http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Ca semnal, Legea privind darea în plată are meritul de a
dezmetici un sistem bancar care a suferit, şi el, de năravul
indiferenţei faţă de realitatea economică şi socială a ţării.
Cu puţin timp înainte de vacanţa de iarnă, parlamentul a deschis un front de luptă împotriva băncilor prin aprobarea Legii privind darea în plată, care promite românilor care au credite ipotecare să lase casa şi să stingă orice datorie faţă de bancă. Băncile, care vor trebui să aplice legea, reproşează politicienilor că scopul acestei legi, considerate populiste, este mai degrabă rezolvarea problemelor speculatorilor care au cumpărat scări de bloc şi le-au închiriat, a şmecherilor care au construit blocuri sub regie proprie, ca persoană fizică, sau a latifundiarilor care au achiziţionat terenuri în scop speculativ şi acum nu le mai pot vinde.
Aceste argumente se bizuie pe realitatea că legea nu propune limite de aplicare, aşa cum stau lucrurile în Spania, unde, într-adevăr, au fost protejate exclusiv persoanele cu probleme sociale, nu şi bogătaşii.
Dacă lucrurile stau aşa, este bizar să asistăm la împachetarea unei legi în faldurile populismului, dar adevăraţii beneficari să fie tot băieţii cu bani mulţi. Probabil că legea ar trebui retransmisă în parlament pentru a i se trasa limite ale bunului simţ social, adică să-l protejeze pe românul obişnuit, care şi-a permis o locuinţă de până la 150.000 de euro, nu una de 300.00 de euro. Această ajustare are logică economică, deoarece efectele aplicării unei legi menite să uşureze povara speculatorilor imobiliari şi, în general, a oricărei afaceri cu terenuri şi locuinţe sunt nefaste pentru economie.
Ar fi cazul să ne reamintim că prin 2008, în vremurile elanului imobiliar, o firmă care construia un cartier de vile sau un bloc plătea pentru fiecare tranzacţie 16% impozit pe profit şi TVA 19%. În acelaşi timp, pentru un proiect similar, aşa-numitul dezvoltator persoană fizică plătea doar 2,5% impozit pe venit. Efectul acestei reglementări, niciodată controlate riguros de Fisc, a dus la o explozie a construirii de cartiere de vile şi de blocuri în regia unei „persoane fizice“. Ei, acum, aceste persoane fizice, care n-au apucat să vândă cartierul, că a dat criza peste ei, stau şi aşteaptă „darea în plată“.
Cazul lor n-are nimic de-a face cu românul obişnuit, care şi-a cumpărat o locuinţă supraevaluată, pe care criza a devalorizat-o brutal.
În acest caz, băncile au responsabilităţi deoarece ele au impus un evaluator al proprietăţii şi au acceptat valoarea stabilită de acesta ca fiind una de piaţă, care putea fi creditată. Băncile nu s-au implicat câtuşi de puţin în reglarea pieţei imobiliare, nu le păsa.
Încă din 2007 am tras semnale de alarmă şi am avertizat că nu există un preţ de piaţă al proprietăţilor imobiliare şi situaţia este riscantă pentru economie. Asta, deoarece preţul de strigare, afişat pe site-urile companiilor care intermediau vânzarea apartamentelor, imobilelor sau terenurilor, era considerat preţ de piaţă. În piaţa imobiliară, platforma pe care se întâlneşte cererea cu oferta, unde se stabileşte preţul de piaţă este biroul notarial. Nimeni nu a impus notarilor să anunţe, riguros, lunar, preţurile la care se intermediau apartamentele. În Franţa, această transparenţă este obligatorie. Asociaţia Franceză a Notarilor Publici publică regulat aceste informaţii, aşa încât se poate estima o medie pe fiecare arondisment al Parisului, în fiecare localitate a ţării. Suma pe care doreşte o persoană să o obţină de la cumpărător pentru o locuinţă nu este preţul de piaţă al acesteia, să ne înţelegem. Dar nimănui nu-i păsa şi nu-i pasă nici astăzi de aceste detalii de organizare, transparentizare şi reglementare a pieţei imobiliare.
Acum, legea care propune abandonarea casei în braţele lacome ale băncilor va afecta pentru ani buni nu doar sistemul bancar, ci şi bunăstarea noastră. Va bloca accesul unor generaţii la cumpărarea unor locuinţe. Bancherii spun că, de aici înainte, orice client care va cere bani pentru cumpărarea unei case va trebui să pună pe masă jumătate din valoarea locuinţei. Nu va fi uşor. Această lege poate pune sub semnul întrebării programul Prima casă, deoarece statul ar putea fi şi el păgubit din cauza noilor reglementări.
Desigur, băncile au practicat dobânzi uriaşe atunci când dădeau credite în valută, comparativ cu alte state europene. Dar să nu uităm că economia noastră avea o notă de rating slab, care-i avertiza pe investitori asupra riscului de neplată, eram deci o economie riscantă. Noi toţi trebuie să înţelegem că, atunci când suntem prost guvernaţi, nu avem credibilitate, orice împrumut este scump, deoarece cei care se încumetă să te finanţeze penalizează riscul. Ţara însăşi se împrumuta în epocă la dobânzi mari. Dacă ştergem cu lejeritate şi de-a valma datoriile tuturor victimelor unei crize, indiferent de poziţia financiară, şi aruncăm povara exclusiv pe umerii finanţatorilor, noi, ca ţară, confirmăm de fapt bănuiala că suntem neserioşi, că nu avem chef să dăm banii înapoi. Aşa se vor vedea lucrurile de la Frankfurt sau de la Bruxelles, acolo unde se va analiza chestiunea. Nimeni nu are nimic împotriva măsurilor menite să uşureze viaţa oamenilor care au într-adevăr probleme. Totodată, nimeni, în economia de piaţă, nu salvează afacerile speculatorilor pe seama prăbuşirii unor entităţi financiare. Pentru că, probabil, vor fi bănci care vor da faliment. Acum, ne putem întreba dacă sistemul bancar românesc va rezista în cazul unor falimente în lanţ. Ne mai putem întreba şi la ce dobânzi se vor acorda creditele în viitor. O lege cu parfum populist, dar cu efecte favorabile speculatorilor este absurdă. Ca semnal, totuşi, legea are meritul de a dezmetici un sistem bancar care a suferit, şi el, de năravul indiferenţei faţă de realitatea economică şi socială a ţării.
2015-12-02
1
Cu puţin timp înainte de vacanţa de iarnă, parlamentul a deschis un front de luptă împotriva băncilor prin aprobarea Legii privind darea în plată, care promite românilor care au credite ipotecare să lase casa şi să stingă orice datorie faţă de bancă. Băncile, care vor trebui să aplice legea, reproşează politicienilor că scopul acestei legi, considerate populiste, este mai degrabă rezolvarea problemelor speculatorilor care au cumpărat scări de bloc şi le-au închiriat, a şmecherilor care au construit blocuri sub regie proprie, ca persoană fizică, sau a latifundiarilor care au achiziţionat terenuri în scop speculativ şi acum nu le mai pot vinde.
Aceste argumente se bizuie pe realitatea că legea nu propune limite de aplicare, aşa cum stau lucrurile în Spania, unde, într-adevăr, au fost protejate exclusiv persoanele cu probleme sociale, nu şi bogătaşii.
Dacă lucrurile stau aşa, este bizar să asistăm la împachetarea unei legi în faldurile populismului, dar adevăraţii beneficari să fie tot băieţii cu bani mulţi. Probabil că legea ar trebui retransmisă în parlament pentru a i se trasa limite ale bunului simţ social, adică să-l protejeze pe românul obişnuit, care şi-a permis o locuinţă de până la 150.000 de euro, nu una de 300.00 de euro. Această ajustare are logică economică, deoarece efectele aplicării unei legi menite să uşureze povara speculatorilor imobiliari şi, în general, a oricărei afaceri cu terenuri şi locuinţe sunt nefaste pentru economie.
Ar fi cazul să ne reamintim că prin 2008, în vremurile elanului imobiliar, o firmă care construia un cartier de vile sau un bloc plătea pentru fiecare tranzacţie 16% impozit pe profit şi TVA 19%. În acelaşi timp, pentru un proiect similar, aşa-numitul dezvoltator persoană fizică plătea doar 2,5% impozit pe venit. Efectul acestei reglementări, niciodată controlate riguros de Fisc, a dus la o explozie a construirii de cartiere de vile şi de blocuri în regia unei „persoane fizice“. Ei, acum, aceste persoane fizice, care n-au apucat să vândă cartierul, că a dat criza peste ei, stau şi aşteaptă „darea în plată“.
Cazul lor n-are nimic de-a face cu românul obişnuit, care şi-a cumpărat o locuinţă supraevaluată, pe care criza a devalorizat-o brutal.
În acest caz, băncile au responsabilităţi deoarece ele au impus un evaluator al proprietăţii şi au acceptat valoarea stabilită de acesta ca fiind una de piaţă, care putea fi creditată. Băncile nu s-au implicat câtuşi de puţin în reglarea pieţei imobiliare, nu le păsa.
Încă din 2007 am tras semnale de alarmă şi am avertizat că nu există un preţ de piaţă al proprietăţilor imobiliare şi situaţia este riscantă pentru economie. Asta, deoarece preţul de strigare, afişat pe site-urile companiilor care intermediau vânzarea apartamentelor, imobilelor sau terenurilor, era considerat preţ de piaţă. În piaţa imobiliară, platforma pe care se întâlneşte cererea cu oferta, unde se stabileşte preţul de piaţă este biroul notarial. Nimeni nu a impus notarilor să anunţe, riguros, lunar, preţurile la care se intermediau apartamentele. În Franţa, această transparenţă este obligatorie. Asociaţia Franceză a Notarilor Publici publică regulat aceste informaţii, aşa încât se poate estima o medie pe fiecare arondisment al Parisului, în fiecare localitate a ţării. Suma pe care doreşte o persoană să o obţină de la cumpărător pentru o locuinţă nu este preţul de piaţă al acesteia, să ne înţelegem. Dar nimănui nu-i păsa şi nu-i pasă nici astăzi de aceste detalii de organizare, transparentizare şi reglementare a pieţei imobiliare.
Acum, legea care propune abandonarea casei în braţele lacome ale băncilor va afecta pentru ani buni nu doar sistemul bancar, ci şi bunăstarea noastră. Va bloca accesul unor generaţii la cumpărarea unor locuinţe. Bancherii spun că, de aici înainte, orice client care va cere bani pentru cumpărarea unei case va trebui să pună pe masă jumătate din valoarea locuinţei. Nu va fi uşor. Această lege poate pune sub semnul întrebării programul Prima casă, deoarece statul ar putea fi şi el păgubit din cauza noilor reglementări.
Desigur, băncile au practicat dobânzi uriaşe atunci când dădeau credite în valută, comparativ cu alte state europene. Dar să nu uităm că economia noastră avea o notă de rating slab, care-i avertiza pe investitori asupra riscului de neplată, eram deci o economie riscantă. Noi toţi trebuie să înţelegem că, atunci când suntem prost guvernaţi, nu avem credibilitate, orice împrumut este scump, deoarece cei care se încumetă să te finanţeze penalizează riscul. Ţara însăşi se împrumuta în epocă la dobânzi mari. Dacă ştergem cu lejeritate şi de-a valma datoriile tuturor victimelor unei crize, indiferent de poziţia financiară, şi aruncăm povara exclusiv pe umerii finanţatorilor, noi, ca ţară, confirmăm de fapt bănuiala că suntem neserioşi, că nu avem chef să dăm banii înapoi. Aşa se vor vedea lucrurile de la Frankfurt sau de la Bruxelles, acolo unde se va analiza chestiunea. Nimeni nu are nimic împotriva măsurilor menite să uşureze viaţa oamenilor care au într-adevăr probleme. Totodată, nimeni, în economia de piaţă, nu salvează afacerile speculatorilor pe seama prăbuşirii unor entităţi financiare. Pentru că, probabil, vor fi bănci care vor da faliment. Acum, ne putem întreba dacă sistemul bancar românesc va rezista în cazul unor falimente în lanţ. Ne mai putem întreba şi la ce dobânzi se vor acorda creditele în viitor. O lege cu parfum populist, dar cu efecte favorabile speculatorilor este absurdă. Ca semnal, totuşi, legea are meritul de a dezmetici un sistem bancar care a suferit, şi el, de năravul indiferenţei faţă de realitatea economică şi socială a ţării.
