A fost montată de Securitate. De o minte strălucită a
securităţii lui Ceauşescu. În anii în care acesta vroia să intre în
rândul lumii occidentale. Şi a şi reuşit parţial. Iar întâmplarea a
făcut ca în această intersecţie a istoriei, Andrei Pleşu să se afle în
epicentrul acestui montaj. Şi, astfel, el a devenit securist. Un lucru
pe care nu l-a recunoscut niciodată.
A apărut un document
cel puţin scandalos în ceea ce-l priveşte pe Andrei Pleşu. Aşa-zisul
intelectual care a jucat, constant, în ultimii 40 de ani, rolul unui
dizident. Sau, mă rog, a unui semi-dizident. O scrisoare rătăcită. O
scrisoare pe care tânărul Andrei Pleşu i-a adresat-o lui Nicolae
Ceauşescu. Ca de la om la om. Ca de la adulator la adulat. O biată
scrisoare prin care primul îl asigura pe cel de-al doilea de fidelitatea
sa. Iar pentru ca asigurarea să fie cât mai solidă, el invocă şi
organele. Organele securităţii statului. Care puteau garanta pentru el.
Şi care, de altfel, au şi garantat.
Un alt document a văzut lumina tiparului relativ
recent. O carte semnată de Mircea Maliţa. Fostul demnitar comunist
relatează, printre altele, modul în care Andrei Pleşu a fost trimis
peste hotare, pe cealaltă parte a planetei, într-o misiune sensibilă a
Securităţii. Este şi aceasta o piesă la dosar.
O a
treia piesă la dosar este legată chiar de soţia sa. Care şi dânsa,
conform informaţiilor scrise negru pe alb de către reprezentanţii
Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a fost tot
un cadru de nădejde. Colegă şi nu numai tovarăşă de viaţă cu Andrei
Pleşu.
Cunoscutul dizident, Gabriel Andreescu este
printre primii care şi-au pus întrebări şi au oferit răspunsuri legate
de apartenenţa lui Pleşu la Securitate. Pleşu l-a dat în judecată şi a
câştigat un proces în ţară. Acest proces a fost dat peste cap de către
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a constat că el nu s-a
desfăşurat conform legii. Iar statul român a fost amendat cu 10 mii de
euro.
Un general de securitate, generalul Aurel I.
Rogojan, care a ocupat funcţii extrem de importante în ierarhia
instituţiei, a scris şi el o carte în care, din nou, apărare numele lui
Andrei Pleşu. Alăturat altor nume de intelectuali care au ştiut să se
învârtă şi atunci ca şi acum. Iar această învârteală este legată, în
relatările generalului Aurel I Rogojan, de un loc uluitor. Şi de
împrejurări la fel de uluitoare. Şi de un mare cărturar al neamului.
Este
o altă istorie de la Păltiniş. Care îl vizează pe un altfel de Noica.
Un Constantin Noica mai puţin cunoscut. Şi în jurul căruia roiau tinere
speranţe ale intelectualităţii române. Între care Andrei Pleşu.
Ei
bine, în acei ani în care Nicolae Ceauşescu încerca să-şi proiecteze o
altă imagine a sa şi a sistemului în fruntea căruia se afla, a fost
concepută “operaţiunea Păltiniş”. În prealabil, a fost format un grup de
tineri care puteau face, prin calităţile lor, o bună impresie afară. Şi
care trebuiau cumva să fie plasaţi, pe rând, pe orbite occidentale. Cu
misiunea de a deveni avocaţi ai unui Ceauşescu cu faţa umană. Şi ai unei
Românii independente, scăpată din orbită sovietică, gata să coopereze
oricând cu statele democrate pentru apărare democraţiei şi drepturilor
omului. O diversiune, la vremea aceea, extrem de sofisticată. Şi care nu
a mai putut fi dusă până la capăt. Pentru că, între timp, Ceauşescu s-a
devoalat.
Dar primii paşi au fost făcuţi. Se pare, cu
acceptul lui Noica. Acolo, la Păltiniş, a fost creată, cu sprijinul
Securităţii, un fel de şcoală informală. Semi-legală. Vezi Doamne,
tolerată de sistem. O şcoală de filosofie. În care unii ucenici ai lui
Noica erau agenţi ai Securităţii. Iar alţii erau victime şi cădeau ca
muştele, confesându-se în faţa marelui filosof, dar şi a învăţăceilor
săi, agenţi ai Securităţii. O spune generalul Aurel I. Rogojan, nu o
spun eu, că şi faimosul jurnal de la Păltiniş nu ar fi altceva decât o
colecţie de note informative, prin care Securitatea îşi verifică tinerii
intelectuali deveniţi agenţi.
Şi care, pe rând,
urmau, aşa cum am arătat mai sus, să fie implantaţi în vest, ca agenţi
de influenţă. Andrei Pleşu este unul dintre ei. Misiunea în care a fost
trimis de către Maliţa a fost doar una dintre operaţiunile în care
Securitatea a încercat verificarea şi utilizarea tânărului recrut.
Marea
problema legată de Andrei Pleşu nu este aceea că, iată, se dovedeşte,
încă o dată, că această caracatiţa a Securităţii s-a întins în cele mai
neaşteptate direcţii, şi nici măcar că un personaj care, de multe ori,
în ultimii 25 de ani, s-a aşezat pe un soclu din care a dat verdicte
împotriva altora, acuzându-i pentru păcate mult mai puţin semnificative.
Marea problema este alta, iar Andrei Pleşu trebuie să şi-o asume. Şi
anume că el s-a căţărat de câteva ori în funcţii şi demnităţi importante
ale statului român, invocând tocmai un statut pe are nu l-a avut
niciodată. Cel de dizident. Când el, de fapt, a fost un securist. Şi ca
securist nu putea fi dizident. Dar, de fiecare dată, Pleşu a trebuit să
semneze un document. Din care reieşea că el nu a colaborat niciodată şi
în niciun fel cu Securitatea. Aceste documente pe care le-a semnat, şi
în ocaziile în care a devenit ministru, şi atunci când a ajuns, tot cu
rang de ministru, membru al Consiliului Naţional pentru Cercetarea
Arhivelor Securităţii, deci paznic la oi, reprezintă falsuri. Falsuri de
care Andrei Pleşu a uzat. Iar infracţiunea de fals şi de uz de fals,
din câte ştiu eu, este aspru pedepsită, atât de Codul Penal ceauşist,
cât şi de Codul Penal, parţial revizuit, după 1989. Ca să nu mai vorbim
de Noul Cod Penal.
Dacă nu pluteşte în aer o
autosesizare a procurorilor, cu certitudine, pluteşte în aer o plângere
penală împotriva lui Andrei Pleşu, pentru care acesta, este drept,
tardiv, va fi pus în situaţia să dea explicaţii.
