Anti-Occident. Încotro ne îndreptăm?
01 octombrie 2015
- stire actualizata la ora 11:50, 01 octombrie 2015
Citește continuarea textului în Revista 22. http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Revista 22
Anti-Occident. Încotro ne îndreptăm?
de
Sebastian Lazaroiu
Consensul de la Snagov a generat o înțelegere tacită în mediul politic și instituțional din România pentru o atmosferă generală favorabilă Occidentului. Statul se pregătea pentru un lung efort de câștigare a încrederii SUA și a marilor puteri europene. Cine eram noi în anii ’90? O țară sub influența URSS, fostă membră a Tratatului de la Varșovia, controlată politic de eșaloanele inferioare ale PCR și ale fostei Securități, refractare la democratizare și liberalizare.
Românii au dat primul semnal prooccidental la alegerile din 1996, dar, spre sfârșitul mandatului lui Constantinescu, țara s-a cufundat într-o adâncă dezamăgire. Reformele dureroase impulsionate de FMI, precum și gestul statului român de a oferi spații de manevră militară NATO împotriva unei țări vecine au condus la recrudescența antioccidentalismului și nostalgiei comuniste, exprimată în scorul defunctului C.V. Tudor la prezidențialele din 2000.
PDSR a izolat „curentul PRM“ în perioada 2001-2004, când România a început negocierile pentru aderare și a devenit membră NATO, rupând definitiv legăturile ambigue cu vechii aliați de la Răsărit. Asta a însemnat începerea reformei profunde a serviciilor de informații. Atentatele de la 11 septembrie 2001 au reprezentat o fereastră de oportunitate pentru noi, întrucât americanii aveau nevoie de o poartă de acces rapid la înfierbântata zonă a Orientului Mijlociu, care finanța și organiza rețelele teroriste. România și-a dovedit repede loialitatea față de aliații militari, trimițând contingente importante în teatrele de operațiuni din Afganistan și Irak.
Elita politică a dat primele semne de ezitare îndată ce occidentalii au devenit preocupați de controlul și monitorizarea sistemului judiciar, instituționalizate în celebrul MCV. Adrian Năstase, prima dintre victimele la nivel înalt ale tăvălugului anticorupție, a reușit să insufle în propriul partid aversiunea față de aceste schimbări. Cele două suspendări ale președintelui în funcție, din perioada 2007-2012, au fost expresia politică pură a nemulțumirii politicienilor față de noile raporturi între partide și justiție.
Entuziasmul românilor s-a menținut la cote înalte după aderarea la UE, în principal pe două filiere – libera circulație (care a și produs un exod masiv spre Occident) și fondurile europene nerambursabile (care au dinamizat o economie rahitică, fără motoare puternice de dezvoltare). De aici și legitimitatea paternalistă a Occidentului, invocată adesea de unii politicieni și lideri de opinie în apologetica reformelor și consolidării independenței justiției. În plus, au mai existat și garanțiile de securitate date de NATO, apreciate de un popor care a trăit de secole în nesiguranță.
Atmosfera a început să se deterioreze odată cu criza economică mondială, reflectată la noi ca o manevră a marilor puteri economice de a-și acoperi lăcomia pe seama periferiei. Prezența FMI și a Comisiei Europene în eforturile de stabilizare bugetară din 2010-2012 a întărit curentul naționalist și antioccidental. El a ieșit la iveală cu toată forța în vara lui 2012, o veritabilă confruntare între Occident și forțele politice conservatoare, deranjate de puterea pe care o căpătaseră serviciile și magistrații, sub protecția Vestului.
Discursul USL, cu accente naționaliste și eurosceptice, împotriva „justiției părtinitoare“ și-a diminuat efectele, pe măsură ce afaceriști și politicieni controversați au luat calea închisorii și a căzut în ridicol, odată ce apropiați ai fostului președinte Traian Băsescu au intrat în vizorul procurorilor. Acesta a fost momentul în care DNA a devenit vedeta topului de popularitate a instituțiilor.
La nivel colectiv, sentimentele rezervate față de Occident nu s-au diminuat, ci doar au intrat în fundal, răbufnind periodic, cum s-a întâmplat în timpul masivelor proteste împotriva exploatării de la Roșia Montana. Vânzarea pe sume mici a unor active către companii vestice, privatizări sau retrocedări dubioase au menținut impresia unui Occident cinic, care exploatează România sub paravanul unor binefaceri.
Criza refugiaților reprezintă un moment de cotitură pentru atitudinile eurosceptice și antioccidentale. Inabil gestionată la București de deținătorii puterii, criza a inflamat peste măsură antipatia față de Germania, în tentativa ei de a forța o solidaritate pragmatică. Scandalul „păcălirii testelor de noxe“ din industria auto germană induce neîncredere față de „morala occidentală“. La fel ca și acuzele de corupție de la ApaNova, care implică deopotrivă reprezentanți ai companiei franceze și aleși locali autohtoni, pe spinarea bucureștenilor.
Va profita de valul antioccidental această clasă politică timorată de iureșul instituțiilor de forță? Fără îndoială. Occidentul va fi portretizat ca prea puțin îndreptățit să apere sistemul judiciar și să sancționeze public corupția. Al doilea pas va fi reașezarea raporturilor între partide și instituțiile statului. Profită propaganda de la Kremlin de acest moment dificil în relațiile României cu Vestul? Nu doar că profită, dar îl și alimentează la foc continuu.
Ceea ce ar putea urma este o negociere între politicienii români și marile puteri europene a unei amnistii judiciare în schimbul revenirii la o atmosferă publică favorabilă Occidentului, astăzi prins în corzi și demonizat. Cum la fel de bine ar putea urma o abandonare informală a României (dar și a altor țări est-europene) în brațele vecinului de la Răsărit.
