Revista 22 este editata de
Grupul
pentru Dialog Social.
POVESTEA ZILEI - Goethe și națiunea
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Fragment din volumul „Înfrângerea gândirii“ de Alain Finkielkraut
La 31 ianuarie 1827, Goethe, în culmea gloriei sale şi în amurgul
vieţii, discuta cu fidelul Eckermann despre un roman chinezesc care îl
preocupa şi care i se părea remarcabil. Deşi se aştepta să fie subjugat
şi totodată ţinut la respect de singularitatea ori pitorescul acestei
opere, el a desluşit în ea afinităţi cu propria-i epopee în versuri Hermann şi Dorothea
şi cu romanele englezeşti ale lui Richardson. Surpriza lui ţinea nu de
exotismul cărţii, ci de proximitatea ei. Fragment detaşat al unei
civilizaţii îndepărtate şi puţin cunoscute, acest text nu era totuşi o
curiozitate: iată ce-l intriga. Şi prin contactul improbabil între el,
patriarh al Europei, şi acest roman chinezesc, prin ciudatul sentiment
de familiaritate pe care îl încerca, prin această legătură ţesută în
ciuda tuturor diferenţelor se revela din nou capacitatea spiritului de a
depăşi limitele societăţii şi ale istoriei. Înrădăcinaţi într-un anumit
pământ, ancoraţi într-o epocă, dataţi şi situaţi, oamenii puteau totuşi
să scape de fatalitatea particularismelor. Diviziunea nu era
iremediabilă: existau locuri – cărţile – în care omenirea putea să
înfrângă fărâmiţarea în mii şi mii de spirite locale.
Din această constatare uimitoare, Goethe extrage de îndată un
program. De vreme ce literatura era capabilă să învingă ori să
depăşească diferenţele de secol, de rasă, de limbă ori de cultură, ea
trebuie să se consacre acestui lucru. Posibilitatea aceasta îi fixa
idealul. Această utopie, acest niciunde, acest dincolo de loc şi de
moment constituiau adevărata sa vocaţie; valoroase erau numai operele
care nu puteau răspunde complet la întrebările „unde“ şi „când“.
Pentru a permite însă ca asemenea opere să se înmulţească era necesar
ca scriitorii şi cititorii să se poată deschide efectiv unor influenţe
numeroase şi să privească dincolo de anturajul imediat. De aici
importanţa pe care o acorda Goethe traducerii şi tuturor formelor de
circulaţie literară. Schimbul de forme şi de idei trebuia să pună capăt
unei existenţe în care teritoriul propriu era absolut, în care totul
venea din interior. Sub efectul schimbului şi interacţiunii
generalizate, popoarele vor înceta să fie închise între frontierele
proprii, naţiunile nu vor mai fi planete, diferitele limbi nu vor mai
încremeni în tot atâtea dialecte, scrisul se va desprinde de sol, iar
operele, intrând în contact direct unele cu altele, nu vor mai putea fi
clasate după originea lor. Sumei provincialismelor îi va urma epoca
literaturii mondiale. „Iată de ce îmi place să privesc şi ceea ce se
întâmplă la alte naţiuni şi să sfătuiesc pe fiecare să facă la fel ca
mine. Literatura naţională nu vrea să zică prea mult în zilele
noastre; acum e epoca literaturii universale şi fiecare dintre noi
trebuie să contribuie ca această epocă să se instaureze cât mai curând.“
Cu o jumătate de secol mai devreme, în 1771, acelaşi Goethe
descoperise cu entuziasm existenţa unei arte şi a unei literaturi
specific germane. Era pe atunci la Strasbourg, unde două evenimente au
avut asupra lui un răsunet considerabil – întâlnirea cu Herder şi
imaginea catedralei: „Fiindcă văzusem că această construcţie fusese
începută şi continuată într-o aşezare şi într-o epocă cu adevărat
germane, şi fiindcă numele maestrului de pe modesta lui piatră funerară
avea o origine şi o rezonanţă care aparţineau patriei mele, am
îndrăznit, încurajat de valoarea acestei opere de artă, să schimb
denumirea compromisă de arhitectură gotică, revendicând-o drept
arhitectură germanică a naţiunii noastre.“
La Strasbourg – capitală a Alsaciei şi oraş francez în
vremea aceea – Goethe a avut brusc revelaţia: capodoperele aveau o
patrie, iar arta germană nu putea fi comparată cu nici o alta.
Semnificaţia estetică a cuvântului „Germania“ i-a apărut pentru prima
oară cu toată claritatea. Din această impresie s-a născut un eseu – Despre arhitectura germană
– pe care Goethe l-a publicat în 1772, într-o culegere conţinând un
text de Herder. El îşi rezuma crezul prin formula: „Această artă
caracteristică e singura adevărată.“ Aceasta îl situa într-o poziţie
vulnerabilă pentru vremea aceea, în acel secol numit al Luminilor, orb
în faţa particularităţilor şi vinovat de a fi renunţat la geniul său şi
de a-şi fi „trimis fiii în lume să caute buruieni străine spre
pierzania lor“. Nu s-ar fi alăturat şi el cohortei acestor fii pierduţi
dacă, în drumul dintre Strasbourg şi Paris, acest Babilon al Epocii
Moderne, un monument providenţial nu l-ar fi reţinut pe marginea
prăpastiei cosmopolite şi nu i-ar fi trezit – in extremis – conştiinţa identităţii sale germane?
