Cineva mă întreabă (mai curînd îmi dă un ultimatum) de ce nu răspund atacurilor apărute după ce am publicat citeva pagini de jurnal. Răspunsul cel mai bun este – d-aia! Vorbind serios, ar fi mai multe motive. Unul – nu prea urmăresc emisiunile tv, nu citesc ce apare online, pe site-uri, pe facebook, pe bloguri. E o meteahnă a bătrîneții. E de preferat dacă vrei să ai liniște. Nici timp nu prea am.
Ignorarea scandalurilor mă ajută să dorm bine și să-mi văd de scris. Tocmai finalizez un roman care sper să fie tipărit în iarna/primăvara 2016 și la care tot scriu de vreo 12 ani. Toate resursele mele (nici nu sunt multe, fizic vorbind) sunt concentrate pe acest proiect care este esențial pentru mine. Apoi, trebuie să spun, nu mă preocupă ce se spune despre mine, îmi pare rău. Atît timp cît ai adevărul tău, restul nu contează. E drept mai sunt prieteni care-mi semnalează diverse murdării și așa aflu, ca în acest caz. Ca tot omul, uneori mă mîhnesc, alteori mă bucur. Depinde cine mă înjură.
Alt motiv ar fi că nu cred că o discuție despre situația TVR – pe care o cunosc bine – interesează realmente opinia publică și că ea ar putea azi avea nivelul necesar. Nici că ar ajuta la salvarea ei. Orice intervenție în acest context ar fi o simplă răfuială de colțul străzii. Timpul va așeza aceste lucruri mai repede decît se crede, e inevitabil. Peisajul se schimbă cu repeziciune. E nevoie de un alt context. Abia acesta odată instalat se va putea discuta la rece ce a fost și ce nu a fost. Cum s-a prăbușit TVR și de ce ? Cine sunt responsabilii ? Dacă se putea face mai mult după 2012. Contextul actual se va schimba cam într-un an de zile. Pînă atunci orice controversă se face din vorbe goale, minciuni, atacuri, campanii, defăimări, ziceri și deziceri, bîrfe și calomnii. Așadar nimic serios, indiferent din ce parte ar veni replica.
Sigur mi-ar fi plăcut ca în fața acestui desant măcar unii dintre cei care mi-au telefonat sau scris în privat, să exprime și public aprecierile lor pentru curajul meu de a publica paginile de jurnal, pentru sinceritate etc. Oricum le mulțumesc. Cum sunt personalități publice cunoscute sunt convins că o vor face mai devreme sau mai tîrziu. Acela va fi și ceasul eventual cînd mă voi putea aventura într-o controversă pe tema TVR și a perioadei petrecute de mine acolo. Atunci voi fi și mai puțin singur pe acest front.
Un jurnal e un jurnal, nimic altceva și trebuie luat ca atare. E o descriere strictă a evenimentelor așa cum le-ai trăit într-o zi. Te poți înșela, impresiile tale sunt notate la cald și în timp se schimbă. Ești subiectiv, etc. Dar niște lucruri ar fi uitate altfel, dacă rămîn într-un jurnal constituie o memorie. Se întîmplă tot felul de lucruri memorabile, ele trebuie consemnate. În România dacă faci publice aceste consemnări ți se atrage atenția că încălci legea tăcerii, omerta, așa cum este practicată de sistem. E un păcat capital. Mi-am luat riscul să fiu un păcătos.Oricum nu fac și nu am făcut parte din ceea ce se numește sistem.
Într-un jurnal ce contează este ansamblul, viziunea autorului, nu un fragment de zece pagini. Adică la final, toate cele 600 de pagini pe care le-am strîns (între prima și ultima mea zi în TVR) vor fi citite dacă jurnalul va apărea în volum pe durata vieții mele sau după. Reacțiile vehemente, jignirile pe care le-am primit, delațiunile nu m-au descurajat. Am fost dezamăgit doar de 1-2 foști colaboratori pe care i-am ajutat mult și care acum mă terfelesc cu minciuni nerușinate. Probă de mare caracter.
Totuși – mi-am zis – punct ochit punct lovit. Dacă paginile de jurnal ar fi trecut neobservate ar fi fost un eșec. Jurnalul a fost preluat de mai multe publicații. Cîteva edituri s-au interesat de manuscris. Uite ce noroc că am parte de o procesiune de înfierare! Fac față, mulțumesc, nu-mi duceți grija! M-am antrenat în arhive citind tomuri de Scânteia din anii 40-50 ai secolului trecut.
În final o ultimă observație. Ca să ai o reacție ai nevoie ca perspectiva ta asupra evenimentelor să fie unitară, nu ruptă în bucăți. Trebuie ca lucrurile să aibă un sens. Să mă explic. Iau vorbele lui Mircea Dinescu din Evenimentul zilei ca exemplu. Un an și jumătate am fost criticat dur de jurnaliști, de diverși din TVR și de politicieni de vîrf (din Coaliție mai ales ) că l-am adus pe Dinescu, că i-am dat emisiuni și o groază de bani. N-a contat că Dinescu e…Dinescu, un personaj popular, ex-disident, că are experiență de televiziune. S-a scris, s-au dat declarații că l-aș fi adus în TVR pentru că era prietenul meu. Acum aflu chiar din declarația lui Dinescu ceva ce nu știam. Anume că nu a fost favorizat de mine, cum s-a colportat copios, ci marginalizat. Cum așa !? După două apariții, zice poetul, la „Vorbește liber” unde a vorbit mai direct, nu a mai fost invitat!!! Ca și cum eu hotăram invitații pentru acea emisiune!? Nu o făceam, Dinescu știe. Am luat-o ca pe o pildă de umor marca Dinescu. Ce replică să dau eu acum – de vreme ce în ziua demiterii mele m-a sunat în semn solidaritate și mi-a spus să mă pregătesc să reluăm „Tănase și Dinescu” la o televiziune. Am apreciat. Aveam nevoie de cuvinte de susținere. După spusele lui de ieri însă se pare că a fost prost tratat în TVR. E absurd. Totuși trebuie să înțeleg ce se întîmplă înainte de a da o replică.
Așa că amicul care m-a somat să răspund detractorilor mei trebuie să aștepte. Închei amintind poanta unui banc bun de altădată – Ni streliaite, tavarașci ! Eu sunt obligat să spun – Streliaite, daraghie druzia ! Trageți, dragi prieteni!
STELIAN TĂNASE
copyright www.stelian-tănase.ro
