Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu?
Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului
și cu valul laolată se vor risipi
înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine .
D.Sin.
Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
Un
patron de ” POMPE FUNEBRE ” exasperat de legile anti-economice din țara
sa îi vine o idee năstrușnică pentru a scapa de taxele stupide care îi
împovărau societatea el găsește o modalitate viabilă și legală de a
fenta fiscul... anume o lege antreprenorială neabrogată din 1924 , anume
ca ” antreprenorul unic ” să fie scutit de ” impozitul pe circulația
mărfurilor ” (un soi de TVA) ....
ZIUAnews vă prezintă o scrisoare primită de la guvernatorul
BNR, de Banca Federală • În documentul declasificat de americani,
datat, cel mai probabil, la începutul anilor ‘90, Mugur Isărescu își
expune intențiile pe termen lung cu privire la România • În planul lui
Isărescu, este schițată privatizarea economiei românești • Șeful BNR
vorbește despre intențiile sale privind “reformarea sistemului economic
și bancar” din România și Europa de Est, relateaza diasporatv.eu.
O scrisoare adresată de guvernatorul Băncii Naţionale a României,
Mugur Isărescu, către conducerea Trezoreriei SUA (Federal Reserve –
FED), filiala Kansas, a fost, recent, declasificată. Tonul folosit de
guvernatorul BNR în document trădează curtoazia acestuia. Isărescu
prezintă starea naţiunii şi a economiei româneşti în perioada
post-decembristă, subliniind şi angajamentele pe care guvernatorul BNR
și le-a asumat în fața celor de la FED. În document se vorbeşte despre
privatizări, despre asistenţa acordată României de FMI şi BM, dar şi
despre politicile monetare care vor fi aplicate monedei naţionale.
Citind documentul, nu am putut să tragem decât o singură concluzie:
această scrisoare este primul înscris care atestă începutul vânzării
României către puterile occidentale sau, dacă nu vânzarea, măcar punerea
la dispoziţia marilor puteri a economiei româneşti, a politicilor
fiscale şi, implicit, a celor sociale. Interesant este faptul că
scrisoarea a apărut pe site-ul FED New York, zilele acestea, motivul
desecretizării regăsindu-se, credem noi, în prevederile legislaţiei
americane.
ZIUAnews vă prezintă, în exclusivitate, traducerea integrală a scrisorii
“În primul rând, permiteți-mi mie și domnului Urdea (n.r. –
predecesorul lui Mugur Isărescu la conducerea BNR) să mulțumim Federal
Reserve Bank of Kansas City pentru această imensă oportunitate.
Participarea, de anul trecut, la o conferință internațională în care s-a
discutat despre reformele radicale din sistemul economic și bancar din
România a fost nu numai peste posibilitățile noastre, ci și peste
visurile noastre.
Subiectul despre care discutăm acum este foarte complex și eu nu pot
pretinde să îl tratez în mod comprehensiv. Prefer, în loc, să vă prezint
câteva idei personale despre conceptul nostru de convertibilitate. În
același timp, o să încerc să încep prin reformarea sistemului economic
și bancar, nu numai în România, ci, de asemenea, și în statele din
Europa de Est. Împărtășim opinia potrivit căreia diferențele economice
și situațiile politice din țările din Europa Centrală și de Est necesită
abordări diferite. În ceea ce privește situația României, credem că
singurul mod efectiv în care s-ar putea face, în mod real, o tranziție
de la o economie centralizată la o economie de piață, ar trebui să fie
axat pe trei planuri. În primul rând, trebuie să dezmembrăm instituțiile
centrale de planificare și controlul lor rigid asupra prețurilor,
salariilor, precum și asupra altor variabile economice și să punem în
locul lor instituțiile de piață potrivite. În acest sens, în opinia
noastră, este esențială reforma radicală a sistemului bancar. În al
doilea rând, trebuie să convertim proprietatea (bunurile) și să promovăm
sectorul privat. Aici, în opinia noastră, esențial în acest proces este
transformarea companiilor de stat. În al treilea rând, trebuie să
construim plasa de siguranță în sistemul de asigurări sociale, potrivită
pentru mecanismele unei economii de piață. Pentru România, acesta este
un punct cu atât mai important, pentru că populația României a suferit
prea mult, mai ales în ultima decadă – decada nebuniei – și suntem
foarte siguri că orice tranziție de succes către o economie de piață
depinde de evitarea producerii de noi suferințe populației din România.
În ceea ce privește convertibilitatea, suntem întru totul de acord cu
conceptul prezentat de domnul Bergsten și de domnul Williamson, cu
privire la modalitatea actuală de convertire și importanța convertirii
valutei (circulație monetară) pentru economiile de piață emergente din
Europa de Est. Un aspect bun, subliniat de autori, este că planificarea
centralizată a fost caracterizată nu doar prin imposibilitatea de a
converti moneda, dar și de imposibilitatea de a converti bunurile. Ar
trebui să adaug că inconvertibilitatea în România a atins un adevărat
vârf în ultimii ani ai regimului anterior. Biletele de bancă au devenit
din ce în ce mai mult bilete de loterie. Cu noroc și multă răbdare, se
presupunea că vor cumpăra ceva bunuri, de multe ori nu chiar pe cele
dorite. Abordarea noastră legată de convertibilitate este corelată cu
secvențele generale din reformele economică și bancară din România.
Prefer abordarea secvențială, în locul celei de “bing bang” sau a celei
graduale. Pentru aceasta, trebuie să ținem cont de prioritățile
României. România a fost, cu excepția Albaniei, cea din urmă țară din
Europa de Est care a mers spre democrație și spre o economie de piață.
Am început, în decembrie 1989, cu cel mai centralizat și mai rigid
sistem economic și cu o adevărată dictatură. Apoi, am avut o revoluție
însângerată, care, din nefericire, a fost urmată de șase luni de vid
politic și neliniști sociale. Dacă e să privesc partea pozitivă a
revoluției din România, am descoperit că dispariția Partidului Comunist,
în cea mai fierbinte zi din decembrie, a eliminat toate obstacolele
ideologice împotriva cărora am luptat. Există un consens național pentru
democrație și pentru o economie de piață. Guvernul nou ales este
puternic determinat să acționeze rapid în această direcție. Ce am făcut, deja, până în acest moment? Actul de Conversie a
întreprinderilor de stat a fost dezbătut și a trecut acum câteva luni
prin noul Parlament al României. În concordanță cu acesta, trei sferturi
din întreprinderile de stat au devenit companii comerciale, a căror
privatizare este dorită în totalitate, de-a lungul unei perioade mai
lungi de timp, începând, cel mai probabil, din această toamnă. Ultimul
sfert din întreprinderile de stat, dintre care, cele mai multe asigură
utilități publice, au devenit companii autonome, deținute de stat. Mai
devreme, în martie acest an, alte două legi majore au fost trecute prin
Guvernul provizoriu. Una a permis și a promovat înființarea unor
companii noi, private, iar cealaltă a relaxat, în mod semnificativ,
regulile cu privire la investițiile străine în România. Ce ne așteaptă
în viitorul apropiat? Construim legi privind reformarea radicală a
sistemului bancar românesc – avem asistență de la Banca Mondială și FMI
în acest capitol. Sperăm că legea privind reforma sistemului bancar va
trece nu mai târziu de sfârșitul acestui an. De asemenea, pregătim
proiectul de lege cu privire la plasa de siguranță în sistemul de
asigurări. Obținerea convertibilității monezii României este văzută în
acest context, al reformei economice interne și al reformei sistemului
bancar. Instituțiile specifice și cadrul general legal pentru
convertibilitate vor fi create, în principal, prin reforme bancare. În
plus, împărtășim opinia domnului Bergsten și pe aceea a domnului
Williamson cu privire la faptul că introducerea, deopotrivă, a
convertibilității bunurilor și a convertibilității monedei, în mod
conexat, este o idee bună. De aceea, eu consider că legea Conversiei
întreprinderilor de stat este critică. Abordarea noastră cu privire la
convertibilitate, gradualism rapid, este bazată pe licitație de monedă
și retenție de conturi. Cadrul legal pentru stabilirea retenției
conturilor a fost deja fixat prin Actul de Conversie și prin Actul
Antreprenorilor Privați. Potrivit acestor legi, companiile românești au
voie să rețină 30 la sută din profiturile schimbului internațional iar,
din februarie anul viitor, 50 la sută. Probabil că mai avem nevoie de
niște calificări tehnice, în acest moment. Ne pregătim pentru cadrul
legal pentru schimburile internaționale prin licitație, pe care plănuim
să le ținem de două ori pe lună, începând cu luna octombrie a acestui
an. Companiile românești care au nevoie de valută vor cumpăra de la cei
care o au. Rata de schimb la licitație, în opinia noastră, nu va afecta
(și vom încerca să nu afecteze) rata oficială de schimb sau alte
tranzacții comerciale. Permiteți-mi să detaliez puțin această chestiune,
care a fost mult dezbătută de economiștii români și a beneficiat de
sfatul FMI. În opinia noastră, ambele instrumente au potențial, dacă
sunt utilizate corect și temporar, pentru că introduc o marjă mare de
liberalizare a schimbului și a sistemului de schimb valutar, pavând
drumul spre convertibilitate. Consider că următoarele condiții sunt
necesare pentru îndeplinirea acestui scop: Pentru conturile curente: Să asigurăm un nivel de menținere substanțial, cel puțin 30 la sută sau poate 50 la sută (acesta a fost un punct dezbătut)
Să fie nediscriminatoriu, să se aplice în mod egal în mai multe domenii ale economiei și
Să exceptăm de la regulile de licențiere acele importuri care sunt finanțate de retragerile din aceste conturi Pentru licitațiile de schimburi străine: Să fie considerat un corelativ necesar al conturilor obișnuite,
pentru a asigura o alocare mai rațională a schimburilor străine rare
Să evităm barierele administrative la cerere (de exemplu, prin limitarea
persoanelor care pot licita sau sumele care pot fi limitate), evitând,
astfel, corupția
Să limităm diferența dintre rata de schimb oficială și cea de la licitații și
Să extindăm licitațiile cât de repede se poate, cu misiunea de a le
utiliza ca o sursă cheie de informații pentru stabilirea unei rate de
schimb unice. Desigur, pentru a obține convertibilitatea pentru moneda națională a
României, trebuie să continuăm ceea ce deja am început, de la începutul
acestui an – aceasta este corectarea supraevaluării substanțiale a
monedei naționale. Am fost devalorizați semnificativ o dată și poate vom
mai fi în această situație în această toamnă. În același timp, trebuie
să stabilim un regim al ratei de schimb valutar potrivit. În opinia mea
personală – dezbătută până acum în România – aceasta poate fi făcută
prin aranjarea (stabilirea) unui coș de monede, dar vreau să spun, o
aranjare (stabilire) foarte flexibilă”.
Ce este Federal Reserve
Constituţia americană de la 1787 interzice explicit înfiinţarea unei
Bănci Naţionale a Statelor Unite. Dar, la începutul secolului trecut,
s-a forţat crearea unei Bănci Centrale numite Federal Reserve (FED),
invocându-se stabilitatea economică. Astfel, FED a apărut în urma unei
false crize financiare, declanşate de bancherul J. P. Morgan. În 1907,
acesta a început să răspândească zvonul că băncile au difficultăţi şi nu
vor mai putea face rambursări. S-a creat panică, toată lumea s-a
înghesuit să îşi retragă depozitele din bănci, lucru ce a dus la
falimente în lanţ (aproape 5.400 de bănci au dispărut atunci). Apoi,
Congresul american a demarat o anchetă, pentru a stabili care este cauza
acestui dezastru şi cum poate fi el evitat. Comisia însărcinată cu
această misiune era condusă de senatorul Nelson Aldrich. Acesta era
liderul partidei republicane din Senat, dar şi omul celor mai puternici
bancheri americani. Aldrich a propus, ca soluţie “salvatoare”, crearea
unei Bănci Centrale care să apere SUA de dezastru. În 1910, Federal
Reserve Act a fost semnat iniţial, nu de legislatorii americani, aşa cum
era firesc, ci de bancheri, în cadrul unei întâlniri secrete,
organizate în casa lui J.P. Morgan din Jekyll Island. Apoi, documentul
i-a fost dat lui Aldrich, care l-a prezentat Congresului. La început, nu
a avut sorţi de izbândă, dar, în 1913, când Woodrow Wilson a devenit
preşedinte al SUA, a fost aprobat. În schimbul susţinerii financiare şi
politice în alegeri, Wilson le promisese bancherilor că, odată ajuns
preşedinte, va aproba, fără să clipească, constituirea Federal Reserve.
Cu două zile înainte de Crăciun, când o mare parte din membrii
Congresului american nu erau prezenţi, Federal Reserve Act a fost
transformat în lege, fiind aprobat de Congres şi de preşedintele SUA.
Senatorul Louis McFadden spunea, în 1932, în Congresul american: “Prin
constituirea Federal Reserve a fost construit un sistem bancar mondial.
Un superstat controlat de bancherii internaţionali, care acţionează
împreună, pentru a transforma lumea în sclavul lor. Federal Reserve a
uzurpat Guvernul”. Comentariu VT: Tradatorul de tara Mugur Isarescu,
este evreu si mason de grad 33, pus intentionat in fruntea BNR-ului si
tinut in functie, special pentru a face jocul oligarhilor.
Pentru a intelege mai bine de ce s-a facut lovitura de stat din 1989 urmariti si posturile de mai jos:
Cristian Sima, unul din puținii brokeri profesioniști care a
pariat pe ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, prevede
sfârșitul monedei Euro. Analiza sa post-Brexit, include de această dată
momentul unificării, rolul Franței și al Germaniei în conturarea noii
ordini economice și greșelile de început.
PARTEA A DOUA
NUNTA
Pregătirile de nuntă au durat şapte ani, până la 1 ianuarie 1999.
Iniţial, nunta cu noua monedă europeană avea 12 miri, dar, cum mirele
grec avea fracul dat la curăţat la Goldman Sachs, doar 11 s-au prezentat
la ceremonie. Pactul prenupţial părea simplu: o datorie publică mai
mică de 60% din PIB şi un deficit bugetar sub 3%. Banca Centrală
Europeană, căreia îi revenea rolul de naş, fusese creată cu doar şase
luni înainte, la 1 iunie 1998, pe structura EMI (European Monetary
Institute). Era o creaţie recentă, din sezonul primăvară–vară 1998, de
inspirație EMI. Compromisul făcut la alegerea preşedintelui/
designerului-şef BCE şi croiala iniţială a băncii sunt de o importanţă
capitală în desfăşurarea viitoarelor evenimente. Hans Tietmayer, preşedintele de atunci al BUBA (Deutsche Bundesbank),
părea cel mai îndreptăţit să aspire la funcţia de preşedinte al BCE.
BUBA era în 1999 singura bancă centrală cu adevărat independentă din
Europa. BUBA fusese creată de aliaţi în teritoriul vest-german după
modelul FED, imediat după Al Doilea Război Mondial. Trebuie remarcat că
înfiinţarea BUBA precede cu un an formarea primului guvern vest-german.
Design-ul BUBA a ţinut cont de toate experienţele negative avute de
băncile centrale în perioada interbelică (mai ales în timpul Marii
Depresiuni) şi în timpul războiului, ceea ce a făcut-o un model de bancă
centrală, mai ales în perioada Tietmayer, adică 1993-1999. Odată cu
nunta EURO, puterile ei aveau să devină simbolice. H. Tietmayer mai avea
un atu în cursa pentru preşedinţia BCE: era singurul preşedinte de
bancă centrală care mai năşise cu succes la o nuntă, şi anume la
riscanta uniune dintre marca est şi cea vest-germană.
Voinţa politică din 1998 și moda europeană a anului 1999 s-au opus
radical atât lui Tietmayer, cât şi ideii germane de a copia modelul BUBA
şi pentru BCE. Privind în urmă, realizăm că n-ar fi fost deloc rău să
se fi procedat astfel. Germania era un stat federal cu o politică
monetară şi fiscală unitară şi cu un buget federal. Noua uniune monetară
europeană se dorea (sau mai bine zis abia azi se doreşte) a fi o uniune
monetară federală. Germania reuşise două lucruri extraordinare: uniunea
monetară şi fiscală între Est şi Vest, în ciuda discrepanţei aparent
ireconciliabile dintre cultura financiară şi fiscală comunistă şi cea
capitalistă, şi transferul fiscal din Vest către Est. Ambele reuşite au
avut loc cu Tietmayer la conducere şi fără nici un puseu inflaţionist.
În 1999, a reunifica Sudul cu Nordul era sigur mai uşor decât a
reunifica estul Germaniei cu vestul acesteia. E drept însă că
dimensiunea noii structuri era imensă în comparaţie cu Germania
reunificată. Dacă Chirac ar fi renunţat la prietenul Trichet şi la un
naţionalism ce nu-şi avea locul într-o structură financiară de
importanţa BCE, poate că astăzi Europa şi moneda euro ar fi arătat
altfel.
Pentru a opri hegemonia germană, cei 12 miri au hotărât ca „nașul”
cel mare să fie într-o primă fază olandez, în persoana lui Wim
Duisenberg, şi apoi francez, în persoana lui Jean-Claude Trichet.
Președintele francez Chirac şi-a impus punctul de vedere, deşi Trichet,
care avea un nume potrivit mai degrabă pentru un cazino decât pentru cea
mai mare bancă centrală, a trebuit să fie spălat de păcate mai vechi,
chiar înainte de numirea în funcţie, în 2003. Trichet a fost acuzat la
începutul lui 2003 că în calitate de şef al trezoreriei franceze a
combinat mai multe matrapazlâcuri în afacerea Credit Lyonnais, bancă de
stat, cea mai mare bancă a Franţei în 1990, adusă la faliment începând
cu 1993 şi cumpărată pe nimic de Credit Agricole. Afacerea Credit Lyonnais a avut doi actori principali, italianul
Paretti şi francezul Bernard Tapie, şi pe J.C. Trichet în calitate de
coordonator. Falimentul băncii pare desprins dintr-o poveste bancară
dâmboviţeană: banca de stat (gestionată indirect de guvern, adică de
şeful trezoreriei) face un împrumut imens lui Paretti (aproape 1.5 mld)
pentru a cumpăra Metro-Goldwyn-Mayer. Paretti îşi pune fiica de 20 de
ani în board, cumpără cadouri la amante cu banii băncii şi apoi dă
faliment, cu tot cu MGM. În acelaşi timp, Tapie cumpără Adidas (tot cu
banii băncii) şi dă şi el faliment. Deşi au existat 8 capete de acuzare
împotriva lui Trichet, acesta a fost curăţat de justiţia franceză în mai
puţin de 6 luni, tocmai la timp pentru a fi numit guvernator al Băncii
Centrale Europene la sfârşitul lui 2003. La 10 ani distanţă, s-au
descoperit (undeva în Luxemburg) contabilităţi paralele prin care se
putea dovedi că banca franceză era implicată într-un imens joc de
spălare de bani prin intermediul lui Clearstream (și astăzi cea mai mare
societate de clearing, societate care contabilizează şi judecă toate
tranzacţiile după ce ele s-au produs şi care are rol de custode pentru
bani şi hârtii de valoare). Culmea e că şi acuzaţiile contra lui Trichet
şi cele contra lui Clearstream „s-au dovedit nefondate”, rămânând doar o
butadă aruncată de presa vremii, că un bancher central care se numeşte
Trichet nu putea să fie implicat decât într-un „Cleanstream” (joc de
cuvinte, „un trişor implicat într-un curent de spălare”). Cele două
mandate ale francezului Trichet au fost deosebit de grele,
controversatul bancher fiind nevoit să treacă prin cea mai mare criză de
lichidităţi a sistemului bancar mondial, criza subprime dintre 2008 și
2010. Aşa cum s-a preconizat inițial, cei 12 miri ai monedei Euro s-au
înmulţit, dar încă de la începuturi câteva ţări nu au dorit să intre în
„partuza” financiară europeană. Danemarca a ţinut un referendum unde
poporul a spus „Nu” aderării la moneda unică, ceea ce a determinat
Suedia şi Marea Britanie să nu mai ţină referendumuri şi să o refuze din
start. Entuziasmul adoptării monedei unice s-a atenuat puternic în urma
crizelor apărute între timp, ajungându-se ca unele ţări să adere şi să
regrete apoi (vezi Slovenia şi Slovacia), altele s-o respingă fără drept
de apel (Cehia şi Polonia), iar altele să-şi dorească să adere, dar să
nu poată respecta condiţiile ţinutei vestimentare obligatorii pentru
această nuntă în grup. Construcţia structurii financiare europene se baza pe modelul
dolarului american şi ar fi trebuit ca Uniunea Europeană să devină, în
timp, un stat federal, cu o monedă unică. Doar că, la nunta începută în
31 decembrie 1998, nu toţi mirii au beneficiat de bucatele alese servite
pe platouri de argint de mai-marii diriguitori, francezi şi germani în
mare parte. Dacă la început fiecare euro era purtător de dobândă unică,
cu timpul lucrurile s-au schimbat radical. Astăzi, pentru un euro german
primeşti dobânda negativă, iar la capătul opus pentru un euro grec
primeşti 8%. În Texas, dolarul nu are dobânda diferită de dolarul din
California... La nuntă, cele mai bune bucate le-a primit mirele german. Dacă
analizăm cei 17 ani de monedă europeană, vom constata că imposibilitatea
ţărilor cu o productivitate mai slabă de a-şi devaloriza moneda a dus
la invadarea pieţei europene de produse germane. Pe de altă parte,
economiile mai fragile (vezi Spania, Italia şi mai ales Grecia) a
trebuit să se împrumute pentru a completa deficitele bugetare imense şi,
astfel, au creat dobânzi diferite pe aceeaşi monedă unică. Dacă
observăm că şi politica fiscală în Europa nu a fost unitară, vom ajunge
repede la concluzia că la nuntă mirii au venit din categorii sociale
diverse, aveau averi diferite şi, mai ales, tunsori diferite. Italianul
cu părul vâlvoi şi nebărbierit nu putea avea acelaşi succes la mireasă
ca germanul aranjat mereu ca un demn ofiţer al Wermacht-ului. Moneda unică a fost cel mai mare atac la suveranitatea naţională,
mirele rupt în fund şi mirele cu smoking de la Armani nu au dus mireasa
euro la aceleaşi petreceri şi simpozioane, divorţul se va definitiva
foarte curând (proces început odată cu criza din 2008, care i-a afectat
pe toţi), iar contractul prenupţial nu a mai fost respectat de nimeni.
În 2009, jandarmul german a decis să nu mai respecte deficitul de 3%.
Azi, când a reînceput să-şi dorească pedanteria legală, e greu ca cineva
să-l mai bage în seamă. Rămân însă la ideea că cea mai importantă cauză
a divorţului au fost naşii de la Banca Centrală Europeană, naşi care în
loc să ofere darul de nuntă s-au înfruptat din averile mirilor,
preferându-i pe unii şi pedepsindu-i pe ceilalţi. Motivele divorţului,
în episodul următor.