Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu?
Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului
și cu valul laolată se vor risipi
înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine .
D.Sin.
Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
Mii
de persoane, care au raspuns la apelul unei miscari islamofobe, s-au
adunat luni seara la Leipzig, in fostul RDG, pentru a protesta fata de
sosirea masiva a refugiatilor, in timp ce germanii...
- stire actualizata la ora 23:33, 10 ianuarie 2016
Criza partidelor. Criza candidatului
Ianuarie 2016, început de an electoral! De
oriunde ai privi, partid politic în România este egal Traian Băsescu şi
Liviu Dragnea. Două personaje-partid din care decurg câteva grupuri şi
figuri pretins politice, nimic altceva decât combinaţii umane,
conjuncturale de interese şi manevră, denumite formal „alte“ partide şi
lideri politici. ALDE, via Tăriceanu, PSRo, via Geoană şi
fracţiunea, PND, o falangă a fostului PP-DD, via Daniel Fenechiu cu alt
grup, şi, ultimul, dar nu cel din urmă în această enumerare aleatoare,
deşi nu întâmplătoare, reuniunile UNPR, fuzionate cu umbrele PP-DD. Oficial,
şi numai oficial, PP-DD a dispărut odată cu trecerea de după multe
cortine a lui Dan Diaconescu şi s-a spart în mii de bucăţi care au
migrat pe unde a putut fiecare, asemeni PC-ului, cu un alt lider
dispărut şi el din raza privirilor generale într-o zonă de clarobscur
mai mult decât necesară. În România, partidele nu există. Ele au
devenit nişte forme fără fond, forme care au luat înfăţişarea liderilor
şi persoanelor de care am vorbit mai înainte. De altfel, putem
vorbi despre un fenomen european în ceea ce priveşte lipsa de lideri,
dar nu acesta este subiectul pe care vreau să îl tratez în momentul de
faţă. Vorbim despre liderii de partide din România, tocmai pentru că
vrem să vedem un singur şi cel mai important lucru: conţinutul a ceea ce
ar trebui să reprezinte un partid a încetat să mai existe. Când s-a produs această destructurare a structurilor politice esenţiale în orice democraţie? Când
a început să se producă desfacerea partidelor româneşti şi în ce s-a
transformat, din mers, nevăzut acest fenomen de destructurare a marilor
formaţiuni virtuale cunoscute cu numele de partide până acum un an? Să fie oare momentul din noiembrie cel al disoluţiei lor? Nimic mai greşit. Momentul
în care aceste structuri care au funcţionat pe bază de osmoză politică
au încetat să existe este chiar din pornire. Din urmă cu două decenii şi
ceva când, pe fondul evenimentelor de după ‘89, s-a creat necesitatea
înfiinţării cadrului care să presupună democratizarea României, lucru
care, în mod automat, a reclamat mai mult decât existase până atunci ca
idee de “partid politic“. Însă, partidele politice create acum 26
de ani nu şi-au găsit niciodată viabilitatea şi locul într-o Românie
străină complet de orice noţiune de democraţie, pluripartitism,
liberalism sau orice alt concept care defineşte şi susţine viaţa şi
alcătuirea oricărui stat modern, democratizat. Partidele
postdecembriste româneşti nu au fost de sine stătătoare niciodată şi
nici nu au reuşit, măcar prin imitaţie sau printr-o pseudo-repetiţie
istorică a ceea ce a însemnat România perioadei interbelice, să
întrunească şi să acopere idei şi standarde liberale, conservatoare,
creştin-democrate sau măcar social-democrate. Putem spune că PSD-ul
este singurul partid sau conglomerat politic care reprezintă o
chintesenţă a două decenii de neocomunism şi o formă continuată a ceea
ce a fost FSN-ul în momentul înfiinţării lui, singura creaţie politică a
României actuale care a rămas nealterată şi ca principii, şi ca
magnitutine, şi ca bazin electoral, şi ca ţintă. Restul nu a
existat şi nu există. Nu putem vorbi despre liberali, conservatori,
ţărănişti, creştin-democraţi. Nu putem vorbi şi nu vom putea discuta
niciodată la modul adevărat despre aceste ideologii şi doctrine, deşi
s-a încercat. Iar discuţia nu poate fi făcută în temeiul
realităţii, atât timp cât nu există o bază umană, socială şi mai ales
politică de la care să se poată începe. Pentru că, nu-i aşa, ca să poţi
fi liberal sau conservator trebuie mai întâi să ştii prin experienţă
proprie, cea care creează cadrele sociale, profesionale, culturale,
morale şi de orice alt gen ale oricărui individ, cărei facturi şi
orientări politice te potriveşti cel mai bine şi care dintre toate
aceste oferte ale unei pieţe politice îţi poate reprezenta mai bine
interesele ca individ al statului în care trăieşti. Aşadar, câţi dintre
cei care au întemeiat partidele postdecembriste şi au iniţiat clasa
politică de atunci şi de acum au fost, înainte de ‘89, liberali
autentici, conservatori autentici, ţărănişti sau social-democraţi?! Dar
acesta este cu totul alt subiect pe care-l voi analiza şi discuta în
cursul acestui an, tocmai datorită importanţei lui vitale. Un
singur lucru voi menţiona în legătură cu acest aspect. Ca să poţi avea
pluripartitism, aşa cum cere orice democraţie şi aşa cum ar trebui să
fie şi la noi după 26 de ani, trebuie să ai ideologii. Nu doar formale.
Şi să ai o populaţie educată politic care să adere voluntar, liber şi
convins la aceste ideologii. Ceea ce în România nu există. Pentru
asta, îţi trebuie cultură politică, pe care nu o faci în 26 de ani unui
popor care a trăit mai bine de o jumătate de secol în comunism. Aşa cum
nu poţi să scoţi de sub pielea actualilor lideri politici, aceiaşi de
două decenii şi mai bine, fenomenul în care au trăit şi s-au format.
Practic, ceea ce i-a creat. Ar fi ca şi cum ai vrea să transformi un animal carnivor într-unul vegetarian. Şi,
iată, am ajuns la rădăcina tuturor problemelor şi anomaliilor pe care
le trăim de o grămadă de vreme cu toţii şi ale căror efecte dezastruoase
ne macină viaţa neîncetat – lipsa de activism politico-social. Românii nu fac politică. Şi, mai ales, românii nu fac şi nu ştiu să facă politică de partid. Nu cei care ar trebui. Şi
aici nu fac referire la cei care se afiliază la un partid pentru că le
e mai bine acolo din anumite considerente sau pentru că se identifică
cu o figură politică sau alta, printr-o simpatie greu de înţeles şi mai
greu de acceptat sau de explicat. Mă refer la românul care o face
din convingere. Care se raliază unei doctrine politice, nu neapărat cu
un carnet de membru, dar crezând în doctrina partidului respectiv pentru
că acea doctrină îl reprezintă şi, aşa cum am mai spus, îi defineşte
activitatea şi aspiraţiile socio-profesionale şi intelectuale. Pentru că
despre acest român vorbim ca fiind un potenţial pentru conturarea
finală a unui partid politic. Un partid politic se conturează în momentul în care are adepţi voluntari. Un
partid politic devine puternic atunci când nu doar prin construcţia lui
exclusivă şi exclusivistă de la interior, de genul citadelă sau turn
oligarhic, poate să maseze toată această forţă civică, socială şi s-o
canalizeze prin reprezentativitatea ei în Parlamentul ţării. În
momentul de faţă, s-a ajuns la un vid partinic, la o surpare totală a
oricărei forme partinice, tocmai pentru că oamenii care trebuie să
reprezinte şi reprezintă societatea românească actuală nu se simt
reprezentaţi de niciun partid şi, în consecinţă, de nicio figură
politică sau etichetă politică de până acum. Iar acest fenomen se
oglindeşte cu mare acurateţe în ceea ce a fost şi a rămas componenţa
Parlamentului României din ultimele decenii, dar, în special, a celui
care a marcat un vârf de criză în urmă cu 3 ani. Şi, astfel, mai mult ca oricând, acum ne confruntăm cu un moment de masă critică – CRIZA CANDIDATULUI. Având acest tablou în faţă, apare o întrebare firească, legitimă: Care
ar putea fi candidatul reprezentativ nu numai pentru partid, dar mai
ales pentru românul care a căpătat o adevărată fobie faţă de orice
noţiune de politic şi mai ales de partid şi, în consecinţă, se simte
saturat şi dezabuzat în faţa unui Parlament, devenit simbolul şi
panoplia în care partidele politice îşi etalează discreţionar şi
ostentativ oamenii, adevărate fantoşe sau satrapi? Iar în acest caz, cum rămâne cu ideea de independenţă în politică? În condiţiile în care vedem că politicienii noştri au început anul aşa cum l-au şi terminat. Pentru
că, dacă domnul Dacian Cioloş îşi permite să spună că nu îi trece prin
cap să candideze, aş întreba de ce îi trece prin cap să vorbească despre
asta? Instantaneu, pierzându-şi credibilitatea şi autonomia faţă de un
politic care, de fapt, l-a şi creat, aducându-l în poziţia în care se
află, nu doar acum, ca prim-ministru, ci de-a lungul întregului său
parcurs în ierarhiile şi funcţiile în care s-a aflat în ultimii ani. Căci,
să îmi fie iertat, eu nu cred în independenţa politică a domnului
Cioloş, aşa cum nu cred în existenţa struţo-cămilei. Şi ca să vă mai dau
un motiv pentru care eu nu cred în apolitismul unor figuri de pe
eşichierul înaltei politici naţionale, să luăm exemplul antemergătorului
domnului Cioloş, din perspectiva modelului, nu a funcţiei ocupate. Preşedintele
Iohannis. Cel care a fost titrat ca apolitic, primar, nu politician,
înainte de a se înscrie la foc rapid în două partide care au fuzionat.
Unul care nu a existat niciodată şi unul care îşi pierduse orice
credibilitate şi gir electoral. Partida Bruxelles pe care o are în
spate domnul Dacian Cioloş, tot apolitică evident, are, la rândul ei,
nişte aţe extrem de interesante legate la manetele de care trage
politicul. Cine şi ce sunt aceste aţe? Oameni de afaceri, fundaţii,
soţi, soţii, fraţi, cumnaţi, care au făcut să existe bateria de elită de
la Bruxelles. Pentru că dacă eu sunt milionar şi om de afaceri şi
mă implic în campania lui X sau a lui Y, om foarte influent politic,
care candidează la o funcţie importantă în stat, aspect şi om de pe urma
cărora urmează, bineînţeles, să fructific şi să emit anumite pretenţii,
pot să îmi trimit soţia, fiica, fiul sau iubita la Bruxelles şi să-i
promovez ca fiind specialişti, importanţi de altfel, pentru statul
român. Şi nu aş vrea să descalific capacităţile profesionale ale
domnilor din aceste poziţii, pentru că ele pot fi meritorii, nu pot
contesta acest lucru, însă formula se aplică şi invers, acelaşi lanţ
trofic regăsindu-se şi la dânşii. Aşadar, cine candidează la
alegerile locale? Evident, tot oamenii partidelor. Cine sunt oamenii
partidelor? Păi, cine vor partidele să fie ei. Adică cine vor domnul
Dragnea, domnul Băsescu şi restul. Cu o condiţie. Să se înţeleagă şi să
fie agreaţi de primii doi. Cine vor fi parlamentarii care vor decurge din aleşii locali? Pe cale de consecinţă... Şi
unde mai încap independenţii, dacă pot încăpea sau pot exista? Că poate
or mai fi şi români care cu adevărat se pot duce să candideze după
putinţă, ştiinţă şi, îndeosebi, după merit. Însă, unde ar mai fi în
acest tablou locul lor, dacă nu sunt agreaţi tot de cei de mai sus? Caz
în care se spulberă independenţa. Şi, aşa, am ajuns de unde am plecat. Cercul se închide. Aştept opiniile voastre, că pe ale lor nu le aştept. Le ştiu şi le ştiţi.
Parlamentul din Catalonia l-a votat în funcţia de
lider al provinciei pe Carles Puigdemont, lider separatist care urmează
să continue procesul de separare a provinciei de Spania, relatează AFP.
La ce se gîndea, oare, doamna Merkel Angela, în
neuitata zi de 1 ianuarie a anului 2016, după calendarul creştin? Se
gîndea la cum petrec invitaţii ei, adunaţi la Koln, pentru o vînătoare
de femei? Sau se gîndea, recunoscătoare, la efortul de integrare a
refugiaţilor surprinşi, scumpii de ei, cu mîna în chiloţii femeilor?
