Unde şi când s-a format poporul român. Momentul în care au început să scrie cronicarii despre existenţa noii naţii - 13 ianuarie 2019, 04:27 - Unde şi când s-a format poporul român. Momentul în care au început să scrie cronicarii despre existenţa noii naţii 13 ianuarie 2019, 04:27 - Sursă : Adevărul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Unde şi când s-a format poporul român. Momentul în care au început să scrie cronicarii despre existenţa noii naţii 

13 ianuarie 2019, 04:27 

Cronica lui Rudolf din Ems FOTO tiparituriromanesti.wordpress.com

de

Cosmin Pătraşcu Zamfirache

  Perioada şi locul în care s-a format poporul român au rămas mult timp o problemă spionoasă şi controversată în istoriografie. Şi asta, fiindcă nu există date certe, procesul de etnogeneză având loc într-o perioadă în care sursele documentare sunt extrem de sărace. Cu toate acestea, pe baza unor izvoare occidentale şi orientale, dar şi pe baza descoperirilor arheologice, s-au avansat o serie de ipoteze.

   Istoria poporului român este vastă şi totodată încărcată de multe mituri şi necunoscute. Deşi, aparent, evoluţia poporului român pe scena istoriei este arhicunoscută, în realitate lucrurile stau un pic altfel. 

   Chiar formarea poporului român, un proces mult mai complex decât pare la prima vedere, este puţin cunoscut, fără date foarte precise, fiind mai mult intuit decât cunoscut cu exactitate. Nu există niciun izvor istoric care să prezinte cu exactitate locul şi data formării poporului român. 

    Cu toate acestea, pe baza unor surse documentare indirecte dar şi a izvoarelor istorice s-au putut avansa diverse ipoteze. Pentru mulţi istorici, cert este faptul că românii au apărut în urma unei sinteze ento-culturale complexe, în jurul secolelor VIII-X, pe ambele maluri ale Dunării, cu variaţii zonale. Totodată, românii sunt pomeniţi în diferite cronici ale evului mediu timpuriu, cu diverse ocazii. 

  Un teritoriu al sintezelor etnice şi culturale  

   După anul 275 d HR, împăratul Aurelian a ordonat retragerea armatei şi administraţiei din ceea ce mai rămăsese din provincia Dacia, la sud de Dunăre, nemafiind capabil să apere această regiune în faţa presiunii barbare. Teritoriul abandonat de romani a rămas în calea barbarilor. În zona fostei provincii Dacia, Transilvania, Banatul şi o parte din Oltenia de astăzi, a rămas cel mai probabil o populaţie romanizată. În zona Moldovei şi a nordului Munteniei de astăzi, dar şi în Maramureş, locuiau triburi ale dacilor liberi, carpi, costoboci, dacii mari, neamuri războinice care împreună cu goţii dar şi alte neamuri barbare au jefuit cumplit provinciile Imperiului Roman. Cert este că după retragerea aureliană, fosta provincie Dacia a rămas la cheremul acestor războinici. Valuri de migratori s-au perindat timp de secole peste aceste teritorii, care s-au ruralizat tot mai mult. Păstoritul a devenit una dintre ocupaţiile de bază, la fel ca şi agricultura de subzistenţă.   

   Călăreţii de stepă sau triburile germanice au controlat spaţiul carpato-danubiano-pontic, din secolul al IV-lea până la începutul secolului al XIV-lea. Pe acest teritoriu vast a avut loc de-a lungul secolelor un amplu proces etno-cultural. Practic, o etnogeneză care a antrenat numeroase populaţii şi aspecte culturale. În zona de centru şi est a ţării se distinge de exemplu o sinteză gotică-dacică-sarmatică cunoscută sub numele de cultura Sântana de Mureş Cerneahov. Era vorba în special de un mix cultural şi probabil şi etnic. 

   În orice caz, există dovezi irefutabile că aceste populaţii diferite au locuit împreună, au folosit aceleaşi cimitire şi au creat o cultură comună. Pe scurt, o sinteză goto-daco-iraniană. ”Aşezaţi în zonele silvostepei, între gurile Dunării şi până în Ucraina, goţii au început după mijlocul secolului III devastatoare expediţii în provinciile orientale şi balcanice ale Imperiului Roman. În acelaşi timp, au intrat într-o fertilă interacţiune culturală cu populaţiile mai vechi ale regiunii, mai importante fiind grupurile de neam dacic, costobocii, carpii şi populaţiile sarmatice, receptând, de asemenea, numeroase influenţe romane. Rezultatul a fost o sinteză culturală stabilă şi uniformă pe un teritoriu vast, pe care arheologii au botezat-o «cultura Sântana de Mureş-Cerneahov»”, scria Coriolan Opreanu în „Sfârşitul Culturii Sântana de Mureş în Transilvania: Cultura ”Sfântul Gheorge” sau „Orizontul Post-Cerneahovian”.   

   Peste populaţiile romanice, cel puţin din punct de vedere cultural, din fosta provincie Dacia, dar şi peste cele din orizonturile cerneahoviene goto-dacice din est, s-au suprapus şi alte neamuri migratoare. Niciunul nu a avut însă influenţa pe care slavii au exercitat-o asupra acestora. Aceste triburi venite din est şi nord au pătruns în număr mare pe teritoriul carpato-danubiano-pontic şi s-au aşezat lângă comunităţile locale. Aşa cum arată dovezile arheologice şi însăşi limba română, slavii au fost rapid adoptaţi de localnici. O influenţă deosebită au avut-o slavii sudici în procesul de etnogeneză românească. Este vorba despre bulgari. Pe scurt, triburile turcice ale bulgarilor au fost asimilate în timp de slavii stabiliţi anterior la sud de Dunăre. Practic, bulgarii turcici reprezentau elita conducătoare, care a dat numele poporului, dar care a preluat de la slavi limba şi cultura.   

   Sub ţarul Simeon I, bulgarii erau slavizaţi în totalitate, iar acesta devenea primul ţar bulgar, fără să mai folosească vechea titulatură turcică de chagan. Totodată, cu trei decenii înainte ca Simeon să domnească, bulgarii au fost creştinaţi de biserica bizantină. Stăpânirea bulgarilor s-a întins şi asupra unei părţi importante a spaţiului carpato-danubiano-pontice, prin această filieră considerându-se că a fost creştinată şi populaţia de pe aceast teritoriu. Sub stăpânirea bulgară, ar fi pătruns în limba română cele mai numeroase cuvinte de origine slavă, evident din graiurile sudice, în principal cuvinte ce ţin de ritualul religios dar şi din viaţa de zi cu zi, semn că slavii locuiau împreună cu populaţiile stră-româneşti. Slavii au participat şi ei în acest proces de etnogeneză, cultural, religios şi lingvistic în mod cert dar probabil şi etnic. De altfel, cronicarul Anonymus aminteşte că în Transilvania, în timpul invaziei maghiare, locuiau populaţii mixte de slavi şi valahi, sau un mix de slavi, valahi şi turcici.

    Când s-au format românii?   

  Specialiştii care au documentat o serie de culturi arheologice descoperite pe teritoriul României de astăzi spun că populaţiile stră-româneşti au început să se cristalizeze începând cu secolul VIII d Hr. Un proces care se presupune că s-a definitivat undeva în jurul anului 1000. Singurele dovezi sunt cele arheologice. În principal, este vorba despre cultura Dridu, o cultură care dovedeşte existenţa unor comunităţi rurale închegate în care se vădea apariţia unui nou etnos, cu influenţe sale diverse, în special slave şi romanice. ”Cultura Dridu trebuie înţeleasă pentru mediile de caracter rural ale secolelor VIII-XI“, preciza reputatul cercetător Ion Nestor. Cultura Dridu poartă numele după staţiunea eponimă din Ialomiţa, dar care a fost documentată pe tot teritoriul României de astăzi. Practic, în aşezările culturii Dridu se remarcă prezenţa unor populaţii rurale, sedentare, care trăiau în sate, uneori cu locuri întărite pentru refugiu în faţa invadatorilor, dotate cu palisadă şi val de pământ. În aceste aşezări s-au descoperit numeroase unelte agricole, dar şi cereale carbonizate. Totodată, arheologii români au remarcat prezenţa unui aspect cultural chiar mai vechi decât Dridu.   

      Este vorba despre cultura Ipoteşti-Cândeşti, răspândită pe un spaţiu vast, de la Nistru şi până în zona Munţilor Balcani. Se consideră că aşezările culturi Ipoteşti-Cândeşti, cu aspectele sale regionale sau locale, precum Răducăneni, de exemplu, în nordul Moldovei, datează din secolele VII-VIII d Hr. La fel ca şi cultura Dridu, Ipoteşti Cândeşti este o civilizaţie rurală, agricolă, dar şi cu crescători de vite şi păstori. Se observă influenţele slave dar şi romanice în cadrul acestor culturi şi sunt considerate primele manifestări ale unei noi populaţii care se cristaliza în Europa. Era vorba despre rumâni sau valahi, cum erau cunoscuţi de celelalte popoare. De altfel, aşa cum remarcă şi Keith Hitchins, autor al unei binecunoscute istorii a românilor, poporul român cel mai probabil s-a format pe ambele maluri ale Dunării, atât la sud cât şi la nord, într-o perioadă lungă de timp, cu diferenţe zonale şi în urma unei ample şi complexe sinteze etno-cultural-lingvistice, în care elementele romanice şi slavice sunt cele mai evidente. Aşa cum remarcă unii specialişti, populaţiile de la nord şi sud de Dunăre, de la est şi vest de Carpaţi au circulat în permanenţă, de o parte şi de alta a munţilor sau a marelui fluviu. Populaţii din Transilvania au ajuns în estul României de astăzi dar şi invers.  

   Totodată păstori sud-dunăreni au ajuns la nordul fluviului, în timp ce alte comunităţi agricole poate dizlocate în urma invaziilor s-au refugiat la sud de Dunăre. ”După retragerea aureliană (a armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat nestânjenită spre est, nord şi vest, comunităţile extinzându-se prin roire în viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe, virgine, numai bune de cultivat. Aşa că daco-romanii şi românii timpurii au roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea unui nou sat şi aşa mai departe”, preciza istoricul Ioan Aurel Pop, în ”Dacii şi romanii”, lucrare publicată în Revista ”Cultura”.    

Cronicile care au amintit de prezenţa românilor   

  Începând cu secolul al XII-lea d Hr, românii încep să apară tot mai des în cronicile occidentale şi orientale. Prima posibilă menţiune a populaţiilor stră-româneşti într-o cronică străină este din secolul al al IX-lea. Mai precis, este vorba despre două menţiuni în două cronici diferite. În primul rând, este vorba despre ”Geografia” lui Moise Chorenati, un cărturar bizantin de origine armeană care menţiona o ţară necunoscută, numită ”Balak”. Specialiştii români cred că este vorba despre ”Ţara Valahilor”. 

   Totodată, în acelaşi secol, în Oguzname, o veche cronică turcească ce vorbeşte despre o istorie a cumanilor, se menţionează, pe lângă ruşi şi maghiari, de o populaţie numită «ulahii». „Hanul, fiind informat de această aventură, a decis să crească acest copil gândindu-se că îşi pierduse tatăl în serviciul său, şi i-a dat numele de „Kipceak”, care în limba turcă înseamnă „un arbore desfrunzit.” Când băiatul a ajuns la o vârstă potrivită, Oguz-Han i-a dat o armată considerabilă pentru a se lupta cu ruşii, ulahii, maghiarii şi başkirii, care locuiau pe malurile râurilor Tin, Atell şi Jaigik. Atell duce cu gândul la Atelkuzu adică o regiune între Nistru, Siret, Prut, Nipru şi Bugul de sud. În acest condiţii s-a ajuns la concluzia că ulahii sunt valahii, iar cronica face referire la populaţiile stră-româneşti din zona de est a României de astăzi.  

    În orice caz, aceste prime menţiuni coincid cu dezvoltarea orizontului cultural Dridu, considerată o dovadă a cristalizării populaţiilor stră-româneşti. Totodată în secolul al X-lea, împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în lucrarea sa deosebit de importantă ”Despre administrarea imperiului”, spunea despre locuitorii de la nordul Dunării că sunt romanii, fiindcă aşa cum spunea împăratul ”au venit de la Roma”. De asemenea, în acelaşi secol, împăratul bizantin Vasile al II-lea îi aminteşte în două rânduri, într-o scrisoare dar şi într-un documente oficial, pe valahi. În secolul al XII-lea avem tot mai multe menţiuni despre valahi, fiind amintiţi ca protagonişti ai unor întâmplări petrecute anterior în secolele IX-XI. 

    Este interesant faptul că vlahii apar în cronici occidentale. Astfel Rudolf din Ems, în cronica sa versificată, scria în secolul al XIII-lea că ”sălbaticii români” trăiesc alături de unguri, cumani şi moravi, în acelaşi loc, probabil în zona Transilvaniei şi dincolo de munţi în Moldova. „Ungurii trăiesc într-un teritoriu închis. În această ţară închisă trăiesc mai multe popoare care vorbesc felurite limbi. Unele dintre aceste popoare nu sunt creştine. Între aceste popoare sunt kitzilii, înlăuntrul Ungariei, cumanii şi sălbaticii români, ţara cărora se întinde dincolo de munţii de zăpadă.”, scria Rudolf din Ems. Totodată Jens Enikel, tot în secolul al XIII-lea, într-o cronică versificată, numită ”Cronica lumii”, povestea un episod petrecut în secolul al IX-lea, avându-l ca protagonist pe Carol cel Mare, venit să-i creştineze pe avari şi români. ”Viteazul rege plecă în Ţara Ungurilor (n.r. - era vorba despre avari). Şi a început să-i facă creştini pe unguri şi pe români. Şi-şi aşeză acolo armatele sale.”, scria Enikel.   

   De altfel, cu un secol mai devreme, secretarul regelui ungur Bella al II-lea, probabil, scria în cronica sa binecunoscută, ”Faptele Ungurilor”, pomenind despre români şi cucerirea Transilvaniei. Tot în secolul al XII-lea, românii sunt menţionaţi şi în ”Cântecul Nibelungilor”. Mai precis este vorba despre o ţară a vlahilor şi un duce al lor numit Ramunc. ”Aici era ducele Ramunc, din ţara vlachilor, cu şapte sute de oameni venise el în grabă. Ca păsările zburătoare se vedeau ei sosind”. Pe lângă cronicile occidentale, valahii sunt pomeniţi şi în cele orientale. Sunt pomeninţi într-o cronică persană din secolul al XII lea dar şi în ”Cronica bizantină” a lui Niketas, un autor bizantin care-i aminteşte pe vlahi locuind la stânga Dunării în anul 1164. Valahii apare şi în cronica lui Nestor, scrisă prin anul 1113 de un călugăr din Kiev, fiind pomeniţi ca o prezenţă constantă în regiunea estică. Românii vechi au fost păstori transhumanţi, dar şi agricultori şi crescători de animale secentari. Au fost însă şi războinici, în această ipostază fiind amintiţi în câteva rânduri. Anna Comnena îi vedea adunaţi în armată, fiind vorba cel mai probabil de vlahii sudici, iar Enikel îi numeşte sălbatici. În ”Cântecul Nibelungilor” sunt călăreţi în slujba ducelui Ramunc, iar o piatră acoperită cu rune din Suedia îi aminteşte atacându-l şi ucigându-l pe un negustor viking în drumul său către ţărmurile Mării Negre.    

  Îşi spunea ”rumâni”  

  În secolele următoare, valahii sunt atestaţi destul de des. De altfel, în cronicile medievale se discută chiar felul în care-şi spun românii, ce obiceiuri are dar şi originea lor romanică. Astfel aflăm că de fapt vlahii le spunea străini, ei înşişi numindu-se „rumâni”. ”Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: «Oare ştii româneste?», sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: dacă este român”, preciza Anton  Verancsics în secolul al XVI lea. Acelaşi lucru îl spune şi italianul Francesco della Valle în acelaşi secol, spunând că valahii, ”se denumesc romani în limba lor”.   

  Vă mai recomandăm:   Francezul care a încurajat unirea Principatelor: „O Moldovo-Valahie reconstituită ar fi ca arca de mântuire în acest potop“ 

  FOTO Călătorie prin Valahia la 1837. Descrieri ale exploratorilor străini care au străbătut ţinutul în drumul spre Est 

Citeste mai mult: adev.ro/pl8zk9

   

Tikal - Ancient Mayan City of Guatemala - 4K | DEVINSUPERTRAMP

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Radu Paraschivscu, despre sensurile nebănuite ale sintagmei „cea mai râvnită carte” NewMoney 11/01/2019 | 17:06

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Radu Paraschivscu, despre sensurile nebănuite ale sintagmei „cea mai râvnită carte”

NewMoney 11/01/2019 | 17:06 Ştiri

Scriitorii şi artiştii sunt, cu excepţiile cuvenite, naturi orgolioase. În plus, au în genă un cromozom care-i împinge spre un narcisism vecin uneori cu delirul. Unul e convins că se poate uita de sus la restul breslei, plimbând deasupra confraţilor priviri com­pătimitoare. Pe al doilea îl apucă râsul la auzul altor nume. În fine, al treilea declară că peste trei sute de ani urmaşii celor care-i cer astăzi un autograf se vor îmbogăţi fabulos după scoaterea autografului la lici­taţie. Nu există lege care să interzică sau să împie­di­ce autoadorarea. Ar putea s-o facă doar simţul ri­di­colului sau al măsurii, însă pentru asta e nevoie de o biată condiţie prealabilă: trebuie să le ai.

Eul auctorial. Unul dintre clişeele care însoţesc târgurile de carte vede în aceste manifestări veritabile „sărbători ale cărţii“. De câte ori îmi cad sub ochi cele trei cu­vinte, mă gândesc la alte două, puse îm­preună de Dorin Tudoran: „suveranul poncif“. O fi sărbăto­rească întâlnirea dintre carte şi cititor, nu zic ba, însă altul e spectacolul de neratat la târgurile ro­mâ­neşti. Este vorba de felul în care izbutesc unii autori să fie şi modele, şi sculptori ai propriilor statui. Nu-i deloc simplu să pozezi pentru tine însuţi, ba să-ţi mai şi reproşezi că nu te-ai redat cum trebuie. Că pia­tra dăltuită nu respiră destulă trufie. Că nu ju­pâ­neşti prin alonjă sculpturală peste cei care te sur­cla­sează în viaţa de zi cu zi – şi nu doar ca înăl­ţime fizică.

Şi dacă statuia tot nu domină ansamblul, să nu intrăm în panică. Să ne bucurăm. Gaudeamus, cum ar veni. Există întotdeauna soluţii de dilatare a eului auctorial, mai ales când e multă lume de faţă şi se împart premii. Soluţiile ţin, în contextul dat, de cu­vinte. Iar unul dintre cuvintele care pansează orgoliul rănit sau supurând este „râvnirea“. Cu iuţeală de mână şi nebăgare de seamă, ca în scamatoriile de altădată ale lui Iosefini, se pune la copt, cu acordul celor care distribuie premiile, o plăcintă botezată „Trofeul pentru cea mai râvnită carte“. Trofeul se înmânează autorului fericit, cei prezenţi la decernare bat din palme, iar cârcotaşii zâmbesc pe furiş şi dau cep butoiului cu întrebări.

Iat-o pe prima: ce înseamnă „cea mai râvnită carte“? A râvni sau a jindui înseamnă „a dori un lucru din toată inima“, fără ca asta să implice procurarea lucrului dorit. Altfel spus, cine râvneşte are sau nu obiectul jinduit. Nu e deloc obligatoriu să-l achi­ziţioneze. Poate că e prea scump pentru buzunarul lui, poate că i l-a promis cineva cadou, poate, poate, poate. Eu, de pildă, râvnesc să am o căsuţă lângă mare în orăşelul Cassis din Provence, dar locuiesc mai departe într-un bloc fără lift din Titan. Marele avantaj al acestei situaţii este că nu plătesc facturi în Provence, ci în Sectorul 3.

A doua întrebare: cum se cuantifică râvnirea? Care sunt mecanismele de ierarhizare a cărţilor, ma­şinilor, vilelor sau femeilor râvnite? Cum stabileşti că Emily Ratajkowski e mai râvnită decât Thylane Blondeau? Cum decizi că Adriana Lima (sau Amber Heard sau Liza Soberano sau altcineva) e cea mai râvnită femeie din lume? Răspunsul e simplu şi sec: nu poţi. Pur şi simplu nu ai cum. Nimeni nu poate să-i întrebe pe toţi oamenii planetei (sau măcar pe toţi amărâţii de bărbaţi) cum arată clasamentul lor personal în materie de râvnire.

A treia întrebare: să fie oare râvnirea sinonima cumpărării? Nici pomeneală. Dac-ar fi fost aşa, trofeul în chestiune s-ar fi acordat pentru cea mai vân­dută carte, nu pentru cea mai râvnită. Iar lucrurile ar fi fost simple. Editurile serioase pot dovedi câte exemplare au vândut din titlurile puse la dispoziţie, cu ajutorul caselor de marcat. În plus, editura unde a apărut „cea mai râvnită carte“ a apucat să declare public că volumul cel mai vândut de la standul ei a fost autobiografia unei soţii de fost preşedinte ame­rican. Prin urmare, a râvni nu înseamnă şi nu are cum să însemne a cumpăra. Cea mai râvnită carte e, aşa stând lucrurile, o simplă strategie de împrăştiat praful celebrităţii literare în ochii naivilor. Cu bună ştiinţă sau fără să-şi dea seama, editura a adus do­vezi în sprijinul acestui gând.

A patra întrebare: este autorul plătit în funcţie de cât îi este de râvnită cartea? Haida-de! Plata drepturilor de autor constă într-un procent din tirajul vândut, nu din cel râvnit. Altfel spus, dacă ai o carte râvnită de 300.000 de oameni şi ţi-o cumpără 17 oameni, procentul se va calcula din cele 17 exemplare.

Monumentul autopromovării. Singurul lucru neclar până la ora asta e atitudinea juriului care a premiat un produs imposibil de eva­luat cu instrumente precise. Ce a stat în spatele deciziei de premiere? Buna-credinţă însoţită de can­doa­re, nea­ten­ţia, indife­renţa sau complicitatea? A înghiţit juriul pe nemestecate un comunicat scris cu meşteşug şi ambiguitate sau l-a redactat el însuşi? Dacă motivaţia de premiere îi aparţine, i-aş recomanda mai multă atenţie la sensul cuvintelor (suntem totuşi la un târg de carte, nu de utilaje agricole). Dacă autorul comunicatului avizat sau nu de editură e premiantul în­suşi, ne întoarcem la titlu. Şi consta­tăm că felul cum râvneşte un cititor o carte fără s-o cumpere oglin­deşte îmbrăţişarea de sine a unui orgolios care lucrează cu dalta şi ciocanul la monumentul autopromovării.

---

Foto: Mediafax

NEWMONEY

Cristian Unteanu Isus pe cruce în chip de clovn Ronald McDonalds 13 ianuarie 2019, 11:39 - Adevărul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Cristian Unteanu

 Isus pe cruce în chip de clovn Ronald McDonalds

 13 ianuarie 2019, 11:39

     Vineri, la Haifa, un protest spontan la care au participat câteva sute de persoane, provocând şi ciocniri cu poliţia, a cerut îndepărtarea unui anume produs prezentat drept obiect de artă şi considerat drept blasfemie gravă şi provocare deliberată la sensibilitatea creştinilor din toată lumea, dar şi atentat direct la atât de fragilul echilibru dintre comunităţile practicante din Israel.

    Este vorba despre un exponat din cadrul expoziţiei „Bunuri Sacre” deschise în cadrul Muzeului de artă din Haifa, sculptura intitulată „McJesus” realizată de finlandezul Janei Leinon şi care reia tema crucificării cu un Isus în chip de clovn Ronald McDonald, mascota binecunoscută a gigantului fast-food. Dar expoziţia are ca temă „sacralizarea bunurilor de consum”, au argumentat imediat adepţii acestei formă de artă, subliniind că ce poate fi mai potrivit ca un asemenea tip de imagine pentru a atrage atenţia asupra procesului masiv de desacralizare din lumea occidentală care duce la pierderea multora dintre reperele spirituale ale civilizaţiei noastre. Pentru a fi foarte exacţi, opera nu este nouă, figurează din 2015 la Kiasma Museum of Contemporary Art. Doar şocul este foarte mare acum, tocmai datorită locului unde este organizată expoziţia respectivă.

  Unde ar fi ofensa, s-a spus, atâta timp, cât un asemenea „produs artistic” va putea figura nu numai în asemenea expoziţii, ci şi pe standurile oricărui magazin de suvenire pentru turişti. Sau, de ce nu, la raioanele de jucării, vândute alături de orice altă jucărie în scop educativ şi care să ridice nivelul artistic, cultural şi să deschidă orizontul spiritual al copilului. Drept care, deja, întregul univers al Bibliei este transformat în sursă de venituri, personajele importante fiind deja transformate în păpuşi din linia Ken & Barbie. Introducând astfel noi personaje în universul culturii pop:

      

   În mod firesc, scandalul izbucneşte imediat, iar reacţiile comunităţilor religioase creştine subliniază potenţialul conflictual pe care-l pot dezvolta exponate de tipul McJesus, cerând comunităţâilor lor să se abţină la viitoare acte violente de retaliere, solicitând în acelaşi timp şi autorităţilor să ia măsurile cuvenite. Astfel, Rev. Archimandrit Agapious Abu Sa’ada al Arhiepiscopiei greceşti melekite catolice din Acra declara pentru Haaretz: «Condamnăm expoziţia şi ofensa adusă celui mai înalt simbol al creştinităţii de către o instituţie despre care se presupune că ar trebui să fie în slujba tuturor religiilor». Adăugând că mesajul ce încearcă să fie transmis vine din partea «unui artist care este el însuşi un creştin practicant dar, cu toate astea, ceea ce este potrivit pentru Europa şi creştinii din Finlanda nu este potrivit cu comunitatea noastră şi nu poate corespunde tipului nostru de viziune». Comunicatul dat de Biserica respectivă subliniază faptul că respectă pe deplin libertatea de expresie şi recunoaşte faptul că o expoziţia are ca scop critica societăţii capitaliste care venerează banii şi bunurile materiale. Ca atare, Biserica suportă să i se aducă critici, dar nu acceptă şi desacralizarea celui mai înalt simbol al creştinătăţii.

  O scrisoare de protest a fost adresată autorităţilor, iar Miri Regev, ministrul israelian al culturii a transmis o misivă către directorul general al muzeelor din Haifa, cerând ca opera de artă subiect de controversă să fie scoasă din expoziţie: «dispreţul pentru simbolurile sacre ale religiei şi credincioşilor din întreaga lume ca o formă de protest artistic este ilegitim şi nu poate fi prezent într-o instituţie finanţată de stat». Mai departe ? Nissim Tal, directorul muzeului din Haifa zice că a studiat problema, s-a întâlnit cu liderii comunităţilor religioase din oraş şi a luat măsuri în consecinţă : sculptura respectivă rămâne în expoziţie, dar că a pus şi un avertisment la intrarea în expoziţie pe care scrie că există opere de artă care pot fi ofensatoare pentru anumite persoane. 

   Disputa continuă, deoarece Leinon a spus că opera sa este o critică a modului în care societatea noastră de consum a transformat un personaj precum clovnul Ronald McDonald într-un simbol cultural, afirmaţie susţinută şi de reprezentanţii muzeului care explică cum opera «McJesus» este doar o parte a unei expoziţii menite să critice modul în care societatea de consum foloseşte imagini religioase şi le coboară la nivelul şi standardele joase consumerismului. Condamnând astfel «folosirea cinică a simbolurilor religioase». 

    Este o variantă posibilă de interpretare a situaţiei. Alta ar putea vorbi despre uşurinţa din ce în ce mai mare cu care sunt luate în derâdere simbolurile religioase, simbolurile tuturor religiilor, fără ca cineva să-şi mai pună întrebarea dacă într-o parte a lumii ceea ce poate părea o glumiţă (proastă) artistică şi care de fapt nu înseamnă nimic, în altă parte poate produce tragedii. Iar unii, la o asemenea bătaie de joc, ofensa este spălată doar în sânge. 

     În fine, poate semnificativ pentru decifrarea situaţiei de la Haifa, este şi faptul că cei care au ieşit să protesteze împotriva batjocurii faţă de imagnea simbolică cea mai preţioasă a lumii creştine au fost câteva sute de membri ai comunităţii de creştini arabi din zonă.   

   

Citeste mai mult: adev.ro/pl9jkj

Iulian Chifu : ”Intrată în depresie economică, China antrenează criza globală în 2019 ” - 11 ianuarie 2019, 11:21- Sursă : Adevărul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Iulian Chifu :
 Intrată în depresie economică, China antrenează criza globală în 2019

11 ianuarie 2019, 11:21

  Una dintre meseriile cele mai bănoase este cea de prognozare a dezastrelor de natură economică. Dacă mai ai şi un model, eventual un Premiu Nobel şi te cheamă Stiglitz, poţi fi extrem de vocal şi de succes în prognoza crizelor economice globale, chiar dacă acestea nu mai au loc. Când ai şi nimerit una din plin, prestigiul aduce enorm de multe avantaje.

   

   Ei bine, 2019 vine cu semne deloc îmbucurătoare pentru piaţa şi economia globală. Deja prognozele nu erau deloc roz, dare le veneau cu precădere din două direcţii.

  Mai întâi, criza datoriilor suverane: datoriile majore ale multor state ameninţă stabilitatea globală şi, dacă băncile şi-au securizat, după criza din 2007-2008, depozitele şi creditele, economiile naţionale nu au reuşit să aplice până la capăt prevederile necesare, nici măcar în Europa, acolo unde principiul ghilotinei nu s-a aplicat, deficitele structurale au zburdat în ultimii ani, fără sancţiuni, ba chiar şi criteriile Maastricht, sub 3% din PIB deficit, nu au fost respectate de state fondatoare ale UE state prea mari ca să cadă sau să poată fi salvate. Italia e un exemplu viu, cu bugetul refăcut de două ori la rând pentru a fi acceptat cu deficit de 2.04%, în condiţiile unei datorii de peste 130% din PIB.

   Fireşte că nu numai dimensiunea datoriei contează, ci şi motoarele creşterii economice şi structura acestei datorii. De exemplu, Japonia, cu peste 300% din PIB datorie, se împrumută cu precădere de la proprii cetăţeni, de unde preocupări ceva mai reduse de implozie. În Europa, datoriile sunt cu precădere externe, se tranzacţionează pe pieţe secundare, iar impactul e mult mai mare în caz de criză. Dar doar atunci când o criză porneşte, din motive diverse, ea afectează o ţară cu asemenea datorii, iar slăbiciunile joacă rol nefast major, de obicei de amplificator de criză.

  A doua sursă posibilă de criză globală majoră – care poate antrena criza datoriilor suverane ale statelor – este China. Regresul Chinei, depresia sa economică, plafonarea creşterii, respectiv scăderea acesteia aduce probleme majore economiei globale. Vorbim despre o Chină cu 250% din PIB datorie externă care a finanţat dezvoltarea forţată şi investiţiile masive în infrastructură, dar şi cu un raport între consumul intern şi exporturi complet dezavantajos.

  Ei bine, nici măcar o cădere economică a Chinei nu s-a petrecut, în ciuda centralizării şi politizării deciziei economice, după preluarea puterii centralizată şi de către partid în noul mandat al Preşedintelui Xi Jinping. Într-adevăr, reducerea posibilităţilor managerilor din companii extrem de bine pregătiţi, inventivi şi capabili, de a lua decizii majore ei înşişi a redus flexibilitatea şi rapiditatea deciziilor şi a limitat capacitatea Chinei să se adapteze. Dar de data aceasta, declanşator crizei a fost politicul, o decizie majoră, izvorâtă, e adevărat, din interese economice şi comerciale legitime: ciocnirea şi războiul comercial sino-american. 

  
     Efectele primei tranşe de sancţiuni, taxe în valoare de 200 mld dolari, încep să se vadă în economia chineză. Ultimul trimestru din 2018 a arătat o scădere a vânzărilor marilor companii, o scădere a încasărilor, indicii de cheltuieli şi achiziţii al firmelor s-au situat la nivelul unei economii în depresie, care a intrat în frânare şi îşi arată tot mai mult vulnerabilităţile. Cea mai importantă, modelul bazat pe exporturi şi investiţii, dar şi creşterea de la 35%(în 2008) la sub 60% din PIB a consumului intern (cota avantajoasă ar fi undeva între 67-70%). 

     Creşterea economică explozivă din 2008 - pe care s-a bazat revenirea după criza subprime, a produselor derivate, din SUA, urmată de criza datoriilor suverane în UE – a durat 5 ani, dar modelul nu e sustenabil pe termen lung. Investiţii s-au făcut, pentru un ritm de creştere forţat, dar pe datorie, care a ajuns la 250% din PIB (Produsul Intern Brut al Chinei!!!) iar ritmul de creştere nu mai poate fi menţinut. De această dată, disputa comercială cu SUA a împins China în poziţia de a sista angajările forţate în multe zone ale sale, dar şi la concedieri în industria manufacturieră din provincia Guangdong, de exemplu. Oamenii au fost trimişi acasă mai devreme pentru Anul Nou Chinezesc, fără plată, în alte locuri concedierile au vizat mii de oameni deja. Şi nu s-a intrat încă în faza acută.

 ” China va antrena criza globală în cel mult un an.”

    Datoriile Chinei ca stat sunt dublate de situaţia datoriilor regiunilor şi ale oraşelor, care nu sunt contabilizate la fel de exact, dar se traduc în vulnerabilităţi şi mai mari şi în amplificatori de criză. Iar cum negocierile merg prost în disputa cu SUA şi noi sancţiuni se anunţă, impactul e doar cel incipient, iar efectele ar putea fi şi mai dramatice. Practic, pe piaţa americană intră tot mai puţine produse, pentru că sunt, deja, mai scumpe, iar creşterea producţiei a încetat demult, inversându-şi trendul. 

    Să ne lămurim: Nu SUA sau Donald Trump sunt de vină pentru vulnerabilităţile şi slăbiciunile economiei chineze, sau pentru măsurile de reducere a adaptabilităţii şi flexibilităţii diferitelor componente ale acesteia. Deciziile sunt conforme cu interesele naţionale americane şi vizează lucruri foarte clare, de la drepturile de autor şi copierea, respectiv furtul intelectual la disparităţile din balanţa comercială. Iar China intră în criză şi dacă ajunge la un acord, căci şi acesta va presupune ajustări. Slăbiciunile Chinei au fost expuse, şi au relevanţă strategică globală. 

     China va antrena criza globală în cel mult un an. Deja producţia chineză care se bazează pe componente germane, sud-coreene şi japoneze, are un impact şi în aceste state, exportatoare majore ale lumii. Sancţiunile vor afecta şi economia americană, dar într-un timp mai îndelungat, dacă se menţin. Dar cel mai mult o vor face acordurile de liber schimb din care SUA a ieşit, cu precădere cel TransPacific şi blocarea negocierilor acordului cu UE. Dar, până atunci, criza economică globală a început să-şi facă simţită prezenţa şi ameninţă toate economiile vulnerabile ale lumii.

Citeste mai mult: adev.ro/pl5te1

Cristian Unteanu : Noua axă în Europa: „Primăvara europeană“, noul experiment socio-politic după „Primăvara Arabă“? - 12 ianuarie 2019, 11:22 - Sursă : Adevărull.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2019 youtube-broadcast-yourself.html

Cristian Unteanu :

Noua axă în Europa: „Primăvara europeană“, noul experiment socio-politic după „Primăvara Arabă“? 

12 ianuarie 2019, 11:22

  
   Polonia şi Italia vor fi protagonistele „noii primăveri europene“, a spus la Varşovia Matteo Salvini, viceprim-ministru şi ministru de Interne în guvernul Italian, după întâlnirea avută cu Jaroslaw Kaczynski, şeful partidului conservator naţionalist «Dreptate şi Adevăr» aflat la guvernare în Polonia.

    Este, practic, prima înfăţişare publică – cu rolul de test al pieţelor europene şi internaţionale – a embrionului marii construcţii a naţionalismului european, modelat de gândirea lui Steve Bannon (fostul consilier pentru strategii politice al lui Trump) şi încredinţat acum lui Salvini, nou-venitul foarte talentat într-o tabără compactă dar, până acum, dominată de figurile unor personalităţi care pierduseră competiţiile politice din ţările lor şi, ca atare, nu mai erau perfect «vandabile» opiniei publice, impresionată în acest moment de randamentul şi eficienţa italianului care, ca prin minune, a reuşit să-şi bage la guvernare partidul devenit din promotor al ideilor independentiste, unul euroscptic. În jurul lui Salvini se coagulează acum nu numai speranţele americane de a dinamita prin implozie proiectul european «clasic», dar şi visurile de mărire ale unor partide oarecum izolatete şi considerate excentrice faţă de zona mainstream , toate convins naţionaliste, adversare ale birocraţilor de la Bruxelles, eurocraţii care sufocă dezvoltarea din Statele Naţionale pentru că, invariabil, o subordonează intereselor unor ocule mondiale, malefice şi conspiratoare de meserie împotriva intereselor oamenilor muncii.

   De aici porneşte construcţia ideologică a «Axei Salvini», adică partidele naţionalismului pur şi dur, intolerant faţă de proiectul european în forma pe care încearcă s-o impună liderii de la Bruxelles, împotriva procesului de coagulare rapidă a unor noi spaţii comune şi accentuând tot ceea ce ţine de amplificarea atributelor statelor naţionale, libere, independente şi care să-şi vadă, cu orice preţ, respectate atributele suveranităţii naţionale.

   «În timp ce Europa, timp de atâţia ani, s-a obişnuit să vorbească despre axa franco-germană, ne pregătim să avem în Europa un nou echilibru şi o nouă energie – a spus Salvini. Desigur, Polonia şi Italia vor fi protagonistele acestei noi primăveri europene, a acestei renaşteri a adevăratelor valori europene, cu mai puţine finanţe, mai puţină birocraţie şi cu mai multă muncă, mai multă familie şi, mai ales, mai multă securitate».

 
   Foarte interesant, deoarece este limpede că aşa începe jocul cu adevărat important care, la limită, poate provoca o ruptură importantă în evoluţia europeană începută odată cu înfiinţarea Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, embrionul Uniunii Europene de azi. Nu mai sunt vorbe, nu mai sunt discursurile oarecum romantice şi utopice ale primilor promotori ai naţionalismului european şi al Europei naţiunilor. Conceptul Noii Axe propuse de Salvini («a sosit vremea să înlocuim axa franco-germană cu o axă italo-poloneză») merge cu mult mai departe, definind naţionalismul drept fundamentul ideologic al unei construcţii care, e adevărat, porneşte în acest moment de la partidele de extremă dreaptă, dar are ambiţia, absolut deloc nerealistă, de a aspira diverse alte partide, acum în alte familii politice europene, chiar în unele cu ideologii absolut opuse, în căputare acum de noi afilieri deoarce, ca animale de pradă ce sunt, perfect oportuniste, simt «de unde bate vântul».

   Se poate? Sigur că da, au oftat fericite multe dintre ele, deoarece programul Noii Axe, bazat pe naţionalismul pur şi dur, scoate în faţă un principiu perfect corect politic, acela al «suveranismului», armă ce se poate dovedi foarte eficientă şi pe care reprezentanţii Axei o opun actualului proiect european. În acest sens, spunea Salvini, «....am propus un Contract pentru Europa, pentru o Europă care încă nu există», un Pact în 10 puncte, urmând ca, ulterior, electoratul din diverse ţări europene să decidă dacă este sau nu de acord cu propunerile respective

   
      Context în care scoate şi prima temă majoră pe care, cel mai probabil, se va articula întreaga lor companie pentru europarlamentare. Deloc surprinzător, unul dintre marile atuuri pe care se pregăteşte să le joace este, pe modelul creat de Bannon pentru campania Trump, răspunsul de tip noi, de mare forţă, pe care Axa se angajează să-l dea problemelor de securitate, prost sau deloc nerezolvate de cei de la Bruxelles. Drept care - şi acesta este unul dintre cele şo puncte ale viitorului Contract pentru Europa, «securitatea nu se obţine ajutând contrabandiştii, traficanţii şi ONG-urile complice, ci apărând dreptul fiecărei ţări de a-şi apăra frontierele. Cel care cedează şantajului celor de la Bruxelles sau al ONG-urilor face un deserviciu nu numai italienilor, ci şi tuturor europenilor» cum spunea Salvini la întâlnirea cu omologul său polonez Joachim Brudzinki care, la rândul său, adăuga că «nu este vorba ca ţărle noastre să părăsească UE, sunt parte integrantă a Uniunii...Vrem doar să o întărim, să ameliorăm secureitatea cetăţenilor şi a întregii comunităţi...şi să o reformăm pentru a o face mai apropiată de oamneni decât de politicieni».

  Va reuşi oare proiectul acestei Axe care vrea să declanşeze „noua primăvară europeană” pe baza unei acţiuni coune de solidaritate ideologică, aducând alături nu numai liderii italieni şi polonezi, dar şi pe Viktor Orban, Marine Le Pen, pe cei din extrema dreaptă germană, olandeză, spaniolă sau austriacă? Poate. Deocamdată, spun surse de la Varşovia, se studiază cu mare atenţie mesaje altor partide care ar putea sări în barca naţionaliştilor populişti, în acest sens cerându-se partidelor respective să iasă pe piaţă cu un discurs în care să revină cât mai des termenul de „suveranitate naţională” folosit în opoziţie cu acceptarea proiectului european de acum.

   Fără îndoială, aceasta va fi marea temă care deja s-a impus ca imposibil de ignorat şi nu numai pentru viitoarele alegerei europene. Este tema centrală în jurul căruia evoluează, pe fond, toate dezbaterile de acum în ce priveşte viabilitatea conceptului european aşa cum este schiţat acum în proiectul de Declaraţie finală negociată pentru Summitul de la Sibiu. Încercarea de escamotare sau ridiculizare a importanţei excepţionale a noii Axe ar fi o greşeală de neiertat şi o dovadă de neştiinţă a jocurilor politice, mai ales că, ascultaţi cu atenţie, discursuri gen Salvini încep să se aud şi la noi.

    Noua Axă va provoca, provoacă deja, şocuri masive. Va genera oare şi o schimbare reală sau acest proiect va avea soarta eşecului dureros şi primejdios al „Primăverii Arabe” care, scăpată din coordonarea iniţiatorilor, a dus la  favorizarea extremei ultra-violente a jihadului islamic? Sau, pur şi simplu, se va fâsâi de la sine, pe modelul multiplelor noastre axe? Nu cred. Dimpotrivă, se anunţă ca ceva bine legat, foarte solid argumentat şi care, prin cele 10 propuneri pe care le va prezenta public foarte curând, va atinge zonele de intensă sensibilitate ale acelei părţi a electoratului european care acum este debusolată, dezamăgită şi în căutare cu orice preţ de ceva nou. Interesant este să vedem cum vor riposta partidele tradiţionale, cu ce argumente şi mai ales cu ce personaje în linia întâi.

   Dar, înainte de toate, simbolistica Noii Axe ar trebui să ne spună ceva, în clar, pentru ce se doreşte a fi cealaltă Europă. Cea care nu este şi se pregăteşte să fie, după cum atât de frumos şi expresiv se exprima domnul Salvini.  


Citeste mai mult: adev.ro/pl7o4g

Marin Preda, AMENINȚARE către Ceaușescu: „Dacă reintroduceți realismul socialist, MĂ SINUCID!” Marin Preda Autor: Radu Pădure | sâmbătă, 12 ianuarie 2019 - Sursă : Evenimentul Zilei

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Marin Preda, AMENINȚARE către Ceaușescu: „Dacă reintroduceți realismul socialist, MĂ SINUCID!”

Marin Preda

Autor: Radu Pădure | sâmbătă, 12 ianuarie 2019 |

Tezele din iulie 1971 au readus „înghețul în România comunistă. Însă, Ceaușescu nu a reușit să mai dea timpul înapoi. O evocare de Dan Ciachir. 

În 1970, regimul a lichidat treptat mandatarii care subînchiriaseră bodegi, bufete, birturi, cabane, cofetării... Era o formă de comerţ semiprivat, apărută, zice-se, din iniţiativa premierului Maurer, la un deceniu după ce dispăruseră ultimii negustori, meseriaşi şi taximetrişti particulari. Vreme de doi ani, localurile mandatarilor fuseseră pline de clienţi. Îi pomeneau şi lăutarii în cântecele lor: „...Mă fac mandatar/ Şi-am să-mi iau o Volgă neagră, să trec la volan/ Să vedem cine-ndrăzneşte să-mi zică ţigan”.

De câţiva ani, oamenii Ocârmuirii umblau în Mercedesuri sau în Fiaturi 2300 şi 125, însă Volga neagră – o mai foloseau dre­gătorii din provincie şi Getaxul – rămăsese simbolul Puterii. Regi­mul făcea însă caz de noua maşină fabricată pe licenţă Renault – Dacia. Aflând că România vrea să producă maşini, mai multe concerne de automobile îşi prezentaseră ofertele. Volkswagen veni­se cu facilităţi ispititoare pentru reproducerea popularului tip 1200, folosit, de altfel, de echipajele de la Circulaţie ale Miliţiei, cu con­di­ţia ca viitoarea uzină să fie amplasată la Timişoara, iar o parte dintre muncitori să fie angajaţi din rândurile şvabilor. În final, alegerea a fost determinată politic, cu prilejul vizitei generalului De Gaulle din 1968.

În mai 1970, după multe zile ploioase, un val de inundaţii devastatoare s-a abătut asupra ţării, cele mai năprasnice fiind cele din Transilvania. La Satu Mare se păstrează pe zidul unei case de la intrarea în oraş un semn marcând nivelul la care ajunseseră apele: peste un metru şi jumătate. Au pierit mulţi oameni atunci, între care şi militari în termen trimişi să-i salveze pe sinistraţi. S-au adunat colecte mari de îmbrăcăminte, încălţăminte, lenjerie şi pături, iar la CEC s-a deschis Contul 2000, zis şi „Contul omeniei”. Ajutoarele sosite din străinătate erau impresionante. Donaţiile unor firme şi societăţi străine cu sediu la Bucureşti sau cu interese comerciale în România sugerau, totodată, dimensiunea schim­burilor cu Occidentul. Vreme de câteva săptămâni s-au vândut în tutungerii ţigări americane trimise ca ajutoare. Cutii de Nescafé şi de sardele, flacoane de colonie Atkinson, pachete de lame Gillette au ajuns până pe rafturile unor cooperative săteşti, alături de sticle de lampă, colaci de sârmă şi seceri.

În 1968, o mulţime copleşitoare a urcat Dealul Patriarhiei în noaptea de Înviere. Oameni cu lumânări aprinse, ieşiţi de la alte biserici, puteau fi văzuţi pe străzi până în zori, întorcându-se acasă de la slujbă. O asemenea afluenţă nu mai existase de la Paştele din 1953, care căzuse pe 5 aprilie, exact la o lună după moartea lui Stalin. În ajun, la Prohod, preoţi şi credincioşi înconjuraseră după rânduială bisericile, procesiuni, icoane şi prapuri desfăşurându-se iarăşi pe străzile Bucureştiului. După prăbuşirea regimului comu­nist, istoricii au dat la iveală un memoriu trimis în 1968 lui Ceau­şes­cu de către Patriarhul Justinian care îi solicita să nu se lucreze în lunea şi marţea de după Înviere, zilele respective urmând să fie recu­perate ulterior de salariaţi. Patriarhul nu a primit niciun fel de răspuns la memoriul său.

Percepţia intelectualilor asupra „dezgheţului” era optimă, chiar cu puseuri de entuziasm. Până şi cei trecuţi prin închisorile politice îi recunoşteau lui Ceauşescu o calitate indenegabilă – naţio­na­lismul. Istorici, filologi, medici de renume predau iar în universi­tăţi sau lucrau în institute de cercetare. Până să-l răpună fulgerător un infarct, Vladimir Streinu, fost deţinut şi deputat ţărănist, fusese directorul Editurii Univers. Prietenul său Şerban Cioculescu, care supravieţuise în anii ’50 vânzându-şi cărţile, era director general al Bibliotecii Academiei şi preda la Universitatea din Bucureşti. Tot acolo preda şi istoricul Constantin C. Giurescu, fost ministru şi rezident regal pe vremea lui Carol al II-lea, trecut prin închisoarea de la Sighet.

Dintre scriitorii studiaţi în manualele şcolare, starurile prolet­cul­tis­mului – cu excepţia unor reciclaţi – căzuseră în dizgraţie. Expirarea reieşea şi din faptul că dispăruseră din ziare, reviste şi librării. Fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, scă­pase în zilele entuziasmului antisovietic din august ’68 o vorbă necugetată: „O să-i vedeţi voi iar pe cazaci la Bucureşti!”.

Dan Deşliu, laureat de trei ori consecutiv al Premiului de Stat (distincţie dispărută), autor al celebrului distih: „Clipă, stai, opreş­te-ţi zborul!/ Se prăvale compresorul” şi coautor al textului imnului de stat („Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator”), îşi amintise că era de formaţie actor; absolvise Conser­vatorul de Artă Dramatică şi urcase doi ani pe scenă. Fusese distribuit în rolul unui căpitan de miliţie „sub acoperire”, într-un film în care Ştefan Iordache întruchipa un tânăr infractor păgubos. Deşliu devenise realizatorul unei emisiuni săptămânale de televiziune, Steaua fără nume, menită să descopere noi interprete şi interpreţi de muzică uşoară. Apărea în unele seri, însoţit de două-trei tinere care aspirau să devină soliste, în restaurantul Casei Scriitorilor. Unii îl invidiau pentru bravadă şi anturaj, însă în buzele pleoştite, în cear­că­nele vinete şi-n ochii ficşi, goliţi, de păpuşă mecanică, i se citeau înfrângerea şi dezamăgirea.

Existau poeţi care le închinaseră versuri, succesiv, Regelui Carol al II-lea, mareşalului Antonescu, lui Stalin, lui Gheorghiu-Dej şi i-ar fi afierosit oricând o odă şi lui Ceauşescu, însă cultul perso­na­lităţii fusese suit în pod. Tot ce le rămânea era să îl elogieze într-un articol de ziar, reproducându-i fraze dintr-o cuvântare, şi să-i tri­mită cu dedicaţii linguşitoare, lungi cât o predoslovie, volumele, lăudându-se apoi, „en petit comitet”, cu cartea sa de vizită şi cu cele două-trei cuvinte de mulţumire bătute la maşină pe verso. Atunci când devenea irepresibil, avântul encomiastic putea să se manifeste şi oral: aşteptam, într-o zi din primăvara anului 1971, liftul, la etajul întâi din clădirea Televiziunii, când s-a deschis uşa unei săli de proiecţie şi a apărut pe palier criticul de artă Ion Frunzetti, urmat de câteva persoane cărora le mărturisea în gura mare ce gust estetic imbatabil are Ceauşescu! Trebuind să aleagă între o lucrare de Grigorescu şi alta de Andreescu – optase fără ezitare pentru al doilea pictor. Se pare că opera lui Andreescu purta noroc şefilor de stat. O pictură a sa l-a scăpat pe Tito de perspectiva unui complot. După îmbunătăţirea raporturilor cu Iugoslavia, Tito a venit în vizită în România, iar la plecare a primit în dar o lucrare a lui Andreescu, pe care a pus-o pe un perete din biroul reşedinţei sale de vară de pe insula Brioni din Marea Adriatică. După câţiva ani, pregătindu-se la o editură din Bucureşti un album Ion Andreescu, s-a solicitat în Iugoslavia, prin Ministerul de Externe, permisiunea de a se repro­duce pictura aflată la Brioni. Un redactor şi un fotograf au pornit într-acolo. Ajunşi în biroul lui Tito, fotograful a rugat să fie dat jos tabloul şi aşezat pe o canapea spre a-şi putea face cum trebuie meseria. Când au coborât pânza, gazdele au descoperit că lucrarea lui Andreescu camufla nişte microfoane legate prin câteva fire de un garaj al vilei.

În 1966, Mao Tse Tung a declanşat aşa-numita Revoluţie cultu­rală, dezlănţuind teroarea asupra intelectualilor şi artiştilor, formulându-şi principiile în faimoasele cărticele cu „învăţături” devenite catehismul studenţilor francezi care au pornit violentele demonstraţii şi distrugeri din mai 1968 de la Paris. Aflaţi atunci acolo, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, vechi şi neclintiţi admi­ratori ai Franţei, rămăseseră îngroziţi de ceea ce putuseră vedea. Între atrocităţile comise în China în numele Revoluţiei cultu­ra­le se număra şi mutilarea mâinilor unui pianist, fotografia celui schilodit făcând înconjurul lumii. Mao voia să reducă arta şi cultura la stadiul de simplă propagandă pentru care nu era nevoie de profesionişti. Declanşase, totodată, un cult al propriei persoane egal cu cel de altădată al lui Stalin în Uniunea Sovietică. Oamenii fusese­ră obligaţi să renunţe la costume, cravată şi la orice altă îmbră­căminte, cu excepţia salopetei şi a tunicii maoiste cenuşii încopciate până la ultimul nasture de sub mărul lui Adam. Un stalinism asiatic domnea şi în Coreea lui Kim Ir Sen.

Revenit în ţară din vizitele în aceste state, Ceauşescu a con­vo­cat imediat, pe 5 iulie 1971, o consfătuire de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educa­tive, soldată cu o listă de prevederi care sugera o consternantă reîn­toar­cere la anii ’50. „Se vor lua măsuri – se spunea la punctul 13 – pentru mai buna echilibrare a filmelor programate în cinema­to­gra­fele noastre, limitându-se difuzarea filmelor poliţiste, de aventuri, interzicându-se filmele care propagă violenţa şi vulgaritatea, care propagă modul de viaţă burghez.”

Imediat s-au operat schimbări în repertoriile teatrelor şi ale cinematografelor, iar soliştilor de muzică uşoară li s-a in­terzis să mai cânte în limbi străine. În decurs de o săptămână, revistele literare ajunseseră de nerecunoscut, cu reportaje de pe şantiere, dominate, aşa cum ceruse Ceauşescu la plenară, de „figura munci­torului”. Un tânăr poet cu umor s-a prezentat la Uniunea Scrii­torilor cu manuscrisul unui volum de versuri inti­tulat chiar Figura muncitorului, solicitând vreo 10.000 de lei ca ajutor sau împrumut pentru efortul depus în decurs de trei zile şi trei nopţi. La plenară, miniştrii, oamenii din aparatul de partid, în frunte cu Ion Iliescu, au fost acuzaţi de Ceauşescu de „intelectualism”, slăbiciune, lipsă de vigilenţă, abandonarea marxismului... Lui Mircea Maliţa, minis­trul învăţământului, i s-a reproşat cravata viu colorată, „cosmo­po­lită”, iar unei activiste coafura.

A urmat o întâlnire cu scriitorii la Sala Palatului. Cu previ­zi­bile excepţii, aceştia i s-au adresat cu „Domnule preşedinte” lui Ceauşescu, neascunzându-i ostilitatea şi dezaprobarea faţă de fun­dă­tura în care voia să împingă cultura şi artele. În ziare au apărut însă doar articole semnate de scriitori, pictori, actori (Amza Pellea, Gyuri Kovacs) care salutau noul „îngheţ”. Ironie a sorţii, alături de Eugen Barbu, în „România liberă” iscălea un asemenea articol Horia Pătraşcu, scenaristul filmului Reconstituirea, scos de pe ecra­ne cu un an în urmă.

Într-o rubrică din „Scânteia”, Adnotări, un redactor al zia­ru­lui, sub pseudonimul „M. Costa” (care făcea critică literară sub numele real), se întreba indignat cum de acceptaseră tipo­gra­fii să culeagă şi să imprime anumite cărţi, amintindu-şi pro­babil de cei terorizaţi în 1945 de comunişti ca să nu tipăreas­că „Dreptatea”.

Cărţile incriminate în „Scânteia”, precum romanul Ramayana de Mircea Cojocaru, arătau până unde ajunsese „dezgheţul”. Un personaj din volumul de debut Rebarbor al prozatorului Alexandru Monciu-Sudinschi îşi mărturisea astfel umanismul: „Eu, frăţioare, când văd un om, încerc să mă dau bine pe lângă el, da-n sinea mea îmi spun: «Ce lopată-n cap i-ar trebui ăstuia!»”. Alt personaj din carte, tânăr ziarist plecat plin de entuziasm la inaugurarea unei noi fabrici de hârtie, le cere muncitorilor din noua întreprindere să-l ducă în mijlocul procesului de producţie, iar aceştia îl duc la... WC, întrebându-l: „Aici doreai să vii, nu?!”. Fabrica nu era gata. Directorul împrumutase de la un coleg câteva baloturi de hârtie ca să simuleze darea în funcţiune la termen, sub lumina reflectoarelor şi a bliţurilor.

Datorită opoziţiei ferme a intelectualilor, îndeosebi a scrii­torilor, cultura şi literatura nu au fost întoarse la anii ’50 („Domnule preşedinte, dacă reintroduceţi «realismul socialist», mă sinucid”, îi spusese Marin Preda şefului statului), aşa cum năzuia Ceauşescu. Doi ani mai târziu, în 1973, Alexandru Monciu-Sudinschi publica un nou volum, Caractere, cu dialoguri între muncitori plăsmuite, bătându-şi joc crunt de agramatismul şi limba de lemn a activiş­tilor. Cartea a avut parte şi de o dramatizare, fiind pusă în scenă la Teatrul Giuleşti cu complicitatea directoarei. Existau cazuri în care unii cenzori închideau ochii sau – cum se zicea în anii ’50 – „pacti­zau” cu scriitorii.

După indignarea iniţială, efemeră, faţă de „minirevoluţia culturală” din România, Occidentul a uitat repede acest episod. În 1973, primindu-l pe Ceauşescu la Vatican, Papa Paul al VI-lea îl copleşea cu elogii, aşa cum reiese din stenograma convorbirilor şi a alocuţiunilor rostite atunci, publicată abia după trei decenii. Pontiful nu uita să plaseze şi câteva cuvinte bine simţite la adre­sa consoartei lui Ceauşescu, al cărei nume de botez îi evoca o ce­le­bră creştină – pe Sfânta Elena, mama împăratului Con­stan­tin cel Mare.

Articolele despre România apărute în anii ’70 în marile ziare occidentale, traduse şi citite la Europa Liberă, începeau cu obser­­vaţii critice asupra şoselelor din ţară pline de gropi, a ilu­mi­­natului public precar, a traficanţilor de valută din incinta ho­te­­lu­rilor şi sfârşeau cu concluzia unanimă că Nicolae Ceauşes­cu este singurul lider din Tratatul de la Varşovia care se opune des­­chis Moscovei.

Tentativa de revoluţie culturală a lui Ceauşescu a constituit însă unul dintre puţinele sale eşecuri, rezultatul fiind un conflict lung, de uzură reciprocă, cu artiştii şi intelectualii. Cultul propriei persoane l-ar fi putut institui şi altfel. Scoţând bani din pungă, s-ar fi găsit destui oficianţi. Spre deosebire de Mao, nu a reuşit să dea timpul înapoi. Epavele proletcultismului nu au revenit în prim-plan şi cu atât mai puţin s-au dezis de „liberalism” reciclaţii.

La nivelul populaţiei ţării, tentativa de minirevoluţie cultu­rală nu a fost resimţită, necum intuită ca un început al sfârşitului. Nu era corelată cu vreo înrăutăţire a aprovizionării sau cu modi­fica­rea preţurilor din magazine. „România profundă” nu citea reviste literare, nu mergea des la teatru şi puţin îi păsa dacă soliştii emisiunilor de televiziune cântă sau nu în limbi străine.

În august 1971, la 2 Mai, în pofida unor îngrijorări, atmosfera era cea obişnuită. Mulţi se iluzionau imaginându-şi că „Tezele din iulie” constituie o strategie temporară, adoptată la presiunea ruşilor; o furtună trecătoare. Alţii erau pesimişti.

Nici Bucureştiul nu se schimbase. În octombrie, toamna era la fel de frumoasă ca altădată în Cotroceni, în Cişmigiu, la Şosea, pe malul Herăstrăului, la restaurantele „Parc” şi „Debarcader”, unde cădea frunza-n pahar. Lăutarii din bodegile din Grant şi de pe Griviţa tocmai scoseseră un cântec nou:

„Vino, mamă, să mă vezi

Cum muncesc la spaţii verzi...”.

Tag-uri: ceausescu, preda, scriitori, tezele din iulie, inghet, comunism