Europa se întoarce în prezent la Evul Mediu de dinaintea Revoluţiei Industriale, o perioadă plină de incoerenţe uimitoare - imperii, regate, confederaţii, mici state - o imagine a unei lumi profund fracturate, aşa cum o atestă hărţile vremii, scrie Robert Kaplan în Wall Street Journal (WSJ) online.
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Deceniile de pace şi prosperitate din anii '50 şi până în 2009, când a început criza datoriilor în Uniunea Europeană (UE), afişau o imagine simplă. Existau două blocuri coerente în timpul Războiului Rece, urmate de visul unei Europe unite, cu o monedă unică. În prezent, în timp ce UE primeşte lovitură după lovitură dinăuntru şi dinafară, istoria porneşte în direcţia inversă - către o complexitate paralizantă, ca şi cum ultima jumătate de secol a fost un simplu interregn înaintea revenirii la frică şi conflict, scrie Kaplan în acest "Eseu de sâmbătă" publicat în WSJ, intitulat "Noua hartă medievală a Europei". Realitatea acestei noi situaţii abia acum este percepută de către Statele Unite. Europa - a cărei economie rivalizează cu cea americană, cea mai mare din lume - rămâne un atu şi un aliat, dar reprezintă totodată o problemă profundă. Întrebarea arzătoare este cum să fie gestionată această problemă. Divizările din Europa erau vizibile de decenii, încă de pe când UE depunea eforturi să-şi extindă frontierele şi abordarea practică. Existau ţări dinăuntru UE şi dinafară; dinăuntrul zonei Schengen de liberă circulaţie şi din exterior; capabile să gestioneze rigoarea financiară din zona euro şi incapabile. Însă rădăcinile adânci ale acestor diviziuni, în istoria şi geografia continentului, sunt mai puţin cunoscute. Nucleul puternic al Europei moderne se suprapune în mare măsură Imperiului carolingian, fondat de Carol cel Mare în secolul al IX-lea. El a condus, ca prim împărat roman sfânt, un teritoriu de la Marea Nordului şi până în Ţările de Jos, care se întindea până la Frankfurt, Paris, Milano. Verii mai slabi ai acestei Europe ocupau malul Mediteranei, din Peninsula Iberică şi sudul Italiei şi până în Balcanii mai puţin dezvoltaţi, moştenitorii tradiţiilor bizantine şi otomane. După al Doilea Război Mondial, această divizare a dispărut, din cauza relativei izolări a Europei de "străinătatea apropiată", adică de Africa de Nord şi Eurasia care, timp de secole, au făcut atât de mult pentru a modela caracterul distinctiv al periferiri continentului. În prezent, această geografie nu mai poate fi ignorată, în contextul în care diverse regiuni din Europa adoptă varii atitudini faţă de ameninţările reprezentate de ambiţioasa Rusie a lui Vladimir Putin, valul de refugiaţi din Orientul Mijlociu şi atacurile teroriste. Centralizarea impusă de decenii de UE şi birocraţia sa nereprezentativă nu au creat o Europă unitară. În schimb au creat o reacţie adversă puternică pe întregul continent, potrivit căreia UE poate supravieţui numai dacă va determina cum să-şi consolideze legitimitatea înăuntrul naţiunilor care o compun. Meterezele geografice ale Europei din perioada postbelică nu mai funcţionează. Geograful francez Fernand Braudel nu mai considera Mediterana, în lucrarea dedicată acestei mări secolul trecut, frontiera de sud a Europei, sugerând că aceasta este Sahara. În prezent, caravane se adună în Africa de Nord, din Algeria şi până în Libia, în vederea unei adevărate invazii a Europei. Balcanii şi-au reluat, la rândul lor, rolul istoric de coridor al migraţiei în masă către centrul Europei, prima oprire a milioanelor de refugiaţi care fug din Irak şi Siria. Europa se află acum în faţa unei nefericite ironii istorice. Deceniile în care şi-a dezvoltat înaltele idealuri ale drepturilor omului, inclusiv dreptul celor în suferinţă de a se refugia în Europa, au fost posibile cu ajutorul indirect al unor regimuri opresive, aflate odinioară la periferia sa. Lumea arabă a rămas închisă decenii, cu state-închisori ai căror dictatori-gardieni şi-au ţinut oamenii înăuntru. Saddam Hussein în Irak, familia al-Assad în Siria, Muammar Kadhafi în Libia au permis Europei această "prăjitură idealistă". Şi mai rău pentru unitatea europeană, geografia şi istoria au "conspirat" să facă unele regiuni de pe continent mai vulnerabile la valul de migranţi şi refugiaţi decât altele. După ce Germania şi unele părţi din Scandinavia i-au invitat călduros, ţări ca Ungaria şi Slovacia i-au întâmpinat cu garduri de sârmă ghimpată. Balcanii sunt afectaţi de anarhia din Orientul Mijlociu, iar criza economică din Grecia, o fostă provincie otomană săracă, a fost exacerbată de rolul de poartă de intrare a migranţilor din lumea arabă. Alt factor critic din perioada de relativă stabilitate, care se apropie de sfârşit, este rolul geopolitic jucat de Rusia. În timpul Războiului Rece, Uniunea Sovietică reprezenta o ameninţare strategică, dar ameninţarea era bine gestionată de Statele Unite. După prăbuşirea blocului sovietic, Rusia nu mai reprezintă o ameninţare la adresa Europei, din cauza crizelor şi slăbiciunilor instituţionale. În prezent însă, Rusia a revenit ca jucător strategic în Europa. Putin şi-a consolidat controlul în ţară şi a creat disensiuni puternice între Paris şi Varşovia, Berlin şi Bucureşti. Polonezii şi românii din anii '90 percepeau Rusia drept slabă şi haotică, iar aderarea la NATO şi UE le oferea pacea şi prosperitatea. Orizontul strategic s-a schimbat mult în prezent - viitorul întreprinderii europene pare nesigur, iar o Rusie reînviată a anexat Crimeea, ameninţă estul Ucrainei şi alte frontiere. În acest context ar putea avea loc o inversare remarcabilă a alianţelor Războiului Rece. Europa se reîmparte în jumătăţi, însă de această dată Europa de Est vrea să se apropie mai mult de Statele Unite, din cauza unor temeri tot mai mari că numai NATO nu poate fi o barieră defensivă eficientă împotriva Rusiei. Concomitent, ţările din Europa de Vest, îngrijorate de valul de refugiaţi şi atacurile teroriste de acasă, caută să se apropie de Rusia, în pofida crizei din Ucraina, ca barieră în calea haosului din Siria. Putin ştie că geografia şi puterea brută - militară şi economică - sunt în continuare punctul de plecare în afirmarea intereselor naţionale. Elitele Europei au o opinie foarte diferită. După secole de băi de sânge, ele au respins puterile politice tradiţionale. Pentru a menţine pacea, şi-au pus speranţele într-un regim de reglementare gestionat de tehnocraţi post-naţionali de la Bruxelles. Ele cred că divizările continentului pot fi vindecate prin statul providenţă şi moneda comună. Identităţi naţionale modelate de secole de istorie şi cultură ar urma să facă loc unui superstat european, indiferent de costul legitimării politice a UE în rândul naţiunilor europene. În Marea Britanie şi în mare parte din Europa de Vest se afirmă o reacţie faţă de expansiunea Bruxellesului, iar aceasta se exprimă puternic în politica internă. Politicile statului providenţă, trâmbiţat anterior ca un balsam pentru divizările de pe continent, au acţionat ca o frână asupra economiilor naţionale, iar această stagnare a alimentat naţionalismul (uneori reacţionar) politic şi intensificarea ostilităţii faţă de refugiaţi. Alt set de îngrijorări se manifestă în Europa Centrală şi de Est. În România - o ţară în care al Doilea Război Mondial s-a încheiat în 1989, odată cu căderea regimului stalinist al lui Ceauşescu -, la fel ca şi în ţările baltice şi în alte părţi ale fostului Pact de la Varşovia şi fostei Uniuni Sovietice, UE continuă să reprezinte mai mult decât un bilanţ. Ea reprezintă o politică ce are la bază state moderne, ci nu naţiuni etnice, guvernate de statul de drept ci nu de arbitrar, care protejează oamenii indiferent de originile etnice sau religioase. Regiunea care cuprinde ţările baltice şi Polonia, sudul României şi Bulgaria şi estul Caucazului constituie Marele Intermarium ("între mări", în latină, în acest caz Baltica şi Marea Neagră). Conceptul de "intermarium" a fost creat de către Josef Pilsudski, un lider polonez din anii '20 şi '30, care visa la o centură de democraţii solide între Germania şi Uniunea Sovietică, pentru a contracara tendinţele imperiale ale amândurora. Ameninţarea, astăzi, vine doar dinspre Rusia, nu şi dinspre Germania. Dominaţia politică a Germaniei în Europa decurge din dominaţia ei economică, iar puterea tinde să se mute de la Bruxelles către Berlin. Însă leadershipul german rămâne stângaci şi ezitant. Dintre toate elitele europene, cele germane şi-au pus speranţa, începând din anii '40 încoace, în integrarea europeană, în mare măsură ca o cale de exorcizare a demonilor trecutului. În faţa multiplicării crizelor, cancelarul german Angela Merkel a dat dovadă de abilitate politică, înregistrând eşecuri numai ocazional, ca de exemplu în cazul agresiunilor sexuale comise de Revelion de migranţi arabi. Însă Merkel nu este Bismarck ori Frederick cel Mare şi nici nu vrea să fie. Moştenirea nazismului şi ambivalenţa poziţiei de mijloc între Occident şi Rusia cântăreşte greu împotriva leadershipului german. În timp ce UE continuă să se fractureze, acest vid de putere ar putea să creeze un echivalent, în secolul al XXI-lea, al fostului Sfânt Imperiu Roman - un amestec pestriţ care a fost mult timp imperiu doar cu numele, însă niciodată în fapt, până când s-a dizolvat în 1806. Asta înseamnă că încă nu există alternativă la leadershipul american în Europa. Pentru Statele Unite, o Europă care continuă să se fractureze intern şi să se dizolve într-o geografie fluidă în Africa de Nord şi Eurasia ar constitui cel mai mare dezastru de la al Doilea Război Mondial. Succesul UE timp de multe decenii a fost un produs al puterii americane, care-şi are originile în înfrângerea Germaniei naziste. În pofida imperfecţiunilor sale, UE, mai mult decât NATO, a fost o încarnare instituţională a Europei postbelice libere, unite şi prospere. Actuala administraţie americană, dar şi viitoarea, este necesar să pună securitatea Marelui Intermarium în centrul priorităţilor sale. Nu este doar o problemă de suplimentare a ajutoarelor militare, ci şi de un angajament diplomatic mai robust faţă de fiecare dintre ţările dintre Baltica şi Marea Neagră. Scopul nu trebuie să fie doar rezistenţa în faţa agresiunii lui Putin, ci menţinerea coeziunii interne şi atât a capacităţilor UE, cât şi NATO. La nivel politic, acest lucru presupune ajutarea UE să se dezvolte într-o direcţie care să aducă mai multă responsabilitate. În ceea ce priveşte problemele de securitate, o întoarcere americană către Europa va însemna să se renunţe la opinia contraproductivă potrivit căreia Statele Unite vor face mai mult pentru apărarea Europei doar dacă membrii NATO îşi vor creşte bugetele apărării. Cu puţine excepţii, acest lucru nu se va întâmpla în contextul dificultăţilor economice actuale. Deceniile în care Europa era considerată stabilă, predictibilă şi apatică s-au încheiat. Harta continentului redevine medievală, dacă nu prin frontiere, atunci cel puţin prin atitudini şi alianţe politice. Problema actuală este dacă UE mai poate spera să înlocuiască definitiv multiculturalul Imperiu habsburgic, care a cuprins timp de secole Europa Centrală şi de Est şi i-a adăpostit diversele minorităţi şi interese. Răspunsul va depinde nu doar de ceea ce face Europa însăşi, ci şi de ce vor alege Statele Unite să facă. Geografia este o provocare, nu un destin, conchide în acest eseu Kaplan, autorul cărţii "În umbra Europei: două războaie reci şi o călătorie de treizeci de ani prin România şi mai departe" (“In Europe’s Shadow: Two Cold Wars and a Thirty-Year Journey Through Romania and Beyond”).
Citeste mai mult:
adev.ro/o13qti
