http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Elitele germane rămân extrem de reținute în asumarea de riscuri militare și ostile politicii externe de tip hard power.
Cultura strategică este un concept larg utilizat în științele politice pe parcursul ultimelor două decenii, datorită amplei sale forțe explicative, dar care nu este folosit în mod uzual în analiza cotidiană a politicii externe. Înțelegerea culturii strategice a unei națiuni, caracteristicile sale principale explică opțiunea pentru o anume politică externă, determină continuitatea transpartinică a politicii externe și, nu în ultimul rând, explică motivația din spatele unor decizii cheie luate de un stat în relațiile sale internaționale.
Cu alte cuvinte, cultura strategică este utilizată ca instrument conceptual pentru a explica în mod cuprinzător interesele naționale și politica de securitate a unei țări, dar și pentru a înțelege identitatea sa națională. În acest ultim sens, cultura strategică se poate referi și la maniera specifică în care se percepe o țară, înțelegerea de sine a unui stat, autodefinirea sa. Această autodefinire implică analiza factorilor materiali și, mai important, a celor ideatici, precum normele și valorile. Inițial, conceptul de cultură strategică a fost utilizat pentru a explica de ce (mari) puteri, comparabile din punct de vedere al resurselor, pot avea viziuni și comportamente (uneori fundamental) diferite, în raport cu aceleași probleme internaționale.
Elementele care constituie cultura strategică a unei țări sunt atât de origine internă, cât și externă. Mediul internațional, prin antreprenorii săi normativi (precum Uniunea Europeană), are un impact semnificativ asupra manierei în care evoluează cultura strategică. De asemenea, regimul statului respectiv - o democrație sau un regim autoritar, de exemplu - este determinant pentru cultura strategică. În consecință, istoria țării respective, cu precădere istoria modernă, joacă un rol cheie în formarea și modificarea conceptului.
Printre studiile încă prea puțin diferențiate privind multitudinea de culturi strategice, Germania este un caz analizat pe larg. Pe de o parte, deoarece Federația reprezintă în mod netăgăduit o mare putere şi, pe de altă parte, pentru că, deși fiecare stat are o cultură strategică unică, Berlinul în sine, ca forum de conducere, reprezintă un caz paradoxal și foarte specific.
Principalul motiv pentru specificitatea culturii strategice a Germaniei este caracterul de putere civilă. În urma boom-ului economic și a propagării în fruntea puterilor economice a unei țări care se afla în ruină la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, acest nou statut de lider economic nu s-a transferat și la nivel politic. Dimpotrivă, din cauza experiențelor din război, politica externă și de securitate a Germaniei a devenit rapid cunoscută drept „putere civilă“. Berlinul a decis constituțional să se abțină de la participarea în orice fel de intervenții militare și să se ancoreze într-o rețea amplă de instituții multinaționale, care să asigure integrarea amplă a statutului său în sistemul internațional și să prevină tentative de free riding ale statului.
Teama de free riding, determinată de antecedentele istorice, a generat o politică externă și de securitate a Germaniei prudentă și oarecum greoaie, care s-a menținut ca atare pe parcursul ultimilor 50 de ani. Această politică s-a impregnat și în mentalitatea germanilor, la nivelul opiniei publice, dar și în rândul decidenților. Germania a devenit, astfel, o putere exclusiv civilă: puternic economică, dar prin definiție kantiană, care și-a impus să militeze pentru soluții nonmilitare și pentru democratizarea prin soft power.
Integrarea profundă în structurile instituționale internaționale a creat, de asemenea, o politică externă și de securitate caracterizată de un multilateralism profund. În politica germană, orice decizie majoră trebuie să implice în mod ideal consensul comunității internaționale, dar în special pe cel al statelor democratice și să corespundă normelor internaționale, atât a celor scrise, cât și a celor morale.
Nevoia Germaniei de integrare și de multilateralism a generat, prin efect contrar, reprobarea gândirii în termenii interesului național – în opoziție cu definiția clasică a marilor puteri și a modului în care acestea își construiesc politica externă și de securitate. Interesul național, ca termen de referință, este aproape în totalitate absent din discursurile federale; negarea acestuia la nivel normativ reflectă tocmai această teamă a Berlinului de free riding.
Mai mult, fenomenul descris se reflectă și în proiectarea procesului decizional al statului privind politica externă și de securitate. Procesul presupune un sistem complex și greoi de control reciproc și echilibru (checks and balances), care implică toate palierele decizionale legislative și executive, inclusiv nivelul local, în unele cazuri. Acest sistem este dominat de controlul marcat al Legislativului asupra activității militare naționale. Astfel, deciziile privind participarea statului la orice misiuni internaționale necesită aprobarea Parlamentului (Bundestag). Mai mult, spre diferență de alte state NATO, Legislativul are puterea de a retrage în orice moment trupele dintr-o misiune și poate modifica elementele operative ale participării Germaniei într-o misiune. În schimb, puterea Executivului este comparativ extrem de redusă. Bundessicherheitsrat, Consiliul de Securitate federal, nu are prerogative în domeniul politicii externe și de apărare, nu are în componența sa niciun militar, iar rolul său este strict limitat la controlul exporturilor de armament.
Amplele prerogative dau Legislativului puteri unice asupra politicii naționale de apărare a Germaniei. Astfel, Bundestagul poate să intervină nu numai asupra modului în care se desfășoară activitatea armatei germane în afara granițelor, ci și în procesul de proiectare a politicii per se. Controlul parlamentar strict asupra acțiunilor militare permite Legislativului să impună o politică de apărare foarte precaută, proiectată cu scopul de a evita riscul și de a promova pacifismul.
Acest tip de politică este generată de o elită germană extrem de reținută când vine vorba de riscuri militare și ostilă politicii externe de tip hard power. Elita este marcată de o educație pacifistă, cu o viziune clară privind rolul Germaniei ca lider european în plan economic, dar nu și în planul apărării. Astfel, în mentalitatea germană, viziunea privind rolul major al Federației în Europa, alături de Franța, este marcată de proiectarea unei Europe pacifiste și inclusive, care stabilește un model de guvernare nonagresiv, definit printr-o rețea internațională de legături strânse cu alte puteri, dar cu o politică externă prudentă.
Această viziune a politicienilor germani oglindește în fapt poziția
opiniei publice. Cu un procent copleșitor în favoarea unei politici
pacifiste și un public participativ și foarte interesat de probleme de
securitate și de apărare, politica externă joacă un rol cheie în
alegerile germane și, în consecință, a dus în mod repetat la alegerea
unui candidat considerat inițial drept nefavorit. Poziția pacifistă a
germanilor a generat, la rândul său, un fenomen, dacă nu unic, atunci
specific Germaniei: o clasă politică caracterizată printr-un înalt grad
de reticență față de operațiuni militare și extrem de potrivnică
asumării de riscuri. În plus, această poziție și impactul opiniei
publice determină adeseori restrângerea substanțială a opțiunilor
decidenților în cadrul negocierilor de politică externă.
Astfel, poziția opiniei publice cu privire la temele esențiale de politică externă joacă un rol fundamental în direcția dată de aceasta decidenților, cât și în spațiul de negociere al acestora. Cel mai clar exemplu în acest sens este poziția tradițional favorabilă Rusiei, un fenomen vizibil în special în contextul ocupației Crimeei, când publicul german s-a arătat extrem de reticent în impunerea sancțiunilor. O mentalitate diferită ar fi putut determina, în contextul leadership-ului german la nivel european, un rezultat mai drastic privind măsurile luate împotriva Rusiei. Un alt exemplu este actuala poziție cu privire la refugiați: politica, pentru mulți europeni șocant de deschisă, a cancelarului Merkel a fost posibilă datorită toleranței și deschiderii intrinseci a opiniei publice, formată în urma celui de-al doilea război mondial.
Cultura strategică pacifistă, formată în baza trecutului și a susținerii din partea opiniei publice, a generat o politică națională de nonintervenție militară. Până la începutul anilor 1990, Berlinul a avut legiferată interdicția de a acționa militar în afara spațiului NATO. De abia după reunificare, în contextul războaielor din Balcani, Germania a modificat legea, sub presiunea Aliaților, printr-o decizie a Curții Constituționale, permițând o politică de intervenție mai largă, dar totuși selectivă. Astfel a fost posibilă, de exemplu, participarea Germaniei alături de Aliați la misiunea din Afganistan. Totuși, mandatul acordat contingentelor militare germane a fost în repetate rânduri aspru criticat de către parteneri pentru caracterul său extrem de restrictiv.
În concluzie, cultura strategică a Germaniei constituie un factor
fundamental în politica externă și de apărare a țării. Opinia publică
extrem de reticentă la implicarea în conflicte militare continuă să
încline balanța în defavoarea apelurilor din partea Aliaților pentru
un Berlin mai implicat militar la nivel internațional. Exemple precum
veto-ul Germaniei în Consiliul de Securitate al ONU privind
misiunea din Libia în 2011 sau faptul că, până de curând, conflictul
din Afganistan nu a fost considerat în Germania drept „război“, pentru
a nu risca decizia Bundestagului de a retrage trupele germane, confirmă
o cultură strategică federală dominată de un sistem robust de control
interinstituțional și de un Legislativ puternic și, de asemenea,
marcată de opinia publică, care joacă un rol de impact în politica
externă, cât și de reticența proeminentă privind acțiunile militare în
afara granițelor.
* Iulia Joja este absolventă a programului de masterat concentrat pe studiul conflictelor internaţionale oferit de King’s College (Londra).
Analiza 22
2016-02-23
0
Cultura strategică este un concept larg utilizat în științele politice pe parcursul ultimelor două decenii, datorită amplei sale forțe explicative, dar care nu este folosit în mod uzual în analiza cotidiană a politicii externe. Înțelegerea culturii strategice a unei națiuni, caracteristicile sale principale explică opțiunea pentru o anume politică externă, determină continuitatea transpartinică a politicii externe și, nu în ultimul rând, explică motivația din spatele unor decizii cheie luate de un stat în relațiile sale internaționale.
Cu alte cuvinte, cultura strategică este utilizată ca instrument conceptual pentru a explica în mod cuprinzător interesele naționale și politica de securitate a unei țări, dar și pentru a înțelege identitatea sa națională. În acest ultim sens, cultura strategică se poate referi și la maniera specifică în care se percepe o țară, înțelegerea de sine a unui stat, autodefinirea sa. Această autodefinire implică analiza factorilor materiali și, mai important, a celor ideatici, precum normele și valorile. Inițial, conceptul de cultură strategică a fost utilizat pentru a explica de ce (mari) puteri, comparabile din punct de vedere al resurselor, pot avea viziuni și comportamente (uneori fundamental) diferite, în raport cu aceleași probleme internaționale.
Elementele care constituie cultura strategică a unei țări sunt atât de origine internă, cât și externă. Mediul internațional, prin antreprenorii săi normativi (precum Uniunea Europeană), are un impact semnificativ asupra manierei în care evoluează cultura strategică. De asemenea, regimul statului respectiv - o democrație sau un regim autoritar, de exemplu - este determinant pentru cultura strategică. În consecință, istoria țării respective, cu precădere istoria modernă, joacă un rol cheie în formarea și modificarea conceptului.
Teama de free riding
Printre studiile încă prea puțin diferențiate privind multitudinea de culturi strategice, Germania este un caz analizat pe larg. Pe de o parte, deoarece Federația reprezintă în mod netăgăduit o mare putere şi, pe de altă parte, pentru că, deși fiecare stat are o cultură strategică unică, Berlinul în sine, ca forum de conducere, reprezintă un caz paradoxal și foarte specific.
Principalul motiv pentru specificitatea culturii strategice a Germaniei este caracterul de putere civilă. În urma boom-ului economic și a propagării în fruntea puterilor economice a unei țări care se afla în ruină la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, acest nou statut de lider economic nu s-a transferat și la nivel politic. Dimpotrivă, din cauza experiențelor din război, politica externă și de securitate a Germaniei a devenit rapid cunoscută drept „putere civilă“. Berlinul a decis constituțional să se abțină de la participarea în orice fel de intervenții militare și să se ancoreze într-o rețea amplă de instituții multinaționale, care să asigure integrarea amplă a statutului său în sistemul internațional și să prevină tentative de free riding ale statului.
Teama de free riding, determinată de antecedentele istorice, a generat o politică externă și de securitate a Germaniei prudentă și oarecum greoaie, care s-a menținut ca atare pe parcursul ultimilor 50 de ani. Această politică s-a impregnat și în mentalitatea germanilor, la nivelul opiniei publice, dar și în rândul decidenților. Germania a devenit, astfel, o putere exclusiv civilă: puternic economică, dar prin definiție kantiană, care și-a impus să militeze pentru soluții nonmilitare și pentru democratizarea prin soft power.
Integrarea profundă în structurile instituționale internaționale a creat, de asemenea, o politică externă și de securitate caracterizată de un multilateralism profund. În politica germană, orice decizie majoră trebuie să implice în mod ideal consensul comunității internaționale, dar în special pe cel al statelor democratice și să corespundă normelor internaționale, atât a celor scrise, cât și a celor morale.
Nevoia Germaniei de integrare și de multilateralism a generat, prin efect contrar, reprobarea gândirii în termenii interesului național – în opoziție cu definiția clasică a marilor puteri și a modului în care acestea își construiesc politica externă și de securitate. Interesul național, ca termen de referință, este aproape în totalitate absent din discursurile federale; negarea acestuia la nivel normativ reflectă tocmai această teamă a Berlinului de free riding.
Sistem de checks and balances
Mai mult, fenomenul descris se reflectă și în proiectarea procesului decizional al statului privind politica externă și de securitate. Procesul presupune un sistem complex și greoi de control reciproc și echilibru (checks and balances), care implică toate palierele decizionale legislative și executive, inclusiv nivelul local, în unele cazuri. Acest sistem este dominat de controlul marcat al Legislativului asupra activității militare naționale. Astfel, deciziile privind participarea statului la orice misiuni internaționale necesită aprobarea Parlamentului (Bundestag). Mai mult, spre diferență de alte state NATO, Legislativul are puterea de a retrage în orice moment trupele dintr-o misiune și poate modifica elementele operative ale participării Germaniei într-o misiune. În schimb, puterea Executivului este comparativ extrem de redusă. Bundessicherheitsrat, Consiliul de Securitate federal, nu are prerogative în domeniul politicii externe și de apărare, nu are în componența sa niciun militar, iar rolul său este strict limitat la controlul exporturilor de armament.
Amplele prerogative dau Legislativului puteri unice asupra politicii naționale de apărare a Germaniei. Astfel, Bundestagul poate să intervină nu numai asupra modului în care se desfășoară activitatea armatei germane în afara granițelor, ci și în procesul de proiectare a politicii per se. Controlul parlamentar strict asupra acțiunilor militare permite Legislativului să impună o politică de apărare foarte precaută, proiectată cu scopul de a evita riscul și de a promova pacifismul.
Acest tip de politică este generată de o elită germană extrem de reținută când vine vorba de riscuri militare și ostilă politicii externe de tip hard power. Elita este marcată de o educație pacifistă, cu o viziune clară privind rolul Germaniei ca lider european în plan economic, dar nu și în planul apărării. Astfel, în mentalitatea germană, viziunea privind rolul major al Federației în Europa, alături de Franța, este marcată de proiectarea unei Europe pacifiste și inclusive, care stabilește un model de guvernare nonagresiv, definit printr-o rețea internațională de legături strânse cu alte puteri, dar cu o politică externă prudentă.
Rolul opiniei publice
Această viziune a politicienilor germani oglindește în fapt poziția
opiniei publice. Cu un procent copleșitor în favoarea unei politici
pacifiste și un public participativ și foarte interesat de probleme de
securitate și de apărare, politica externă joacă un rol cheie în
alegerile germane și, în consecință, a dus în mod repetat la alegerea
unui candidat considerat inițial drept nefavorit. Poziția pacifistă a
germanilor a generat, la rândul său, un fenomen, dacă nu unic, atunci
specific Germaniei: o clasă politică caracterizată printr-un înalt grad
de reticență față de operațiuni militare și extrem de potrivnică
asumării de riscuri. În plus, această poziție și impactul opiniei
publice determină adeseori restrângerea substanțială a opțiunilor
decidenților în cadrul negocierilor de politică externă.Astfel, poziția opiniei publice cu privire la temele esențiale de politică externă joacă un rol fundamental în direcția dată de aceasta decidenților, cât și în spațiul de negociere al acestora. Cel mai clar exemplu în acest sens este poziția tradițional favorabilă Rusiei, un fenomen vizibil în special în contextul ocupației Crimeei, când publicul german s-a arătat extrem de reticent în impunerea sancțiunilor. O mentalitate diferită ar fi putut determina, în contextul leadership-ului german la nivel european, un rezultat mai drastic privind măsurile luate împotriva Rusiei. Un alt exemplu este actuala poziție cu privire la refugiați: politica, pentru mulți europeni șocant de deschisă, a cancelarului Merkel a fost posibilă datorită toleranței și deschiderii intrinseci a opiniei publice, formată în urma celui de-al doilea război mondial.
Cultura strategică pacifistă, formată în baza trecutului și a susținerii din partea opiniei publice, a generat o politică națională de nonintervenție militară. Până la începutul anilor 1990, Berlinul a avut legiferată interdicția de a acționa militar în afara spațiului NATO. De abia după reunificare, în contextul războaielor din Balcani, Germania a modificat legea, sub presiunea Aliaților, printr-o decizie a Curții Constituționale, permițând o politică de intervenție mai largă, dar totuși selectivă. Astfel a fost posibilă, de exemplu, participarea Germaniei alături de Aliați la misiunea din Afganistan. Totuși, mandatul acordat contingentelor militare germane a fost în repetate rânduri aspru criticat de către parteneri pentru caracterul său extrem de restrictiv.
Impactul asupra politicii externe și de apărare a țării
În concluzie, cultura strategică a Germaniei constituie un factor
fundamental în politica externă și de apărare a țării. Opinia publică
extrem de reticentă la implicarea în conflicte militare continuă să
încline balanța în defavoarea apelurilor din partea Aliaților pentru
un Berlin mai implicat militar la nivel internațional. Exemple precum
veto-ul Germaniei în Consiliul de Securitate al ONU privind
misiunea din Libia în 2011 sau faptul că, până de curând, conflictul
din Afganistan nu a fost considerat în Germania drept „război“, pentru
a nu risca decizia Bundestagului de a retrage trupele germane, confirmă
o cultură strategică federală dominată de un sistem robust de control
interinstituțional și de un Legislativ puternic și, de asemenea,
marcată de opinia publică, care joacă un rol de impact în politica
externă, cât și de reticența proeminentă privind acțiunile militare în
afara granițelor.* Iulia Joja este absolventă a programului de masterat concentrat pe studiul conflictelor internaţionale oferit de King’s College (Londra).
TAGS :
