Obiceiuri ciudate ale unor scriitori faimosi - de Andreea Ghinea - Sambata, 09 Ianuarie 2016, ora 19:30 - Sursă : Ziare.com

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Actualitate

Life Show > Vedete > vedete straine

Obiceiuri ciudate ale unor scriitori faimosi

de 

Andreea Ghinea

Sambata, 09 Ianuarie 2016, ora 19:30

Foto; Facebook/Dan Brown

Istoria oricarei carti incepe cu o coala alba pe care scriitorul o are in fata la un moment dat. Apoi ajunge sa fie citita, iubita si adorata de unii dintre noi care devenim admiratori ai unor scriitori celebri.
Totusi, uneori este bine sa aflam ce fel de oameni sunt cei pe care ii admiram. Buzzle trece in revista unele obiceiuri ciudate ale unor scriitori faimosi, precum Charles Dickens, George Orwell sau Virginia Woolf.

Unii scriitori asterneau literele pe hartie doar stand culcati. Exact. Patul devenea birou pentru scriitori precum Mark Twain, Marcel Proust, Woody Allen, George Orwell si Edith Wharton.

Dar asa cum acestia scriau doar culcati, Charles Dickens, Ernest Hemingway, Philip Roth, Lewis Carroll sau Virginia Woolf sunt cativa dintre cei care compuneau stand in picioare. Multi scriau chiar si la masina de scris stand in picioare. In zilele noastre, oamenii de stiinta au descoperit ca este o metoda buna pentru sanatate, asa ca ar putea fi un exemplu pentru tinerii scriitori.

Sunt alti autori care au dus creativitatea la alt nivel, folosind mai multe culori cand scriau. De exemplu, Alexandre Dumas, francezul care a scris "Cei trei muschetari" avea o ordine foarte clara in privinta culorii operelor sale. Acesta scria cu roz volumele non-fictiune, cu albastru romanele de fictiune si cu galben poeziile.

Si Virginia Woolf folosea cerneala diferita, optand pentru nuante ca verde, violet sau albastru. Violet era culoarea sa favorita, dar o folosea doar pentru a scrie scrisori.

Lui William Faulkner i-a placut atat de mult sa bea in timp ce scrie, incat pe mormantul sau se afla doua sticle de Jack Daniels si Mint Julep.

Este imposibil sa nu vorbesti despre Stephen King cand vine vorba despre bautura. Acesta crede ca isi va pierde creativitatea daca se va opri din baut. El bea atat de mult, incat nici nu isi aminteste cand a scris "Cujo".

A bea cafea este ceva normal, asta daca nu bei 40-50 de cesti pe zi asa cum facea Honore de Balzac care credea ca doar asa va fi creativ si va putea scrie.

Dan Brown, autorul celebrului roman "Codul lui Da Vinci", se atarna cu capul in jos atunci cand intampina probleme de creativitate. El a recunoscut acest lucru, mentionand ca il ajuta sa se relaxeze si sa concentreze mai bine. De asemenea, el tine o clepsidra pe birou care functioneaza ca un memento si o data pe ora el se ridica de pe scaun si se intinde pentru a-si relaxa muschii si sa faca genuflexiuni.

Francine Prose, autoarea Blue Angel, crede ca privitul unui perete este cel mai bun mod sa te concentrezi asupra scrisului.

Victor Hugo ducea totul la un alt nivel. Cand avea termene limita el cerea unui angajat al sau sa ii ia toate hainele din casa. In acest fel se asigura ca nu va putea sa iasa din casa, ci se va concentra pe scris. Chiar si cand era foarte frig, el se invelea doar cu o patura.

Tot pentru a se forta sa ramana in casa si sa scrie, scriitorul grec Demostene isi radea jumatate din cap, astfel incat sa para nebun daca cumva voia sa isi paraseasa locuinta.

Joan Didion credea ca trebuie sa doarma in aceeasi camera in care se afla cartea sa daca vrea sa o termine.

Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.

Citeste mai multe despre 

 obiceiuri ciudate scriitori obiceiuri ciudate scriitori faimosi

Sursa:  
Ziare.com

Cine si de ce le-a permis condamnatilor sa isi "cumpere" zile de libertate scriind carti? - Sursă : Ziare.com

Actualitate

Cine si de ce le-a permis condamnatilor sa isi "cumpere" zile de libertate scriind carti?

Intr-o tara ca Romania, unde exista mari probleme de probitate chiar si in mediul academic, nu ar trebui ca legea sa permita scurtarea pedepselor pentru detinuti in baza cartilor publicate sub semnatura acestora, sustine expertul anticoruptie Laura ...

09:49
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Cine sunt profesorii care au coordonat cărţile puşcăriaşilor: Laurenţiu Streza, Dan Voinea, ÎPS Teodosie, Dan Dungaciu, Dan Pavel

  News

Cine sunt profesorii care au coordonat cărţile puşcăriaşilor: Laurenţiu Streza, Dan Voinea, ÎPS Teodosie, Dan Dungaciu, Dan Pavel

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

S-a DEZBRĂCAT în semn de PROTEST. O artistă a umblat GOALĂ pușcă pe străzile din Koln

 
 

S-a DEZBRĂCAT în semn de PROTEST. O artistă a umblat GOALĂ pușcă pe străzile din Koln pentru a

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Fostul secretar de stat Dan Dungaciu, coordonatorul a trei cărţi scrise de un deţinut de lux: “Nu ştiu, o să verific, mulţumesc” - de Razvan Chiruta , 09 ianuarie 2016

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Fostul secretar de stat Dan Dungaciu, coordonatorul a trei cărţi scrise de un deţinut de lux: “Nu ştiu, o să verific, mulţumesc”

de

  Razvan Chiruta , 

  09 ianuarie 2016 

 - stire actualizata la ora 21:07, 09 ianuarie 2016

Fostul secretar de stat Dan Dungaciu, coordonatorul a trei cărţi scrise de un deţinut de lux: “Nu ştiu, o să verific, mulţumesc”

Numele directorului Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, Dan Dungaciu, apare pe lista profesorilor universitari care au coordonat lucrări ştiinţifice publicate în penitenciare de deţinuţii care doresc să îşi micşoreze perioada de pedeapsă.
Acesta a girat, potrivit listelor puse la dispoziţie de Ministerul Justiţiei, trei volume ale lui Teodor Bogdan Nicola, care se află în penitenciar din februarie 2015, fiind condamnat pentru cumpărare de influenţă.
Dan Dungaciu este sociolog și geopolitician român, director al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române, președintele Fundației Mării Negre din România, fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe de la București și fost consilier al președintelui interimar Mihai Ghimpu pentru problemele integrării europene a Republicii Moldova. Numele său a fost vehiculat la finalul anului trecut pentru preluarea Ministerului Dezvoltării Regionale sau a Ministerului de Interne în guvernul Cioloş.
Volumele girate de directorul Institutul de Ştiinţe Politice din cadrul Academiei Române şi publicate de Teodor Bogdan Nicola într-un singur an sunt „Metodele de corelare a notorietăţii mărcilor cu eficienţa investiţiilor în publicitate şi intenţia de cumpărare a produselor comerciale”, „Televiziunea şi publicul ei 2004-2014.Analiza sociodemografică a audienţei” şi „Radiografia audienţelor media pentru presa scrisă 2004-2014”.
Dan Dungaciu a declarat pentru România liberă că nu ştie despre ce este vorba în listele oferite de Ministerul Justiţiei. „Nu ştiu, eu sunt în Portugalia acum. O să verific, mulţumesc”, a fost singurul comentariu făcut de acesta.
Teodor Bogdan Nicola este unul dintre fondatorii grupului de companii de comunicare The Group. A fost trimis în judecată de către DNA, alături de alte persoane, pentru cumpărare de influenţă. Procurorii anticorupţie l-au acuzat că a plătit unor funcţionari din Primăria Sectorului 1 suma de 10.000 de euro, din totalul de 18.000 de euro cât i-a fost cerut ca mită, pentru a i se elibera un Plan Urbanistic Zonal (PUZ) necesar construirii unui imobil. Teodor Bogdan Nicola a fost condamnat la doi ani şi jumătate de închisoare.
Citeşte şi: Generalul Dan Voinea, coordonatorul cărţilor lui Cătălin Voicu: “Nu i le-am scris eu, am făcut doar o caracterizare. Nu ştiu cine l-a ajutat”
Listele cu cadrele universitare care le-au acordat recomandare scrisă deţinuţilor pentru fiecare titlu scris de aceştia în detenţie, pentru a ieşi mai repede din penitenciar, au fost publicate de portalurile Republica şi Hotnews.
Potrivit legii, pentru fiecare lucrare ştiinţifică scrisă de un deţinut şi girată de un cadru universitar, i se scade celui închis 30 de zile din pedeapsă. În aceste condiţii, peste 400 de cărţi au apărut în ultimii trei ani în penitenciarele din România, apogeul fiind înregistrat în 2015.

Dan Voinea, coordonatorul ştiinţific al cărţilor lui Cătălin Voicu: “Nu i-am scris cărţile, i-am făcut doar o caracterizare. Nu ştiu cine l-a ajutat”

Dan Voinea, coordonatorul ştiinţific al cărţilor lui Cătălin Voicu: “Nu i-am scris cărţile, i-am făcut doar o caracterizare. Nu ştiu cine l-a ajutat”

Fostul procuror militar Dan Voinea este unul dintre numele importante care au girat cărţile de care se folosesc deţinuţii de lux pentru a-şi micşora pedepsele . Magistratul, cunoscut mai ales pentru că a instrumentat dosarele Revoluţiei din 1989, apare în datele furnizate de Ministerul Justiţiei drept coordonatorul ştiinţific a patru dintre lucrările publicate de fostul senator Cătălin Voicu. Acesta din urmă care ispăşeşte o sentinţă de şapte ani de închisoare, pentru trafic de influenţă.

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Democrațiile Europei, încotro? Raluca Alexandrescu - Sursă : Revista 22

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Analiza 22

---

Democrațiile Europei, încotro?

Raluca Alexandrescu

2015-12-15

DE ACELASI AUTOR

■ Politică, violență și „democrația reală“

■ Politica reală și fățărnicia codurilor de etică

■ Continuitate și "tradiție" în politica de partid

■ Ce a mai rămas din conceptul de multiculturalism?

 

Succesul electoral al partidelor populiste, adeziunea publică crescândă la un nou tip de democrație de tip plebiscitar (cazul Berlusconi sau, mai recent, al lui Beppe Grillo în Italia, Le Pen în Franța etc.) răspunde unui sentiment acut de nemulțumire îndreptat nu numai împotriva puterii politice, ci și împotriva unor structuri de tip cetățenesc, asociate simbolic sistemului.

Franța poate răsufla ușurată după al doilea tur de scrutin al alegerilor regionale: gra­ție sistemului de vot uninominal în două tu­ruri, pe fondul mobilizării electoratului (rata de participare a fost cu aproximativ 10 procente mai mare), formațiunea con­du­să de Marine Le Pen nu a reușit să câștige în ni­ciuna dintre regiuni, deși primul tur indica o victorie ge­ne­ra­lă a Frontului Na­țional (FN). (În treacăt fie spus, cum România se pre­gătește și ea de alegeri lo­cale, trebuie su­bliniat că or­­ganizarea unui singur tur, așa cum pre­vede în continuare legislația electorală de la noi, ar lăsa, într-un caz similar celui fran­cez, o formațiune precum FN la cârma regiunilor.)

Evident că rezultatul nu trebuie să lase în urmă concluziile avertismentului dat de votul din turul precedent: atunci, aproape o treime dintre francezii prezenți la urne au optat pentru un partid naționalist, xe­no­fob, dar și antiglobalist, antieuropean, cu un program economic colectivist care evocă parțial, prin detaliile privind na­țio­nalizările, programul fascist pe valul că­ruia Mussolini a venit la putere. Opțiunile unei treimi dintre votanți au amintit încă o dată că pericolul mișcărilor naționaliste și populiste este mereu prezent în inima Europei. Democrația (liberală) descrisă începând cu secolul al XVII-lea și cons­truită, concret, începând cu secolul al XIX-lea e un edificiu gândit să-și pro­te­jeze locatarii, cu prețul paradoxal, adesea, al propriei siguranțe.

Ultimele analize și comentarii din zona teoriei democrației indică direcția deja des­chisă de Tocqueville, 200 de ani mai de­vreme: democrațiile pot fi lesne „des­fi­gu­rate“ (formula aparține Nadiei Urbinati) prin folosirea cu rea-credință a chiar principiilor fondatoare. Temeliile ei conțin deopotrivă garanția drepturilor cetățenești și ciocanul care le poate, într-un moment de slăbiciune, sfărâma. Frontul Național creș­te nu de acum, el se dezvoltă în inima unei vechi democrații de câțiva zeci de ani, se prezintă la alegeri - deocamdată fără succes - și utilizează toate platformele de comunicare puse la dispoziție de re­gi­mul democratic. Și totuși, în Franța, mo­bi­li­zarea democratică, combinată cu un sis­tem electoral gândit pentru protecția de­mo­crației, și nu pentru promovarea unui partid sau a altuia, a reușit să îndepărteze deocamdată pericolul. Continuând me­ta­fo­ra constructivistă, consolidarea de­mo­cra­ției e un proces care cere timp, răbdare și, măcar din când în când, bună guvernare.

Cazul Poloniei, însă, mai puțin discutat, dar mai îngrijorător și mai relevant pentru tendințele democrațiilor tinere, cum sunt cele din Europa Centrală și de Est, indică pe de altă parte o fragilitate în­că sistemică: după alegerile din 25 oc­tom­brie, partidul conservator Lege și Dreptate (PiS) al lui Jarosław Kaczyński a câștigat majoritatea absolută și a format guvernul. De abia instalat, cabinetul polonez a pro­vocat schimbarea șefilor serviciilor secrete în noaptea următoare votului de încredere în Parlament, printr-o decizie a comisiei parlamentare de control al serviciilor speciale, dominată de partidul majoritar. Mai mult decât atât, guvernul polonez a de­terminat schimbarea componenței Tri­bu­nalului constituțional prin introducerea unui amen­da­ment care a permis ale­gerea a cinci noi judecători, în condițiile în care Par­la­mentul precedent tocmai aprobase alți cinci can­di­dați. Metodele de guvernare ale cabinetului au scos deja în stradă la Varșovia, pe 12 decembrie, peste 50.000 de oameni.

În aceste cazuri, mecanismele cons­ti­tu­ționale de protecție împotriva derapajelor antidemocratice nu au funcționat, așa cum s-a întâmplat, de altfel, și în cazul Un­­gariei, după venirea la putere a lui Vik­tor Orbán. Mai preocupant, în pofida sancțiunilor de diverse tipuri enunțate de oficialii europeni, modelul așa-numitei de­mocrații „iliberale“ (conceptul este de alt­fel străin de litera și spiritul democrației eu­ropene și își regăsește mai degrabă un echivalent în cel al „democrațiilor po­pu­lare“) pare să meargă înainte, cu toată de­zaprobarea internațională. Ceea ce poate aduce măcar un răspuns parțial întrebării „de ce în Polonia?“. De unde succesul unui partid populist, eurosceptic, con­ser­vator à outrance, într-o țară „model“ a Eu­ropei lărgite? Cum se poate explica vo­tul dat de polonezi, într-o țară care a tre­cut mult mai bine decât altele testul crizei eco­no­mi­ce, care a asimilat mult mai echi­librat de­cât altele unda de șoc a aderării la Uni­u­nea Europeană, care, în fine, are în spate o bogată tradiție a practicilor de­mo­cra­ti­ce, a mecanismelor de mobilizare, de con­trol și de apărare din partea societății civile?

Comentatorii vorbesc deja despre un caz polonez asemănător, în multe privințe, cu cel maghiar. Democrațiile liberale sunt vul­nerabile tocmai pentru că rațiunea lor de a fi implică acceptarea unor breșe în sistemul de apărare (garanțiile privind separația puterilor sau statul de drept): democrația de tip iliberal a lui Orbán sau, mai nou, a lui Kaczyński ar fi, pentru a utiliza de data aceasta o metaforă bio­lo­gistă, o maladie autoimună. Pentru apă­ra­rea polonezilor, trebuie însă amintit pre­ce­dentul din 2005, când același lider a câș­tigat alegerile, dar a fost îndepărtat tot prin vot democratic doi ani mai târziu.

Totuși, partidele populiste nu au succes numai pentru că sistemul democratic le permite și uneori le încurajează - din perspectivă for­mală, legală, constituțională - existența. La criza de tip epistemic a de­mo­crațiilor liberale se adaugă cel puțin al­te două manifestări ale desfigurării: po­pu­lismul și tirania plebiscitului. „Comu­ni­tă­țile imaginate“ de care vorbea Benedict An­derson (marele teoretician al națio­na­lis­mu­lui decedat în urmă cu câteva zile) se cre­ează și se mențin în virtutea exer­sării co­ti­diene a unor subiecte cons­ti­tu­ti­ve. Na­țiu­nea este, cum spunea Renan, „un plebiscit de fiecare zi“, dar natura acestuia nu este neapărat democratică, în sensul gândit de marele artizan al va­ri­an­tei civice franceze. În Ungaria, în Polonia, puterea politică a fost câștigată pe valul unei revendicări mult mai ample și care pune serioase probleme legate de modul de funcționare a demo­cra­țiilor astăzi. Din ce în ce mai frecvent, va­lul contestării - în Bulgaria, în Turcia, în România - cere re­câștigarea democrației în expresia ei „reală“, a mulțimii. Socie­ta­tea civilă - în de­finiția de manual, un par­tener struc­tu­rat în concertul democratic - nu mai poa­te nici ea răspunde sa­tis­fă­că­tor acestei re­ven­dicări difuze a „străzii“. De aici miș­că­rile antisistem, paradoxul su­prem al de­mo­crațiilor contemporane: fă­cute în numele democrației, dar final­men­te respingând, fără măcar să o știe sau să o dorească până la capăt, instrumente elementare ale acesteia, cel puțin așa cum a fost ea gândită în sistemul reprezentativ: par­la­mentul, partidele politice, me­ca­nis­me­le constituționale.

Succesul electoral al partidelor populiste, adeziunea publică crescândă la un nou tip de democrație de tip plebiscitar (cazul Ber­lusconi sau, mai recent, al lui Beppe Grillo în Italia, Le Pen în Franța etc.) răspunde unui sentiment acut de nemulțumire în­dreptat nu numai împotriva puterii po­litice, ci și împotriva unor structuri de tip cetățenesc, asociate simbolic sistemului.

În mai toată Europa, radicalizarea con­tes­tării se leagă de sentimentul acut al eșe­cului în exercițiul reprezentării înțelese în sens larg: strada nu se mai regăsește în Parlament, dar nici în anumite structuri deja existente ale societății civile. Are ne­voie de alte forme de organizare, dar nu știe care ar putea fi acelea. E un moment de imensă fragilitate, exploatată masiv în ultimii ani de partidele de tip populist și naționalist, care capitalizează electoral no­ua tendință plebiscitară a străzii, care va­lorifică simbolic fricile și obsesiile mul­ți­mii: nesiguranța locului de muncă, a in­tegrității fizice, terorism, teama de străini, pierderea identității în fața globalizării sau a Europei unite.

Oricare dintre aceste angoase poate servi drept liant pentru constituirea unei noi co­mu­nități - democratice sau nu. Mo­dernitatea politică s-a bi­zu­it în fond adesea pe sentimentul fra­ter­ni­tății stimulate de iminența pericolelor de tot felul: foame, frică și s-a construit, în parte, folosindu-se de acea „fecunditate a răului“ de care amintește Pierre Manent vorbind de Machiavelli. Europa națiunilor, lansată în secolul al XIX-lea, e în mare măsură rezultatul unui proces similar, care a coagulat nemulțumiri, angoase, pa­siuni, speranțe în jurul unui mare proiect de societate. Rămâne de văzut în ce măsură construcția democratică eu­ro­pea­nă actuală va reuși să găsească resursele interioare pentru o nouă reinventare.

TAGS :  

Raluca Alexandrescu Franta Alegeri Tocqueville Europa