Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu?
Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului
și cu valul laolată se vor risipi
înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine .
D.Sin.
Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
Cultura strategică este un concept larg utilizat în științele
politice pe parcursul ultimelor două decenii, datorită amplei sale
forțe explicative, dar care nu este folosit în mod uzual în analiza
cotidiană a politicii externe. Înțelegerea culturii strategice a unei
națiuni, caracteristicile sale principale explică opțiunea pentru o
anume politică externă, determină continuitatea transpartinică a
politicii externe și, nu în ultimul rând, explică motivația din spatele
unor decizii cheie luate de un stat în relațiile sale internaționale. Cu alte cuvinte, cultura strategică este utilizată ca instrument
conceptual pentru a explica în mod cuprinzător interesele naționale și
politica de securitate a unei țări, dar și pentru a înțelege
identitatea sa națională. În acest ultim sens, cultura strategică se
poate referi și la maniera specifică în care se percepe o țară,
înțelegerea de sine a unui stat, autodefinirea sa. Această autodefinire
implică analiza factorilor materiali și, mai important, a celor
ideatici, precum normele și valorile. Inițial, conceptul de cultură
strategică a fost utilizat pentru a explica de ce (mari) puteri,
comparabile din punct de vedere al resurselor, pot avea viziuni și
comportamente (uneori fundamental) diferite, în raport cu aceleași
probleme internaționale. Elementele care constituie cultura strategică a unei țări sunt
atât de origine internă, cât și externă. Mediul internațional, prin
antreprenorii săi normativi (precum Uniunea Europeană), are un
impact semnificativ asupra manierei în care evoluează cultura
strategică. De asemenea, regimul statului respectiv - o democrație sau
un regim autoritar, de exemplu - este determinant pentru cultura
strategică. În consecință, istoria țării respective, cu precădere
istoria modernă, joacă un rol cheie în formarea și modificarea
conceptului.
Teama de free riding
Printre studiile încă prea puțin diferențiate privind multitudinea
de culturi strategice, Germania este un caz analizat pe larg. Pe de o
parte, deoarece Federația reprezintă în mod netăgăduit o mare putere
şi, pe de altă parte, pentru că, deși fiecare stat are o cultură
strategică unică, Berlinul în sine, ca forum de conducere, reprezintă un
caz paradoxal și foarte specific. Principalul motiv pentru specificitatea culturii strategice a
Germaniei este caracterul de putere civilă. În urma boom-ului economic
și a propagării în fruntea puterilor economice a unei țări care se afla
în ruină la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, acest nou
statut de lider economic nu s-a transferat și la nivel politic.
Dimpotrivă, din cauza experiențelor din război, politica externă și de
securitate a Germaniei a devenit rapid cunoscută drept „putere
civilă“. Berlinul a decis constituțional să se abțină de la
participarea în orice fel de intervenții militare și să se ancoreze
într-o rețea amplă de instituții multinaționale, care să asigure
integrarea amplă a statutului său în sistemul internațional și să
prevină tentative de free riding ale statului. Teama de free riding, determinată de antecedentele
istorice, a generat o politică externă și de securitate a Germaniei
prudentă și oarecum greoaie, care s-a menținut ca atare pe parcursul
ultimilor 50 de ani. Această politică s-a impregnat și în mentalitatea
germanilor, la nivelul opiniei publice, dar și în rândul decidenților.
Germania a devenit, astfel, o putere exclusiv civilă: puternic
economică, dar prin definiție kantiană, care și-a impus să militeze
pentru soluții nonmilitare și pentru democratizarea prin soft power. Integrarea profundă în structurile instituționale internaționale a
creat, de asemenea, o politică externă și de securitate caracterizată
de un multilateralism profund. În politica germană, orice decizie
majoră trebuie să implice în mod ideal consensul comunității
internaționale, dar în special pe cel al statelor democratice și să
corespundă normelor internaționale, atât a celor scrise, cât și a celor
morale. Nevoia Germaniei de integrare și de multilateralism a generat, prin
efect contrar, reprobarea gândirii în termenii interesului național –
în opoziție cu definiția clasică a marilor puteri și a modului în care
acestea își construiesc politica externă și de securitate. Interesul
național, ca termen de referință, este aproape în totalitate absent
din discursurile federale; negarea acestuia la nivel normativ reflectă
tocmai această teamă a Berlinului de free riding.
Sistem de checks and balances
Mai mult, fenomenul descris se reflectă și în proiectarea procesului
decizional al statului privind politica externă și de securitate.
Procesul presupune un sistem complex și greoi de control reciproc și
echilibru (checks and balances), care implică toate palierele
decizionale legislative și executive, inclusiv nivelul local, în unele
cazuri. Acest sistem este dominat de controlul marcat al
Legislativului asupra activității militare naționale. Astfel, deciziile
privind participarea statului la orice misiuni internaționale
necesită aprobarea Parlamentului (Bundestag). Mai mult, spre diferență
de alte state NATO, Legislativul are puterea de a retrage în
orice moment trupele dintr-o misiune și poate modifica elementele
operative ale participării Germaniei într-o misiune. În schimb,
puterea Executivului este comparativ extrem de redusă.
Bundessicherheitsrat, Consiliul de Securitate federal, nu are
prerogative în domeniul politicii externe și de apărare, nu are în
componența sa niciun militar, iar rolul său este strict limitat la
controlul exporturilor de armament. Amplele prerogative dau Legislativului puteri unice asupra politicii
naționale de apărare a Germaniei. Astfel, Bundestagul poate să
intervină nu numai asupra modului în care se desfășoară activitatea
armatei germane în afara granițelor, ci și în procesul de proiectare a
politicii per se. Controlul parlamentar strict asupra
acțiunilor militare permite Legislativului să impună o politică de
apărare foarte precaută, proiectată cu scopul de a evita riscul și de a
promova pacifismul. Acest tip de politică este generată de o elită germană extrem de
reținută când vine vorba de riscuri militare și ostilă politicii externe
de tip hard power. Elita este marcată de o educație
pacifistă, cu o viziune clară privind rolul Germaniei ca lider
european în plan economic, dar nu și în planul apărării. Astfel, în
mentalitatea germană, viziunea privind rolul major al Federației în
Europa, alături de Franța, este marcată de proiectarea unei Europe
pacifiste și inclusive, care stabilește un model de guvernare
nonagresiv, definit printr-o rețea internațională de legături strânse cu
alte puteri, dar cu o politică externă prudentă.
Rolul opiniei publice
Această viziune a politicienilor germani oglindește în fapt poziția
opiniei publice. Cu un procent copleșitor în favoarea unei politici
pacifiste și un public participativ și foarte interesat de probleme de
securitate și de apărare, politica externă joacă un rol cheie în
alegerile germane și, în consecință, a dus în mod repetat la alegerea
unui candidat considerat inițial drept nefavorit. Poziția pacifistă a
germanilor a generat, la rândul său, un fenomen, dacă nu unic, atunci
specific Germaniei: o clasă politică caracterizată printr-un înalt grad
de reticență față de operațiuni militare și extrem de potrivnică
asumării de riscuri. În plus, această poziție și impactul opiniei
publice determină adeseori restrângerea substanțială a opțiunilor
decidenților în cadrul negocierilor de politică externă. Astfel, poziția opiniei publice cu privire la temele esențiale de
politică externă joacă un rol fundamental în direcția dată de aceasta
decidenților, cât și în spațiul de negociere al acestora. Cel mai clar
exemplu în acest sens este poziția tradițional favorabilă Rusiei, un
fenomen vizibil în special în contextul ocupației Crimeei, când
publicul german s-a arătat extrem de reticent în impunerea
sancțiunilor. O mentalitate diferită ar fi putut determina, în
contextul leadership-ului german la nivel european, un rezultat mai
drastic privind măsurile luate împotriva Rusiei. Un alt exemplu este
actuala poziție cu privire la refugiați: politica, pentru mulți
europeni șocant de deschisă, a cancelarului Merkel a fost posibilă
datorită toleranței și deschiderii intrinseci a opiniei publice,
formată în urma celui de-al doilea război mondial. Cultura strategică pacifistă, formată în baza trecutului și a
susținerii din partea opiniei publice, a generat o politică națională
de nonintervenție militară. Până la începutul anilor 1990, Berlinul a
avut legiferată interdicția de a acționa militar în afara spațiului NATO.
De abia după reunificare, în contextul războaielor din Balcani,
Germania a modificat legea, sub presiunea Aliaților, printr-o decizie
a Curții Constituționale, permițând o politică de
intervenție mai largă, dar totuși selectivă. Astfel a fost posibilă,
de exemplu, participarea Germaniei alături de Aliați la misiunea din
Afganistan. Totuși, mandatul acordat contingentelor militare germane a
fost în repetate rânduri aspru criticat de către parteneri pentru
caracterul său extrem de restrictiv.
Impactul asupra politicii externe și de apărare a țării
În concluzie, cultura strategică a Germaniei constituie un factor
fundamental în politica externă și de apărare a țării. Opinia publică
extrem de reticentă la implicarea în conflicte militare continuă să
încline balanța în defavoarea apelurilor din partea Aliaților pentru
un Berlin mai implicat militar la nivel internațional. Exemple precum
veto-ul Germaniei în Consiliul de Securitate al ONU privind
misiunea din Libia în 2011 sau faptul că, până de curând, conflictul
din Afganistan nu a fost considerat în Germania drept „război“, pentru
a nu risca decizia Bundestagului de a retrage trupele germane, confirmă
o cultură strategică federală dominată de un sistem robust de control
interinstituțional și de un Legislativ puternic și, de asemenea,
marcată de opinia publică, care joacă un rol de impact în politica
externă, cât și de reticența proeminentă privind acțiunile militare în
afara granițelor.
* Iulia Joja este absolventă a programului de masterat concentrat pe studiul conflictelor internaţionale oferit de King’s College (Londra).
Ascensiunea unui premier al României. Episodul V: Victor Ponta a
iertat Rompetrol de jumătate de miliard de dolari și a amânat majorarea
redevențelor Petrom
În 22 ianuarie
2014, Victor Ponta, în calitate de prim-ministru, ştergea oficial
printr-o semnătură pe o hotărâre de guvern, jumătate de miliard de
dolari din datoriile Rompetrol, în ciuda avizului negativ al Curții
Constituționale și a cererii explicite adresate de președintele României
de a nu face asta. Ca să pregătească terenul pentru „ștergerea
datoriilor“, Victor Ponta l-a pus negociator în relația cu Rompetrol pe
Gabriel Dumitrașcu, personaj implicat la începutul anilor 2000 în
afacerea Roșia Montană, aflându-se la conducerea Roșia Montană Gold
Corporation între 2001 și 2005. Ce
nu știau românii la momentul deciziei premierului Ponta de a șterge cu
radiera datoriile imense ale companiei petroliere este că firma de
publicitate a familiei Ponta a prestat cu câțiva ani mai devreme
servicii pentru Rompetrol. Asta s-a întâmplat atât sub patronatul lui
Dinu Patriciu, cât și sub kazahi. Acum vedem că statul va încasa doar
270 din cele 760 de milioane de dolari cu care a creditat compania în
2003, când Ponta era în Guvern ocupantul postului de șef al Corpului de
Control al premierului Năstase. Este vorba de
firma Herțanu Projects SRL, fondată în 2004 de Iulian Herțanu, cumnatul
lui Victor Ponta (cu 95% din părțile sociale) și Cornelia Naum, mama
ex-premierului (cu 5% din părțile sociale). Firma a avut-o manager o
perioadă pe sora sa, Alexandra Ponta (căsătorită Herțanu) conform
profilului său public de pe LinkedIn, informație care însă a dispărut
ulterior publicării de către „România liberă“ a primului articol despre
afacerile familiei Ponta. Sediul social al firmei Herțanu Projects
SRL a fost stabilit în apartamentul în care a crescut Victor Ponta,
lângă Gara de Nord, pe bulevardul Dinicu Golescu. Acea adresă apărea și
în cartea de identitate a lui Victor Ponta, până la momentul când și-a
schimbat scriptic domiciliul în județul Gorj. Conform istoricului
firmei de la Registrul Comerțului, administratorul firmei Herțanu
Projects a fost numit Iulian Herțanu (despre care „România liberă“ a
dezvăluit încă din vara anului 2012 că derula contracte de zeci de
milioane de euro cu statul român, prin intermediul Grossmann Engineering
Group). Firmulița de apartament Herțanu Projects, ulterior anului
2007, a fost parteneră de afaceri cu Rompetrol, pentru care a prestat
servicii de publicitate atât în perioada în care Dinu Patriciu era
acționar majoritar al companiei, cât și ulterior, când Rompetrol a fost
achiziționată de KazMunaiGas. Doar în semestrul II din 2007, Herțanu
Projects a încasat de la Rompetrol 31.733 lei, conform documentelor
fiscale ale firmei, însă banii au fost virați în conturile firmei
familiei Ponta inclusiv după preluarea companiei de către kazahi.
Relația familiei Ponta cu Petrom, mult mai fructuoasă
Victor
Ponta a derulat mai multe contracte cu Petrom încă de când era un june
administrator al societății Sieco SRL. Deși Victor Ponta a trebuit să
părăsească Sieco SRL în 2002, cu ocazia numirii pe postul de șef al
Corpului de Control al premierului Adrian Năstase, firma de
contabilitate a familiei premierului, Exfin 2000 SRL și-a stabilit
punctul de lucru în sediul Sieco SRL, loc unde lucrează inclusiv fosta
soție a lui Victor Ponta, Roxana. Afacerile familiei premierului Ponta
cu Petrom nu s-au încheiat însă odată cu ieșirea lui Victor Ponta din
societatea Sieco SRL, ci au continuat prin Grossmann Engineering Group,
unde acționar majoritar, cu 60%, a fost din mai 2006 până în mai 2014
cumnatul lui Victor Ponta, Iulian Herțanu. Societatea Grossmann
Engineering Group a derulat contracte „de milioane“ cu Petrom de-a
lungul anilor. Înainte de preluarea de către cumnatul lui Ponta a
pachetului majoritar de părți sociale la Grossmann Engineering Group
SRL, societatea a fost deținută de cetățeanul german Karl Reinhold
Grossmann, cel care a și fondat-o în 2000. În perioada cât Ponta a
fost șef al Corpului de Control, Grossmann era deja prestator de
servicii către Petrom și apropiat al cercurilor PSD. Împuternicitul
local al acționarului neamț era Ilie Florin Drăgan. Ilie Drăgan
era pe de o parte partener de afaceri cu cumnatul lui Victor Ponta în
Cardinal Proiect SRL, iar în SC European Project Consulting SRL, i-a
avut asociați pe ex-deputatul PSD Mircea Drăghici (ex-președinte al TSD
Argeș) și pe Aida Petronela Catană (o subordonată pe linie de CJ
Teleorman a lui Liviu Dragnea, ulterior propulsată pe funcția de
consilier personal al Ministrului Mediului, Constantin Nemirschi – PSD).
European Project Consulting SRL s-a bucurat de susținerea în județul
Argeș a baronului PSD Constantin Nicolescu, care ar fi făcut trafic de
influență la numeroase primării din județ să accepte drept consultant
pentru accesarea de fonduri europene firma European Project Consulting.
Aceste acte de corupție în care a fost implicat reprezentantul lui Karl
Grossmann, Ilie Florin Drăgan, stau la baza unui dosar penal deschis de
DNA. Începând cu august 2005, Grossmann Engineering Group SRL a
lucrat cu OMV Petrom SA în poziția de „construction/designer/supplier“,
relație contractuală care a durat cel puțin până la 31 decembrie 2009,
conform unor documente din cadrul companiei petroliere, din care aflăm
și că după desprinderea din OMV Petrom SA a companiei SC OMV Petrom
Marketing SRL, Grossmann a fost direcționată să-și continue lucrările
pentru noua „firmă pui“. Numai în 2011, cu un an înainte ca Ponta
să devină premier, firma Grossmann a efectuat lucrări în valoare de 1
milion de euro pentru compania Petrom. Conform datelor din
bilanțul firmei Grossmann de la Ministerul de Finanțe, rezultă că în
2011 o treime din încasările firmei de construcții a cumnatului lui
Ponta au venit dinspre Petrom. Afacerile cumnatului fostului premier cu Petrom au continuat și după ce acesta a ajuns prim-ministru, încetând de-abia în 2013. Petrom ne-a declarat că nu comentează contractele derulate cu persoane juridice.
Victor Ponta a numit ministru un director din Petrom
După
ce din 2006 până în 2013 firma Grossmann, avându-l ca asociat majoritar
pe cumnatul lui Victor Ponta, a derulat contracte de milioane de euro
cu Petrom, în 2014, prim-ministrul Victor Ponta l-a numit șef al
Departamentului pentru Energie (ministru delegat pentru Energie) pe
Răzvan Nicolescu, cel care în intervalul 2008-2013 fusese directorul de
Afaceri Publice și Reglementare al OMV Petrom SA (doar în 2013 acesta a
fost remunerat de Petrom cu 253.197 de lei). În 2012, Victor Ponta
sprijinea ridicarea începând cu 2015, la media europeană, a
redevențelor (între 3,5% şi 13,5% din producţie) plătite de companiile
care exploatează resurse minerale, dar și crearea unui fond de
investiții după model norvegian, în care veniturile din redevențe să fie
investite în proiecte generatoare de valoare adăugată. Dar, pe 4
decembrie 2014, Guvernul Ponta anunța amânarea cu un an a majorării
redevențelor pentru companiile care extrag hidrocarburi din subsolul
României. Făcând subiectul unor discuții în presă, Răzvan
Nicolescu a susținut public în ianuarie 2015, după plecarea din Guvern,
că orice aluzii la o implicare a sa în protejarea intereselor Petrom
sunt tendențioase și neadevărate și că domnia sa consideră integritatea o
virtute primordială. Nicolescu a declarat public că nu a avut nici o
implicare în amânarea majorării redevențelor anunțată de Guvernul Ponta
pe 4 decembrie 2014, el neavând atribuții pe linie de fiscalitate cât
timp a fost ministru delegat pentru Energie.
Familiile prosperă din relația cu Petrom
Despre
familia predecesorului lui Ponta de la Palatul Victoria, Mihai Răzvan
Ungureanu, jurnaliștii de la Rise Project au aflat că a beneficiat de
160.000 euro din partea Petrom. Banii au fost primiți de soția sa,
Daniela Ungureanu, de la OMV AG Austria, pentru calitatea sa de membră
în consiliul de administrație al societății Petromed Solutions SRL,
„firmă puișor“ a Petrom. Cel mai ciudat e că soția lui MRU era angajată
cu normă întreagă la spitalul Fundeni, ceea ce înseamnă că îi era destul
de greu ca în timpul liber să presteze o muncă cu o valoare adăugată
atât de mare încât să merite o remunerație de nivelul celei plătite de
către Petrom. Unul din colegii de CA al Danielei Ungureanu a susținut că
munca lor consta în „întâlniri de câteva ori pe an“. Interesant de
menționat e și că Daniela Ungureanu a fost angajată de subsidiara Petrom
la o lună după ce MRU a fost numit director la SIE. Nici familia altui premier al României, Nicolae Văcăroiu, n-a fost scutită de interacțiuni avantajoase cu Petrom. Mihai
Văcăroiu, fiul actualului președinte al Curții de Conturi, a deținut la
un moment dat monopolul pe distribuția gumei de mestecat, țigărilor,
dulciurilor și altor produse consumabile în rețeaua de benzinării
Petrom.
Primele patru episoade ale serialului Rl despre ascensiunea premierului Victor Ponta
