Dimitrio
Locuri stranii în Bucegi
Autori:
Iuri Floroiu, Ionel Grama, Cristian Pompei
Lumea Misterelor
Locuri stranii în Bucegi
Autori:
Iuri Floroiu, Ionel Grama, Cristian Pompei
Galerie foto
-
-
-
In Lumea misterelor numărul 10, din 2004, în articolul Lumini
misterioase în Bucegi, ca şi în numărul 2 din 2005, în articolul
Buşteni, poarta marilor enigme, v-am relatat pe scurt cîteva aspecte din
istoria Caraimanului, a Sfinxului din Bucegi, dar şi despre o serie de
întîmplări trăite de membrii echipei noastre de investigaţie în timpul
cercetărilor pentru documentare. Am consemnat atunci şi discuţiile pe
care le-am purtat cu profesorii Constantin Tărbujaru şi Jean Alexandru
Băcioiu, care ne-au confirmat existenţa unor enigmatice centre
energetice în zonele respective.
Am citat atunci din Dacia preistorică, marea operă a lui Nicolae
Densuşianu, care spunea: „Inapoia populaţiunilor cunoscute în
antichitatea greco-romană sub numele de geţi şi daci se întinde o lungă
serie de mai multe mii de ani, o istorie înmormîntată a unor mari
evenimente, a căror importanţă a trecut departe peste orizontul acestei
ţări, istoria unei naţiuni geniale, puternice şi glorioase, care, cu
mult înainte de timpurile troiane, fondase cel dintîi imperiu vast al
lumei, întemeiase prima unitate de cultură în Europa şi pusese bazele
progresului moral şi material în Asia de apus şi în Africa de nord“.Tot
atunci însă, am amintit şi cuvintele Valentinei Gîrlea, femeia oarbă
care punea diagnostice atît de precise, încît medicii din Iaşi cu care
colabora au numit-o „tomograful viu”. Valentina nu a ajuns niciodată în
munţii Bucegi şi nu a văzut niciodată Sfinxul, dar ea ştia, din surse
inaccesibile nouă, muritorii de rînd, că: „(…) Acolo este trecutul
omenirii. Dar nu e vorba de omenirea cea de acum 2.000 de ani, ci de cea
cu mult mai de demult, demult, demult, tare mult înainte. (…) La
Sfinxul din Bucegi, care este apărătorul ţării noastre, vine un şuvoi
puternic de energie. Cînd această energie va slăbi, cineva va pătrunde
sub Bucegi şi va găsi înscrisurile şi semnele care ne vor arăta ce avem
de făcut în continuare“. Incercînd să dezlege toate aceste taine,
membrii echipei noastre au continuat cercetările în zonă, alte fenomene
inexplicabile adăugîndu-se celor cunoscute înainte. Vă prezentăm cîteva
dintre acestea, în speranţa că unii dintre cititorii Lumii misterelor
vor fi alături de noi şi ne vor ajuta să dezlegăm măcar o parte dintre
aceste enigme.
Şi totuşi...
Cu toate că noi
am mai relatat, în numerele anterioare ale revistei, despre unele locuri
încărcate cu diferite energii, multe lucruri nu s-au schimbat. In acele
locuri energiile se manifestă, chiar dacă locurile sînt vizitate la
diferite intervale de timp. De exemplu, pe 23 mai 2009, la Valea Albă,
în locul numit „La stîncă”, în prezenţa a patru persoane, la aparatul
digital (Canon A520, cu baterii alkaline LR6), se reseta ora, lucru
care, din punct de vedere tehnic, nu se poate fără a acţiona anumite
setări ale aparatului. După ce am părăsit zona, şi-a revenit. Aparatul,
Sony Dsc-H2, cu acumulatori de 2.800, nu a putut fi pornit, chiar dacă
i-am înlocuit acumulatorii cu unii noi. La 23 octombrie 2009, am plecat
spre cabana Gura Diham (circa 4,2 km de Buşteni) şi de acolo, pe drumul
forestier din stînga cabanei, care duce spre vechiul observator de urs.
După aproape 20 de minute de mers, pe partea stîngă am observat (eram cu
Steluţa Tudose, colega noastră) o piatră în formă de paralelipiped,
care semăna foarte bine cu una funerară. La circa şase metri mai sus, pe
pantă, era alta, care parcă indica o placă de mormînt (care, de obicei,
se pune la cap). Pînă aici nimic interesant. Ne-am oprit lîngă ea la
ora 13.25 şi nu am reuşit să facem decît două fotografii, deoarece toţi
acumulatorii (opt la număr) s-au descărcat, inclusiv bateria
telefonului, încărcat în seara dinaintea plecării, adică pe 22.10.2009.
Şi asta într-o fracţiune de secundă. Piatra are 330 cm lungime, 120
lăţime şi
66 grosime. La ora 13.34 am plecat şi, după circa cinci minute, acumulatorii funcţionau normal. Mai mult, atît noi, cît şi Steluţa am simţit că parcă ceva sau cineva ne golea de energie, ea avînd ameţeli, pierderi de echilibru, chiar o apăsare pe piept timp de o oră, după care şi-a revenit. Parcă ne aflam într-o capsulă ce se învîrtea cu noi. La ora 13.37 am ajuns la un pîlc de copaci, în interiorul cărora se aflau „pietrele calde”, vreo şapte-opt la număr, dintre care numai una era rece. Deşi pe drum adia un vînticel destul de rece, în interiorul pîlcului (format din brazi, molizi şi fagi) adia un vînt foarte cald. Ne-am mirat foarte tare, dar, cînd ne-am uitat mai bine, într-o parte a pîlcului se afla o piramidă de pămînt de circa
1,5-1,8 m înălţime, cu diametrul de circa trei-patru metri. Acest lucru se întîmplă numai aici, deşi zona este plină de asemenea pîlcuri. In urma celor simţite, văzute şi trăite cu o săptămînă în urmă, am decis să formăm o echipă mai numeroasă şi să mergem în acelaşi loc, unde am găsit o stîncă ciudată. Echipa a fost formată din şapte oameni, unii „pregătiţi” din punct de vedere al unor fenomene, alţii cîrcotaşi, care nu cred pînă nu văd sau sînt sceptici: Steluţa Tudose, Iuri Floroiu, doi prieteni ai Steluţei, Radu şi soţia, doi prieteni ai lui Iuri, Horia şi Luminiţa Ionescu, şi Cristian Pompei. Sîmbătă, 30 octombrie 2009, pe un frig cumplit, cu vînt tăios şi burniţă, pe la ora 11.30, am plecat spre locul indicat. După ce am parcurs cei aproximativ şase kilometri (ce bun era minicarul pentru măcar o parte din drum), am ajuns. In cîteva minute, ne-am pregătit echipamentul şi am purces la studiu. Cum ne-am apropiat de piatră, acumulatorii din aparat, după trei fotografii, au căzut, la fel ca şi bateria de mobil. Acelaşi lucru li s-a întîmplat şi celorlalţi. Bineînţeles, toate aparatele şi-au revenit după ce ne-am îndepărtat de piatră. Am scos busola şi am aşezat-o pe piatră, constatînd că este orientată perfect spre cele patru puncte cardinale, cu laturile mici ale dreptunghiului spre N şi S. Am urcat spre cealaltă bucată, care părea a fi monumentul de la capătul pietrei (aflată la circa şase metri de piatra mare). Acolo perturbaţiile nu au avut loc, dar aparatul lui Radu, aflat la gît şi deschis, s-a declanşat singur, făcînd o fotografie cu bliţul, deşi acesta nu era activat. Ulterior, am constatat că poza, deşi era făcută din lateralul pietrei de „căpătîi”, reprezenta piatra încadrată perfect, ca şi cum ar fi fost făcută din faţă. De jos, curioasă, dna Luminiţa şi-a pus mobilul pe piatra mare şi ne-a strigat că acolo nu are semnal. Cum a luat mobilul de pe piatră, semnalul a revenit. Acelaşi lucru l-am constatat şi la formaţia de pietre de mai sus. Ele sînt aşezate într-o formă ciudată şi par a fi turnate, avînd forme perfect regulate, pe care le găsim numai în geometrie (cub, paralelipiped, semicerc, trapez, tetraedru). Toată zona este înconjurată parcă de un zid. Oare a fost o aşezare, un templu, o cetate? Deocamdată nu ştim. Acumulatorul camerei lui Iuri a scăzut în cîteva minute (deşi a filmat maximum şapte minute) de la 700 la 612 minute. A doua zi, el ne-a spus că soţia lui Horia, Luminiţa, a avut aceleaşi simptome ca şi Steluţa anterior, adică i-a fost rău şi a avut o stare continuă de disconfort, fiind singura dintre femei care a atins piatra. Oare ce se întîmplă?
66 grosime. La ora 13.34 am plecat şi, după circa cinci minute, acumulatorii funcţionau normal. Mai mult, atît noi, cît şi Steluţa am simţit că parcă ceva sau cineva ne golea de energie, ea avînd ameţeli, pierderi de echilibru, chiar o apăsare pe piept timp de o oră, după care şi-a revenit. Parcă ne aflam într-o capsulă ce se învîrtea cu noi. La ora 13.37 am ajuns la un pîlc de copaci, în interiorul cărora se aflau „pietrele calde”, vreo şapte-opt la număr, dintre care numai una era rece. Deşi pe drum adia un vînticel destul de rece, în interiorul pîlcului (format din brazi, molizi şi fagi) adia un vînt foarte cald. Ne-am mirat foarte tare, dar, cînd ne-am uitat mai bine, într-o parte a pîlcului se afla o piramidă de pămînt de circa
1,5-1,8 m înălţime, cu diametrul de circa trei-patru metri. Acest lucru se întîmplă numai aici, deşi zona este plină de asemenea pîlcuri. In urma celor simţite, văzute şi trăite cu o săptămînă în urmă, am decis să formăm o echipă mai numeroasă şi să mergem în acelaşi loc, unde am găsit o stîncă ciudată. Echipa a fost formată din şapte oameni, unii „pregătiţi” din punct de vedere al unor fenomene, alţii cîrcotaşi, care nu cred pînă nu văd sau sînt sceptici: Steluţa Tudose, Iuri Floroiu, doi prieteni ai Steluţei, Radu şi soţia, doi prieteni ai lui Iuri, Horia şi Luminiţa Ionescu, şi Cristian Pompei. Sîmbătă, 30 octombrie 2009, pe un frig cumplit, cu vînt tăios şi burniţă, pe la ora 11.30, am plecat spre locul indicat. După ce am parcurs cei aproximativ şase kilometri (ce bun era minicarul pentru măcar o parte din drum), am ajuns. In cîteva minute, ne-am pregătit echipamentul şi am purces la studiu. Cum ne-am apropiat de piatră, acumulatorii din aparat, după trei fotografii, au căzut, la fel ca şi bateria de mobil. Acelaşi lucru li s-a întîmplat şi celorlalţi. Bineînţeles, toate aparatele şi-au revenit după ce ne-am îndepărtat de piatră. Am scos busola şi am aşezat-o pe piatră, constatînd că este orientată perfect spre cele patru puncte cardinale, cu laturile mici ale dreptunghiului spre N şi S. Am urcat spre cealaltă bucată, care părea a fi monumentul de la capătul pietrei (aflată la circa şase metri de piatra mare). Acolo perturbaţiile nu au avut loc, dar aparatul lui Radu, aflat la gît şi deschis, s-a declanşat singur, făcînd o fotografie cu bliţul, deşi acesta nu era activat. Ulterior, am constatat că poza, deşi era făcută din lateralul pietrei de „căpătîi”, reprezenta piatra încadrată perfect, ca şi cum ar fi fost făcută din faţă. De jos, curioasă, dna Luminiţa şi-a pus mobilul pe piatra mare şi ne-a strigat că acolo nu are semnal. Cum a luat mobilul de pe piatră, semnalul a revenit. Acelaşi lucru l-am constatat şi la formaţia de pietre de mai sus. Ele sînt aşezate într-o formă ciudată şi par a fi turnate, avînd forme perfect regulate, pe care le găsim numai în geometrie (cub, paralelipiped, semicerc, trapez, tetraedru). Toată zona este înconjurată parcă de un zid. Oare a fost o aşezare, un templu, o cetate? Deocamdată nu ştim. Acumulatorul camerei lui Iuri a scăzut în cîteva minute (deşi a filmat maximum şapte minute) de la 700 la 612 minute. A doua zi, el ne-a spus că soţia lui Horia, Luminiţa, a avut aceleaşi simptome ca şi Steluţa anterior, adică i-a fost rău şi a avut o stare continuă de disconfort, fiind singura dintre femei care a atins piatra. Oare ce se întîmplă?
Intrebările continuă
La întoarcere, în interiorul unui pîlc de copaci, am descoperit o piramidă din pămînt, avînd circa doi metri înălţime şi diametrul de 3,5-4 metri. Temperatura din această zonă este simţitor mai ridicată, iar cele cîteva pietre din jurul piramidei sînt calde. Din cauza umidităţii strînsesem camera video, dar am făcut totuşi cîteva fotografii. Una dintre acestea este tulburătoare. In dreapta piramidei pe care s-a căţărat Radu este perfect vizibilă o apariţie fantomatică. Bineînţeles, ca şi alte forme energetice pe care le-am mai fotografiat, şi aceasta a fost sesizată doar după descărcarea fişierelor în computer, apărînd doar într-o singură imagine. Este exclusă deci o defecţiune a aparatului sau vreo pată apărută pe lentilă…
Pentru a completa documentarul nostru, am revenit în Bucegi şi, într-o zi de primăvară, ne-am luat inima în dinţi şi, cît se poate de bine echipaţi, am urcat din nou pe munte. Ca de obicei, ne-am verificat acumulatorii. Cel al camerei video folosite indica 479 de minute disponibile, iar Cristian avea trei perechi de acumulatori pentru aparatul foto. Primul obiectiv: Capul de dinozaur, despre care, din povestirile locale, am aflat istorii interesante. Se spune că ciobanii şi proprietarii de vite sau cai evită să treacă pe lîngă stîncă, deoarece aceasta îşi cere jertfa şi, mai devreme sau mai tîrziu, vor pierde un animal. Poveste sau nu, ceva se întîmplă! Cristian a rămas fără acumulatorii foto, iar cel video a scăzut vertiginios. Mai mult, în mod anormal şi pentru prima oară de cînd o foloseam, motorul camerei parcă avea sincope în funcţionare. Este clar că anomaliile geotelurice sînt deosebit de puternice şi că pot afecta, pe lîngă aparatură, şi sistemele vii. Aceasta poate fi cauza reală a apariţiei miturilor despre jertfele cerute de uriaşul dinozaur pietrificat, a cărui privire parcă ne urmăreşte. Ninsoarea este tot mai deasă, însă niciun fulg de zăpadă nu se depune în ochiul fiarei. Oare de ce?
Inaintînd cu greu, am ajuns la stîncile piticilor, unde tot legendele spun că există nişte porţi spre o lume feerică, în care sălăşluiesc spiritele pădurii. Piticii, milenarii paznici ai acestor intrări, îi determină să plece pe toţi cei veniţi cu gînduri ascunse. Peisajul este fantastic, noi ne simţim excelent, iar oboseala urcuşului ne-a dispărut ca prin farmec. Chiar şi aparatele se simt bine. Incredibil, dar acumulatorul de la cameră, deşi a fost intens solicitat, s-a încărcat şi ne indică 482 de minute disponibile, o valoare mai mare chiar decît la începutul expediţiei! Busola… îşi face de cap şi creează o frumoasă bulă. Coincidenţă?
Plecăm mai departe şi găsim şi filmăm o altă stîncă, în jurul căreia se manifestă aceleaşi curioase şi deja obişnuite perturbări de cîmp electromagnetic, pe care nimeni nu a reuşit încă să le explice. Şi aici remarcăm acea zonă bine delimitată în care zăpada refuză să se aşeze…
Sînt multe întrebări. Sîntem capabili să descifrăm aceste mesaje? Am ajuns oare la acel nivel de cunoaştere, de elevare spirituală care să ne permită descifrarea acestor taine, ce ne conduc, poate, spre informaţia primordială a creaţiei, spre scînteia divină? Vom încerca, iar dacă vom reuşi, veţi şti şi dumneavoastră…
