare scriitoare talentată. „Eu prevăz în acest mic drăcuşor un scriitor admirabil, deşi nu ne-am preocupat de această înclinare a ei. Ce vrei, temperament bogat... Ar fi fost în stare să ajungă o matematiciană de forţă. Ea îmi verifică şi vechea nestrămutata mea credinţă: adevăratul talent, original şi mare, e o figură în toate direcţiile“, îi scria Barbu Delavrancea soţiei sale, într-o scrisoare apărută în lucrarea sa, „Opere, volumul IX“.

    Era un vizionar Barbu Ştefănescu Delavrancea, să nu-l bănuim doar de părinte iubitor. Chiar aşa s-a întâmplat. La fel ca în muzică, Cella s-a impus şi prin calitatea scrisului, publicând mai multe volume de-a lungul vieţii, nuvele şi cronici muzicale. Criticul literar Şerban Cioculescu a definit-o pe artistă „cea mai pătrunzătoare inteligenţă muzicală“, de „o inteligenţă acut masculină unită cu o sensibilitate adânc feminină“ pentru scrierile sale. 

Caragiale către Cella: „Aghiuţă, adu’ mâna să ţi-o sărut. Şi pe-a stângă. Aia e cea deşteaptă“

Casa familiei Delavrancea era ca un hub cultural. Se perindau zilnic oameni politici, avocaţi şi artişti, care se adunau în jurul unei mesei rotunde din casa lor de pe strada Polonă. Obişnuiau să bea ceai şi să ronţăie pesmeţi cu anason, în timpul discuţiilor care se prelungeau până în miezul nopţii.  

       

     Câteva întâlniri din copilărie i-au marcat existenţa şi au contribuit la educaţia Cellei. Ea povesteşte, în memoriile ei, cum juca ţintar cu arhitectul Ion Mincu. Era preferatul ei şi al surorilor sale, pentru că le răsfăţa cu prăjituri şi jucării. Vasile Lascăr i se părea că seamănă cu un personaj din poveştile orientale, asemenea vizirilor şi băieţilor sultanilor din „O mie şi una de nopţi“: „Frumoşi, palizi, bruni, cu ochi până la tâmple“. Lui Alexandru Vlahuţă, care era cel mai vechi prieten al tatălui ei, îi spuneau „Măestraşul“. Se duceau împreună la piaţă, unde târguiau peşte, în special barbuni pentru domnul Delavrancea. Cellei i se părea că Vlahuţă semăna cu un vers de haiku: „O linişte stranie de filosof îl făcea impunător“.    

   Cella era poreclită „Aghiuţă“ de I.L. Caragiale   

    În atelier la Grigorescu: „Nu pot să lucrez, cască mereu!“ 

   Când se auzea „a venit domnul Grigorescu“, pianul amuţea brusc. Se pare că Nicolae Grigorescu nu suferea muzica. Pictorul era, şi el, bun prieten cu tatăl ei. Barbu Ştefănescu Delavrancea avea, de altfel, talent la desen, şi era mare pasionat de pictură. Ori de câte ori mergea la Paris, se ducea să o vadă pe Mona Lisa, opera lui Leonardo da Vinci. Grigorescu chiar glumea pe seama lui: „Nenişorule, de ce nu te laşi de politică să lucrezi cu mine doi ani şi te fac meşter mare!“.   

     Primul tablou-portret nu se uită niciodată, iar Cella rememorează prima întâlnire în atelierul autorului „Carul cu boi“. „Cred că eram de zece ani când l-am văzut pentru prima oară pe domnul Grigorescu. Sosise cu tata la dejun. M-au izbit ochii lui rotunzi, mari şi negri. «Să mi-o aduci la atelier», i-a zis lui tata. După două zile, eram la maestru, aşezată pe scaun în faţa unui şevalet. Începusem să casc, lăcrămam şi obrajii mi se umezeau. Grigorescu picta în tăcere, cu pensulări rapide. Dintr-odată s-a întors către tata şi i-a spus enervat: «Nu pot să lucrez, cască mereu, du-o acasă!»“, scria Cella despre cum a pierdut o imagine a copilăriei sale. Şi totuşi, peste câţiva ani, într-o expoziţie, Cella şi-a recunoscut faţa în schiţa pe care Grigorescu a completat-o punându-i o brobodiţă pe cap.   

     Cam acesta este anturajul în care s-a format mica pianistă. Învârtită prin întâlniri memorabile şi oameni cu ştaif. Febleţea ei a rămas, însă, Ion Luca Caragiale. Sentimentul a fost reciproc. Caragiale scria, în 1909, în „Universul“: „Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticeşte un monstru sălbatic: Arta“.    

      Cella a povestit, în „Dintr-un secol de viaţă“, cum s-a înfiripat prietenia sa cu nenea Iancu. „L-am cunoscut de pe când eram fetiţă. Când sosea la noi în casă, îi săream înainte. După ce îşi descarcă toată verva, săruta mâna mamei, îmbrăţişa pe tata şi mă ducea la pian. Mă poreclise «Aghiuţă». M-aşezam la pian. Cântam o piesă. Caragiale asculta în picioare cu o expresie îmblânzită: «Încă o dată…». Apoi iar: «Încă o dată». Mă punea să-i repet aceleaşi pagini de câte cinci ori în şir. Apoi se apleca ceremonios: «Aghiuţă, adu mâna să ţi-o sărut … şi pe-a stângă. Aia e cea deşteaptă.» Mă sfătuia: «Să cânţi, Aghiuţă, cu gust şi cu pasiune. Nu uita că expresia cea mai înalta a muzicii este logica romantic㻓, scria Cella Delavrancea

Cella Delavrancea, Luca Ion Caragiale şi Ecaterina Caragiale, la Berlin, în 1910.
  „Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim“

        S-a zvonit că, între cei doi, a existat o relaţie amoroasă. Nu ştim. Cert e că Cella a vorbit, mereu, în în termeni frumoşi despre I.L. Caragiale. Într-o scrisoare datată 11 noiembrie 1910, Cella Delavrancea îi scrie prietenei sale Mărgărita Miller Verghi, care avea un renumit pension în Bucureşti, unde Cella studiase până la 14 ani. „Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă, unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu (n.r. – Barbu Delavrancea), iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim. Semnat: Bătrâna ta ciocănitoare în drum către Italia“, potrivit Fondul Saint Georges – corespondenţă – Cella Delavrancea – Margareta Miller Verghi, din cadrul Bibliotecii Central Universitare

    În ultimul an de viaţă al lui Caragiale, Cella a locuit acasă la el, în Berlin, unde dramaturgul se refugiase cu familia sa după acuzaţiile lui C. Al. Ionescu ca ar fi plagiat nuvela „Năpasta“. Scurtă paranteză: Caragiale l-a acţionat în justiţie şi a câştigat fără probleme, graţie pledoariei avocatului său – tatăl Cellei, Barbu Ştefănescu Delavrancea.

    Caragiale a murit în patul său şi pe muzica Cellei 

    Era perioada de avânt a tinerei pianiste de 25 de ani, care dădea concerte, umplea săli şi creştea din aplauze. În dimineaţa morţii lui Caragiale, Cella studia la pian sonata lui Schumann în fa diez minor. „Dimineaţa fragedă a primăverii nordice lumina covoarerele odăii şi pânza de Grigorescu: carul cu boi în dreptul hanului. Nemişcarea lucrurilor în jurul meu, sub vibraţia acordurilor muzicale, îmi transmiseseră o nelinişte lăuntrică “, descria pianista atmosfera şi starea de spirit.  Brusc, a auzit un ţipăt şi a fugit spre camera lui Caragiale, unde soţia lui rămăsese împietrită. „Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Caragiale ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat. De atunci, nici n-am mai studiat sonata de Schumann, nici n-am mai suportat s-o aud“, scria îndrăgita lui, „Aghiuţă“.

      Pianistul Dan Grigore, discipol şi foarte apropiat de Cella Delavrancea, povesteşte, în cartea-interviu „Lumea în Si Bemol“, despre presupusa relaţie dintre cei doi. „Caragiale, pare-se, ar fi fost îndrăgostit de ea. Alexandru Piru, care în calitate de secretar al lui Călinescu se cam uita pe gaura cheii, avea versiunea că ar fi trăit cu Caragiale. Eu cred că l-a iubit, fiindcă mi-a vorbit foarte frumos de el, toată viaţa. Ea era puştoaică, Caragiale era bărbat în toată firea, autoexilat la Berlin, după decepţia cu procesul în care fusese acuzat de plagiat. Probabil că ea a simţit că-l poate ajuta să treacă peste, că-l poate vindeca cu prezenţa ei, cu scrisorile“, povesteşte pianistul intervievat de Dia Radu.   

Brâncuşi i-a pregătit un prânz cu ciuperci

  „ Bucuria mea de a cânta cu el la sonatele lui Beethoven, Mozart şi alţii a fost întotdeauna la zenit din punctul de vedere al interpretării. Ne înţelefeam de la prima repetiţie. Mi-aduc aminte că îl rugasem, în preajma unui concert de trei sonate ale lui Beethoven, să nu exagerăm viteza finalului din sonata în do minor. Enescu m-a liniştit. Dar, la Ateneu, în final, Enescu a pornit-o în goană nebună şi premejdioasă pentru partitura de la pian. Am cântat-o pe nerăsuflate, sărind de pe claviatură ca un cal de curse. Enescu, ascunzându-şi nasul cu mâna, râdea: J’ai voulu voir si vous etiez capable de cette folie. (n.r. – «Am vrut să văd dacă sunteţi capabilă de această nebunie») . De atunci, am devenit prieteni“, a povestit Cella Delavrancea momentul cu cel pe care l-a numit „cel mai mare violonist muzician pe care l-am auzit“. 

         La Paris, în 1922, Cella a avut parte de o altă întâlnire memorabilă. Îl cunoaşte pe Constantin Brâncuşi. Pianista a descris episodul într-o emisiune radiofonică, relatată ulterior în cartea „Carte de inimă pentru Brâncuşi“. Era în atelierul său, iar sculptorul a rugat-o să ghicească un obiect la care el lucra: „Am privit, şi în urechi mi-a răsunat un glas răguşit: Cucurigu gagu, cântă cocoşul, am răspuns. Ochii lui Brâncuşi au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surâs maliţios: «Bravo! Nimeni n-a simţit până acum că alama asta cântă. Vra să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc. Am să-ţi pregătesc un prânz grozav. Mă bucur să te primesc la masă şi să stăm noi doi de vorbă. Când vrei să vii?»“, a povestit pianista, care a revenit în atelier pentru ciupercile preparate de însuşi Brâncuşi.   

„Cella venea regulat să-i facă scene cu leşin lui Armand Călinescu, să-i dea drumul lui Nae“

        Cella Delavrancea a fost căsătorită de trei ori şi nu a avut copii. Prima ei căsătorie a fost în tinereţe, în timpul Primului Război Mondial, cu ofiţerul Viorel Virgil Tilea. S-a căsătorit apoi cu Aristide Blank, co-proprietarul băncii Marmorosch-Blank. Pe când o curta, bancherul a venit la poarta ei cu un imens buchet. Valetul l-a lăsat un moment să aştepte în salon, apoi a revenit: Madame ne peut pas vous recevoir, elle est visitée par le souvenir de son père (n.r. – „Doamna nu vă poate primi, este vizitată de amintirea tatălui ei“). Gestul l-a făcut pe Aristide să se îndrăgostească şi mai tare de Cella. În fine, ultimul ei soţ a fost diplomatul Filip Lahovary, cu care a călătorit prin lume, în perioada când acesta era ambasador la Cairo   

   Cella a fost, însă, destul de discretă cu iubirile ei, după cum se observă şi în volumul memorialistic. Există unele voci care spun că adevărata ei dragoste ar fi fost Nae Ionescu, pe care l-a îngrijit până în ultimele clipe. Nu ştim cum au stat cu adevărat lucrurile, dar câteva mărturii există.

     „Nu intru în apă decât cu profesorul!“ 

Cella l-a cunoscut pe Nae Ionescu în timpul căsniciei cu Aristide Blank, dar relaţia amoroasă pare să fi început în timpul căsniciei cu Filip. Când Nae Ionescu a fost închis în lagărul de la Miercurea Ciuc, acuzat de convingeri legionare, Cella îi trimitea pachete şi scrisori. După ce acesta a fost eliberat în 1939, ea devenit o prezenţă constantă în vila din Băneasa a filosofului. Nu-şi ascundea simpatia, ba dimpotrivă. Cella îl ţinea la curent constant pe soţul ei despre apropierea de „Profesor“.
      Într-o scrisoare, Cella îl informează cu o naivitate haioasă: „Nu fac nici o imprudenţă la scăldat şi nu intru în apă decât cu profesorul!!!“, profesorul fiind Nae Ionescu, după cum nota istoricul Stelian Tănase în „Partida de vânătoare“.

  ”Îţi poţi închipui o femeie de 80 de ani şi un băiat de 20 şi ceva ţinându-se de mână şi plimbându-se prin cartiere vechi? Cella îmi povestea cine şi în ce casă frumoasă a stat. Şi avea un tic nervos când mă ţinea de mână: la intervale regulate mă strângea scurt un pic mai tare. Era un mic impuls nervos, cred că era ritmul ei interior, muzica din capul ei. Mi-a spus odată: «Ştii, eu aud lumea în Si bemol». Si bemol e o tonalitate în care au scris şi Mozart, şi Beethoven, şi Brahms. E o tonalitate foarte plurivalentă şi foarte luminoasă. Să auzi lumea în Si bemol înseamnă să ai auz absolut. Dan Grigore, în cartea „Lumea în Si Bemol“

      Şi Constantin Argetoianu nota, în jurnalul său, despre aşa-zisa idilă dintre cei doi. „Sunt ciudate pornirile amicului Nae pentru femeile mature şi supra-mature. După ce s-a ţinut ani de zile de Măruca Cantacuzino, care mai era şi nebună, s-a legat de d-ra Lucuţa Popovici, fiica ultramatură şi nesatisfăcută a profesorului Popovici Lupşa de la Herăstrău, profesoară şi ea de armonie sau de ritmică sau de aşa ceva la un conservator de muzică sau la o şcoală de educaţie fizică. Cella l-a furat pe Nae de la d-ra Lucuţa şi toată vara a fost luptă grea între cele două zâne răscoapte, în jurul bujorului deţinut succesiv la Miercurea Ciucului şi la Braşov. Călinescu (n.r. – Armand Călinescu, ministru al Apărării Naţionale, la ora când scria Argetoianu) îmi povestea că Cella venea regulat să-i facă scene cu leşin, ca să-l silească să dea drumul lui Nae... Şi când nu venea îi trimitea scrisori ca să le facă să parvină iubitului. Şi pe când iubitul se îndeletnicea cu studii filosofice, la umbră şi «sub auspiciis Regi», pe când Cella leşina, d-ra Lucuţa fura pianul din vila lui Nae de la Băneasa, ca să nu-l poată folosi noua ibovnică când se vor înapoia cu toţii acasă! Ce vicleim... şi ce bordel!“, nota Argetoianu pe 14 ianuarie 1939. De altfel, din cauza geloziei, Cella nu a fost prezentă la înmormântarea lui Nae Ionescu, după infarctul care i-a adus moartea în primăvara din ’40.

     Odată cu venirea comuniştilor, Cella a fost a fost dată afară de la Conservatorul din Bucureşti, unde era profesoară de pian. A fost mutată la liceul de Muzică. A acceptat compromisul, ştiind că putea fi mai rău: soţul ei a făcut puşcărie. Cum de a scăpat Cella? Dan Grigore povesteşte, în cartea „Lumea în Si Bemol“, că unul din marii ştabi ai vremii, Emil Bodnăraş, a avut o slăbiciune pentru ea. „El a salvat-o de la epurarea din învăţământ. Tot el a intervenit când Cellei i s-a luat averea, să i se lase măcar casa. Şi tot el a ajutat, la rugăminţile Cellei, la plecarea din ţară a Principesei Ileana (care s-a călugărit în America şi a devenit Maica Alexandra). Reîntoarsă în ţară după 1989, a venit la Cella în rasă călugărească, a îngenuncheat în faţa ei în salon, lângă pian, şi i-a sărutat mâna“, spune pianistul, care i-a fost elev de când el avea 7 ani.

   Îţi poţi închipui o femeie de 80 de ani şi un băiat de 20 şi ceva ţinându-se de mână şi plimbându-se prin cartiere vechi? Cella îmi povestea cine şi în ce casă frumoasă a stat. Şi avea un tic nervos când mă ţinea de mână: la intervale regulate mă strângea scurt un pic mai tare. Era un mic impuls nervos, cred că era ritmul ei interior, muzica din capul ei. Mi-a spus odată: «Ştii, eu aud lumea în Si bemol». Si bemol e o tonalitate în care au scris şi Mozart, şi Beethoven, şi Brahms. E o tonalitate foarte plurivalentă şi foarte luminoasă. Să auzi lumea în Si bemol înseamnă să ai auz absolut“, povesteşte Dan Grigore despre relaţia de prietenie dintre cei doi.    

 

    Cella Delavrancea a murit pe 9 august 1991, după o viaţă distinsă, trăită la maximum. A fost înmormântată în cimitirul Bellu, din Bucureşti, pe Aleea Artiştilor. În casa în care a locuit funcţionează, astăzi, un restaurant chinezesc.   

citeste totul despre: cella delavrancea portret pianista caragiale nae ionescu constantin brancusi centenar

Citeste mai mult: adev.ro/pn08xy

Pasiunile fascinantei Cella Delavrancea: pianista i-a vrăjit pe Caragiale şi pe Nae Ionescu, s-a împrietenit cu Brâncuşi şi a concertat cu Enescu - 12 iunie 2015, 16:54 de Elisabeth Bouleanu Sursă : Adevărul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Pasiunile fascinantei Cella Delavrancea: pianista i-a vrăjit pe Caragiale şi pe Nae Ionescu, s-a împrietenit cu Brâncuşi şi a concertat cu Enescu 

12 iunie 2015, 16:54 
de

Elisabeth Bouleanu


  

         Cella Delavrancea a trăit 104 ani. L-a uimit pe Caragiale cu talentul său şi i-a furat inima dramaturgului când ea avea doar 25 de ani, iar el 60. A fost  marea iubire a lui Nae Ionescu, căruia i-a închis ochii pe patul de moarte. L-a cunoscut pe Brâncuşi şi a cântat cu George Enescu. Fiica scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost singurul artist român care a asistat la aniversarea propriului centenar.

   Cella Delavrancea, fiica lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, a fost pianistă, scriitoare şi profesoară de excepţie, una dintre cele mai complexe şi interesante personalităţi ale culturii româneşti. A rămas în istorie ca cea mai longevivă figură culturală româneasc, fiind singurul artist care a participat la aniversarea propriului centenar. 

   S-a născut pe vremea monarhiei, a supravieţuit regimului comunist şi murit la 104 ani, după ce a apucat să vadă şi primii paşi făcuţi de ţara sa spre democraţie. A iubit muzica şi şi-a făcut din pasiune o profesie şi un crez, după cum ea însăşi declara la aniversarea a 90 de ani de viaţă: „Am purtat în mine o vie curiozitate pentru toţi contemporanii mei, chiar şi cei necunoscuţi. Să ştiţi că nimic nu dezvoltă supleţea cerebrală mai bine decât o Fugă de Bach şi nimic nu trezeşte emotivitatea ca o Nocturnă de Chopin.”

    Despre longevitatea sa, Cella Delavrancea spune că se datorează faptului că a fost ferită de bolile care distrug sufletul: gelozia, invidia şi orgoliu. ”Bunicii din partea tatălui meu au depasit vârsta de o sută de ani. Poate ca am mostenit de la ei o durată lungă, proiectată acum înspre un viitor de care nu ma speriu. Mi-l doresc generos în ani, cu atât mai mult cu cât eu inchei un lung sir de vieţi, neavând urmaşi. Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: gelozia, invidia si orgoliul. Acestea sunt bolile care distrug fiinţa umană”, mărturisea artista la aniversarea celor 90 de ani, în expozeul susţinut cu această ocazie.

   A crescut sub ochii lui Ion Luca Caragiale şi a avut o relaţie cu marele dramaturg. L-a iubit şi a fost iubită de Nae Ionescu. L-a acompaniat la pian pe Enescu şi se spune că ar fi trăit o idilă scurtă cu Constantin Brâncuşi. Secolul de viaţă trăit de artistă a fost prezentat într-o manieră de excepţie în memoriile Cellei Delavrancea ”Dintr-un secol de viaţă”.   

”Un copil minune care domesticeşte un monstru sălbatic: Arta”

      Fiica cea mare a scriitorului şi avocatului Barbu Ştefănescu Delavrancea s-a născut pe 15 decembrie 1887. Longevitatea avea să o moştenească genetic de la bunicii care au trăit peste 100 de ani. Dragostea pentru artă, sensibilitatea şi pasiunea pentru muzică i-au fost transmise de la părinţi. Cella Delavrancea a început să facă muzică la vârsta de 3 ani. Se spune despre ea că a fost un copil genial. La opt ani era deja o pianistă talentată care susţinea concerte în cercurile frecventate de părinţii săi. Până la vârsta adolescenţei vorbea fluent germană şi franceză. Cu mama Maria Lupaşcu, pianistă licenţiată în filozofie şi matematică şi tatăl Barbu Ştefănescu Delavrancea, Cella a avut toate premisele dezvoltării ca artist încă de la primii ani din viaţă. A crescut între nume mari ale vremii, unul dintre cei mai buni prieteni ai tatălui său fiind Ion Luca Caragiale.

    Se spune că, la vârsta de 14 ani, i-a cântat lui Caragiale un vals de Chopin şi dramaturgul a fost impresionat. ”Un copil minune, care domesticeşte un monstru sălbatic: Arta”, scria Caragiale despre pianistă în 1909.

 Caragiale o alinta ”Aghiuţă” 

        După ce i-a stârnit lui Caragiale admiraţia ca adolescentă de 14 ani, Cella l-a revăzut şi l-a vrăjit pe dramaturg ca tânără femeie frumoasă la 25 de ani. Era vârsta la care talentata pianistă dădea deja concerte în afara ţării. Ajunsă la Berlin, a fost găzduită chiar în casa bunului prieten al tatălui său, Caragiale. Între cei doi s-a înfiripat o relaţie pe când Cella nu împlinise 25 de ani, iar Caragiale avea 60. În memorii, pianista recunoaşte că l-a cunoscut intim pe nenea Iancu :„Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu, iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim”.

  

       Tot în ”Dintr-un secol de viaţă” pianista mărturiseşte ultimele impresii despre Caragiale, înainte de moartea fulgerătoare a acestuia. Se spune că Cella ar fi fost cea lângă care Caragiale a murit în ziua de 9 iunie 1912. „În ultimul an de viaţă am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creaţii. Se plimba prin casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ştergea un rând întreg, şi dacă nu reuşea să exprime ce vroia, venea la noi. «Hai, Aghiuţă, cântă-mi din Beethoven». În muzică îşi găsea destindere. Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat.” 

  Alături de Caragiale

    Cella Delavrancea a fost căsătorită de trei ori. Primul soţ a fost Viorel Virgil Tilea, de care a divorţat pentru a se căsători cu Aristide Blank. Ultimul soţ a fost Philippe Lahovary. Marea dragoste a Cellei pare să fi fost însă Nae Ionescu, filosoful cu care a avut o relaţie începută în timpul ultimei căsnicii.  

   L-a cunoscut pe Nae Ionescu în timpul căsniciei cu Aristide Blank, dar relaţia amoroasă pare să fi început în timpul celei de-a trei căsnicii, cu Filip Lahovary. Când Nae Ionescu era închis la Miercurea Ciuc, Cella îi trimitea pachete şi scrisori. După ce acesta a fost eliberat în 1939, Cella a devenit o prezenţă constantă în vila filosofului din Băneasa.


    Cella D, deşi nu a locuit în vila din Băneasa putea fi găsită în fiecare zi acolo. Unii care l-au cunoscut cred că Cella Delavrancea a fost marea iubire a vieţii lui sau măcar ultima. Alţii, zic că a fost ceva, dar mai puţin pasional, unii chiar că a fost doar o amiciţie spirituală din partea lui, (slăbit de lagăr, singur, cu presentimentul morţii). Şi de interes politic, de carieră din partea ei. Mai curind a fost o poveste de amor, ca oricare, a unor tomnateci. O dragoste tîrzie”, nota Stelian Tănase despre relaţia Cella Delavrancea-Nae Ionescu.  

    Ea a fost cea care l-a îngrijit după infarctul din 1939. Şi tot ea a fost cea care i-a fost alături în ultima clipă din viaţă. Nae Ionescu (FOTO jos) a murit pe 15 martie 1940, iar Cella, după cum mărturisea într-o scrisoare trimisă unei prietene, a fost cea care i-a închis ochii. După moartea acestuia, s-a făcut nevăzută. Din cauza soţiei lui Ionescu, Cella nu a fost prezentă la înmormântarea la care au participat peste 2.000 de oameni. 

 

Cella Delavrancea a susţinut concerte alături de George Enescu pe care în considera ” Suveranul muzicii

    Admiraţia pianistei pentru marele compozitor român a fost exprimată în cartea „Dintr-un secol de viaţă”. „Nu trăia pentru prezent. Explora veşnicia armoniei. Ca să lege în acest cult al frumosului ţara lui întreagă, a cutreierat-o în lung şi-n lat, a cântat în toate orăşelele, unde nu răsunase vreodată muzica clasică. Aceeaşi osteneală îşi dădea la Mizil, ca şi la Paris sau Londra. ”Pe Dinu Lipatti l-a ascultat pe vremea când era adolescent şi i-a recunoscut imediat harul. Pe Furtwängler l-a considerat cel mai mare dirijor al secolului, iar pentru Casals, pe care l-a auzit în concert de mai multe ori, a avut admiraţia pe care ţi-o impune un geniu aflat pe „o treaptă de luminozitate, în pragul vizibilităţii. Planetar, radiază de atât de departe, încât nu ne mai poate încălzi”, spunea Cella Delavrancea despre Enescu.  

  L-a cunoscut pe Brâncuşi

  La Paris, în 1922, Cella l-a cunoscut pe Constantin Brâncuşi. Pianista a fost vrăjită de sculptor şi se spune că nici acesta n-ar fi rămas indiferent în faţa spiritului ei. Episodul întâlnirii dintre cei doi a fost descris emoţionant de Cella Delavrancea în cartea din 1976, intitulată ”Carte de inimă pentru Brâncuşi”. Pusă de sculptor să ghicească un obiect din atelierul acestuia, aflat în lucru, Cella îl surprinde pe Brâncuşi cu intuiţia sa: ” Am privit şi în urechi mi-a răsunat un glas răguşit: Cucurigu gagu, cântă cocoşul, am răspuns. Ochii lui Brâncuşi au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surîs maliţios:

  
 - Bravo! Nimeni n-a simţit pînă acum că alama asta cîntă. Vra să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc... Am să-ţi pregătesc un prînz grozav. Mă bucur să te primesc la masă şi să stăm noi doi de vorbă. Cînd vrei să vii? Dar mai întîi spune-mi, cum de ai ghicit?

    - Pentru că ai tăiat profilul alamei în zig-zag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervalele de quartă ale strigătului de cocoş. 

   Brâncuşi era mirat. Se îmblînzise. Îmi arătă nişte cuţite făcute de el, vătraie şi alte fierării ieşite din mîna lui, foale mari atîrnate la vatră şi, la urmă, un caiet de schiţe de o mare siguranţă tehnică. Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile. Bănuiala se topise. Ne-am despărţit după ce am hotărît ziua dejunului", a povestit pianista. 

  Un strălucit pedagog

      De-alungul secolului de viaţă şi de carieră, Cella Delavrancea a concertat pe marile scene ale lumii şi spectacolele ei au fost răsplătite cu ropote de aplauze. A fost nu numai un pianist de excepţie, ci şi un pedagog strălucit. A predat pian la la Conservatorul din Bucureşti, iar după venirea comuniştilor a fost mutată la un liceu.  

  A scris cronici muzicale şi cărţi. Unul dintre elevii Cellei Delavrancea a fost pianistul Dan Grigore, care a a catalogat-o într-un interviu drept ”cea mai tânără prietenă a vieţii mele”, deşi profesoara era ajunsă la vârsta a treia. ”Ea putea, la vârsta ei, sa se apropie de modul meu de a fi si de a percepe. Mult mai târziu, am avut revelaţia că D-na Cella a fost, poate, cea mai tânără prietenă a vieţii mele“, spunea Dan Grigore.   

  Cella Delavrancea a fost primul artist român care a participat la sărbătorirea propriului centenar, în 1988, la spectacolul de la Ateneul Român, unde a concertat împreună cu elevul său, pianistul Dan Grigore. Cella Delavrancea a interpretat acelaşi vals de Chopin cu care la 14 ani îl vrăjise pe Ion Luca Caragiale, într-o altă epocă. S-a stins din viaţă pe 9 august 1991, la 104 ani. citeste totul despre: cella delavrancea i luca caragiale nae ionescu constantin brancusi george enescu dan grigore pianista scriitoare cultura barbu stefanescu delavrancea

Citeste mai mult: adev.ro/pbc7m3