ÎPS Teodosie este așteptat la sediul IPJ de un sobor de preoți

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Rasputin: Dark Servant of Destiny (1996) Legendado [PT/BR]

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

ET IN ARCADIA EGO - A Yellow Rose

ET IN ARCADIA EGO - A Yellow Rose

 http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Amy Winehouse - Back To Black

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Extinderea acuzațiilor în dosarul Revoluției îi dă fiori reci lui Mircea Diaconu - Categorie: Dezvăluiri - Creat: Joi, 03 Noiembrie 2016 22:08 - Scris de Dorina Lascăr

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
 

Extinderea acuzațiilor în dosarul Revoluției îi dă fiori reci lui Mircea Diaconu

Categorie: Dezvăluiri

Creat: Joi, 03 Noiembrie 2016 22:08

Scris de Dorina Lascăr

Procurorii militari au început să scrie oficial istoria evenimentelor din decembrie 1989 după ce în ziarele românești au curs râuri de cerneală pe acest subiect. Procurorii au constatat că „pentru păstrarea puterii, prin acțiunile desfășurate și măsurile dispuse, noua conducere politică și militară instaurată după data de 22.12.1989 a determinat uciderea, rănirea prin împușcare,  vătămarea integrității fizice și psihice, respectiv lipsirea de libertate a unui număr mare de persoane. Situaţia premisă a infracţiunii contra umanităţii referitoare la existenţa unui atac generalizat rezultă din numărul mare de localităţi în care au avut loc incidente armate cu consecinţele menţionate anterior. Din modul în care s-a produs acest atac reiese existenţa unui plan după care s-a acţionat, plan care a urmărit crearea unei stări de confuzie în rândul forţelor armate, prin divizarea conducerii Ministerului Apărării Naţionale şi difuzarea unor ordine, rapoarte şi informaţii false, scoaterea în stradă şi înarmarea populaţiei, respectiv crearea aparenţei unui „război civil” în care să se confrunte unităţi înarmate aparţinând Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne sau aceluiaşi minister, în scopul preluării puterii şi legitimării noilor lideri. În realizarea acestui plan s-a apelat la Televiziunea Română care a transmis comunicate alarmiste şi uneori false, la tăierea legăturilor telefonice şi aducerea la conducerea ministerelor de forţă a unor foste cadre militare loiale noii conduceri politico-militare, cu consecinţa generării unui „război” psihologic şi mediatic care a condus la producerea a numeroase victime.”, a anunțat Parchetul General.
Jurnalistul George Roncea a dezvăluit în ziarul Curentul în urmă cu câțiva ani cum s-au implicat Mircea Diaconu și Sergiu Nicolaescu în tenebroasele combinații ale așa-zisei Revoluții: „Nicolaescu a avut în întreaga sa cariera sprijinul lui Ceaușescu și al organelor, în general. O explicație era faima unuia din unchii lui Nicolaescu, Nicolae Cambrea, care a fost nici mai mult nici mai puțin decât comandantul diviziei NKVD “Tudor Vladimirescu”, amantul Anei Pauker, numit general de Stalin la propunerea lui Beria. Pe lângă Nicolaescu au gravitat la așa zisa revoluție și alte personaje din mediul artistic, Caramitru,  Mircea Diaconu, cascadori etc
Există două foarte interesante momente în care s-au încrucișat acțiuni executate de Nicolaescu și Mircea Diaconu. Din fericire acțiunea inițiată de Mircea Diaconu, care ar fi generat cele mai multe victime, nu s-a finalizat. Lăsăm cititorii să judece singuri, reluând două secvențe de istorii legate de zilele sângeroase ale revoluției de circotecă, unde morții trebuiau produși pe bandă rulantă pentru a-l legitima pe Ion Iliescu și a da o aura de jerfă loviturii moscovite.”, scria George Roncea în urma investigațiilor sale amănunțite.

Sergiu Nicolaescu a povestit cu ani în urmă episodul Otopeni

„Sergiu Nicolaescu: În noaptea de 22/23, am plecat din Televiziune. Am plecat către Otopeni, ca să mă întâlnesc cu oamenii de la UM 01065, care veneau în coloană către București. Vorbisem cu Stănculescu și i-am spus să cheme coloana aia spre Capitală. Militarii ieșiseră deja din Otopeni și veneau spre oraș. De aici a apărut și confuzia. Pentru că mulți îmi spun: Hai, domnule că ai dat ordin și au murit oameni la Otopeni. Dar eu nu am nici o legătură cu ceea ce s-a întâmplat a doua zi acolo. Eu m-am urcat în mașina mea, care avea număr de Germania, și m-am dus să le ies în întâmpinare. Cum am depășit podul, ăia m-au recunoscut imediat, au oprit și a apărut Niculescu, comandantul lor. Omul stătea de vorbă cu mine și, în momentul ăla, de pe pod, a apărut o coloană de trei mașini. Niculescu s-a hotărat să-i oprească. A plecat de lîngă mine. Eu tocmai îi spuneam că trebuie să ne deplasăm la Televiziune, care era în pericol să „cadă”. Niculescu a tras o rafală în aer, să-i facă pe ăia să oprească. Dar în clipa aceea, cîteva sute de oameni au tras direct asupra mașinilor. La sfârșit, mașinile erau ciuruite.
Redactor Cine se afla în Dacii?
Sergiu Nicolaescu: Civili.”


Despre militarii de la unitatea din Câmpina, detașați la București în perioada Revoluției morți la Otopeni s-au scris mii de pagini. Mai mult de jumătate dintre ei s-au aflat în mașinile morții, viețile multora fiind curmate brutal în fața Aeroportului Otopeni.

George Roncea a consemnat și episodul Boteni în urmă cu câțiva ani, tot în ziarul Curentul:

„Și ceilalți militari de la unitatea din Câmpina au fost la un pas să aibă aceeași soartă. Ei au fost trimiși la Boteni, în apărarea aerodromului de acolo, și doar un miracol i-a salvat. Asemănarea celor două incidente ne duce cu gândul la o programare a celor două momente.
Despre tragedia de la Otopeni s-a scris și s-a vorbit foarte mult. Chiar dacă lucrurile nu au fost pe deplin elucidate, se știu foarte multe detalii. Mai puțină lume știe, însă, că aproximativ în aceleași momente dramatice de la Aeroportul Otopeni, la Aerodromul Boteni se derula o altă aventură a celorlalți militari de la unitatea din Câmpina. Despre acest moment - și nu numai - redăm una dintre declarațiile date în iunie 1990 de lt. col. Gheorghe Pârvan.
“În ziua de 21 decembrie, în jurul orei 13.30, comandantul unității maior Ion Stamen a primit ordin telefonic de la comandamentul trupelor de securitate, general maior Grigore Ghiță, transmis prin maior Gheorghe Ceaușu, șeful secției transmisiuni a CTS, de a alarma două companii și a fi în măsură să se deplaseze imediat în București la reședința comandamentului (cazarma Băneasa)”.
După ce au ajuns la București, militarii de la unitatea din Câmpina au fost îndreptați spre una dintre laturile sediului Comitetului Central, pe Strada Academiei. Aici au asistat la derularea evenimentelor, fără a fi implicați, rămânând doar în linia a doua. Până a doua zi, aproape de orele prânzului.“Pe 22 decembrie, în jurul orelor 11.30 - 12.00, când demonstranții au început să urce pe TAB-uri, am primit ordin să ne retragem din dispozitiv și să ne regrupăm în cazarmă Băneasa”.

Mircea Diaconu- la comanda militarilor de la Câmpina !!!

După ce au ajuns la comandament, militarii de la Câmpina au primit ordin, în jurul orelor 17.00 - 18.00, de a merge să apere Televiziunea, fiind conduși de actorii Mircea Diaconu și Diana Lupescu.
Nu au putut trece, însă, de Aeroportul Băneasa, de unde Gărzile Patriotice i-au întors din drum, în ciuda insistențelor “călăuzelor” de ocazie. Oamenii au revenit la cazarmă Băneasa.“În dimineața zilei de 23 decembrie, la ora 3.00, am fost alarmați din ordinul comandantului trupelor de securitate general maior Grigore Ghiță. Comandantul trupelor ne-a dat ordin să ne deplasăm la Aeroportul Otopeni pentru a participa la întărirea pazei acestuia”.Între timp, însă, în jurul cazărmii Băneasa se trăgea intens. Din acest motiv, ordinul inițial a fost anulat, iar militarii de la Câmpina au intrat în paza comandamentului.Apoi...“După aproximativ o oră am fost scoși din dispozitivul de pază al cazărmii Băneasa. Comandantul unității, mr. Ion Stamen, a fost chemat din nou la comandantul trupelor de securitate împreună cu mr. Gheorghe Popovici, unde a primit ordin să mergem la Aerodromul militar Boteni, județul Dâmbovița, împreună cu Compania Ia Radio pentru a sprijini apărarea acestuia. În acest sens, am mai primit ordin să trecem pe la poarta Comandamentului Aviației Militare de pe Șoseaua București - Ploiești și să-l luăm de acolo pe lt. maj. Nicolae (ofițer de aviație din acest comandament), care, în calitate de călăuză, să ne însoțească, să ne conducă la Boteni și să ne prezinte comandantului unității de elicoptere și al aeroportului”.
A fost momentul în care militarii de la unitatea din Câmpina s-au despărțit. Unii au plecat la Otopeni, pentru îndeplinirea misiunii inițiale, în vreme ce alții au mers la Boteni. După un scenariu destul de asemănător, și militarii plecați la Boteni au avut... probleme.“În jurul orelor 6.30 am ajuns la circa 7-10 km de Boteni și am observat că din acest obiectiv se execută un puternic foc cu armamentul de infanterie. Comandantul unității noastre, discutând cu ofițerul de la MApN, lt. maj. Nicolae, despre ceea ce se petrece acolo și neprimind explicații convingătoare, a ordonat oprirea coloanei, s-a tras pe dreapta, s-a luat legătura cu CTS prin stația de radio, s-a raportat generalului maior Grigore Ghiță situația și s-a solicitat acestuia să ia legătura cu Comandamentul Aviației Militare, care să ordone comandantului unității de elicoptere din Boteni să ne trimită un ofițer care să ne conducă în unitate”.
A fost, poate, una dintre cele mai inspirate decizii...Gazdele de la Boteni erau cpt. Șuțu, șeful de Stat Major, lt. col. Suciu, comandantul unității de elicoptere, și lt. col. Radu Cantuniari, comandantul unității de parașutiști. Până s-au realizat contactele dintre ofițerii celor două instituții, la Otopeni, tragedia deja se consumase...“În jurul orei 9.30 (n.r. - în ziua de 23 decembrie), în unitate s-a dat alarma pentru o informație că urma să fim atacați. În acest timp, am fost anunțat de lt. col. Radu Cantuniari să ne prezentăm cu toate cadrele de la Câmpina la dânsul în birou. Aici erau prezenți comandantul unității de parașutiști, lt. col. Radu Cantuniari, șeful său de Stat Major, lt. maj. Nicolae, de la Comandamentul Trupelor de Aviație, care venise cu noi de la București, și încă un ofițer de aviație. De la Câmpina am fost eu (n.r. - Gheorghe Pârvan), mr. Ion Stamen - comandantul unității, lt. Nițu Soare, lt. Adrian Murea, lt. Dorin Cotigă și și mr. Bega, de la CTS. După ce am luat loc la o masă din birou, lt. maj. Nicolae a luat de la ofițerul de aviație pistolul mitralieră cu care era înarmat, l-a încărcat (la armare, din camera cartușului a fost scos un cartuș, deci arma era deja încărcată) și ne-a somat să nu mai facem nici o mișcare și să punem armamentul individual și muniția pe masă.
Am executat întocmai, fără comentarii. Am predat pistoalele model Carpați, calibru 7,65 mm, și cele 12 cartușe pe care le aveam în săculeți sigilați cu sigiliu de plumb. Nici unul dintre noi nu a avut pistolul încărcat. Am fost ținuți sub amenințarea pistolului mitralieră de către ofițerul de aviație, timp în care lt. maj. Nicolae a vorbit la telefon la București cu Comandamentul Aviației Militare, raportând unui general că a executat ordinul, toate cadrele de la Câmpina fiind dezarmate. După terminarea discuției la telefon, lt. maj. Nicolae ne-a comunicat că a fost o confuzie, și-a cerut scuze de cele întâmplate și ne-a redat armamentul și muniția. În timp ce purtam unele discuții pe marginea incidentului, a sunat același telefon la care a răspuns tot lt. maj. Nicolae. După terminarea discuției la telefon, acesta ne-a somat din nou să predăm armamentul și muniția. Am executat iar somația fără comentarii, iar comandantul unității noastre a cerut să ni se dea explicații în legătură cu cele întâmplate.
După acest nou incident, lt. col. Radu Cantuniari a sunat la București, la Comandamentul Aviației Militare și după câte am înțeles a vorbit cu general maior Rus, raportându-i situația și că îl cunoaște personal pe mr. Ion Stamen, din timpul studiilor la Academia Militară și că pune garanție pentru activitatea noastră. După această convirbire ni s-a redat din nou armamentul și muniția, iar lt. maj. Nicolae ne-a informat că neînțelegerile care au avut loc ar fi fost determinate de unele declarații confuze ale cpt. Aron Bugoiu (ofițer în Statul Major al unității noastre), care acționase cu Compania a 3-a Radio în sprijinul apărării Aeroportului Otopeni și fusese și el reținut. Ca urmare a situației create, mr. Ion Stramen a cerut permisiunea să ia legătura cu general maior Grigore Ghiță, comandantul trupelor de securitate, pentru a-i raporta cele întâmplate.
A luat legătura, a raportat și a primit ordin să participăm în continuare la apărarea unității și Aerodromului Boteni. Probabil că aflase și dânsul de confuzia creată. Mr. Ion Stamen a insistat să se ia legătura cu cei care au cerut să venim aici. L-a asigurat că va face acest lucru. După circa 10 minute, a sunat din nou telefonul și general maior Rus, comandantul Aviației Militare, a vorbit cu lt. col. Radu Cantuniari și i-a ordonat să aibă încredere în noi și să ne integreze în dispozitivul de apărare al unității și aerodromului. Această misiune am executat-o din ziua de 23 decembrie, ora 11.00, până în ziua de 25 decembrie, ora 14.30, când am primit ordin de la general maior Grigore Ghiță să ne deplasăm la cazarmă, în garnizoana Câmpina. În cazarmă Câmpina am sosit în jurul orei 19.30, în ziua de 25 decembrie”.
De ce a fost nevoie de acest joc periculos al arestării, practic, a cadrelor de la Câmpina? Orice reacție a acestora ar fi putut duce la repetarea tragediei din fața Aeroportului Otopeni?
Probabil că între cele două momente, care au foarte multe elemente comune de pregătire, au fost doar câteva diferențe, care, poate, au salvat viețile celor trimiși la Boteni. Ar fi vorba, în primul rând de inspirația și profesionalismul maiorului Ion Stamen, comandantul unității din Câmpina, care a solicitat un om de legătură din unitatea de la Boteni, în momentul în care a văzut că dinspre unitate se trage asupra lor. În al doilea rând, a contat, poate, faptul că Stamen a fost coleg la Academia Miltară cu Radu Cantuniari, iar la episodul jocului periculos de-a arestarea cadrelor de la Câmpina, acesta a avut un cuvânt important de spus. Și poate au mai fost și altele...
Nu în ultimul rând, este flagrantă coincidența apartenenței “călăuzei” - lt. maj. Nicolae - la Comandamentul Aviației Militare, în condițiile în care focul ucigaș asupra ostașilor căzuți la Otopeni a venit din clădirea Comandamentului Aviației Civile, ambele instituții fiind subordonate aceluiași om. Să fie doar o coincidență?
În vreme ce oamenii care au fost la Boteni s-au întors în cazarmă Câmpina în seara zilei de 25 decembrie, la ora 19.30, supraviețuitorii tragediei de la Otopeni au revenit la Câmpina de-abia două zile mai târziu, pe 27 decembrie, la ora 19.00.Despre acest episod mai puțin cunoscut al Revoluției din decembrie 1989 se amintește și în cartea “Otopeni ‘89, diversiune sau naivitate?”, semnată de Constantin Labonțu: “Motivul jocului periculos de la Boteni ar putea avea un motiv în declarațiile unui supraviețuitor de la Otopeni. În timpul anchetei de la Otopeni a militarilor de la Câmpina, la interogatoriul ofițerului Aron Bugoiu, acesta le-a spus celor care încercau să-l oblige să recunoască faptul că este terorist. «Vedeți că la Boteni a plecat o altă subunitate de la Câmpina, să nu-i ucideți și pe ei! Rețineți că nici ei și nici noi nu suntem teroriști!»
Această discuție a fost preluată și transmisă la Comandamentul Aviației Militare, probabil că s-a înțeles greșit această informație, care a condus la suspiciunea de terorism a subunităților de securitate. Nu este exclusă nici teoria potrivit căreia trupele de securitate erau din start bănuite de terorism și lipsă de loialitate față de noile autorități. O bănuială nefondată, dar se pare că neîncrederea în forțele de la interne a fost cultivată de generalul Militaru și cei din jurul lui. (...)
Trebuie subliniat că în ambele cazuri (Boteni și, în special, Otopeni) s-au manifestat lipsuri în siguranța marșului, folosirea planului de cooperare, în decapitarea Statului Major al CTS, în stabilirea legăturilor între subunități și punctul de comandă, ordine care se anulau unul pe altul și nerespectarea regulamentelor militare, pe fondul cărora s-au petrecut fapte oribile. Există unele date care atestă că, inițial, la Otopeni a fost «planificată» să fie măcelărită Școala de Ofițeri de la Băneasa. (...) În cele din urmă, cei de la armată au renunțat la a folosi Școala de Ofițeri la întărirea pazei la Otopeni și s-a apelat la trupele de securitate. Soarta a făcut ca subunitățile de la Câmpina să fie sacrificate în această acțiune, unde, după tragedie, nimeni nu mai recunoaște cine a dat ordin să se folosească focul fără somație”.Dincolo de toate aceste aspecte, rămâne moartea unor oameni care nu au avut nici o vină și de care - din păcate - ne aducem aminte doar în decembrie... Timpul a trecut, dar nu toate rănile s-au vindecat. Părinții tinerilor omorâți la Otopeni încă își mai plâng copiii și încă mai caută adevărul. (Cpt. Mihai Șerbănescu).”
Deci, Mircea Diaconu pe post de călăuză, ca și Sergiu Nicolaescu, ar fi condus la moarte sigură o grupă de militari. Se mai miră astăzi cineva de susținerea acestuia de către personaje din Sistem, ca turnătorul  Dan Voiculescu...” se întreba George Roncea.
Astăzi se pare că începe să se facă lumină. Dreptate, ochii plânși încep să te vadă.

Generalul Emil Străinu despre Existenta Civilizatiilor Extraterestre.

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

De ce au ajuns germanii să-i omoare pe evrei… Vezi aici cine a declanşat războaiele mondiale - Naționaliști.ro

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
 

De ce au ajuns germanii să-i omoare pe evrei… Vezi aici cine a declanşat războaiele mondiale

31 martie 2015 

  ISTORIE

BENJAMIN HARRISON FREEDMAN a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane.
Discursul de mai jos a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC  şi publicat la acea vreme de Commori Sense :
Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut in timp ce noi dormeam.
Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.
În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-1 iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus:
– “Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”.
La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei:
– “Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie”.
Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg:
– “Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”.
Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.
Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-1 va distruge pe Ţar. Evreii nu-1 iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.
Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi “huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i:
– “Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.
Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război. După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: “Ei bine, no ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”.
Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.
Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o. De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.
Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: –  “Iată, într-adevăr, trădare!”.
A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că no învingem. Şi că le spunem ruşilor: – “Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la no ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi…
Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo “un stat evreu”.
Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru. Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.
Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune “Shema’Israel” în loc de “Tatăl Nostru”. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.
Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune. Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola.
Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic.
Să revenim la situaţia de după primul război mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.
Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.
Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale. Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum no americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.
După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei:
– “Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. No, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!”
Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii… de foame. Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte:
“Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”.

Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame.În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.

Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe nici un raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria “Hitleriştii!” sau “Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud. Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic. Evident, germanii au spus: “Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”. Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul “antisemitism” (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.
În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că:
“dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.
Aşa cum azi, în America, spunem “dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.
Ce putem face nu, azi, în pragul celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.
Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte. În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-1 vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare. Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor. Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive.
Iata si varianta audio a discursului :

CITESTE SI: Congresul international al evreilor a declarat razboi Germaniei cu mult inainte ca Germania sa ia vre-o masura impotriva lor