„Orologiul fără ore” – o discuţie
aprinsă cu poeta Ana Blandiana despre situaţia Europei, despre
corectitudinea politică şi despre despiritualizare, în cadrul
Conferinţelor TNB.
Despre timp
Nu știu ce-ar trebui să se știe în plus despre mine. Poate faptul că
trăiesc o dramă – și eu și soțul meu – aceea de a fi intrat ca într-un
mixer în viața publică și, în ultimii 20 de ani, în construcția
Memorialului de la Sighet și, în felul acesta, de a ne fi pus piedici
propriului nostru destin de scriitori. Iar acum, când știm că nu mai
avem jumătate de secol înainte – poate nu mai avem nici jumătate de
deceniu – și știm că am rămas cu capul plin de idei care n-au fost
scrise, suntem conștienți că ar trebui să stăm numai la masa de scris,
dar în același timp n-avem curajul să părăsim o operă precum Memorialul,
care se bazează pe numele noastre. Iar asta ne face să împărțim în
permanență puținul timp care ne-a rămas.
Europa nu mai crede în nimic
Situația Europei în ultimul timp este chiar mai gravă decât a
României. Ceea ce susțin eu – și nu sunt prima voce care spune asta –
este că tot mai mult actualitatea noastră europeană, seamănă cu
sfârșitul Imperiului Roman. N-are legătură doar cu migrația sau cu ce se
întâmplă în mod concret, ci, mai ales, cu ceea ce se întâmplă în
mentalul colectiv. Roma ajunsese la o situație în care nu mai credea în
propriii zei pe care-i și uitase și îi înlocuise cu zei importați de la
popoarele pe care le cucerise. Părerea mea este că în momentul în care
începi să-ți infirmi definiția – ceea ce a făcut Roma și ceea ce face
Europa acum – ești pierdut, pentru că atunci când se ciocnesc două forțe
întotdeauna câștigă cea care crede cu adevărat în luptă, indiferent
dacă e bine sau rău. În povestea cu Europa și islamul nu contează cine
are dreptate, contează că europenii nu mai cred și fac un adevărat tapaj
din faptul că nu mai cred, sunt mândri că nu mai cred aproape în nimic.
Spun că ar crede în libertate, dar corectitudinea politică pune grav
libertatea sub semnul întrebării. Pe când ceilalți, islamiștii, cred din
toată inima. Sigur, o să spuneți: „Sunt fanatici, sunt fanatici!”. Da,
dar au forța unei credințe absolute. Ca să nu mai discutăm de raportul
fizic care face ca la opt nașteri pe familie la ei și 1,2 în cazul
europenilor să ne permitem să vedem în câteva generații o Europă aproape
fără europeni.
Mondializarea nu e o invenție a secolului 21
Alexandru cel Mare și Cezar dovedesc cel mai bine că mondializarea nu
e o invenție a secolului 21, că fiecare putere a încercat să se
mondializeze pe măsura forțelor ei și a lumii cunoscute. Alexandru cel
Mare și Cezar au fost cei doi care au făcut ceea ce se încearcă acum:
adică amestecarea popoarelor. Ei au amestecat popoare, le-au schimbat
limba, credința, au creat o lume nouă. Tot ce ne lipsește nouă acum este
să știm numele celui care a hotărât asta. Paradoxal, deși noi vorbim
tot timpul de o mărire a transparenței puterii, de fapt puterea e din ce
în ce mai puțin transparentă. Nu știm cine a hotărât acum
mondializarea. Presupunerea este că interesele economice, marile
concerne, dar toate rămân presupuneri și imediat ce începi să te
gândești cazi ca într-o căldare cu fantezii și povești despre cei care
aranjează lumea.
Despre putere și PR
O poveste interesantă e cea care susține că acum nu știu câte mii de
ani, înainte de Buddha și de Hristos, în India exista un consiliu făcut
din nouă înțelepți care hotărau soarta lumii. Ce m-a impresionat în
această poveste este că, atunci când am citit care erau specialitățile
celor nouă, am văzut că primul era înțeleptul care se ocupa de
convingerea maselor, ceea ce noi am numi azi comunicare, PR, cel care se
ocupă cu influențarea psihologiei maselor. Și s-a văzut în Uniunea
Sovietică, se vede acum în alegerile americane, în ce măsură capacitatea
de a influența masele și de a vorbi în numele lor determină totul.
Drepturile omului au devenit, practic, o religie
Problema este stranie. Europa susține că se poartă cum se poartă – și
aproape se sinucide – pe baza respectului față de drepturile omului
care au devenit practic o religie. Drepturi ale omului care în mod
straniu nu sunt absolut suprapuse peste demnitatea umană… Nu toate
drepturile omului dau valoare omului. Unele dintre ele îl coboară. În
numele acestor drepturi ale omului, Germania a ridicat toate frontierele
în fața migrației, dar paradoxul este că cei care vin declară într-un
mod absolut clar că ei nu respectă drepturile omului. Nu e niciun secret
în asta… Iar în măsura în care Europa va dispărea, vor dispărea și
drepturile omului. Deci însăși ideea în numele căreia s-a sacrificat.
Despre distrugerea Europei
Nu-mi place să fac scenarii, dar am descoperit de curând ceva care
m-a tulburat teribil. În anii 20, exista așa numita Școală de la
Frankfurt, o școală de filosofie de culoare marxistă. După ce a venit
Hitler la putere, filosofii de la această școală au emigrat în America.
La această oră toată viața universitară americană este dominată de
filosofia Școlii de la Frankfurt. Adică universitățile americane sunt
niște sedii de extremă stângă. Dar, mă rog, asta e o banalitate, toată
lumea știe. Ce-am descoperit eu acum este că unul dintre promotorii
Școlii de la Frankfurt a scris o cărticică în anii 20, înainte de a
părăsi Germania, care se numea „De ce trebuie distrusă Europa”. E o
carte pe care n-am citit-o, am citit doar niște referiri la ea. Ei bine,
se pare că ea dă apă la moară acelor scenarii conform cărora nimic nu e
întâmplător și totul e programat. Adică Europa cu religia ei
iudeo-creștină și cu filosofia ei greacă era privită ca o entitate care
împiedică dezvoltarea lumii în general prin faptul că domină cultural
lumea. Deci trebuia distrusă, pentru ca lumea să se dezvolte…
Despre globalizare și „familia tradițională”
Probabil mulți nu sunt de acord cu mine, dar vreau să spun că
discuția despre introducerea în Constituție a unei părți care să spună
că familia trebuie făcută dintr-un bărbat și o femeie nu mi se pare o
chestiune care ține de extremism religios. Am auzit voci spunând: „S-au
strâns 3 milioane de semnături de extremiști ortodocși…”, dar nu asta e
problema. Problema este că asta e o chestiune de natură, nu de religie –
religia evident, o susține și ea, pentru că Dumnezeu a făcut un bărbat
și o femeie. Dar asta vine pe planul doi deja. Pe planul întâi e faptul
că un copil se naște numai dintr-un bărbat și-o femeie. Aici, în
România, suntem încă mai aproape de natură și în sensul ăsta cred că
trebuie să avem grijă să rămânem europeni, e clar că e singura noastră
definiție și singura noastră șansă. Dar în același timp cred că n-ar
trebui să renunțăm la ceea ce avem noi specific, cum cred că n-ar trebui
să renunțe niciun popor. Acum 40-50 de ani când se vorbea de
globalizare și nu prea se știa cu ce se mănâncă, mi-o imaginam ca pe
ceva absolut minunat, în care fiecare să-și păstreze entitatea, dar să
facă schimb, să se înțeleagă, nu să fie toți băgați într-o mașină de
măcinat din care să iasă o pastă fără culoare și până la urmă puțin
dezgustătoare.
Despre misterul poeziei
Atunci când scriu poezie, nu am sentimentul total că eu sunt autorul,
pentru simplul motiv că-mi vin în minte un vers, două, trei, la care nu
m-am gândit niciodată. Sigur, probabil că ele există undeva pe alte
straturi în mine, dar vin formulate ca și cum mi-ar fi dictate. Țin
minte perfect, odată când am scris o poezie, eram foarte tânără, eram
singură acasă, era noapte și am scris-o așa, dintr-o suflare, iar când
am terminat-o, am citit și am fost atât de mândră, nu-mi venea să cred
că eu am scris-o, încât n-am mai putut sta pe scaun și-mi venea să mă
ridic și să dansez. Și pe urmă am zis Doamne Dumnezeule, dar mă văd din
blocul de-alături… S-a petrecut totul cu mulți ani în urmă și încă țin
minte acel sentiment de fericire care era de fapt o mirare. O să spun
ceva blasfemator, dar cred că Maica Domnului asta a simțit când i s-a
spus c-o să fie Maica Domnului.
Despre scrisul de mână și scrisul pe computer
Nu pot să scriu literatură pe computer, pentru că pe computerul se
șterge, ce nu e bine dispare, în timp ce manuscrisul e minunat pentru că
e mâzgălit, totul rămâne acolo.
Despre publicul de poezie din România
Un moment absolut extraordinar pentru mine a fost când, cu puțin timp
înainte de a fi interzisă, am fost invitată la Biblioteca „Calistrat
Hogaș” din Piatra Neamț să citesc versuri. M-am dus la bibliotecă cu
vreo cinci minute înainte să-nceapă. Și-n fața clădirii erau vreo 20 de
oameni. Eu am dat să trec printre ei ca să intru în sală. Ei au început
să râdă și m-au întrebat unde merg. „Vreau să intru”, le-am răspuns.
„Dar ce? Noi suntem proști? Și noi vrem să intrăm, dar nu se poate.” Și
eu am răspuns: „Păi atunci n-o să se țină, că eu trebuia să citesc”. Era
arhiplin înăuntru și nu se putea trece… Așa că a fost o întreagă
problemă să fie convinși câțiva să iasă din sală ca să mi se facă loc să
intru. După care am fost interzisă… Asta a fost cea mai luminoasă
amintire a mea în perioada în care eram foarte deprimată. Dar niciodată
n-am crezut atunci că ea va fi cea mai luminoasă amintire și în
continuare, pentru că acum nu-ți mai poți închipui un asemenea public de
poezie în România. Din punctul ăsta de vedere există o diferență între
Europa și noi, în sensul că europenii au obosit de materialitate, de
societatea de consum și au ajuns să simtă că mai e nevoie și de altceva.
Noi suntem încă lacomi de fast-food-uri, de mall-uri și n-am ajuns încă
la a descoperi că secolul 21 va fi spiritual sau nu va fi deloc.
De-abia aștept să obosească și românii de a mânca mai mult decât trebuie
și de a se relua această tradiție a întâlnirii cu poeții, ca să pot
recita și eu în românește și acasă la mine.
Despre corectitudinea politică
În țările fost-comuniste corectitudinea politică devine foarte greu
dominantă. Deocamdată e mai mult temă de bancuri, pentru simplul motiv
că noi am trăit atât de mult sub cenzură și ne-a fost mai frică de
cenzura interioară decât de cenzura propriu-zisă. Or, corectitudinea
politică asta e. Există doi universitari americani care au publicat o
listă de cuvinte și expresii care e recomandabil să nu fie folosite.
Comuniștii n-au ajuns chiar până acolo… Sigur că nu te bagă la
închisoare dacă le folosești, dar încet-încet te marginalizează.
Foto: Florin Ghioca
Citiți
în Ziarul Metropolis >
http://www.ziarulmetropolis.ro/ana-blandiana-corectitudinea-politica-pune-grav-libertatea-sub-semnul-intrebarii/
💪 
🇷🇴 
❤
💛
💙 
