În 2012, după alegerile care au urmat catastrofei incipientului stat de
drept românesc din vara nebuniei USL-iste am declarat la Digi 24 că am
senzaţia că retrăim anii 30 ai veacului trecut.
Mai nou, am impresia că sunt silit să-mi revizuiesc impresia. Părem a fi
în apropierea cumpenei dintre veacurile 5 şi 6. Când, după căderea
Imperiului Roman, o mânăstrire se considera bogată dacă poseda o sută
sau două de suluri. În răstimp de câteva decenii Occidentul a uitat tot
ce ar fi trebuit să păstreze cu sfinţenie în memorie din bagajul
cultural şi civilizatoriu al antichităţii. Aşa s-a scufundat în
barbarie.
Cu doar câteva secole înainte, marea bibliotecă din Alexandria ar fi
dispus, potrivit unor surse antice şi medievale, de aproximativ o
jumătate de milion de scrieri, suluri, manuscrise, cărţi religioase, de
magie, literare, nu în ultimul rând ebraice, greceşti şi egiptene! Din
ele evul mediu timpuriu ar fi putut extrage lecţii eterne, de felul
celor conţinute în povestea biblică a primei confruntări fratricide.
Elaborata exegeză la care, după Holocaust, Elie Wiesel a supus episodul
confruntării dintre Cain şi Abel, soldată cu uciderea unuia din fraţi, e
demnă de luare aminte. Captând tezaurul de înţelepciune al tradiţiilor
evreieşti, precum şi al hermeneuticii dascălului său, rabinul şi
profesorul Saul Liberman, un expert de vârf al Talmudului, Wiesel scoate
în evidenţă un aspect potenţial tulburător pentru mai toţi lectorii
superficiali ai scrierilor sacre.
Departe de a fi singurul vinovat pentru uciderea fratelui său, Cain îşi
împarte păcatul cu mai toate celelalte personaje. Făptaşul n-ar fi
săvârşit crima, poate, dacă Abel, fericit că i s-a primit cu plăcere
prinosul, ar fi dat dovadă de oarecare empatie şi ar fi aplanat furia
firească a fratelui său cu ofranda snobată de Creator, alinându-i
temerile şi invidia. Apoi, ciocnirea n-ar fi avut, poate, loc, dacă
părinţii s-ar fi preocupat de copii, i-ar fi educat cum trebuie, ar fi
stat de vorbă cu ei. În fine, nici providenţa nu iese bine din această
poveste. De ce i-a tratat, oare, inegal pe fraţi? De ce nu i-a avertizat
că violenţa nu este, nu poate fi soluţia?
Izvorâtă din invidie, din gelozie, din comoditate, laşitate şi
incomprehensiune mutuală, ca şi din absenţa empatiei şi comunicării, ura
fraternă din primul capitol al Genezei e paradigmatică. Îmi pare că
livrează ilustraţia şi explicaţiile cele mai potrivite pentru starea în
care se află, mai nou, societăţile deschise, în confruntarea lor cu
forţele extremismului ce-ncearcă să le desfiinţeze.
Nici măcar a identifica toate aceste forţe nu e un exerciţiu lesnicios,
aşa cum multora le vine greu să înţeleagă că nu doar ucigaşul e, de
regulă, vinovat de crimă, ci şi complicii săi voluntari sau involuntari,
cei recrutaţi din rândul celor ce l-ar fi putut împiedica să omoare,
dar au omis s-o facă. Discutăm cu asupra de măsură (şi totuşi, parcă,
insuficient) despre agresori, asasini şi terorişti. Despre Rusia lui
Putin, de pildă, şi modul în care Moscova şi-a pus definitiv pe butuci
propria democraţie defectă pentru a arunca apoi în aer dreptul
internaţional, atacând şi dezmembrând Ucraina. Ori despre terorismul de
epocă de piatră al statului islamic.
Dar abordând aceste subiecte fierbinţi, larg manipulate de varii
propagandişti răsăriteni întru gonflarea mişcărilor şi partidelor
populiste şi extremiste din vestul Europei, avem atâta grijă să punem
batista pe ţambal, ca să nu ni se reproşeze vreo incorectitudine
politică, încât ratăm esenţialul. Nu ne prea încumetăm, spre exemplu, să
identificăm explicit resursele stalinsto-fascisto-ortodoxiste ale
demersurilor putiniste. Sau ne codim să înfierăm genocidul comis asupra
creştinilor de către statul islamic. Dacă ne apucăm să criticăm nu doar
aspecte ale iudaismulului şi creştinismului, ci şi diverse laturi ale
islamului, ne trezim brusc confruntaţi cu acuza fatală de rasism şi
islamofobie. Ca şi cum ura ar dispărea dacă ne ferim s-o vedem!
Subit, firescul, de pildă înclinarea în faţa dreptului esenţial al
democraţiei liberale, care este libertatea de opinie şi de expresie, ori
faţă de martirii ei de la Charlie Hebdo apare ca un demers al urii
extremiste, anti-musulmane. La trei luni după decapitarea revistei de
către terorişti islamişti, aşa au catalogat sute de scriitori decizia
colegilor lor americani din PEN, de a acorda revistei satirice franceze
un premiu pentru curajul ei.
E, totuşi, aiuritor, ca nişte scriitori să protesteze astfel, practic,
împotriva asumării fără absurde rezerve a libertăţii de expresie.
Revoltat, pe bună dreptate, s-a arătat în consecinţă Salman Rushdie,
autorul mult hăituit de fanatici islamişti al Versetelor Satanice, al
cărui memorabil discurs a inaugurat ediţia actuală a Târgului de Carte
de la Frankfurt, prezenţa sa determinând Iranul fundamentalist să
boicoteze manifestarea. „Trăim în cel mai întunecat ev pe care-l
cunosc”, a declarat Rushdie, textual, şi într-un interviu acordat la
Paris lui David Chazan.
Din nefericire, dată fiind laşitatea, cecitatea, ura de sine şi
neghiobia sinucigaşă manifestate de mulţi din colegii săi occidentali,
scriitorul britanic de origine pakistaneză are, neîndoielnic, perfectă
dreptate. Nu ne ameninţă doar Cain şi invidia lui, invidia perdanţilor
la masa globalizării. Sunt patru, cavalerii apocalipsei. Acelaşi e şi
numărul riscurilor confuntând democraţiile actuale. Ne pun în pericol
libertatea nu doar putinismul, islamismul şi populismele occidentale
pretinzând a o apăra, când sunt, în fapt, expresia urii tot mai ample şi
iraţionale, ce macină tot mai intens şi centrul, odinioară
frecventabil, al spectrelor politice din societăţile deschise.
Ne pasc şi forme subtile de intoleranţă şi duşmănie liberticidă, ca
aparent utila, în fapt detestabila corectitudine politică, în numele
căreia, de pildă, universităţile americane au început să treacă la index
lungi liste de cărţi cu opinii „indezirabile”, ca şi cum ar fi scrieri
ultralicenţioase.
Bănuiesc că la Alexandria până şi cele din urmă ar fi avut drept „de
bibliotecă”, dacă nu de cetate. Rămâne să descoperim doar cum putem
evacua ura din noi. Din ea.