Opinii EVZ
Quo Vadis, România?
Autor:
| marţi, 17 noiembrie 2015
Răsfoind istoria, realizăm că nimeni
nu a pus această întrebare după atentatul de la Sarajevo, nimeni nu a
pus această întrebare după Acordul de la Munchen şi nici după semnarea
Pactului Ribbentrop - Molotov. Analizând istoria noastră, nimeni nu s-a
întrebat încotro merge armata română după ce a trecut Nistrul sau
încotro merge societatea românească postdecembristă.
Există însă şi momente în istoria umanităţii şi, implicit, în istoria ţării noastre în care întrebarea a fost pusă, i s-a dat un răspuns şi s-a ales drumul corect.
JFK s-a întrebat „Încotro?” în timpul crizei rachetelor din Cuba şi, înţelegând că răspunsul era apocaliptic, a cedat, a renunţat la orgolii şi mândrie şi a prezervat pacea.
Revenind în cotidian, suntem astăzi în faţa aceleiaşi întrebări după atentatele de la Paris, dar şi după tragedia de la „Colectiv”.
Să punem deci întrebarea „Quo vadis?” Şi să încercăm să răspundem. Deşi este evident că voi fi subiectiv, voi încerca să ţin cont de variantele de răspuns ce se nasc în diferite pături ale societăţii civile europene şi româneşti, dar şi de variantele pe care establishment-ul ni le va propune ca certitudini şi pe care se va chinui să ne facă să le acceptăm în număr cât mai mare.
După tragedia de la „Colectiv”, „Strada” a răspuns imediat şi a propus, e drept timid, un răspuns. Există o singură cale de urmat, calea unei transparențe totale a decidenților, o transparență care în mod utopic ar trebui să distrugă corupţia. Sună frumos, dar oare nu cumva acesta e un drum închis de sistemul care nu va renunţa la putere şi privilegii şi care momentan ne lasă doar să credem că suntem pe drumul propus de „Stradă”? Nu ştiu dacă România este în stare de mari revoluţii, dar sigur este cea mai mare specialistă la restauraţie. Am restaurat comunismul după 22 decembrie 1989 şi ne putem gândi că şi de această dată vom restaura sistemul. Prea mulţi beneficiază de el, prea mulţi au ce pierde din căderea lui şi, nu în ultimul rând, suntem oricum un popor dispus să suportăm jugul, să plecăm capul, pentru că orice schimbare ne sperie.
Când vom crede cu adevărat că transparenţa totală va mătura corupţia, când ne vom propune un Nurnberg românesc pentru ultimii 70 de ani, un proces în care fiecare dintre noi să fie martor, victimă şi acuzat, abia atunci vom realiza că drumul propus de stradă după tragedia de la „Colectiv” nu poate fi închis şi că orice zid poate fi dărâmat dacă suntem uniţi şi avem un ideal comun.
Idealul nostru ar trebui să fie rapid conștientizat: transparența noastră totală va învinge corupţia lor, pentru că jocurile de culise demascate din faşă vor duce la imposibilitatea restaurării sistemului. La urma urmei, sistemul e doar anesteziat, iar anestezia e doar locală.
Avem un guvern nou, va fi el transparent? Dacă nu, atunci avem forţa să-l alungăm la fel ca şi pe cel precedent. Noi trebuie să-i învățăm pe guvernanți cu biciul și zăhărelul, nu invers!
La 26 de ani de la Revoluție, într-un moment în care guvernul ar trebui să se dezică de sistem, măcar prin declarații și persoane, avem încă un ministru care și-a început cariera în structurile de putere ale lui Ceaușescu, avem încă miniștri veniți din „bilețelele roz” date pe sub masă de partide, avem încă acea brambureală dâmbovițeană în care propunem și demitem miniștri în mai puțin de 5 ore.
Există însă şi momente în istoria umanităţii şi, implicit, în istoria ţării noastre în care întrebarea a fost pusă, i s-a dat un răspuns şi s-a ales drumul corect.
JFK s-a întrebat „Încotro?” în timpul crizei rachetelor din Cuba şi, înţelegând că răspunsul era apocaliptic, a cedat, a renunţat la orgolii şi mândrie şi a prezervat pacea.
Revenind în cotidian, suntem astăzi în faţa aceleiaşi întrebări după atentatele de la Paris, dar şi după tragedia de la „Colectiv”.
Să punem deci întrebarea „Quo vadis?” Şi să încercăm să răspundem. Deşi este evident că voi fi subiectiv, voi încerca să ţin cont de variantele de răspuns ce se nasc în diferite pături ale societăţii civile europene şi româneşti, dar şi de variantele pe care establishment-ul ni le va propune ca certitudini şi pe care se va chinui să ne facă să le acceptăm în număr cât mai mare.
După tragedia de la „Colectiv”, „Strada” a răspuns imediat şi a propus, e drept timid, un răspuns. Există o singură cale de urmat, calea unei transparențe totale a decidenților, o transparență care în mod utopic ar trebui să distrugă corupţia. Sună frumos, dar oare nu cumva acesta e un drum închis de sistemul care nu va renunţa la putere şi privilegii şi care momentan ne lasă doar să credem că suntem pe drumul propus de „Stradă”? Nu ştiu dacă România este în stare de mari revoluţii, dar sigur este cea mai mare specialistă la restauraţie. Am restaurat comunismul după 22 decembrie 1989 şi ne putem gândi că şi de această dată vom restaura sistemul. Prea mulţi beneficiază de el, prea mulţi au ce pierde din căderea lui şi, nu în ultimul rând, suntem oricum un popor dispus să suportăm jugul, să plecăm capul, pentru că orice schimbare ne sperie.
Când vom crede cu adevărat că transparenţa totală va mătura corupţia, când ne vom propune un Nurnberg românesc pentru ultimii 70 de ani, un proces în care fiecare dintre noi să fie martor, victimă şi acuzat, abia atunci vom realiza că drumul propus de stradă după tragedia de la „Colectiv” nu poate fi închis şi că orice zid poate fi dărâmat dacă suntem uniţi şi avem un ideal comun.
Idealul nostru ar trebui să fie rapid conștientizat: transparența noastră totală va învinge corupţia lor, pentru că jocurile de culise demascate din faşă vor duce la imposibilitatea restaurării sistemului. La urma urmei, sistemul e doar anesteziat, iar anestezia e doar locală.
Avem un guvern nou, va fi el transparent? Dacă nu, atunci avem forţa să-l alungăm la fel ca şi pe cel precedent. Noi trebuie să-i învățăm pe guvernanți cu biciul și zăhărelul, nu invers!
La 26 de ani de la Revoluție, într-un moment în care guvernul ar trebui să se dezică de sistem, măcar prin declarații și persoane, avem încă un ministru care și-a început cariera în structurile de putere ale lui Ceaușescu, avem încă miniștri veniți din „bilețelele roz” date pe sub masă de partide, avem încă acea brambureală dâmbovițeană în care propunem și demitem miniștri în mai puțin de 5 ore.
Se conturează un guvern cu picioare
de plumb, în care toți susțin restaurația și în care „patriotism”
înseamnă, așa cum spunea Mark Twain, să strigi cel mai tare și să nu
știi pentru ce strigi.
A-i acorda lui Dacian Cioloș o perioadă de grație înseamnă a
accepta tragerile de timp ale sistemului și implicit a accepta o
restaurație lentă, dar sigură. Cred că au avut 26 de ani de grație. Nu
cred că mai pot fi grațiați.
Nu există revoluții cu jumătăți de măsură. Nu trebuie să ne
resemnăm că nu am învins după 5 zile de proteste stradale. “Cheia
succesului e să mergem din eșec în eșec fără să ne pierdem entuziasmul”,
spunea W.Churchill. Tânăra generație e plină de entuziasm și sunt
convins că va reuși să învingă.
Important e să conștientizăm că biciul și zăhărelul se află la noi, nu la ei.
P.S. Grigore Moisil a fost întrebat ce părere are despre guvernul Cioloș. Răspunsul marelui Moisil: "S-a unit Geometria cu Geografia și cu Geologia și a fost pus ministru Geo Bogza!"
