Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la
Drăgănescu şi o profeţie
a Părintelui Arsenie Boca
Motto: “Pictura
sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor
transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta [pr.
Arsenie Boca] ai înţeles să faci o pictură transfigurată în
nuanţe clare şi deschise, paradisiace, pentru a sugera lumea
feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază
lumina raiului” (teolog Nichifor Crainic).
Biserica din satul
Drăgănescu se singularizează printr-o serie de întâmplări
pe care le-am putea numi de-a dreptul miraculoase. Un prim miracol a fost
că biserica a putut fi pictată de Părintele monah Arsenie Boca
(1910-1989), cel care prevăzuse încă dinainte de 1945 că
“şerpi veninoşi vor stăpâni România multă vreme”. El
însuşi a fost arestat de
“şerpii veninoşi” cam două săptămâni în vara anului
1945 (când stareţ înlocuitor la Sâmbăta i-a fost pr. Serafim
Popescu), apoi anchetat de Iosif Kaluşek (şef al
Securităţii din Braşov) în 1946 după o predică în care
spusese că “lupii vor fi sfâşiaţi de către oile atacate”,
în sensul că Păstorul îi va ajuta pe cei credincioşi (oile sale)
să scape de lupii atacatori. În 1948 acelaşi Iosif Kaluşek îl
arestează de Sf. Paşte vreo două luni spre a împiedica să
mai vină miile de oameni la Mânăstirea Brâncoveanu să-i asculte
predicile, fapt care l-a făcut pe Mitropolitul Nicolae Bălan
să-l mute de la Sâmbăta de Sus la Mânăstirea Prislop pe 22
noiembrie 1948.
Şi de la
Prislop, după ce refăcuse locurile găsite în paragină
şi construise o clopotniţă în stil athonit (cum avea să
construiască şi la Drăgănescu), din cauza multimii de
pelerini, protosinghelul Arsenie Boca este dus la Canalul Dunăre-Marea
Neagră de poliţia secretă având “majoritatea absolută a
cadrelor de conducere, a anchetatorilor, torţionarilor, directorilor de
închisori şi şefilor de lagăre formată din evrei”(Radu
Theodoru, România ca o pradă, Bucureşti, Ed. Lucman, 2005,
p.285). Ion Varlam observase că regimurile susţinute de teroarea
exercitată de o poliţie secretă sînt conspirative. De aici ar
decurge pseudoidentitatea oamenilor săi de frunte precum Teohari
Georgescu, Vasile Luca, Silviu Brucan, Paul Cornea, Leonte Răutu, Andrei
Oişteanu, Alexandru Nicolschi, etc. (I.Varlam, Pseudoromânia.
Conspirarea deconspirării, Ed.Vog, Bucureşti, 2004, p.66). Tot el
consemnează că în Regatul României s-a făcut pentru prima
dată procesul antisemitismului în 1945-1946, când evreii au obţinut
de la ocupanţii sovietici judecarea şi condamnarea tuturor acelora pe
care ei i-au desemnat ca vinovaţi. A doua oară procesul
antisemitismului a avut loc în Republica Populară Română între 1948
şi 1952, urmărindu-se în plin stalinism “culpabilizarea
colectivă a românilor”, ceea ce a servit ca pretext terorii prin care s-a
instalat totalitarismul comunist (v. I. Varlam, op. cit., p.454).
În anii cincizeci
Lucian Blaga depunea pe ascuns mărturie asupra vremurilor în care s-a
urmărit “distrugerea sistematică a spiritului care a luat trup
printre noi” (Luntrea lui Caron). În romanul său de sertar,
cel bătut în anchetele Securităţii la ceasul când trebuia
să primească Premiul Nobel scria că “dezmoşteniţii
pământului” îşi făcuseră loc pretutindeni (Lucian Blaga, Luntrea
lui Caron, 1990). Mărturia fostului său student, I.D. Sârbu,
închis fără vină vreme de opt ani, este mai limpede decât cea a
lui Blaga: “între 1945 şi 1960 în timp ce cărturarii noştri erau
daţi afară de peste tot (mulţi dintre ei duşi la Canal sau
Sighet) întreaga presă stalinistă, filozofia ocupanţilor,
agitaţia şi propaganda noii religii, teatrul, filmul, cadrele din
cultură, creierele din securitate fuseseră umplute până la refuz
de fiii neamului prin excelenţă victimă a fascismului” (I.D.
Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Ed. Scrisul
românesc, Craiova, p.99). După Ion Varlam, comandamentul efectiv al
aparatului de teroare şi diversiune, aflat la ordinea Kremlinului (Pseudoromânia,
2004, p.IX), ar fi aparţinut Secţiei ideologice a CC al PCR în care
până la mijlocul anilor optzeci “n-ar fi pătruns nici un etnic român”
(Pavel Câmpeanu, rev. “22”, Nr.9/2001).
Părintele
Arsenia Boca a fost închis din ianuarie
1951 până în martie 1952 în lagărul de muncă forţată
numit Canalul Morţii din cauza numărului nesfârşit de
deţinuţi fără vină ucişi acolo. În februarie 1951
Patriarhul Justinian Marina a încercat zadarnic a-l determina pe ministrul de
interne Teohari Georgescu/ Baruh Tescovici să-l eliberareze de la Canal pe
călugărul nevinovat (v.G. Enache, A. Petcu, Părintele Arsenie
Boca în atenţia poliţiei politice, Ed. Partener, Galaţi,
2009, p.47). Văzându-l scăpat cu viaţă după atâtea
persecuţii şi arestări, Patriarhul şi-a manifestat uimirea
şi admiraţia sa faţă de Părintele Arsenie Boca
spunând: “Nu ştiu ce-i cu omul acesta, că mereu e luat şi mereu
eliberat, şi de fiecare dată iese mai luminat” (Cărarea
împărăţiei, Deva, 2006, p.340).
Considerat de
mercenarii ocupantului sovietic drept “agent mistic”, calvarul
suferinţelor preotului (pus să ţină liturghia
dis-de-dimineaţă să nu ajungă oamenii la slujbă
şi nevoit să interzică pelerinajul credincioşilor
ortodocşi la Mânăstirea Prislop) a reînceput cu anchetarea de Rusalii
în 1953 (v.Noi mărturii despre Părintele Arsenie Boca, ingr.
de Ion Cişmileanu, Ed. Agaton, Făgăraş, 2005, p.33),
continuând după doi ani cu arestarea şi anchetele (8 declaraţii
smulse prin tortură) ce au durat mai mult de jumătate de an, din
septembrie 1955 până în aprilie 1956, ocazionate de arestarea celor 340 de
măicuţe de la Mânăstirea Vladimireşti de către 220 de
securişti conduşi de cpt. Eibenschutz si de generalul rus
Al.Nicolschi/Nicolau (v.G. Enache, A. Petcu, Monahismul ortodox şi
puterea comunistă, Galaţi, 2009, p.80-81).
După doi ani,
maiorul Kasza Josif, şeful Direcţiei Regionale a
Securităţii din Hunedora îi deschide preotului Arsenie Boca un nou
dosar de urmărire pe 12 ianuarie1958, pentru ca totul să culmineze cu
scoaterea abuzivă din preoţie în primăvara anului 1959, act
“reparat” la nouă ani de la moartea sa martirică din 28 noiembrie
1989. Despre stareţul Mânăstirii Brâncoveanu, rectorul Academiei
Teologice din Sibiu (licenţiat şi doctor al Universităţii
din Cernăuţi) avea să scrie că “Părintele Arsenie Boca
a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc, adică o
personalitate de o statură monahală cum n-a mai avut Biserica
noastră Ortodoxă Română” (pr. prof. dr.Dumitru Stăniloaie).
Cum altfel decât
miraculoasă poate fi aşadar considerată aprobarea din 1967 ca
pictura micii biserici de la Drăgănescu să fie executată de
zugravul Arsenie Boca, numit pe drept cuvânt “cel mai mare duhovnic din
Biserica ortodoxă românească a secolului XX”, în condiţiile în
care darul duhovnicesc l-a exercitat într-un climat extrem de ostil, într-o
permanentă hărţuire din partea Securităţii
înfiinţată în 1948 de Ana Pauker/Hanah Rabinsohn împreună cu
alţi agenţi N.K.V.D/K.G.B. Părintele Nicolae Streza observase în
volumul său de amintiri că nimeni nu va putea “contabiliza
numărul miilor de credincioşi care, căutându-l pe Părintele
Arsenie Boca, au bătut drumurile spre Sâmbăta de Sus, apoi spre
Prislop, spre Bucureşti, spre Drăgănescu, cu eforturi mari,
uneori cu teama de a nu-i face rău, fiind mereu supravegheat” (pr.N.
Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed.
Credinţa strămoşească, M-rea Petru Vodă, Neamţ,
2009, p.22).
Un alt fapt de
mirare este că pictura bisericii din satul Drăgănescu a apucat
să fie văzută de poetul mistic Nichifor Crainic (1889-1972),
şi el, ca şi Părintele Arsenie Boca, scăpat cu
viaţă din condiţiile de exterminare impuse după gratii
deţinuţilor de Securitatea condusă de generalul N.K.V.D. Boris
Grumberg, alias Al. Nicolschi/Nicolau. De la maica Zamfira aflăm de vizita
din 1971 a fostului academician epurat din înalta instituţie odată
distrugerea planificată a tot ce a însemnat până în 1948 valoare
culturală românească. Tot ea păstrează si publică
scrisoarea în care autorul Nostalgiei Paradisului comunica
Părintelui Arsenie Boca, în jurul căruia se născuse în anii
patruzeci “mişcarea religioasă de la Sâmbăta de Sus”(pr.N.
Streza, op. cit), bucuria avută la vederea picturii Bisericii
Drăgănescu, “pecetluindu-i” astfel valoarea (v. Monahia Zamfira
Constantinescu, Notă, în vol. Cărarea
Împărăţiei, ed.II-a, Deva, 2006, p.332-333, ediţia I-a,
1995).
Ascuns de
urmăritorii săi din armata sovietică, academicianul Nichifor
Crainic fusese adus de la Sibiu de preotul ieromonah Arsenie Boca şi
găzduit în vila Mitropolitului Nicolae Bălan (v. N. Crainic, Memorii,
vol.II, Bucureşti, 2002, p.37-40) în prima iarnă de ocupaţie
rusească a Regatului României. Se pare că Petru Groza ar fi
încuviinţat ascunderea fugarului în mânăstirea de la Sâmbăta de
Sus spunând că “omul acesta [poetul şi teologul Nichifor Crainic] trebuie
păstrat pentru neamul românesc” (v.Părintele Arsenie Boca, Despre
Cărarea împărăţiei, Deva, 2006, p.332). Pe când era
oaspete Părintelui Arsenie Boca, directorul revistei Gândirea s-a ocupat
de “verificarea traducerilor din primul volum al Filocaliei” (G. Enache,
Părintele Arsenie Boca în atenţia poliţiei politice, Ed.
Partener, Galaţi, 2009, p.62).
Iată ce-i
scria în 1971 teologul Nichifor Crainic fostului stareţ al Mânăstirii
Brâncoveanu care reînviase „cu viata si cu propăvăduirea sa duhul Filocaliei
în viaţa religioasă a poporului nostru” (Dumitru Stăniloaie, în
Prefaţa la vol.III al Filocaliei, Sibiu, 1947): „Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e
că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se
modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică
al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii
Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să
desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul
pe cei desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre.
Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe
zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le
ascultau la Sâmbăta de Sus. E o pictură nouă ca şi predica
de atunci. Nimic întunecat în această primăvară care
îmbracă cu plai înflorit bolţile bisericii. E o lumină de tonuri
deschise către lume, ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât
să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura Sfinţiei
Tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă
pe care o porţi în suflet” (Nichifor Crainic, 1971). Rândurile faimosului
teolog profesor, distins cu titlul Doctor honoris cauza al
Universităţii din Viena, tipărite de monahia Zamfira
Constantinescu în prima ediţie a Cărării
împărăţiei (Deva, 1995) au avut darul să pună o
oarecare stavilă celor care, invocând reguli pe care nu le-au înţeles
în spiritul lor, au căutat, fie să treacă pictura
Părintelui Arsenie Boca sub tăcere, cum s-a întâmplat la
sfinţirea oficială a Bisericii de la Drăgănescu pe 2 oct.
1983, fie să o denigreze pentru noutatea viziunii. Probabil din 1983
datează eseul Geneza picturii, găsit printre manuscrisele
rămase în chilia de la Sinaia, document revelator în ce priveşte
gândirea teologală a Părintelui Arsenie Boca (v.Biserica de la
Drăgănescu, “Capela Sixtină” a ortodoxiei româneşti,
Deva, 2005, p.15-19).
Ȋn 1950
Patriarhului Justinian Marina îi reuşise mutarea în cadrul Patriarhiei a
Comisiei de pictură bisericească de la Ministerul Cultelor, numit de
el “Securitatea popilor”. Probabil că fără această trecere
n-am fi avut azi nici frescele şi mozaicurile Olgăi Greceanu de la
Mânăstirea Antim, nici “predicile vii” (apud. Nichifor Crainic) pictate pe
zidurile bisericii de la Drăgănescu de faimosul preot ascutat de mii
de oameni la Mânăstirea Brâncoveanu şi apoi la M-rea Prislop.
Miraculoasă este
însăşi supravieţuirea monumentului de artă pe care-l
reprezintă micuţa biserică aflată la vreo 30 de km de
Bucureşti. E suficient să ne gândim că ea se află pe malul
lacului de la Mihăileşti, unde Mefisto şoptise tiranului (ca
spre sfârşitul Faustului goethean) să construiască un
port, neapărat în locul bisericii, si nu în altă parte.
Ceauşeştii voiau distrugerea Bisericii Părintelui cu o furie
nestăpânită. Ceea ce a dus în primăvara anului 1989 la
pălmuirea monahului Arsenie Boca în mijlocul bisericii în sfânta zi de Paşte.
Înverşunarea lor împotriva călugărului iconar care s-a opus cu
fermitate dărâmării Bisericii de la Drăgănescu nu s-a stins
până nu l-au condamnat la o moarte martirică (v. Isabela
Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un
adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Sâmbăta de Sus).
În categoria miraculosului intră
şi supravieţuirea picturii Bisericii executată de Părintele
Arsenie Boca în ultimii douăzeci de ani ai vieţii sale. Fiindcă
din interiorul Bisericii din Bălteni (Dâmboviţa) au dispărut
“figurile impunătoare ale sfinţilor” realizate pe cheltuiala şi
cu efortul Olgăi Greceanu în anii 1945 şi 1946 ajutată fiind de
Eduard Săulescu şi Theodora Cernat-Popp. În 1972 fresca a fost
refăcută de Olga Greceanu (v. prof. univ. dr. Adina Nanu, Olga
Greceanu, album editat în 2004 de Centrul de Cultură Palatele
Brâncoveneşti, p.49). Din păcate, pictura Bisericii din Bălteni
care prin “ritmul cumpănit al compoziţiei de o sobră şi
gravă armonie” îi păruse Adinei Nanu că “învăluie şi
linişteşte sufletul privitorului ca o rugăciune” n-avea să
scape decât într-o primă instanţă de furia destructivă a
dărâmătorilor de biserici specializaţi în terorizarea
populaţiei (nu numai) cu doctrina materialismului-dialectic. Frescele
Olgăi Greceanu pictate în Biserica din Bălteni n-au mai putut
supravieţui valului distrugător al inculturii sub aparenţe
bine-voitoare.
Pe 5 septembrie 2010, anul
centenarului naşterii Părintelui Arsenie Boca, un preot venise cu
soţia să vadă pictura Bisericii Drăgănescu. Eram
şi eu acolo, poate ajunsă în acea zi ca să nu ratez întâlnirea
cu soţia acelui preot. Fiindcă de la ea am aflat că trecerea
Părintelui Arsenie Boca era însoţită de atâta veneraţie
încât credincioşii îi atingeau pe furiş veşmintele. În ce-l
priveşte pe bătrânul preot care tot găsea defecte picturii
bisericii, văzându-l aşa de ostil, nu m-am putut reţine
să-i citez o spusă a Părintelui Arsenie Boca: “Să nu
pronunţaţi prea des numele meu că pe unii îi arde”. Asta pentru
că de la acel specialist în pictură bisericească aflasem
(fără să doresc acest lucru) nişte aşa-zise neajunsuri
ale picturii. Vezi Doamne, culorile vesmintelor nu corespundeau canoanelor,
şi nici feţele sfinţilor nu erau pe placul preotului venit din
Bucureşti, care tocmai îmi spusese că face parte din Comisia de
pictură bisericească a Patriarhiei. Noroc că în 1971 fostului
profesor de teologie la Universitatea din Chişinău şi din
Bucureşti aceeaşi pictură îi plăcuse.
Dacă Nichifor Crainic nu si-ar
fi exprimat în scris entuziasmul pentru scenele pictate în biserică de
Părintele Arsenie Boca, cine ştie dacă soarta lor n-ar fi fost
aceeaşi cu soarta frescelor Olgăi Greceanu care din 1992 au încetat
(cu acordul Comisiei de pictură bisericească a Patriarhiei) să
existe pe pereţii Bisericii din Bălteni (Dâmboviţa). Uimitoare
pare şi profeţia Părintelui Arsenie Boca prevăzând
ostilitatea oficială care se va prelungi şi după moartea sa. El
a spus: “Ierarhia B.O.R. îşi va face de lucru cu mine şi după
moartea mea” (pr. N. Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie
Boca, Ed. Credinţa strămoşască, 2009, p.223).
