Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu?
Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului
și cu valul laolată se vor risipi
înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine .
D.Sin.
Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
,,Memorialul” comitetului ales de Conferenţa română din Sibiu ne descopere situaţia curioasă şi umilitoare ce li s-a creat românilor din monarhia habsburgică prin dualism şi prin măsurile guvernamentale ale maghiarilor. Popor străvechi pe teritoriul unei ţări autonome, care şi-a mănținut independenţa ei în curs de sute de ani atât faţă cu regii Ungariei, cât şi faţă cu turcii, românii, cari singuri formează două treimi a populațiunii ţării - pe când maghiarii şi germanii abia formează o a treia parte - sunt puşi cu totul în afară din viaţa publică prin fel de fel de măsuri machiavelice şi persecutaţi în toate ale lor, cu o stăruinţă demnă de o cauză mai bună.
Începând cu pseudoistoriografii cari contestau originea şi vechimea poporului nostru în munţii Ardealului şi sfârşind cu măsurile d-lui Trefort, maghiar de origine franceză, care introduce cu de-a sila limba maghiară în şcoalele rurale, vedem o lume întreagă, popor, diplomaţi, învăţaţi, conspirând pe întrecute în contra unui biet popor rustic din străvechime aşezat în acele locuri, viteaz la război, harnic şi liniştit în timp de pace, şi toate acestea - pentru ce? Ştim noi bine pentru ce! Pentru că n-are Dumnezeu de lucru, am zice. În adevăr, nu s-ar crede şi cu toate acestea există până azi istoriografi cărora li se pare nimica toată a escamota un popor întreg de zece milioane de suflete din Dacia, a-l pune în Pind şi a-l face să vie de acolo îndărăt, prin suta a douăsprezecea, de peste Dunăre. Această teorie, susţinută întâi de Rosler, se bucură şi de favoarea maghiarilor şi astfel, cu vorbe, cu deducţiuni hazardate, cu combinaţiuni asupra unor timpuri egal de fabuloase pentru toate elementele din ţară, ei ar vrea să tăgăduiască drepturile şi existenţa unui popor de trei milioane, a unui element aievea care trăieşte, vorbeşte limba lui proprie, are cultura şi istoria lui proprie, cu un cuvânt al unui popor radical deosebit de cel maghiar. Ce curioasă idee vor fi având maghiarii despre natura oamenilor şi a lucrurilor când încearcă a face într-o zi ceea ce o mie de ani n-au putut face? Ce copilărie e din partea lor de a-şi închipui că naţiunile pier de pe-o zi pe alta. Bascii din Spania vorbesc până azi limba bască, sudul Franţei vorbeşte şi cultivă limba provensală, în Belgia, sub pătura subţire de cultură franceză, subzistă două naţionalităţi deosebite, după dispariţiunea Imperiului bizantin şi a celui turcesc, adecă după o mie cinci sute de ani, vedem încolţind, cu toată lunga dominaţiune străină, toate naţiunile vechi ale Peninsulei tracice: albaneji, români, bulgari, sârbi, greci, unele scăzute la număr, altele crescute; dar toate vii. Ceea ce n-au putut face cultura bizantină sau cucerirea otomană vor face ungurii prin societăţi de maghiarizare? În Rusia, dacă s-ar cutremura absolutismul ei actual, am vedea zeci de naţionalităţi deosebite răsărind intacte de sub pătura foarte subţire de predominaţiune moscovită . Până la sfârşitul sutei XV-a românii sunt în Ardeal şi Ţara Ungurească unul din elementele cele mai considerabile în viaţă politică. Trăind sub voievozi proprii şi sub legile lor proprii, fără amestec din partea Ungariei, ziditori şi apărători de cetăţi, pururea buni ostaşi, epoca de aur din ţările noastre, începută cu Mircea şi încheind cu Ştefan cel Mare, e o epoca de aur şi dincolo. Români sunt atât de numeroşi în munţii Ardealului încât fragmente ale populațiunii Maramureşului fondează sub Dragoş statul Moldovei, fragmente din ţinutul Făgăraşului, Ţara Românească. Cine vrea să-şi facă o idee de energia cu totul elementară a acelui popor să considere că, optzeci de ani după fondarea ei, Moldova ajunge din colţul Ţării de Sus până-n Nistru şi la Cetatea Albă, Ţara Românească într-o sută de ani până în Dobrogea şi pe întreg malul drept al Dunării. E o epocă aceasta care în Ardeal produce pe Voievodul Iancu, cum îi zic baladele române şi slave, pe Ioan Huniad Corvin. Papa Piu ÎI (Aeneas Silvius Piccolomini) născut pe la 1405, deci contimporan cu toată seria strălucită de eroi ai poporului românesc, zice despre Iancu ,,Ioannes Hunniades, cuius nomen caeteros obnubilat, non tam Hungaris quam Valachis, a quibus natus erat, gloriam auxit". Încă în suta a şaptesprezecea Miron Costin scrie regelui Poloniei că cel mai frumos şi mai corect dialect românesc, cel mai apropiat de graiul italic, se vorbeşte în Satmar, unde, cu toată emigrarea lui Dragoş, românii rămaşi acolo sub fratele lui, Voievodul Balc, sunt atât de numeroşi ca şi când n-ar fi ieşit nimenea din ţară. E curios a auzi azi că, tocmai în acele clasice locuri, d-nii maghiari vor să înfiinţeze o episcopie maghiară de rit greco-catolic pentru români şi ruteni. Şi când privim la munca seculară a acestui popor, la suma de putere musculară cheltuită, ne prinde mirarea. Ţinuturile în care locuiesc românii sunt răpite pustietăţii şi codrului. Fiece palmă de pământ de hrană e câştigată prin estirpare de codri seculari, prin curătură. Pe când maghiarul şi-a câştigat şesurile patriei sale păscându-şi caii şi plimbându-se , [î]l vedem pe român cucerind palmă cu palmă pământul de sub puterile naturii, [î]l vedem curăţind rădăcinile codrilor seculari şi creându-şi patria lui muntoasă pas cu pas. Cred oare ungurii că caracterul acestei munci grele şi statornice nu s-a imprimat în toată fiinţa poporului românesc, cred ei că această viaţă n-a lăsat adânci urme psicologice în acest popor, atât de liniştit în aparenţă, dar de o cumplită îndărătnicie în fundul sufletului său? Românul nu uită nici binele, nici răul. N-a uitat fărâmăturile de graţie ce li s-a aruncat de cătră echitatea Casei de Austria; de aceea e unul din popoarele cele mai dinastice ale monarhiei; dar românul nu uită în veci nici răul ce i l-au făcut alţii.
Moştenirea de aversiune şi de iubire o păstrează intactă şi de aceea orice încercare de a-i contopi este zadarnică şi copilăroasă. E zadarnică în Rusia, unde un colos de zeci de milioane apasă asupra a câteva sute de mii, unde limba se transmite numai prin viu grai din generaţie în generaţie; cu cât mai zadarnică va fi în Ungaria! Între mijloacele de-a înlătura pe români de la viaţa publică, cea mai de căpetenie e legea electorală escepţională, mănținută ad-hoc pentru Transilvania.
Legea aceasta e făcută în favorul esclusiv al populaţiunilor orăşeneşti - şi românii sunt în cea mai mare parte ţărani - apoi în folosul nobililor - toţi maghiarii sunt nobili şi votează direct, fără cens, fără nimic - şi a secuilor, cari iar votează direct. Astfel s-au creat o lege anume pentru Ardeal, care pune alegerile în mâna neromânilor, încât numărul de reprezentanţi pe cari l-ar putea obţine poporul în asemenea condiţiuni e cu totul ridicol.
Totodată guvernul se sileşte prin legi agrare a aduce pe român la sapă de lemn. Deşi ţăranii au fost împroprietăriţi, deşi despăgubirea pentru pământurile ce s-au conferit e strălucită, totuşi, prin aşa numita comasare, i se iau locurile lui roditoare şi i se dau în schimb locuri rele, apoi i se iau curăturile şi li se dă în schimb pădure. S-au restrâns dreptul de păşune, încât numărul vitelor de muncă a scăzut în proporţii enorme. Sate deposedate, familii aruncate pe uliţi, mii de locuitori ameninţaţi a fi alungaţi din vetrele strămoşeşti - iată justiţia, iată administraţia maghiară. Pe de altă parte cârciumele constituie un privilegiu, evreii le arendează şi acolo - şi debitează băuturile lor nesănătoase; populaţiunea română descreşte şi degenerează. Şi, deasupra acestei mizerii produse în mod artificial de cătră înţelepciunea de stat maghiară, mai vine mizeria morală, siluirea zilnică a limbei. Un corespondent al ,,Gazetei generale" îşi propusese să descrie corupţia administraţiei maghiare. Dar omul mărturisi în fine că condeiul îi cade din mâna, că o carte, nu un articol de jurnal abia ar fi în stare a o descrie. Şi de ce nu scrie această carte? „Pentru că simţim scârbă - zice el - de acest organism care putrezeşte înlăuntru şi care cu toate astea trăieşte, ba chiar se'ngraşă. Se înfioară cineva să arunce mai adânc privirea în rulajul acestei mașine şi nu e om care să crează că va putea funcţiona în mod durabil, că e capabilă a trăi. Funcţionarii decretează dări fictive, care se încasează pe jumătate dacă cel lovit de ele ştie a se precupeţi - împrejurare ce dovedeşte că totul e o escrocherie; aci sunt case de economie cari refuză a înapoia capitalurile depuse; aci i se cer ţăranului taxe pentru orice înregistrare cadastrală şi, oriunde ar vrea să se informeze, i se'ntinde mâna goală. Judecătorului [î]i duci un râmător ori o butie cu vin şi eşti sigur să-ţi câştigi procesul - dacă partea adversă n-o aduce doi râmători. Prădăciuni şi omoruri chiar se fac muşama pentru mită; e o justiţie care ameninţă a se'năduşi în grăsimea ei”. Iată regimul atrăgător de la care se pretinde să exercite asupra a trei milioane de români farmecul de-a-şi renega limba şi istoria lor şi de-a deveni maghiari. Postulatul de căpetenie al memorialului e aşadar: autonomia Ardealului, căci autonom a fost în toţi timpii şi până acum şaisprezece ani, până la fuziunea făcută în contra voinţei esprese a românilor; în contra tractatelor din trecut, în contra dreptului şi bunului simț, poate chiar în contra voinţei Coroanei, căci s-a făcut nu sub influenţa unei necesităţi dinlăuntru, ci sub presiunea împrejurărilor create de războiul austro-italo-german, când emigranţi maghiari, ştiuţi pe atunci de contele Usedom, deci şi de principele de Bismarck, pregăteau insurecțiunea şi dezmembrarea monarhiei habsburgice.
Aci, sub presiunea unor împrejurări independente de voinţa sa şi contrarie intereselor dinastiei îndeosebi, a Imperiului în genere, mâna monarhului a putut fi siluită să iscălească un act nedrept pentru unul din popoarele cele mai credincioase ale monarhiei şi favorabil pentru schimbăcioşii maghiari. Chiar în acest moment de cumpăna şi de silă, monarhul şi-a adus aminte de români; garantarea autonomiei lor bisericeşti şi şcolare au format cetatea îndărătul căreia naţiunea a mai putut lupta în contra cotropirii. Dar tocmai de această autonomie miniştrii moderni ai Ungariei cearcă zilnic a se atinge şi vor cerca poate până în momentul în care îndelung răbdătorul popor românesc va îngropa în ruine şi sânge tentativele lor.
Europa îmbătrânește, se depopulează, în timp ce popoare tinere așteaptă să o ia cu asalt. Acest sentiment de nesiguranță este mai puternic decât erodarea puterii de cumpărare și instabilitatea locului de muncă. El este un efect al declinului civilizației noastre, iar de acest declin sunt făcute responsabile elitele tradiționale care au dominat viața politică occidentală din 1945 încoace. Multe explicații putem găsi cu privire la ascensiunea mișcărilor antisistem în toată Europa Occidentală, la validarea unor personaje precum Emmanuel Macron, îndepărtate de figurile tradiționale ale politicii, cu privire la decizia Marii Britanii de a se reinventa în afara Uniunii Europene și, desigur, la separatismul catalan care agită spiritele în aceste zile în Europa. Ce anume i-a determinat pe alegătorii austrieci să îl crediteze în aceste zile pe tânărul Sebastian Kurtz și să îl propulseze în fruntea guvernului de la Viena? Țara afișează o sănătate economică de invidiat, iar perspectivele se arată la fel de bune și pentru anul care se apropie, șomajul este la cote minime istorice; într-o Europă afectată de delocalizări, economia austriacă atrage investiții și extinderi de unități de producție chiar și în domenii precum industria siderurgică. Și totuși, cea mai mare parte a electoratului austriac a preferat să aleagă un tânăr fără viziune și fără studii, alături de creditarea istorică a formațiunii de extremă-dreaptă FPÖ. Majoritatea observatorilor scenei politice austriece punctau lipsa de încredere pe care o inspiră figurile politicii tradiționale și un sentiment al declinului ce traversează societatea austriacă, teama că țara lor se diluează într-o Uniune Europeană care s-a tot extins până la țărmurile Mării Negre și ale Balticii și mai ales într-o mondializare care nivelează specificitățile locale. Situația este similară și în Germania, unde, în ciuda unei sănătăți excepționale a economiei germane, care înregistrează de la an la an recorduri în privința excedentului bugetar și al balanței comerciale, în ciuda reducerii istorice a inegalităților sociale, există o teamă a declinului ireversibil.
Pe acest fond al declinului emerge și separatismul catalan, al neîncrederii în proiectul unei Spanii plurietnice capabile să protejeze (atentatele din vară de la Barcelona, incapacitatea de a limita imigrația magrebiană, care afectează în special Catalonia) și să asigure prosperitate. Acest sentiment al declinului a făcut electoratul american să îl voteze pe Donald Trump (sub sloganul MAGA - Make America Great Again), a determinat Brexit-ul, l-a adus pe Emmanuel Macron la putere (cazul fericit) și a dat un vot de blam partidelor tradiționale franceze printr-un record al absenteismului și acordarea majorității în Adunarea Națională unei formațiuni eterogene precum La Republique en Marche.
Terenul a fost pregătit de un adevărat curent intelectual reprezentat de filosofii Régis Debray (autorul unor eseuri de succes – Elogiul frontierelor; Un mit contemporan: dialogul civilizațiilor) și Alain Finkielkraut și, evident, de romanul vândut în milioane de exemplare, Supunere al lui Michel Houellebecq. La fel și în Germania, manifestul care a stat la baza alcătuirii acestei nebuloase instabile intitulate Alternativa pentru Germania a fost cartea unui fost înalt funcționar al Bundesbank, de orientare inițial social-democrată, Thiol Sarrazin, intitulată Germania care dispare, apărută în 2010 și vândută în prima săptămână de la apariție în 1,5 milioane de exemplare.
Occidentul se află în declin, nu mai este cel care are inițiativa în istorie. Viitorul aparține zonei Asia-Pacific. Europa îmbătrânește, se depopulează, în timp ce popoare tinere așteaptă să o ia cu asalt. Acest sentiment de nesiguranță este mai puternic decât erodarea puterii de cumpărare și instabilitatea locului de muncă. El este un efect al declinului civilizației noastre, iar de acest declin sunt făcute responsabile elitele tradiționale care au dominat viața politică occidentală din 1945 încoace. Emergența unor forțe politice antisistem sau alternative, fără o ideologie clară (AfD este o nebuloasă de cel puțin patru curente ideologice, între care extremiștii reprezintă numai o componentă) denotă dorința societăților occidentale de a se reinventa. Desigur, agățarea de curentele extremiste care au fost responsabile de atrocitățile din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial ilustrează perfect ceea ce Nietzsche spunea, și anume că „nu numai înțelepciunea istoriei, ci și nebunia ei izbucnesc în noi. A fi moștenitor e un lucru periculos“. Trezirea speranței că secolul XXI va fi și al Occidentului, găsirea unei direcții de viitor pentru societățile occidentale reprezintă soluția la această tentație pentru extreme și pentru antisistem.
VIDEO Istoria unui fals mediatic flagrant, fabricat lui Carol al II-lea. Cum a fost „lucrat“ monarhul de comuniştii englezi
14 octombrie 2017, 08:24
de
Sinziana Ionescu
Carol al II-lea, cel mai controversat rege al României CONCEPT GRAFIC Florian Marina
Carol al II-lea, cel mai controversat rege al României CONCEPT GRAFIC Florian Marina
Funeraliile regelui George al V-lea al Angliei, din 1936, s-au transformat într-un coşmar mediatic pentru regele Carol al II-lea, devenit subiect de primă pagină în toată lumea, într-o ştire complet falsă. Comuniştii londonezi au pus la cale fake news-ul, iar suveranului român i-a trebuit patru ani să se reabiliteze public.
Carol al II-lea a fost, fără îndoială, cel mai controversat membru al familiei regale, începând chiar din tinereţe. Astfel că este lesne de înţeles că acţiunile principelui – ulterior, regelui – erau, adesea, principalele subiecte de discuţie pe la baluri şi cafenele, pe la colţuri de stradă şi prin birouri funcţionăreşti, ajungând, inevitabil, şi în presa românească.
Ştirile nu erau măgulitoare, pentru că temperamentul şi atitudinea lui Carol al II-lea sfidau regulile de conduită ale Casei Regale din România. I s-au reproşat toate, că îi plăceau plăcerile uşoare, că se deda la pariuri, că era iresponsabil cu tronul, că avea un anturaj suspect care-l ţinea captiv, că era ţinut sub papuc de Duduia, adică de Elena Lupescu, amanta sa.
Lungul şir de titluri nefavorabile
Născut la Sinaia, pe 3 octombrie 1893, ca fiu al cuplului princiar Ferdinand şi Maria, Carol al II-lea a devenit principe moştenitor în 1914, odată cu înscăunarea pe tronul României a tatălui său. Primul mare scandal a izbucnit câţiva ani mai târziu, la sfârşitul Primului Război Mondial. În 1918, când era ofiţer în Armata Română, a dezertat de pe front şi s-a căsătorit, la Odessa, cu Ioana „Zizi“ Lambrino. Această ieşire a prinţului a provocat, desigur, mai mult decât un şuvoi de cancanuri, zvonuri şi chicoteli, a declanşat o criză în interiorul Casei Regale, care a fost rezolvată în 1919, prin câteva decizii controversate. Din relaţie a rezultat un fiu, Mircea Carol, născut în august 1920. Alte discuţii pe la colţuri, alte clevetiri. Carol şi-a mai spălat din imagine în martie 1921, când a avut loc căsătoria cu principesa Elena a Greciei – de altfel, în aceeaşi perioadă, a avut loc şi căsătoria Elisabetei, sora lui Carol, cu prinţul George al Greciei, fratele Elenei. Câteva luni mai târziu, veştile venind dinspre familia moştenitoare erau cât se poate de îmbucurătoare: la 25 octombrie 1921 s-a născut un nou principe, Mihai, a cărui venire pe lume era salutată cu mult entuziasm de presa românească: „Românii de pretutindeni urează micului principe viaţă lungă, rodnică şi glorioasă; iar destinul să-i hărăzească o domnie paşnică“, scria „Universul“. Nu avea să aibă, în parte tocmai din cauza mofturilor tatălui său. Marele scandal din viaţa lui Carol al II-lea a început chiar în 1922, când a cunoscut-o pe Elena Lupescu, pe care o alinta „Duduia“ şi care i-a fost metresă o bună perioadă de timp. Roşcata de talie înaltă era fiica unui farmacist evreu Nahum Grünberg, care a deţinut la începutul anilor 1900 o spiţerie în Sulina. Istoria, pe repede înainte: în 1925, a renunţat la tronul ţării pentru Duduia, cu care s-a mutat în Franţa, sub numele de civil Carol Caraiman. Peste doi ani, Mihai devenea rege, la vârsta de 6 ani, iar România intra sub conducerea regenţei. După câteva intervenţii ale unor guvernanţi români, Carol al II-lea a revenit în România. În iunie 1930, a avut loc restauraţia carlistă, nu fără frământări, căci Maniu a renunţat la fotoliul de premier. Au urmat zece ani de domnie, plini de acte mai mult decât controversate. Acesta a fost Carol al II-lea, un suflet foarte zbuciumat. De altfel, mama sa, regina Maria, observase aplecările lui încă din copilărie: „Carol era adorat de ofiţeri şi de trupă şi primea în dar un număr nesfârşit de mici uniforme din partea regimentelor. Când le îmbrăca umbla falnic de colo-colo, comandând oşti imaginare şi imitând nemaipomenit de bine glasurile celor ce comandau. Într-însul dormea ascuns stăpânul, avea într-însul un tainic imbold de a domina, de a subjuga şi de a impune restricţii“.
Doi regi şi o înmormântare
Nimic din toate câte s-au întâmplat nu a afectat imaginea lui Carol al II-lea cum s-a întâmplat în ianuarie 1936, când a avut loc un eveniment care a ţinut capul de afiş al presei din toată lumea. A fost aşa: la 20 ianuarie 1936, cea mai veche monarhie din lume îşi pierdea suveranul, regele George al V-lea al Angliei se stingea din viaţă, după o domnie de 26 ani. La tron i-a urmat fiul cel mare, regele Edward al VIII-lea, poate cea mai apropiată figură de Carol al II-lea. Acesta a domnit doar până la 11 decembrie 1936, când a abdicat de dragul căsătoriei cu Wallis Simpson, americanca divorţată de două ori. Şi mai e un detaliu care îi leagă pe cei doi verişori de gradul al II-lea, Edward al VIII-lea şi Carol al II-lea, în afara faptului că amândoi au renunţat la tron pentru metresele care le-au devenit soţii. Carol a ţinut să aibă iahtul de lux al lui Edward, „Nahlin“ (rebotezat „Luceafărul“), pe care s-au consumat poveştile de alcov atât de mult dezbătute. Aşadar, pe 28 ianuarie 1936, moştenitorul tronului, Edward al VIII-lea, se afla în fruntea cortegiului funerar al tatălui său. Din alai nu putea lipsi nici regele României, rudă de sânge, pe linie maternă – regina Maria era vara primară a defunctului George al V-lea –, cu familia regală britanică. Îmbrăcat în uniformă de gală, Carol al II-lea îşi avea locul în a şasea linie, după afetul care purta rămăşiţele lui George al V-lea, şi în a treia linie de personalităţi, după Edward al VIII-lea. Numai că prezenţa lui Carol al II-lea în Anglia a fost speculată de presa comunistă. Căutând să demonstreze că monarhia merită să moară, ziariştii au găsit o breşă în procesiunea funerară în care se aliniaseră cele mai înalte oficialităţi.
Ianuarie 1936, Londra. Funeraliile regelui George al V-lea al Angliei Foto Guliver / Getty Images
Ianuarie 1936, Londra. Funeraliile regelui George al V-lea al Angliei Foto Guliver / Getty Images Pe aceeaşi linie în cortegiu, alături de regele român, se aflau regele Danemarcei şi preşedintele Franţei. Din delegaţia română, aflată mult în urma lui Carol, mai făceau parte Ernest Urdăreanu, colonelul Eugen von Zwiedeneck, căpitanul Fundăţianu, maiorul Mihăilescu, colonelul Palangeanu, lt. col. Tzenescu, care era îmbrăcat într-o uniformă identică cu a lui Carol, generalul Butler, precum şi Constantin Cotolan, un erou din Dragoslavele, Argeş decorat cu Ordinul Mihai Viteazul în Primul Război Mondial. În total, în afară de cei enumeraţi la funeralii luaseră parte 334 demnitari englezi şi străini, cu suitele lor.
Diversiunea comunistă
Eroul Constantin Cotolan fusese inclus în delegaţie pentru a reprezenta ţăranii-soldaţi ai României. Toţi ceilalţi purtau uniforme militare de gală sau ţinute sobre, doar el purta, neobişnuit pentru protocol, hainele de duminică ale ţăranilor români: o haină neagră, pantaloni albi şi o cămaşă tradiţională albă, care atârna deasupra pantalonilor şi se iţea de sub haină. Pe cap, ţăranul-erou avea un melon de împrumut, pentru a se acoperi de ploaie. A doua zi, „The Daily Worker“, ziarul comunist al Londrei, a publicat ştirea că „personajul ciudat“ era maseur la hotelul Ritz, adus în alai cu hainele de lucru pentru a-l însoţi pe regele României. Comuniştii ofereau şi explicaţia: Carol al II-lea trăsese o beţie cruntă în ajun şi dimineaţa abia se putuse trezi. Aghiotanţii ar fi intervenit imediat pentru a salva situaţia: o baie turcească şi un masaj dur ca să-l pună pe Carol pe picioare. În maşina care-l aducea spre funeralii, regele ar mai fi primit încă un masaj. Ca să se asigure de buna condiţie a regelui, suita lui Carol ar fi decis să îl ţină pe maseur aproape, să poată interveni în caz că suveranului i s-ar făcut rău. Ziariştii i-au găsit chiar şi un nume numitului personaj: Stoebs. Nu era prima dată când ziarul londonez atenta la integritatea morală a lui Carol al II-lea. Tot „The Daily Worker“ mai scrisese despre Carol al II-lea, înainte vreme, că avea sifilis şi că era nebun.
Scurt ghid de fabricare a unei ştiri false, pe stil vechi
Un reputat jurnalist american, Vernon McKenzie, contemporan cu Carol al II-lea şi decan al Şcolii de Jurnalism de la Universitatea din Washington, a început o investigaţie pentru a descoperi cum s-a ajuns la confuzia gravă, scornită şi întreţinută. Ca să refacă tot parcursul fabricării informaţiei, ziaristul american a venit în România să-l cunoască la el acasă pe Constantin Cotolan şi a stat de vorbă inclusiv cu familia regală. Periplul documentării a fost relatat pe larg de McKenzie în cartea sa, „Prin ani tulburi“, apărută în Londra acelor ani. Ulterior, la cursurile sale, decanul de la Jurnalism a folosit drept studiu de caz intoxicarea mediatică a cărui victimă a fost regele României. „În articolul său din «Manchester Guardian», jurnalistul Bone remarcase prezenţa personajului îmbrăcat straniu care mărşăluia în coada procesiunii. În ziua de după înmormântare, în barul Temple de pe Fleet Street – pe unde trecuse procesiunea – s-au adunat mai mulţi martori ai trecerii convoiului. Cineva a citit cu voce tare rândurile scrise de Bone, iar altcineva, un cunoscut publicist, s-a oferit să elucideze misterul. El a relatat, ca pe o glumă savuroasă, că acela este maseurul de origine română de la Ritz, care fusese angajat de Carol pentru a-l ţine pe picioare în lunga ceremonie funerară. Argument forte era tocmai cămaşa ţărănească a lui Cotolan, asemuită unui şorţ de maseur. Toţi cei din bar au râs cu hohote. Cineva a auzit, însă, povestirea de la Temple şi a spus-o mai departe lui Claude Cockburn de la «The Daily Worker», un ziarist de stânga rănit în Războiul civil din Spania“, relatează Vernon McKenzie.
Viteza de propagare a minciunii în vid
În ediţiile din 29 şi 30 ianuarie 1936, ziarul comunist „The Daily Worker“ a ieşit pe prima pagină cu cele auzite: „Se pare că regele Carol al României, care nu apare des în luminile Londrei şi nu este unul care să iasă în public fără să arate bine, s-a trezit în dimineaţa funeraliilor simţindu-se nu prea bine. După un masaj energic, regele a fost capabil să facă faţă îndatoririlor sale abia în ultima clipă. El a fost îmbrăcat şi urcat în maşină, unde a mai primit un masaj. Aşa că maseurul n-a mai putut să iasă din linia convoiului funerar şi s-a văzut nevoit să meargă şi el, în hainele lui civile, alături de diplomaţi, de trupe, de soldaţi şi de poliţia care flanca procesiunea“. Se pare că regele Carol al României, care nu apare des în luminile Londrei şi nu este unul care să iasă în public fără să arate bine, s-a trezit în dimineaţa funeraliilor simţindu-se nu prea bine. După un masaj energic, regele a fost capabil să facă faţă îndatoririlor sale abia în ultima clipă. El a fost îmbrăcat şi urcat în maşină, unde a mai primit un masaj. fragment din „The Daily Worker“, 1936 Povestea era prea bună ca să fie ratată de ziarele americane, care au preluat-o pe nemestecate. Chiar şi Associated Press a furnizat informaţia, citând ziarul comunist şi publicând imaginea lui Carol şi a presupusului său maseur. Ştirea falsă fusese deja propagată la nivel mondial: milioane de cititori de pe ambele continente devorau fotografia şi istorisirea mahmurelii unui rege. „Era o poveste care confirma democraţia Americii, o ţară care nu credea în monarhie. În fotografii, cei doi apăreau mergând unul lângă altul, despărţiţi doar de un căpitan. În realitate, Carol se afla la mai bine de 1.000 metri de Cotolan“, scria McKenzie.
Documentarea de la Muscel
Constantin Cotolan era învăţător, inspector de plasă, care nu ştia o boabă englezeşte. Când Vernon McKenzie l-a vizitat cu un translator la Muscel, eroul de război tocmai îşi ridica o casă cu etaj, în Dragoslavele, cu care se mândrea că avea să fie printre cele mai impunătoare din sat. Cotolan i-a mărturisit americanului cât de tulburat a fost la întoarcerea în ţară, când a aflat de tevatura creată pe seama sa. Primise şi oferte pentru a susţine povestea inventată de ziarişti. Trebuia să fie îmbrăcat ca un maseur, cu celebrul „şorţ“ şi ar fi luat bani frumoşi dacă făcea un turneu de apariţii publice în America, în care să relateze cum l-a pus el pe picioare pe Carol în dimineaţa funeraliilor, după o noapte sălbatică. Ţăranul primise şi o scrisoare de la un avocat din New York, care-i cerea să îl desemneze reprezentant în procesul contra publicaţiilor care au inventat şi au răspândit povestea falsă. Dar eroul de război a refuzat să participe la farsă, arătând că s-ar fi amuzat copios dacă minciuna nu l-ar fi afectat atât de tare pe regele său. „Eu nu vreau să fiu bogat. Sunt mulţumit cu ce am. Dacă-l vedeţi pe acel avocat din New York, spuneţi-i că eu tocmai ce-mi construiesc o casă frumoasă, din banii pe care i-am câştigat cinstit!“, i-a spus Cotolan lui McKenzie.
„De ce vă obosiţi să infirmaţi asemenea minciună ridicolă?“
Oficialii români de la Washington şi Londra au fost furioşi să vadă cum le este discreditat regele. Încercând să obţină retractarea ştirii false difuzate în Statele Unite ale Americii, ei au primit răspunsuri care invocau libertatea presei şi lipsa ei de control din partea autorităţilor. În Anglia, răspunsul a fost imperturbabil: „De ce vă obosiţi să infirmaţi asemenea minciună ridicolă?“. Probabil cel mai furios diplomat român - scrie Vernin McKenzie - a fost Dimitrie Dimăncescu (1896-1984), consulul general de la San Francisco. Apropiat al lui Carol al II-lea de pe vremea când înfiinţase Cercetăşia din România, Dimăncescu îl recunoscuse din pozele de la funeralii pe Constantin Cotolan şi vestimentaţia acestuia originară din Muscel, zona de unde provenea soţia diplomatului, fiică de general.
Dezminţirea
Dimitrie Dimăncescu, care a lucrat mai târziu la legaţia din Londra, a reuşit să publice o dezminţire în ziarele din California şi în trustul media al lui William Randolph Hearst. „Am realizat imediat ce prejudicii ne aduce povestea asta. L-am sunat pe avocatul lui Hearst, Nolan, iar acesta l-a contactat pe domnul Hearst, comunicându-i că am dovada că informaţia este greşită. Hearst i-a spus să-mi ofere orice satisfacţie aş vrea, iar eu am cerut difuzarea unei dezminţiri la jurnalul radio de la ora 21.00, din trustul media al lui Hearst, precum şi publicarea unei scrisori în care este negată informaţia cea falsă. Ceea ce s-a şi întâmplat“, scrie Dimitrie Dimăncescu în memoriile sale. Aceeaşi dezminţire a încercat s-o obţină de la revista „Time“, dar editorii au spus că este împotriva politicii lor să infirme informaţii deja apărute. Ei au propus să publice o scrisoare de dezminţire venită din partea ataşatului român. Aceasta a fost modalitatea agreată pentru a contracara informaţia falsă.
„Era un ordin, nu o opţiune“
Nu era prima interacţiune dintre Dimăncescu şi Hearst. La sfârşitul lui 1930, Dimăncescu fusese trimis la Washinton cu sarcina de a obţine de la mogulul media William Randolph Hearst oprirea articolelor critice la adresa lui Carol al II-lea. „Era un ordin, nu o opţiune“ – precizase el. Începea deceniul carlist, iar regele voia cu orice preţ să-şi repare imaginea. Printr-o prietenă comună, Janet Peck, care crescuse în grija familiei Hearst, diplomatul român a ajuns în apropierea lui Hearst. Ocazia de a-l cunoaşte s-a ivit atunci când soţii Dimăncescu i-au spus lui Janet că pleacă în vacanţă în Mexic. Ea i-a întrebat dacă nu le-ar plăcea să oprească la San Simeon, să-l cunoască pe Hearst. „Îi spusesem înainte că vreau să-l cunosc, dar ea nu reacţionase în niciun fel. Nici eu nu voisem să abuzez de prietenia noastră, aşa că n-am mai insistat. Şi iată că acum ne oferea întâlnirea mult-dorită“, îşi amintea Dimăncescu. Reşedinţa lui Hearst era plină de oaspeţi care treceau printr-un filtru strict şi erau obligaţi să respecte regulile de protocol impuse de gazde. Hearst invita la el prieteni apropiaţi, rude, asociaţi şi parteneri de afaceri, ziarişti, precum şi prieteni ai amantei sale, actriţa Marion Davies. Soţii Dimăncescu au fost cazaţi în Apartamentul Dogelui, care era mobilat cu patul cardinalului Richelieu. În cele trei zile, cât au stat la San Simeon, românii au primit locul de onoare la cină, la dreapta lui Hearst, respectiv a lui Marion Davies.
Preţioasa duduie Lupescu
În ziua sosirii la San Simeon, Dimăncescu a fost întâmpinat de Hearst. A doua zi, secretara particulară a lui Hearst l-a invitat pe diplomat în biroul mogulului. În timp ce era condus, Dimăncescu a întrebat-o dacă subiectul Duduii lui Carol l-ar înfuria pe Hearst. „Spune-i-o! Avem şi noi o Duduie Lupescu aici“, i-a răspuns ea.
Carol al II-lea, fericit cu Duduia lui Sursa descopera.org Consulul i-a spus lui Hearst că pe români îi supără să vadă cum Lupeasca ţine prima pagină a ziarelor – o femeie de care ei ar prefera să nu mai audă. „Numele ei este foarte preţios pentru România. Ar trebui să plătiţi milioane de dolari pentru publicitatea pe care v-o oferim gratis. Cine-l cunoaşte pe regele Bulgariei sau al Greciei? Măcar oricare om din America ştie că România are un rege Carol al II-lea, mulţumită prietenei lui“, a replicat Hearst. Conversaţia s-a încheiat cu asigurările sale că de câte ori va mai avea plângeri, diplomatul român să ia legătura cu avocatul Nolan, care a primit instrucţiuni să rezolve orice neplăcere ar fi apărut. Întrevederea a ajuns, cumva, la urechile presei din România. Revista „Clopotul“ a publicat îndată ştirea că Dimăncescu are o relaţie cu Marion Davies, iar Hearst l-a chemat pe român să-l confrunte. „Din fericire, născocirea asta n-a ajuns niciodată la urechile lui Hearst“, a notat diplomatul.
„Nimeni nu poate opri presa britanică“
„Era dificil să stabileşti o relaţie cu ziarele. Multe publicaţii de circulaţie, precum «London Times» sau «Daily Telegraph», nu erau interesate să se întâlnească personal cu ataşaţii de presă străini. Fiecare ziar avea corespondentul diplomatic care trecea pe la legaţie să primească informări referitor la diferite evenimente. Aici m-am concentrat să cultiv prietenii. Nu le-am dat niciodată fiţuici ziariştilor, le-am răspuns la toate întrebările, chiar când erau stânjenitoare. Aşa mi-am câştigat treptat reputaţia de a furniza informaţii reale în locul unora aranjate. Îmi făcusem un obicei să le dau informaţii confidenţiale pe care nu le-ar fi putut obţine din alte surse“, scria Dimăncescu în memorii. Majoritatea ziarelor londoneze renunţaseră la calitate în favoarea unor poveşti senzaţionale care prindeau la public. Doar „London Times“, „Daily Telegraph“ şi „Manchester Guardian“ nu recurgeau la titluri scandaloase, iar consulul încuraja oamenii de presă să meargă în România să vadă situaţia cu ochii lor. „Am întrebat la Biroul de Externe cum aş putea opri o ştire falsă şi mi s-a spus că nimeni nu poate opri presa britanică să scrie ce vrea. În Londra am aranjat o lungă discuţie cu lordul Vansittart, care era secretarul permanent al Biroului de Externe. Mi-a mărturisit că singurul mod de a opri poveştile eronate era să cumpăr reclamă în ziare. Asta mi-ar fi asigurat o relaţie privilegiată. Dar când am calculat câţi bani ar fi fost necesari, a reieşit că ar fi nevoie de mii de lire, pe care guvernul român nu i-ar fi dat“, spunea Dimăncescu. Ştirile erau, de regulă, despre viaţa personală a regelui Carol al II-lea şi nimic despre cum conducea ţara. Prinţul Matila Ghyka a avut o idee pentru a opri articolele care priveau relaţia lui Carol cu Elena Lupescu: ea să-şi angajeze un avocat la Londra, care să ameninţe, la apariţia fiecărui material, cu intentarea unui proces de calomnie. A fost angajat avocatul ducelui de Kent, care avea şi el probleme cu presa. Avocatul avea o tactică: cumpăra ziarele de la prima ediţie şi dacă găsea ceva calomnios despre clientul său, îl suna pe editorul ziarului şi până la ediţia următoare, povestea dispărea. Metoda s-a dovedit eficientă.
Vizita regelui la Londra, de ochii presei
Tot Dimăncescu relatează în memorii un alt fapt: atunci când Carol se afla în primul exil cu Lupeasca la Paris, un fotograf trimis la pont i-a surprins într-un club. Articolul despre cum fostul moştenitor al tronului României îşi pierde timpul prin cluburile de noapte a prins imediat la public. „Carol era văzut de opinia publică drept un beţiv şi un playboy care-şi pierdea nopţile în cluburi. Mi s-a părut o idee bună ca el să vină neoficial la Londra şi să stea suficient de mult ca reporterii să-l urmărească şi să-i vadă comportamentul. Nu ştiam dacă va accepta sugestia. Primul obstacol a fost regina Maria a Angliei, care se opunea unei vizite regale. Am obţinut o audienţă la ea, iar regina şi-a reconsiderat poziţia şi a spus cu un râs amar: «O să mă conving singură despre acest Clark Gable al monarhiei»“, scrie Dimăncescu. Noiembrie 1938, Londra. Diimitrie Dimăncescu şi Carol al II-lea la Londra Sursa arhiva Dimăncescu
În noiembrie 1938, Carol al II-lea a anunţat că va sta pentru o săptămână la hotelul Dorchester din Londra. Singura întrebare a presei a fost dacă madam Lupescu va fi cu el. Carol al II-lea a venit la Londra cu Ernest Urdăreanu şi cu aghiotantul Ilie Radu. Cam 20 de reporteri s-au instalat în holul hotelului, încercând să smulgă informaţii de la personal: ce mânca, ce bea regele României? „Carol nu era un băutor şi bea un singur pahar de vin la cină. Ca să distrag atenţia presei, am aranjat să fie trimisă în fiecare seară o litră de lapte în apartamentul lui. Când pleca la plimbare, uneori mă invita pe mine şi îl lăsa pe Urdăreanu la hotel, luându-l doar pe Radu, care mergea câţiva paşi în spate, ca bodyguard. Eram întotdeauna urmăriţi de ziarişti care intrau chiar şi în restaurante să vadă ce băutură îşi comanda şi cât de mult bea. Dar clienţii restaurantelor nu se holbau niciodată la el, îl lăsau să mănânce în pace. Am făcut turul Londrei prin magazine, de unde Carol cumpăra şosete şi cravate pentru Mihai. Nu putea părăsi un magazin fără ca reporterii să se năpustească în urma lui să chestioneze ce anume a cumpărat. În cele din urmă, la insistenţele reporterilor, Carol a acceptat să acorde un singur interviu, unui reporter desemnat ca reprezentant al tuturor. A fost ales corespondentul «American International News», cu care a stat de vorbă timp de o oră şi jumătate. A răspuns la toate întrebările puse. Seara, ne-am dus la cină la Quaglino’s Restaurant, frecventat de elita Londrei. La miezul nopţii, mesenilor le era oferit un exemplar al ziarului «Daily Mail», proaspăt scos de sub tipar. Interviul cu Carol era pe prima pagină. Începea aşa: «Regele m-a primit foarte politicos şi mi-a strâns mâna, mâna lui fiind acoperită de inele şi o brăţară groasă de aur». În afara acestor detalii frivole, interviul era bine scris. Pe Carol nu l-a deranjat introducerea, pentru că în parte era reală“, mai scrie Dimitrie Dimăncescu în memorii.
Recuperarea onoarei: „Nu va lăsa România să dispară fără o luptă“
Anul ultimei abdicări a lui Carol al II-lea, 1940, a început cu o ofensivă de presă din partea regelui. Imaginea lui trebuia reparată cu orice preţ, mai ales în publicaţii internaţionale. Sub titlul „Un fost libertin este cel mai perspicace politician din Balcani“, ediţia „Life Magazine“, din 19 februarie 1940, îi dedica un portret generos, începând chiar de pe coperta unde era înfăţişat râzând alături de principele Mihai, amândoi în haine militare de gală. Fotografia era realizată în noiembrie 1939, în grădina palatului regal, de către trimisul „Life“, John Phillips. Coperta Life Magazine - 19 februarie 1940 Sursa Life Magazine Coperta Life Magazine - 19 februarie 1940 Sursa Life Magazine În articol, „Life“ explica farsa care a fost luată de bună de un ziarist, care a sunat la Ritz căutând maseurul şi i s-a spus că este plecat, iar asta a fost de ajuns pentru a-i confirma povestea. „Carol a fost arătat drept un exemplu îngrozitor pentru toţi prinţii Europei timp de un sfert de secol. Lumea are un apetit să creadă tot ce este mai rău despre Carol al României. Niciun om nu a făcut faţă atât de multor titluri nefavorabile de primă pagină. (...) Tatăl său, Ferdinand, l-a renegat pentru «repetate delicte morale». Regele George al V-lea l-a numit «detestabil» şi a refuzat să-l găzduiască la Palatul Buckingham. Ziarul «London Daily Express» l-a catalogat drept «bădăran»“, scria autorul articolului. Ziaristul vorbea şi despre „nepotrivirea de caracter“ dintre Carol şi postura de rege, accentuată în ochii publicului de lipsa lui de fotogenie: „Toţi Hohenzollernii aduc un pic cu nişte şoricari, iar la Carol, zestrea genetică este întărită de bărbia slabă. Faptul că este mai prezentabil decât în poze rămâne neştiut“.
Cel mai inteligent lider din Balcani
„Life“ contrazicea impresia generală că monarhul din România este tot ceea ce nu trebuia să fie un rege. „Este dificil pentru lume să realizeze că, de fapt, Carol este, în ultimii ani, ceea ce un rege trebuie să fie. Este un om de decizie excelent, cel mai inteligent politician din Balcani. Înconjurat de naţiuni flămânde de cuceriri, el face o înţelegere cu Germania într-o zi, apoi o concesie Angliei a doua zi, se opune Rusiei a treia zi şi nimeni nu l-a încolţit încă. În timp ce Austria, Cehoslovacia, Albania şi Polonia dispăreau, Carol a păstrat România inviolabilă. Dacă România va fi să supravieţuiască, Carol trebuie să-şi facă datoria de a o salva. El este înzestrat pentru success“, considera ziaristul. Acesta mai remarca şi că regele Carol nu este considerat un patriot ca Edvard Beneš al Cehoslovaciei sau Schuschnigg al Austriei. „Dacă ţara lui se duce, Carol se va desfăta, oriunde va fi. Dar nu va lăsa România să dispară fără o luptă, mai rece, mai şireată decât un om măreţ ar purta-o“, spunea el. Ziaristul american nota că ziua lui Carol începea la ora 6.00 dimineaţa, când regele se trezea, îşi bea cafeaua şi îşi gusta pâinea în pat. După ce se îmbrăca, îi place să stea de vorbă cu cei de la Curte. „La o cină s-a lăudat că şi-a condus automobilul de la Bucureşti la Sinaia în timp record. «Nu-i spune, dar eu am făcut drumul în 15 minute mai puţin», i-a şoptit fiul său, Mihai, unui prieten. Carol îi poartă toată grija, demonstrându-i cu propria tuse tabagică să nu fumeze prea mult“, arăta „Life“.
Îi plăceau uniformele militare
Despre plăcerile lui Carol al II-lea, „Life“ reţinea că armata era mândria şi bucuria lui. „Una dintre primele sale decizii ca rege a fost mărirea soldelor. Pentru el, Armata era arma şi aliatul care ţineau România întreagă. (...) Hobby-ul lui Carol al II-lea este să deseneze uniforme pentru armata lui. A învăţat importanţa uniformei când s-a întors din exil şi, dintr-un capriciu, a venit la o întâlnire cu ţăranii îmbrăcat în uniformă de cercetaş, iar ţăranii l-au ignorat. Acum, Carol al II-lea poartă uniforma împănată cu ornamente atât de multe, încât a făcut-o practic antiglonţ. Costumaţia lui favorită este mantia lungă, albă a Ordinului Mihai Viteazul, poate cea mai stridentă ţinută purtată de vreun monarh. El face şi greşeala de a purta cascheta care îi cade pe cap şi îi scoate în evidenţă bărbia slabă“, spuneau ziariştii americani.
Slăbiciunile unui rege
Capitolul amoros nu putea lipsi din portretul regelui. Opinia unanimă era că dintre nenumăratele companii feminine, numai trei i-au marcat viaţa: „Una este prima sa soţie, morganatica Zizi, care trăieşte acum confortabil la Paris, cu fiul cel mare al lui Carol, Mircea, dintr-o alocaţie de 12.000 de dolari pe an, dată de rege. A doua a fost soţia sa regală, prinţesa Elena a Greciei, care trăieşte acum în Florenţa. Iar a treia – faimoasa Elena Magda Lupescu. Această a treia relaţie a fost pentru el atât de reuşită pe cât au fost celelalte de catastrofale. În 1925, Carol era la Veneţia cu Magda când a primit telefonul prin care i se propunea să revină pe tron, dar fără amanta lui. El a refuzat, dar cinci ani mai târziu, Partidul Ţărănesc l-a chemat din nou. Iuliu Maniu, premierul ţărănist, un stâlp de onestitate printre venalii politicieni de la Bucureşti, i-a promis că va restaura monarhia dacă renunţă la Magda. Carol a venit, urmat la scurt timp de Magda. Considerându-se trădat, Maniu a demisionat“, consemnau americanii. Ei au mai scris că, în 1940, relaţia dintre Carol şi Duduia nu mai era atât de intensă ca la început: „În zilele noastre, povestea de dragoste dintre Carol şi Magda nu mai are ardoarea de la început şi ar putea fi chiar pur platonică, dar Magda este, alături de Mihai, cel mai bun prieten al regelui. Ea locuieşte la doi kilometri de palat, într-o casă din cărămidă roşie (n.r. – pe strada Vulpache, în zona rezidenţială a parcului Modogran). Aici vine Carol des să joace bridge sau poker pe mize mari şi aici se adună zilnic camarila Lupeascăi. Una dintre cele mai bine informate şi mai experimentate femei din Europa, ea poate distruge cel mai puternic ministru (cum a fost Titulescu) şi are o implicare în aproape fiecare intrigă din Bucureşti. Nu apare deloc în public, iar lumea îi spune simplu «Ea» acestei madame de Pompadour a Balcanilor“, încheia „Life“ portretul.
citeste totul despre: constanta regele carol al ii-lea fake news carol ii presa despre carol rege monarhia romania
,,Memorialul” comitetului ales de Conferenţa română din Sibiu ne descopere situaţia curioasă şi umilitoare ce li s-a creat românilor din monarhia habsburgică prin dualism şi prin măsurile guvernamentale ale maghiarilor. 
Ianuarie 1936, Londra. Funeraliile regelui George al V-lea al Angliei Foto Guliver / Getty Images
Carol al II-lea, fericit cu Duduia lui Sursa descopera.org
Noiembrie 1938, Londra. Diimitrie Dimăncescu şi Carol al II-lea la Londra Sursa arhiva Dimăncescu
Coperta Life Magazine - 19 februarie 1940 Sursa Life Magazine