Isabela
Vasiliu-Scraba, Noica despre viitorul culturii europene
Motto: “Idealul european a devenit nu perfecţia
câştigată prin meditaţie, umilinţă şi iubire, ci
forţa egoistă, forţă câştigată prin toate
ingeniozităţile raţiunii, prin acumularea bogăţiilor
şi prin luptă, adică prin ură” (Alex. Busuioceanu)
REZUMAT DE IDEI: Un filozof marginalizat gândind la unison cu primul
scriitor străin laureat al Premiului Goncourt. Răsfrângeri ale
participării platonice în cultul icoanelor bizantine. „Logosul” culturii
unei națiuni și autonomia „subsistemelor”. Un formalism
descărnat înălțat la rangul de „model cultural”. Mandaririi
mediilor academice și „Cristoforul” Eliade. „Timpul devorator”
(apud.Noica) al „abrutizaților” (apud. Cioran) unui secol pe cât de
amoral, pe atât de antifascist (apud. Th. Cazaban). „Reinventarea” Europei în enclave
de supraviețuire a Paradisului (apud. Cioran).
Folosind un stil subversiv spre a nu trezi suspiciuni
cenzurii ateist-comuniste, Constantin Noica (1909-1987) a scris despre
situaţia contemporană articolul Încheiere la o cultură ce nu
se încheie. A fost ultimul său articol, apărut în “România
literară” (1). Titlul indică domeniul filozofiei culturii,
“încheierea” fiind concluzia unei meditaţii despre sensul culturii
contemporane de la Galilei şi Leonardo încoace. Deși inculții
închinători la zeul ban tind să considere cultura un fenomen pe cale
de dispariție, scriitorii de valoare știu că adevărata
cultură nu poate fi „nici înfrântă, nici îngenunchiată” (2).
Concluziile marginalizatului Noica (3) nu diferă de ideea
exprimată de laureatul Premiului Goncourt (4). Chiar din titlul
articolului din “România literară”, cultura apare ca un fenomen care nu se
„încheie” pentru că nu se poate încheia. Constantin Noica rezumă
povestea Europei interesat de “logos-ul istoric”, una din căile abandonate
prin “limitarea” interesului contemporan la cunoaşterea
ştiinţifică.
De pe poziţia celui care participă la cultura
europeană, filozoful a desemnat tipul de cunoaştere propriu
ştiinţei prin accentuarea “formalismului matematic”. In
meditaţia sa asupra desfăşurării spiritului european în
timpul liniar al istoriei, Noica nu uită a sublinia rolul Bizanţului
la cultura europeană, idee susținută de figuri proeminente ale
culturii românești, precum istoricul Nicolae Iorga și filozoful Nae
Ionescu.
Iată cât de sintetic și de limpede exprimă
Noica acestă opinie pe care întâiul creator de Școală
filozofică românească o împărtăşea în interbelic
studenţilor săi (5). Filozoful de la Păltiniș începe
povestea Europei regăsind platonismul “participării” în eikon-ul
care a dat “icoana” bizantină. Următorul moment edificator al Europei
ar fi fost unitatea latinei medievale din care s-au diferenţiat în epoca
Reformei limbile europene, studiate de lingvistica secolului XIX. Filozoful
neacceptat de învăţământul românesc de după reforma
rusească din 1948, mai scria că secolul XIX a fost şi secolul
naţiunilor. Cel intrat după gratii pentru că a vrut să
publice în 1957 un manuscris despre Hegel (6) ştia însă
că “naţionalismele” nu sînt pe placul foștilor cenzori de genul
lui Ion Ianoşi, cu liceul său pe puncte (Omagiu I. Ianoşi-70,
Buc., Crater, 1998, p.524) ajuns “una din instanţele ultime ale culturii
noastre” (7). Spre camuflarea ideilor sale, Noica foloseşte un
limbaj destul de încriptat. El scrie despre “sistemele autonome de valori”,
centrate pe logos-uri diferite ca rostire, care “tind, într-o
cultură împlinită, să capete autonomie”.
Într-adevăr, „dacă civilizația se poate
împrumuta, cultura nu este marfă de import” spunea Sextil
Pășcariu. Ceea ce se numește cultură occidentală nu
poate fi privit independent de creația de vârf a fiecărei
națiuni europene. Făcând trimitere la Mircea Eliade care
susţinea că orice creaţie o reface pe cea originară a
lumii, Noica introduce ideea de “subsisteme de valori cu matematica în frunte”
care aspiră şi ele la autonomie. Aşa s-ar fi instituit domnia
logos-ului matematic. Acesta, în ciuda formalismului său ce-l face să
semene cu o umbră, a ajuns a prinde “realitate” instituindu-se ca “model
cultural”.
Semnificativ pentru spiritul european (adică pentru
acea creație culturală nedesprinsă de “real”, de lumea lui
Dumnezeu) este faptul că “nu se sperie de eşecuri”. Ieșită
din fundătura modelului matematic o ia de la capăt, fiindcă
istoria se repetă și Zeus mereu o să-l învingă pe Cronos.
Intr-o cultură participând la formalismul matematic,
așa cum este de pildă cultura americană, Mircea Eliade ar fi
fost un “Cristo-for”, ca purtător al creştinismului cosmic românesc.
Chiar în America, istoricii religiilor și-au dat seama de poziția
singulară a lui Eliade și au vorbit (la un Colocviu dedicat gândirii
eliadești ) de o “eră Eliade”. Noica scrie în articolul său
că între “mandarinii” reprezentanţi ai mediilor academice
occidentale, Eliade făcea figură de “salvator” (8).
După filozoful retras la Păltiniș,
adevărata cultură a aflat de mult calea de a se sustrage
istoricităţii: Nu devenind “planetară” fiindcă ideea de
cultură planetară nu se poate susţine, ci „în luptă cu
zeii” (Noica), prin situarea omului de cultură “în orizontul misterului
şi întru revelarea lui”, cum spunea Lucian Blaga, pe care ocupantul
sovietic l-a trecut pe linie moartă, având grijă, prin mercenarii
săi, a-şi manifesta dezacordul cu propunerea ca un filozof
fără drept de semnătură să primească Premiul
Nobel (9).
Constantin Noica vorbea de lupta lui Zeus care-l înfrânge
pe Cronos, timpul devorator. In eseul despre viitorul culturii occidentale
scris cu puţin înainte de marea trecere, exprimarea filozofului trăirist
(cum se considera pe sine Noica, în ciuda ostilității oficiale
față de unica Școala românească de filozofie datând din
interbelic) pare extrem de sibilinică. Cititorul este rătăcit în
vastele “unităţi sintetice” ale gramaticilor generative care
“eliberate de sub tutela naturii încep a gândi, a vorbi şi a sta de
vorbă cu zeii”.
Un prilej de abatere de la înţelesul livrat la vedere
îl aduce cu sine precizarea că spre a ajunge la zei, “sistemele autonome
de valori” au nevoie de timp: “nu atât un timp al extazului sau un timp pur al
desfăşurărilor logice, ci timpul real, timpul istoric”.
Se remarcă aici dublul înțeles al timpului,
fiind invocat un timp istoric linear urmând a mai curge până la
„reinventarea Europei”, dar si acel timp-netimp al meditației,
umilinței și iubirii („ca instrument de cunoaștere”, apud. Nae Ionescu)
în care timpul istoric devine tangent eternității, moment kairotic în
care odinioară „valorile autonome” înfrângeau timpul „cu timp cu tot”.
Intr-un eseu despre treierul timpurilor Noica asocia unei legende indene cu
Buddha „ritmarea” timpurilor extrinseci și intrinseci omului printr-o
„pulsație unică” (10).
Filozoful creștin (11) pentru care omul ar fi
o “fiinţă căutătoare de Dumnezeu” (12) se întreba în
ultimul său articol dacă „se poată înfrânge timpul cu el cu tot”
doar pentru ca să afirme răspunsul neîndoios: „Cultura europeană
a arătat că se poate” (C. Noica, Încheiere la o cultură ce nu
se încheie).
E drept că optimismul filozofului marginalizat (de
profitorii regimului de teroare ideologică) implica o amânare de un secol:
“N-am nici o îndoială că omenirea va ştii să se redreseze,
chiar dacă nu va reuşi în secolul XXI” (13). Edificată
prin dezvoltarea unilaterală a “logosului matematic” şi prin rolul
hotărâtor acordat instituţiilor economico-financiare, Europa
“untului” era dispreţuită de la Păltiniş de Constantin
Noica, şi de la Paris de Emil Cioran care scria că pasiuni joase îi
determină pe „abrutizații vremurilor noastre” să gândească
șablonard, refuzând „obiectivitatea” (14). Pentru Constantin Noica,
secolul XXI n-ar urma să fie foarte diferit de secolul XX, ceva
îndreptări fiind de aşteptat pentru secolul XXII. O părere cumva
similară exprimase si Theodor Cazaban. După autorul romanului Parages
(Paris, Gallimard. 1963), secolul XXI „sera antifascist et coquin”. Ceea ce s-a
văzut cu prisosinţă din inexplicabila întârziere a editării
operelor complete în cazul lui Noica și a lui Eliade (15). Dar, mai
ales din etichetarea nedreaptă a lui Noica, Eliade și Cioran
uzuală în mediul universitar post-comunist.
Se pare că prin 1978 Noica fusese ceva mai optimist,
fiindcă el este înregistrat spunând: “Cred că secolul XXI va fi unul
al regăsirii spiritualităţii, după ce secolul XIX a fost
unul al istorismului, iar secolul XX al ştiinţei” (16).
Însăși afirmaţia nietzscheniană că “Dumnezeu a murit”
mergea la Noica mână în mână cu presupunerea că spirtualitatea
poate dispărea, cum poate dispărea şi viaţa. Dar “Dumnezeu
n-a murit încă”, preciza Constantin Noica în camera sa
„microfonizată” din stațiunea Păltiniș (J.P., 1983, p.98).
Cu gândul la opera științifică a prietenului său devenit
„cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, Noica observase în 1975
că “sacralitatea e însăşi legea spiritului”. De aceea nu pot fi
închipuite culturi lipsite de componenta sacralității în sens larg:
„Acolo unde e profanitate, ca în marea cultură europeană din vest,
este în fapt o uitare a sacrului şi apoi o neîncetată căutare
şi tentativă de regăsire a lui pe căi derivate” (C. Noica).
Prietenului său Cioran, Noica îi scria pe 6 sept.
1980 că nutreşte speranţa unei „reinventări” a Europei.
Nepărăsind scepticismul său de toate zilele, amicul de la Paris
i-a replicat: “De loin, cette perspective est concevable; non de pres”. Apoi
plasează întregul aport noician la filozofia contemporană într-o
enclavă a Europei care a regăsit spiritualitatea abandonată de
cultura europeană din vest: “Vu d’ici, Păltinişul paraît la
derniere survivance de Paradis”. Probabil acel rai al perioadei “Criterionului”
din care-și trage seva filozofia trăiristă noiciană,
evocându-i lui Cioran două figuri memorabile (una a profesorului Nae
Ionescu, despre care prin anii şaizeci încă îi mai povestea lui
Virgil Ierunca ceasuri întregi, și cealaltă a filozofului Mircea
Vulcănescu), dar și răgazul vacanțelor petrecute în
împrejurimile Sibiului, nu departe de Păltiniș.
Gândul enclavei paradisiace în care Noica
“reinventează Europa” de dinainte de înstăpânirea “logosului
matematic” este scos în evidență de parizianul Cioran prin ideea
naeionesciană a „căderii în timp”. Căci desprindere din Rai ar
fi (metaforic vorbind) însăși exilarea lui Cioran din paradisul
României natale: “Je suis bien puni d’avoir voulu a tout prix m’en eloigner”
(Cioran către Noica, 22 dec. 1980).
Note și
considerații marginale:
- Constantin Noica, Încheiere la o cultură ce
nu se încheie, în “România literară” , an XX, 15 oct.1987, nr.
42, p.19.
- apud.Vintilă Horia, vezi înregistrarea video*,
Târg Gaudeamus, lansare vol.: Vintilă Horia, Contra naturam,
Criterion Publishing, 2010, https://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI .
- vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un
marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, pe hârtie
în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 282, 1-15 iunie 2014, pp. 23-25,
on-line https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ .
- vezi înregistrarea Isabelei Vasiliu-Scraba despre
Vintilă Horia, Domnița Ileana/ Maica Alexandra, Noica, Eliade,
Steinhaerdt, Părintele Arsenie Boca de la Universitatea „1 decembrie
1918” din Alba Iulia, https://www.youtube.com/watch?v=w0O_gLroSCk .
- vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui
Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișare ,
Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000; https://fr.scribd.com/doc/132110995/IsabelaVasiliuScrabaNaeMetafizica .
- vezi Fenomenologia spiritului de Hegel,
istorisită de C-tin Noica, Paris, Centre Roumain de Recherches,
1962, prefață Oct. Buhociu, carte apărută când
filozoful era schingiuit în pușcăria politică pentru ideile
din volumul publicat apoi în formă cenzurată în 1980: Noica, Povestiri
despre om. După o carte a lui Hegel (Fenomenologia spiritului),
Ed. Cartea românească, București, 1980.
- apud. Noica, iulie 1980; vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Pelerinaj la Păltinișul lui Noica, în rev. „Discobolul”,
Alba Iulia, august-sept.-oct. 2010, http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/ ; sau https://fr.scribd.com/doc/226457834/IsabelaVasiliuScrabaInculturaPaltinis .
- vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul
istoric întrupat de Mircea Eliade, în rev. “Conta”, Piatra Neamț,
Nr.10/2012, p.126-131, on-line https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-8noica-tabor/ sau https://fr.scribd.com/doc/200152049/IsabelaVScrabaNoicaEliadeArheu .
- vezi textul Urma paşilor lui Eliade, în
vol.: C. Noica, Istoricitate şi eternitate,1990, pp.242-244,
scris de Noica la moartea lui Mircea Eliade, cuprinzând afirmaţia
explicită că secolul XX, este un “veac care şi-a nesocotit
glasurile”. Se poate bănui aici o aluzie la permanenta blocare prin
minciuni a premiului Nobel care ar fi trebuit să-i numere în secolul
XX printre laureaţi pe românii Lucian Blaga şi Mircea Eliade.
Dar poate să fi fost şi o aluzie la complicitatea Occidentului
la „crucificarea” României –vezi vol. N. Baciu, Yalta și
crucificarea României -, care a dus la asasinarea lui Mircea
Vulcănescu şi a multor altor scriitori români în temniţele
generalului NKVD Boris Grumberg, alias Nicolschi/Nicolau, coordonator al
„experimentului Pitești” (a se vedea S. Rădulescu-Zoner, Poporul
Român antisemit? în rev. „Căminul Românesc” din Elveția, an
30, nr.2/ 117, iunie 2011) torționar aflat 12 ani în structurile de
vârf ale aparatului represiv fără ca numele lui să fie
menționat în Dicționarul de istorie a României, Ed.
Meronia, București, 2007, prefață de acad. Dinu
Giurăscu (vezi si Mircea Eliade, Teroarea istoriei şi
destinul României, în „Cuvântul Românesc”, anul IX, nr.99, iulie 1984,
precum și art. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și
brațul lung al Inchiziției comuniste, on-line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ).
- vezi C. Noica, Despre timp și treier, în
„România literară”, An IV, dec. 1970, inclus în vol.: Eminescu sau
gânduri despre omul deplin al culturii românești, Ed Eminescu,
1975, pp. 138-143.
- Așa cum singur o știa foarte bine, Noica
(prin scrierile sale) făcea parte din Scoala Trăiristă
inițiată de Nae Ionescu, vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, În
labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi:
Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu
și Vasile Băncilă, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000,
on-line https://fr.scribd.com/doc/153762785/IsabelaVasiliuScrabaNaeDiscipoli .
- p. 105 din manuscrisul pentru care Noica a făcut
șase ani de închisoare în regim de exterminare, manuscris dat spre
publicare la ESPLA în 1957 redactorului Zigu Ornea care l-a dat pe ascuns
Securității (vezi Noica în vizorul Securității, în
„Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005; precum și
Ion Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în „Ziua”, 7
aprilie 2007, precedat de articolul pe aceași temă scris de
Luciana Pop și publicat în „Ziua” din 31 martie 2007).
- reproducere a spuselor lui Noica în Jurnalul de la
Păltiniş, Ed.Cartea românească, 1983, p. 180.
- vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Două traduceri
trădătoare în cărțile lui Cioran, pe hârtie în
rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Anul XIII, 16-30iunie 2014, nr. 283/2014,
p.26, sau http://www.omniscop.ro/doua-traduceri-tradatoare-in-cartile-lui-cioran/ .
- vezi înregistrarea Isabelei Vasiliu-Scraba despre
Mircea Eliade și Părintele Arsenie Boca la Al III-lea Festival
„Mircea Eliade”, Pitești, 27 martie 2010 https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs .
- vezi Noica în Jurnalul de la Păltiniș,
Ed. C.R., 1983, p. 62. Despre redarea celor spuse de Noica în Jurnalul
de la Păltiniș am scris în art.: Isabela Vasiliu-Scraba, O
carte premiată sub șocul sperieturii cu termeni grecești,
pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Anul XIII, 16-31dec. 2014, pp.
19-20; URL https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciomostimpeternitate5-2/ .
*Această
inregistrare https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs a scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba postată de utilizatorul
„mirelvv” a fost -ca si alte conferințe înregistrate ale Isabelei
Vasiliu-Scraba-, în mod abuziv „legată” împreună cu înregistrări
video din alte surse, adăugate probabil ca un fel de „represalii
dictatoriale” pentru a aduce discursul meu pe linia gândirii „oficiale”,
prezentă în celelalte înregistrări adăugate. La o
superficială trecere în revistă a unor astfel de „securiste” grupaje
video (pe care greața provocată de asemenea abuzuri m-a împiedicat
să le văd, deși componența grupajelor este
înșirată pe coloana din dreapta), se remarcă mai multe tendințe:
(1) îngreunarea căutării după „Isabela Vasiliu-Scraba”, întrucât
lanțurile de înregistrări video mai oferă oricare alt video din
grupaj ; (2) prin unele dintre înregistrările adăugate de
inchiziția internetului se urmărește plasarea ( în preajma
puținelor mele conferințe publice) unor foști ideologi comuniști
(a căror neștiință într-ale filozofiei e compensată de
titlul de doctor in filozofie) care prezintă varianta prefabricată a
discursului de la care eu, gândind pe cont propriu, mă depărtez; (3)
alte înregistrări plasate cu de-a sila urmăsesc o anume sugestionare
subliminală: aceea că, abătându-mă de la gândirea
„oficială”, aș face politică „legionaroidă”, cum scria
într-un comentariu un profitor al regimului comunist și post-comunist
ascuns după pseudonim. In ultimul caz abuzurile cuplării forțate
a înregistărilor mele postate pe youtube urmează stilistica
anchetatorilor de genul torționarului Alexandru Nikolschi/ Nicolau/
Grumberg din închisorile comuniste care asociau cu de-a sila oameni apoi îi
schingiuiau să recunoască a fi complotat împreună într-o
formațiune politică indicată de ei, spre a confecționa
GRUPURI chiar din inși care nu avuseseră nimic in comun. Așa cum
nici eu nu am nimic in comun cu inregistrările adăugate „din
umbră” pe care nu le-am văzut si probabil nu le voi vedea, mai ales
forțată a o face prin astfel de practici securiste.