Mama unui terorist spune de ce s-a aruncat fiul ei în aer la Paris: Era stresat
Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu? Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului și cu valul laolată se vor risipi înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine . D.Sin.
marți, 17 noiembrie 2015
Mama unui terorist spune de ce s-a aruncat fiul ei în aer la Paris: Era stresat
vasile dancu Dâncu vrea scumpirea căldurii 10:28 553
Dâncu vrea scumpirea căldurii
Secretarul american al forțelor aeriene: Pericolul la adresa României vine de la ruși
POVESTEA ZILEI - Goethe și națiunea
Revista 22 este editata de Grupul
pentru Dialog Social.
POVESTEA ZILEI - Goethe și națiunea
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Fragment din volumul „Înfrângerea gândirii“ de Alain Finkielkraut
Humanitas
2015-11-15
Humanitas
0
La 31 ianuarie 1827, Goethe, în culmea gloriei sale şi în amurgul vieţii, discuta cu fidelul Eckermann despre un roman chinezesc care îl preocupa şi care i se părea remarcabil. Deşi se aştepta să fie subjugat şi totodată ţinut la respect de singularitatea ori pitorescul acestei opere, el a desluşit în ea afinităţi cu propria-i epopee în versuri Hermann şi Dorothea şi cu romanele englezeşti ale lui Richardson. Surpriza lui ţinea nu de exotismul cărţii, ci de proximitatea ei. Fragment detaşat al unei civilizaţii îndepărtate şi puţin cunoscute, acest text nu era totuşi o curiozitate: iată ce-l intriga. Şi prin contactul improbabil între el, patriarh al Europei, şi acest roman chinezesc, prin ciudatul sentiment de familiaritate pe care îl încerca, prin această legătură ţesută în ciuda tuturor diferenţelor se revela din nou capacitatea spiritului de a depăşi limitele societăţii şi ale istoriei. Înrădăcinaţi într-un anumit pământ, ancoraţi într-o epocă, dataţi şi situaţi, oamenii puteau totuşi să scape de fatalitatea particularismelor. Diviziunea nu era iremediabilă: existau locuri – cărţile – în care omenirea putea să înfrângă fărâmiţarea în mii şi mii de spirite locale.
Din această constatare uimitoare, Goethe extrage de îndată un program. De vreme ce literatura era capabilă să învingă ori să depăşească diferenţele de secol, de rasă, de limbă ori de cultură, ea trebuie să se consacre acestui lucru. Posibilitatea aceasta îi fixa idealul. Această utopie, acest niciunde, acest dincolo de loc şi de moment constituiau adevărata sa vocaţie; valoroase erau numai operele care nu puteau răspunde complet la întrebările „unde“ şi „când“.
Pentru a permite însă ca asemenea opere să se înmulţească era necesar ca scriitorii şi cititorii să se poată deschide efectiv unor influenţe numeroase şi să privească dincolo de anturajul imediat. De aici importanţa pe care o acorda Goethe traducerii şi tuturor formelor de circulaţie literară. Schimbul de forme şi de idei trebuia să pună capăt unei existenţe în care teritoriul propriu era absolut, în care totul venea din interior. Sub efectul schimbului şi interacţiunii generalizate, popoarele vor înceta să fie închise între frontierele proprii, naţiunile nu vor mai fi planete, diferitele limbi nu vor mai încremeni în tot atâtea dialecte, scrisul se va desprinde de sol, iar operele, intrând în contact direct unele cu altele, nu vor mai putea fi clasate după originea lor. Sumei provincialismelor îi va urma epoca literaturii mondiale. „Iată de ce îmi place să privesc şi ceea ce se întâmplă la alte naţiuni şi să sfătuiesc pe fiecare să facă la fel ca mine. Literatura naţională nu vrea să zică prea mult în zilele noastre; acum e epoca literaturii universale şi fiecare dintre noi trebuie să contribuie ca această epocă să se instaureze cât mai curând.“
Cu o jumătate de secol mai devreme, în 1771, acelaşi Goethe descoperise cu entuziasm existenţa unei arte şi a unei literaturi specific germane. Era pe atunci la Strasbourg, unde două evenimente au avut asupra lui un răsunet considerabil – întâlnirea cu Herder şi imaginea catedralei: „Fiindcă văzusem că această construcţie fusese începută şi continuată într-o aşezare şi într-o epocă cu adevărat germane, şi fiindcă numele maestrului de pe modesta lui piatră funerară avea o origine şi o rezonanţă care aparţineau patriei mele, am îndrăznit, încurajat de valoarea acestei opere de artă, să schimb denumirea compromisă de arhitectură gotică, revendicând-o drept arhitectură germanică a naţiunii noastre.“
La Strasbourg – capitală a Alsaciei şi oraş francez în vremea aceea – Goethe a avut brusc revelaţia: capodoperele aveau o patrie, iar arta germană nu putea fi comparată cu nici o alta. Semnificaţia estetică a cuvântului „Germania“ i-a apărut pentru prima oară cu toată claritatea. Din această impresie s-a născut un eseu – Despre arhitectura germană – pe care Goethe l-a publicat în 1772, într-o culegere conţinând un text de Herder. El îşi rezuma crezul prin formula: „Această artă caracteristică e singura adevărată.“ Aceasta îl situa într-o poziţie vulnerabilă pentru vremea aceea, în acel secol numit al Luminilor, orb în faţa particularităţilor şi vinovat de a fi renunţat la geniul său şi de a-şi fi „trimis fiii în lume să caute buruieni străine spre pierzania lor“. Nu s-ar fi alăturat şi el cohortei acestor fii pierduţi dacă, în drumul dintre Strasbourg şi Paris, acest Babilon al Epocii Moderne, un monument providenţial nu l-ar fi reţinut pe marginea prăpastiei cosmopolite şi nu i-ar fi trezit – in extremis – conştiinţa identităţii sale germane?
TAGS :
Guvernul Ciolos, o brambureala totala LIVE: Noua propunere la Justitie, programul de guvernare s-a schimbat iar
Guvernul Ciolos, o brambureala totala LIVE: Noua propunere la Justitie, programul de guvernare s-a schimbat iar
Premierul
Dacian Ciolos trebuia sa vina azi dimineata in Parlament cu lista de
ministri si programul de guvernare doar pentru dezbaterea in plen si
votul final, insa lucrurile s-au complicat peste noapte.
Dupa ce seara i s-a facut rau lui Vasile ...
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.htmlCioloș, a treia propunere la Justiție: Raluca Prună - Sursă : Curentul
Cioloș, a treia propunere la Justiție: Raluca Prună
"Pentru a nu vulnerabiliza în niciun fel încrederea în ministrul
Justiției din Guvern, într-un an foarte important pentru menținerea
credibilității ac...
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.htmlQuo Vadis, România?
Opinii EVZ
Quo Vadis, România?
Autor:
| marţi, 17 noiembrie 2015
Răsfoind istoria, realizăm că nimeni
nu a pus această întrebare după atentatul de la Sarajevo, nimeni nu a
pus această întrebare după Acordul de la Munchen şi nici după semnarea
Pactului Ribbentrop - Molotov. Analizând istoria noastră, nimeni nu s-a
întrebat încotro merge armata română după ce a trecut Nistrul sau
încotro merge societatea românească postdecembristă.
Există însă şi momente în istoria umanităţii şi, implicit, în istoria ţării noastre în care întrebarea a fost pusă, i s-a dat un răspuns şi s-a ales drumul corect.
JFK s-a întrebat „Încotro?” în timpul crizei rachetelor din Cuba şi, înţelegând că răspunsul era apocaliptic, a cedat, a renunţat la orgolii şi mândrie şi a prezervat pacea.
Revenind în cotidian, suntem astăzi în faţa aceleiaşi întrebări după atentatele de la Paris, dar şi după tragedia de la „Colectiv”.
Să punem deci întrebarea „Quo vadis?” Şi să încercăm să răspundem. Deşi este evident că voi fi subiectiv, voi încerca să ţin cont de variantele de răspuns ce se nasc în diferite pături ale societăţii civile europene şi româneşti, dar şi de variantele pe care establishment-ul ni le va propune ca certitudini şi pe care se va chinui să ne facă să le acceptăm în număr cât mai mare.
După tragedia de la „Colectiv”, „Strada” a răspuns imediat şi a propus, e drept timid, un răspuns. Există o singură cale de urmat, calea unei transparențe totale a decidenților, o transparență care în mod utopic ar trebui să distrugă corupţia. Sună frumos, dar oare nu cumva acesta e un drum închis de sistemul care nu va renunţa la putere şi privilegii şi care momentan ne lasă doar să credem că suntem pe drumul propus de „Stradă”? Nu ştiu dacă România este în stare de mari revoluţii, dar sigur este cea mai mare specialistă la restauraţie. Am restaurat comunismul după 22 decembrie 1989 şi ne putem gândi că şi de această dată vom restaura sistemul. Prea mulţi beneficiază de el, prea mulţi au ce pierde din căderea lui şi, nu în ultimul rând, suntem oricum un popor dispus să suportăm jugul, să plecăm capul, pentru că orice schimbare ne sperie.
Când vom crede cu adevărat că transparenţa totală va mătura corupţia, când ne vom propune un Nurnberg românesc pentru ultimii 70 de ani, un proces în care fiecare dintre noi să fie martor, victimă şi acuzat, abia atunci vom realiza că drumul propus de stradă după tragedia de la „Colectiv” nu poate fi închis şi că orice zid poate fi dărâmat dacă suntem uniţi şi avem un ideal comun.
Idealul nostru ar trebui să fie rapid conștientizat: transparența noastră totală va învinge corupţia lor, pentru că jocurile de culise demascate din faşă vor duce la imposibilitatea restaurării sistemului. La urma urmei, sistemul e doar anesteziat, iar anestezia e doar locală.
Avem un guvern nou, va fi el transparent? Dacă nu, atunci avem forţa să-l alungăm la fel ca şi pe cel precedent. Noi trebuie să-i învățăm pe guvernanți cu biciul și zăhărelul, nu invers!
La 26 de ani de la Revoluție, într-un moment în care guvernul ar trebui să se dezică de sistem, măcar prin declarații și persoane, avem încă un ministru care și-a început cariera în structurile de putere ale lui Ceaușescu, avem încă miniștri veniți din „bilețelele roz” date pe sub masă de partide, avem încă acea brambureală dâmbovițeană în care propunem și demitem miniștri în mai puțin de 5 ore.
Există însă şi momente în istoria umanităţii şi, implicit, în istoria ţării noastre în care întrebarea a fost pusă, i s-a dat un răspuns şi s-a ales drumul corect.
JFK s-a întrebat „Încotro?” în timpul crizei rachetelor din Cuba şi, înţelegând că răspunsul era apocaliptic, a cedat, a renunţat la orgolii şi mândrie şi a prezervat pacea.
Revenind în cotidian, suntem astăzi în faţa aceleiaşi întrebări după atentatele de la Paris, dar şi după tragedia de la „Colectiv”.
Să punem deci întrebarea „Quo vadis?” Şi să încercăm să răspundem. Deşi este evident că voi fi subiectiv, voi încerca să ţin cont de variantele de răspuns ce se nasc în diferite pături ale societăţii civile europene şi româneşti, dar şi de variantele pe care establishment-ul ni le va propune ca certitudini şi pe care se va chinui să ne facă să le acceptăm în număr cât mai mare.
După tragedia de la „Colectiv”, „Strada” a răspuns imediat şi a propus, e drept timid, un răspuns. Există o singură cale de urmat, calea unei transparențe totale a decidenților, o transparență care în mod utopic ar trebui să distrugă corupţia. Sună frumos, dar oare nu cumva acesta e un drum închis de sistemul care nu va renunţa la putere şi privilegii şi care momentan ne lasă doar să credem că suntem pe drumul propus de „Stradă”? Nu ştiu dacă România este în stare de mari revoluţii, dar sigur este cea mai mare specialistă la restauraţie. Am restaurat comunismul după 22 decembrie 1989 şi ne putem gândi că şi de această dată vom restaura sistemul. Prea mulţi beneficiază de el, prea mulţi au ce pierde din căderea lui şi, nu în ultimul rând, suntem oricum un popor dispus să suportăm jugul, să plecăm capul, pentru că orice schimbare ne sperie.
Când vom crede cu adevărat că transparenţa totală va mătura corupţia, când ne vom propune un Nurnberg românesc pentru ultimii 70 de ani, un proces în care fiecare dintre noi să fie martor, victimă şi acuzat, abia atunci vom realiza că drumul propus de stradă după tragedia de la „Colectiv” nu poate fi închis şi că orice zid poate fi dărâmat dacă suntem uniţi şi avem un ideal comun.
Idealul nostru ar trebui să fie rapid conștientizat: transparența noastră totală va învinge corupţia lor, pentru că jocurile de culise demascate din faşă vor duce la imposibilitatea restaurării sistemului. La urma urmei, sistemul e doar anesteziat, iar anestezia e doar locală.
Avem un guvern nou, va fi el transparent? Dacă nu, atunci avem forţa să-l alungăm la fel ca şi pe cel precedent. Noi trebuie să-i învățăm pe guvernanți cu biciul și zăhărelul, nu invers!
La 26 de ani de la Revoluție, într-un moment în care guvernul ar trebui să se dezică de sistem, măcar prin declarații și persoane, avem încă un ministru care și-a început cariera în structurile de putere ale lui Ceaușescu, avem încă miniștri veniți din „bilețelele roz” date pe sub masă de partide, avem încă acea brambureală dâmbovițeană în care propunem și demitem miniștri în mai puțin de 5 ore.
Se conturează un guvern cu picioare
de plumb, în care toți susțin restaurația și în care „patriotism”
înseamnă, așa cum spunea Mark Twain, să strigi cel mai tare și să nu
știi pentru ce strigi.
A-i acorda lui Dacian Cioloș o perioadă de grație înseamnă a
accepta tragerile de timp ale sistemului și implicit a accepta o
restaurație lentă, dar sigură. Cred că au avut 26 de ani de grație. Nu
cred că mai pot fi grațiați.
Nu există revoluții cu jumătăți de măsură. Nu trebuie să ne
resemnăm că nu am învins după 5 zile de proteste stradale. “Cheia
succesului e să mergem din eșec în eșec fără să ne pierdem entuziasmul”,
spunea W.Churchill. Tânăra generație e plină de entuziasm și sunt
convins că va reuși să învingă.
Important e să conștientizăm că biciul și zăhărelul se află la noi, nu la ei.
P.S. Grigore Moisil a fost întrebat ce părere are despre guvernul Cioloș. Răspunsul marelui Moisil: "S-a unit Geometria cu Geografia și cu Geologia și a fost pus ministru Geo Bogza!"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
