Mircea Morariu: Nu cancanurile despre Udrea sunt muniţia anti-Băsescu
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Mircea Morariu Mircea Morariu
Adriana Săftoiu şi pragmatismul lui Traian Băsescu (I)
26 mai 2015, 12:49
Citesc mai târziu
download pdf
print article
Articol
Comentarii 13
citeste totul despre:
adriana saftoiu cronica de cotroceni elena udrea traian basescu
dezvaluiri saftoiu basescu intelectuali basescu
0 (8 voturi)
0
share
0
inShare
116
Live
Aboneaza-te la newsletter
Abonare
Adriana Săftoiu şi pragmatismul lui Traian Băsescu (I)
Traian Băsescu i-a decorat în 2014 pe scriitorii Horia Roman Patapievici
- cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, în grad de Cavaler-, şi
Gabriel Liiceanu - Ordinul Naţional „Steaua României”, în grad de Ofiţer
„Cronică de Cotroceni” a Adrianei Săftoiu e o carte despre care nu doar
„toată lumea vorbeşte”, ci şi una despre care mai toată lumea scrie. La
ziar, pe blog, pe facebook. Pe facebook am scris şi eu încă duminică
dimineaţă când am intrat în posesia volumului şi am început să îl
parcurg.
De acelasi autor
În aşteptarea Galei UNITER
Vlad Georgescu - Povestea unei disidenţe
Limitele răbdării
Conştient fiind că s-ar putea să exagerez, subliniind acest lucru, am
comparat Cronică de Cotroceni cu Orizonturile roşii ale lui Ion Mihai
Pacepa. Acum cred ceva mai puţin în justeţea comparaţiei mele. Despre
alte lucruri decât despre posibila comparaţie dintre memoriile Adrianei
Săftoiu şi cele ale lui fostului general de Securitate sunt însă absolut
convins la capătul lecturii cărţii şi despre ele aş dori să scriu în
însemnările mele de azi.
Nu sunt foarte sigur că toţi cei ce vorbesc sau scriu despre Cronică de
Cotroceni au şi citit-o deja cu adevărat. Mulţi dintre cei ce o condamnă
categoric pe fosta consilieră a lui Traian Băsescu pentru faptul că ar
fi încălcat grav regulile, nu ar fi respectat acel devoir de réserve
impus oricărui fost funcţionar de rang înalt, l-ar fi trădat pe fostul
ei şef, fapt ce ar trebui să îi neliniştească pe actualii ei camarazi şi
superiori din PNL dovedesc, prin ceea ce spun şi scriu, că nu au
făcut-o încă.
O parte, din păcate mult prea consistentă, dintre cei ce au citit cartea
şi se pronunţă azi asupra ei au făcut-o superficial, fără atenţie la
nuanţe, excesiv de preocupaţi de gestul pentru cancan şi de poveştile cu
şi despre Elena Udrea. Poveşti care, e drept, nu sunt deloc puţine. Şi
care, la o adică, pot să trădeze o oarecare gelozie a Adrianei Săftoiu
faţă de „blonda de la Cotroceni”. Nu neapărat şi nu exclusiv din bănuite
şi deocheate motive de alcov. Ci şi din raţiuni şi orgolii strict
profesionale fiindcă, aşa după cum rezultă din carte, şefa Cancelariei
prezidenţiale a fost consilierul favorit al preşedintelui. Singurul cu
care acesta pare a fi comunicat cu adevărat şi de ale cărui sfaturi a
ţinut cont, chiar şi după ce doamna Udrea a fost silită să părăsească
aparatul Administraţiei prezidenţiale.
În ceea ce mă priveşte, nu poveştile- cam prea numeroase şi prea
insistent relatate în carte- ale cărei protagonistă a fost Elena Udrea
m-au interesat cu adevărat. Nu în astfel de episoade de istorie minoră
s-ar găsi, după părerea mea, muniţia anti-Băsescu. Cea pe care, prin
volumul său, ar furniza-o Adriana Săftoiu celor despre care „băsiştii”
spun că ţin cu orice preţ să demoleze în totalitate cei zece ani de
mandat ai fostului preşedinte. O face el, Traian Băsescu singur, fără
ajutorul Adrianei Săftoiu prin comportamentul aberant, de zi cu zi, prin
declaraţiile sale în limbaj mahala, prin felul indecent în care
comentează în studiourile de televiziune, la telefon şi, mai ales, pe
facebook, actualitatea românească.
Porniri egoiste şi pragmatism
L-am votat pe Traian Băsescu încă din primul tur al alegerilor
prezidenţiale din 2004. Cam din aceleaşi raţiuni şi cu aceleaşi
sentimente cu care i-am dat votul cu patru ani mai devreme, în turul al
doilea, fostului preşedinte Ion Iliescu. În 2000 socoteam că ar fi o
primejdie de moarte să ajungă preşedinte Corneliu Vadim Tudor, în 2004
vedeam un rău imens în victoria aproape sigură a lui Adrian Năstase.
Altminteri, nu l-am plăcut deloc pe Traian Băsescu de-a lungul primului
său mandat, cu atât mai puţin în timpul celui de-a doilea. Prima
explicaţie a refuzului meu în raport şi cu omul, şi cu preşedintele
Traian Băsescu se găseşte într-un anume fel, formulată în cartea
Adrianei Săftoiu: „Impresia lui despre sine se transforma repede şi
ireversibil. Devenea prea satisfăcut de faptul că e Preşedinte. Reveneau
porniri egoiste, pe care acum şi le justifică afirmând că e bine
informat. Cu atât mai puţin un echilibru interior. Prea repede şi prea
nesăbuit a folosit puterea pe premisa: acum suntem pe val şi ni se
permite ”.
O premisă pe care, dacă ne amintim bine, s-au fundamentat şi multe
dintre acţiunile şi extravaganţele fostului preşedinte Emil
Constantinescu. Ne amintim că prin situatul pe val şi-a justificat dl.
Constantinescu decizia de a-l coopta în aparatul de la Cotroceni pe fiul
doamnei Zoe Petre, Dan Petre. Cu Emil Constantinescu Traian Băsescu s-a
situat în permanenţă într-o relaţie antagonică, mult mai reală şi mai
de substanţă decât cea pe care o afişa faţă de Ion Iliescu. Pe dl.
Constantinescu, dl. Băsescu îl urăşte visceral. Îl dispreţuieşte profund
şi nu s-ar putea spune că dl. Constantinescu i-ar fi rămas în vreun fel
dator la acest capitol.
În schimb, despre dl. Iliescu, Traian Băsescu a vorbit de rău exclusiv
din motive de imagine. Din pragmatism. Doar pentru că şi-a dat seama că
asta e pe placul celor autentic de dreapta. Pe placul intelectualilor pe
care Traian Băsescu i-a descoperit relativ târziu, doar după primul an
de mandat. Pe care nici nu i-a cultivat, nici nu i-a apreciat în chip
autentic vreodată. Doar i-a tolerat din interes şi nicidecum pentru că
ar fi pus prea mult preţ pe ei. Şi aceasta fiindcă, cum iarăşi observă
bine Adriana Săftoiu, în agenda personală a lui Traian Băsescu „teatrul,
filmul, cartea ocupau un spaţiu modest”. Chestiune nu doar de
temperament, ci, în primul rând, de fire. Or, dl. Băsescu are o fire
printre ale cărei atribute nu figurează aplecarea spre meditaţie.
Dl. Băsescu nici nu are timp, nici nu vrea să mediteze. D-lui
Băsescu îi place acţiunea. El scoate mai întâi revolverul, te împuşcă şi
nu prea se sinchiseşte să se lămurească dacă chiar trebuia să o facă.
„Intelectualii băsişti”- sintagma le aparţine, ne place sau nu ne place
pseudo-jurnaliştilor de la Antenele felixiene şi acestora trebuie să le
plătim cuvenitele drepturi de autor- au căzut în capcană. Nu din vina
ori din voinţa lui Traian Băsescu. Ci pe socoteală proprie. D-lui
Băsescu i-a păsat prea puţin şi de dl. Liiceanu, şi de dl. Patapievici,
şi de Mircea Mihăieş. Ce gândea şi cum se comporta cu Teodor Baconsky
sau cu Cristian Preda aflăm din cartea d-nei Săftoiu.
„Cred că, în relaţia cu intelectualii, cei care au greşit au fost
aceştia. Şi nu invers. Nu Preşedintele a fost de vină că au primit
eticheta de băsişti, ci chiar ei, printr-o admiraţie necritică. Pentru
Traian Băsescu, relaţia cu elitele a apărut mai degrabă dintr-o
necesitate impusă de evenimente, şi nu dintr-o nevoie personală. Până la
final, cred mai degrabă că evoluţia relaţiei cu aceştia nu a făcut
decât să îi confirme opinia: simpatici, dar ineficienţi.
Băsescu-marinarul judeca lucrurile pragmatic, iar pragmatismul lui nu
permitea o emoţie romantică, spontană, nu accepta slăbiciuni de
percepţie şi interpretare, confesiuni riscante sau manifestări
vulnerabile, la un pahar de vorbă” - Adriana Săftoiu
Dar nu neapărat felul în care Traian Băsescu s-a comportat cu
intelectualii m-a făcut să nu îl plac defel pe fostul preşedinte. Ci
modalitatea în care din pragmatism şi din „nevoie personală” a tratat
acesta o problemă fundamentală pentru România: condamnarea comunismului.
Am intuit încă de la început că ceea ce a făcut Traian Băsescu în
decembrie 2006 a fost cam à contre coeur. Nici nu se putea să fie
altfel. Fusese o mică rotiţă a sistemului comunist şi fusese recompensat
pentru aceasta. Nu oricine avea, în decembrie 1989, 1 milion de lei la
CEC, aşa după cu dl. Băsescu a declarat-o adesea, mai întâi într-o
emisiune a lui Marius Tucă. Pe urmă, văzând că după citirea Raportului
Comisiei Tismăneanu nu se întâmplă nimic palpabil, că foştii înalţi
funcţionari comunişti, foştii securişti, foştii torţionari îşi văd mai
departe liniştiţi de afacerile lor sau îşi aşteaptă în tihnă pensiile,
am avut sentimentul că Traian Băsescu ne-a tras o mare cacealma.
Dar despre aceasta într-un comentariu viitor.
Citeste mai mult:
adev.ro/noydk1
Traian Băsescu i-a
decorat în 2014 pe scriitorii Horia Roman Patapievici - cu Ordinul
Naţional „Serviciul Credincios”, în grad de Cavaler-, şi Gabriel
Liiceanu - Ordinul Naţional „Steaua României”, în grad de Ofiţer
Citeste mai mult:
adev.ro/noydk1
Mircea Morariu Mircea Morariu
Adriana Săftoiu şi pragmatismul lui Traian Băsescu (I)
26 mai 2015, 12:49
Citesc mai târziu
download pdf
print article
Articol
Comentarii 13
citeste totul despre:
adriana saftoiu cronica de cotroceni elena udrea traian basescu
dezvaluiri saftoiu basescu intelectuali basescu
0 (8 voturi)
0
share
0
inShare
116
Live
Aboneaza-te la newsletter
Abonare
Adriana Săftoiu şi pragmatismul lui Traian Băsescu (I)
Traian Băsescu i-a decorat în 2014 pe scriitorii Horia Roman Patapievici
- cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, în grad de Cavaler-, şi
Gabriel Liiceanu - Ordinul Naţional „Steaua României”, în grad de Ofiţer
„Cronică de Cotroceni” a Adrianei Săftoiu e o carte despre care nu doar
„toată lumea vorbeşte”, ci şi una despre care mai toată lumea scrie. La
ziar, pe blog, pe facebook. Pe facebook am scris şi eu încă duminică
dimineaţă când am intrat în posesia volumului şi am început să îl
parcurg.
De acelasi autor
În aşteptarea Galei UNITER
Vlad Georgescu - Povestea unei disidenţe
Limitele răbdării
Conştient fiind că s-ar putea să exagerez, subliniind acest lucru, am
comparat Cronică de Cotroceni cu Orizonturile roşii ale lui Ion Mihai
Pacepa. Acum cred ceva mai puţin în justeţea comparaţiei mele. Despre
alte lucruri decât despre posibila comparaţie dintre memoriile Adrianei
Săftoiu şi cele ale lui fostului general de Securitate sunt însă absolut
convins la capătul lecturii cărţii şi despre ele aş dori să scriu în
însemnările mele de azi.
Nu sunt foarte sigur că toţi cei ce vorbesc sau scriu despre Cronică de
Cotroceni au şi citit-o deja cu adevărat. Mulţi dintre cei ce o condamnă
categoric pe fosta consilieră a lui Traian Băsescu pentru faptul că ar
fi încălcat grav regulile, nu ar fi respectat acel devoir de réserve
impus oricărui fost funcţionar de rang înalt, l-ar fi trădat pe fostul
ei şef, fapt ce ar trebui să îi neliniştească pe actualii ei camarazi şi
superiori din PNL dovedesc, prin ceea ce spun şi scriu, că nu au
făcut-o încă.
O parte, din păcate mult prea consistentă, dintre cei ce au citit cartea
şi se pronunţă azi asupra ei au făcut-o superficial, fără atenţie la
nuanţe, excesiv de preocupaţi de gestul pentru cancan şi de poveştile cu
şi despre Elena Udrea. Poveşti care, e drept, nu sunt deloc puţine. Şi
care, la o adică, pot să trădeze o oarecare gelozie a Adrianei Săftoiu
faţă de „blonda de la Cotroceni”. Nu neapărat şi nu exclusiv din bănuite
şi deocheate motive de alcov. Ci şi din raţiuni şi orgolii strict
profesionale fiindcă, aşa după cum rezultă din carte, şefa Cancelariei
prezidenţiale a fost consilierul favorit al preşedintelui. Singurul cu
care acesta pare a fi comunicat cu adevărat şi de ale cărui sfaturi a
ţinut cont, chiar şi după ce doamna Udrea a fost silită să părăsească
aparatul Administraţiei prezidenţiale.
În ceea ce mă priveşte, nu poveştile- cam prea numeroase şi prea
insistent relatate în carte- ale cărei protagonistă a fost Elena Udrea
m-au interesat cu adevărat. Nu în astfel de episoade de istorie minoră
s-ar găsi, după părerea mea, muniţia anti-Băsescu. Cea pe care, prin
volumul său, ar furniza-o Adriana Săftoiu celor despre care „băsiştii”
spun că ţin cu orice preţ să demoleze în totalitate cei zece ani de
mandat ai fostului preşedinte. O face el, Traian Băsescu singur, fără
ajutorul Adrianei Săftoiu prin comportamentul aberant, de zi cu zi, prin
declaraţiile sale în limbaj mahala, prin felul indecent în care
comentează în studiourile de televiziune, la telefon şi, mai ales, pe
facebook, actualitatea românească.
Porniri egoiste şi pragmatism
L-am votat pe Traian Băsescu încă din primul tur al alegerilor
prezidenţiale din 2004. Cam din aceleaşi raţiuni şi cu aceleaşi
sentimente cu care i-am dat votul cu patru ani mai devreme, în turul al
doilea, fostului preşedinte Ion Iliescu. În 2000 socoteam că ar fi o
primejdie de moarte să ajungă preşedinte Corneliu Vadim Tudor, în 2004
vedeam un rău imens în victoria aproape sigură a lui Adrian Năstase.
Altminteri, nu l-am plăcut deloc pe Traian Băsescu de-a lungul primului
său mandat, cu atât mai puţin în timpul celui de-a doilea. Prima
explicaţie a refuzului meu în raport şi cu omul, şi cu preşedintele
Traian Băsescu se găseşte într-un anume fel, formulată în cartea
Adrianei Săftoiu: „Impresia lui despre sine se transforma repede şi
ireversibil. Devenea prea satisfăcut de faptul că e Preşedinte. Reveneau
porniri egoiste, pe care acum şi le justifică afirmând că e bine
informat. Cu atât mai puţin un echilibru interior. Prea repede şi prea
nesăbuit a folosit puterea pe premisa: acum suntem pe val şi ni se
permite ”.
O premisă pe care, dacă ne amintim bine, s-au fundamentat şi multe
dintre acţiunile şi extravaganţele fostului preşedinte Emil
Constantinescu. Ne amintim că prin situatul pe val şi-a justificat dl.
Constantinescu decizia de a-l coopta în aparatul de la Cotroceni pe fiul
doamnei Zoe Petre, Dan Petre. Cu Emil Constantinescu Traian Băsescu s-a
situat în permanenţă într-o relaţie antagonică, mult mai reală şi mai
de substanţă decât cea pe care o afişa faţă de Ion Iliescu. Pe dl.
Constantinescu, dl. Băsescu îl urăşte visceral. Îl dispreţuieşte profund
şi nu s-ar putea spune că dl. Constantinescu i-ar fi rămas în vreun fel
dator la acest capitol.
În schimb, despre dl. Iliescu, Traian Băsescu a vorbit de rău exclusiv
din motive de imagine. Din pragmatism. Doar pentru că şi-a dat seama că
asta e pe placul celor autentic de dreapta. Pe placul intelectualilor pe
care Traian Băsescu i-a descoperit relativ târziu, doar după primul an
de mandat. Pe care nici nu i-a cultivat, nici nu i-a apreciat în chip
autentic vreodată. Doar i-a tolerat din interes şi nicidecum pentru că
ar fi pus prea mult preţ pe ei. Şi aceasta fiindcă, cum iarăşi observă
bine Adriana Săftoiu, în agenda personală a lui Traian Băsescu „teatrul,
filmul, cartea ocupau un spaţiu modest”. Chestiune nu doar de
temperament, ci, în primul rând, de fire. Or, dl. Băsescu are o fire
printre ale cărei atribute nu figurează aplecarea spre meditaţie.
Dl. Băsescu nici nu are timp, nici nu vrea să mediteze. D-lui
Băsescu îi place acţiunea. El scoate mai întâi revolverul, te împuşcă şi
nu prea se sinchiseşte să se lămurească dacă chiar trebuia să o facă.
„Intelectualii băsişti”- sintagma le aparţine, ne place sau nu ne place
pseudo-jurnaliştilor de la Antenele felixiene şi acestora trebuie să le
plătim cuvenitele drepturi de autor- au căzut în capcană. Nu din vina
ori din voinţa lui Traian Băsescu. Ci pe socoteală proprie. D-lui
Băsescu i-a păsat prea puţin şi de dl. Liiceanu, şi de dl. Patapievici,
şi de Mircea Mihăieş. Ce gândea şi cum se comporta cu Teodor Baconsky
sau cu Cristian Preda aflăm din cartea d-nei Săftoiu.
„Cred că, în relaţia cu intelectualii, cei care au greşit au fost
aceştia. Şi nu invers. Nu Preşedintele a fost de vină că au primit
eticheta de băsişti, ci chiar ei, printr-o admiraţie necritică. Pentru
Traian Băsescu, relaţia cu elitele a apărut mai degrabă dintr-o
necesitate impusă de evenimente, şi nu dintr-o nevoie personală. Până la
final, cred mai degrabă că evoluţia relaţiei cu aceştia nu a făcut
decât să îi confirme opinia: simpatici, dar ineficienţi.
Băsescu-marinarul judeca lucrurile pragmatic, iar pragmatismul lui nu
permitea o emoţie romantică, spontană, nu accepta slăbiciuni de
percepţie şi interpretare, confesiuni riscante sau manifestări
vulnerabile, la un pahar de vorbă” - Adriana Săftoiu
Dar nu neapărat felul în care Traian Băsescu s-a comportat cu
intelectualii m-a făcut să nu îl plac defel pe fostul preşedinte. Ci
modalitatea în care din pragmatism şi din „nevoie personală” a tratat
acesta o problemă fundamentală pentru România: condamnarea comunismului.
Am intuit încă de la început că ceea ce a făcut Traian Băsescu în
decembrie 2006 a fost cam à contre coeur. Nici nu se putea să fie
altfel. Fusese o mică rotiţă a sistemului comunist şi fusese recompensat
pentru aceasta. Nu oricine avea, în decembrie 1989, 1 milion de lei la
CEC, aşa după cu dl. Băsescu a declarat-o adesea, mai întâi într-o
emisiune a lui Marius Tucă. Pe urmă, văzând că după citirea Raportului
Comisiei Tismăneanu nu se întâmplă nimic palpabil, că foştii înalţi
funcţionari comunişti, foştii securişti, foştii torţionari îşi văd mai
departe liniştiţi de afacerile lor sau îşi aşteaptă în tihnă pensiile,
am avut sentimentul că Traian Băsescu ne-a tras o mare cacealma.
Dar despre aceasta într-un comentariu viitor.
Citeste mai mult:
adev.ro/noydk1
Conştient fiind că s-ar putea să exagerez, subliniind acest lucru, am
comparat Cronică de Cotroceni cu Orizonturile roşii ale lui Ion Mihai
Pacepa. Acum cred ceva mai puţin în justeţea comparaţiei mele. Despre
alte lucruri decât despre posibila comparaţie dintre memoriile Adrianei
Săftoiu şi cele ale lui fostului general de Securitate sunt însă absolut
convins la capătul lecturii cărţii şi despre ele aş dori să scriu în
însemnările mele de azi.
Nu sunt foarte sigur că toţi cei ce vorbesc sau scriu despre Cronică de
Cotroceni au şi citit-o deja cu adevărat. Mulţi dintre cei ce o condamnă
categoric pe fosta consilieră a lui Traian Băsescu pentru faptul că ar
fi încălcat grav regulile, nu ar fi respectat acel devoir de réserve
impus oricărui fost funcţionar de rang înalt, l-ar fi trădat pe fostul
ei şef, fapt ce ar trebui să îi neliniştească pe actualii ei camarazi şi
superiori din PNL dovedesc, prin ceea ce spun şi scriu, că nu au
făcut-o încă.
O parte, din păcate mult prea consistentă, dintre cei ce au citit cartea
şi se pronunţă azi asupra ei au făcut-o superficial, fără atenţie la
nuanţe, excesiv de preocupaţi de gestul pentru cancan şi de poveştile cu
şi despre Elena Udrea. Poveşti care, e drept, nu sunt deloc puţine. Şi
care, la o adică, pot să trădeze o oarecare gelozie a Adrianei Săftoiu
faţă de „blonda de la Cotroceni”. Nu neapărat şi nu exclusiv din bănuite
şi deocheate motive de alcov. Ci şi din raţiuni şi orgolii strict
profesionale fiindcă, aşa după cum rezultă din carte, şefa Cancelariei
prezidenţiale a fost consilierul favorit al preşedintelui. Singurul cu
care acesta pare a fi comunicat cu adevărat şi de ale cărui sfaturi a
ţinut cont, chiar şi după ce doamna Udrea a fost silită să părăsească
aparatul Administraţiei prezidenţiale.
În ceea ce mă priveşte, nu poveştile- cam prea numeroase şi prea
insistent relatate în carte- ale cărei protagonistă a fost Elena Udrea
m-au interesat cu adevărat. Nu în astfel de episoade de istorie minoră
s-ar găsi, după părerea mea, muniţia anti-Băsescu. Cea pe care, prin
volumul său, ar furniza-o Adriana Săftoiu celor despre care „băsiştii”
spun că ţin cu orice preţ să demoleze în totalitate cei zece ani de
mandat ai fostului preşedinte. O face el, Traian Băsescu singur, fără
ajutorul Adrianei Săftoiu prin comportamentul aberant, de zi cu zi, prin
declaraţiile sale în limbaj mahala, prin felul indecent în care
comentează în studiourile de televiziune, la telefon şi, mai ales, pe
facebook, actualitatea românească.
Porniri egoiste şi pragmatism
L-am votat pe Traian Băsescu încă din primul tur al alegerilor
prezidenţiale din 2004. Cam din aceleaşi raţiuni şi cu aceleaşi
sentimente cu care i-am dat votul cu patru ani mai devreme, în turul al
doilea, fostului preşedinte Ion Iliescu. În 2000 socoteam că ar fi o
primejdie de moarte să ajungă preşedinte Corneliu Vadim Tudor, în 2004
vedeam un rău imens în victoria aproape sigură a lui Adrian Năstase.
Altminteri, nu l-am plăcut deloc pe Traian Băsescu de-a lungul primului
său mandat, cu atât mai puţin în timpul celui de-a doilea. Prima
explicaţie a refuzului meu în raport şi cu omul, şi cu preşedintele
Traian Băsescu se găseşte într-un anume fel, formulată în cartea
Adrianei Săftoiu: „Impresia lui despre sine se transforma repede şi
ireversibil. Devenea prea satisfăcut de faptul că e Preşedinte. Reveneau
porniri egoiste, pe care acum şi le justifică afirmând că e bine
informat. Cu atât mai puţin un echilibru interior. Prea repede şi prea
nesăbuit a folosit puterea pe premisa: acum suntem pe val şi ni se
permite ”.
O premisă pe care, dacă ne amintim bine, s-au fundamentat şi multe
dintre acţiunile şi extravaganţele fostului preşedinte Emil
Constantinescu. Ne amintim că prin situatul pe val şi-a justificat dl.
Constantinescu decizia de a-l coopta în aparatul de la Cotroceni pe fiul
doamnei Zoe Petre, Dan Petre. Cu Emil Constantinescu Traian Băsescu s-a
situat în permanenţă într-o relaţie antagonică, mult mai reală şi mai
de substanţă decât cea pe care o afişa faţă de Ion Iliescu. Pe dl.
Constantinescu, dl. Băsescu îl urăşte visceral. Îl dispreţuieşte profund
şi nu s-ar putea spune că dl. Constantinescu i-ar fi rămas în vreun fel
dator la acest capitol.
În schimb, despre dl. Iliescu, Traian Băsescu a vorbit de rău exclusiv
din motive de imagine. Din pragmatism. Doar pentru că şi-a dat seama că
asta e pe placul celor autentic de dreapta. Pe placul intelectualilor pe
care Traian Băsescu i-a descoperit relativ târziu, doar după primul an
de mandat. Pe care nici nu i-a cultivat, nici nu i-a apreciat în chip
autentic vreodată. Doar i-a tolerat din interes şi nicidecum pentru că
ar fi pus prea mult preţ pe ei. Şi aceasta fiindcă, cum iarăşi observă
bine Adriana Săftoiu, în agenda personală a lui Traian Băsescu „teatrul,
filmul, cartea ocupau un spaţiu modest”. Chestiune nu doar de
temperament, ci, în primul rând, de fire. Or, dl. Băsescu are o fire
printre ale cărei atribute nu figurează aplecarea spre meditaţie.
Dl. Băsescu nici nu are timp, nici nu vrea să mediteze. D-lui
Băsescu îi place acţiunea. El scoate mai întâi revolverul, te împuşcă şi
nu prea se sinchiseşte să se lămurească dacă chiar trebuia să o facă.
„Intelectualii băsişti”- sintagma le aparţine, ne place sau nu ne place
pseudo-jurnaliştilor de la Antenele felixiene şi acestora trebuie să le
plătim cuvenitele drepturi de autor- au căzut în capcană. Nu din vina
ori din voinţa lui Traian Băsescu. Ci pe socoteală proprie. D-lui
Băsescu i-a păsat prea puţin şi de dl. Liiceanu, şi de dl. Patapievici,
şi de Mircea Mihăieş. Ce gândea şi cum se comporta cu Teodor Baconsky
sau cu Cristian Preda aflăm din cartea d-nei Săftoiu.
„Cred că, în relaţia cu intelectualii, cei care au greşit au fost
aceştia. Şi nu invers. Nu Preşedintele a fost de vină că au primit
eticheta de băsişti, ci chiar ei, printr-o admiraţie necritică. Pentru
Traian Băsescu, relaţia cu elitele a apărut mai degrabă dintr-o
necesitate impusă de evenimente, şi nu dintr-o nevoie personală. Până la
final, cred mai degrabă că evoluţia relaţiei cu aceştia nu a făcut
decât să îi confirme opinia: simpatici, dar ineficienţi.
Băsescu-marinarul judeca lucrurile pragmatic, iar pragmatismul lui nu
permitea o emoţie romantică, spontană, nu accepta slăbiciuni de
percepţie şi interpretare, confesiuni riscante sau manifestări
vulnerabile, la un pahar de vorbă” - Adriana Săftoiu
Dar nu neapărat felul în care Traian Băsescu s-a comportat cu
intelectualii m-a făcut să nu îl plac defel pe fostul preşedinte. Ci
modalitatea în care din pragmatism şi din „nevoie personală” a tratat
acesta o problemă fundamentală pentru România: condamnarea comunismului.
Am intuit încă de la început că ceea ce a făcut Traian Băsescu în
decembrie 2006 a fost cam à contre coeur. Nici nu se putea să fie
altfel. Fusese o mică rotiţă a sistemului comunist şi fusese recompensat
pentru aceasta. Nu oricine avea, în decembrie 1989, 1 milion de lei la
CEC, aşa după cu dl. Băsescu a declarat-o adesea, mai întâi într-o
emisiune a lui Marius Tucă. Pe urmă, văzând că după citirea Raportului
Comisiei Tismăneanu nu se întâmplă nimic palpabil, că foştii înalţi
funcţionari comunişti, foştii securişti, foştii torţionari îşi văd mai
departe liniştiţi de afacerile lor sau îşi aşteaptă în tihnă pensiile,
am avut sentimentul că Traian Băsescu ne-a tras o mare cacealma.
Dar despre aceasta într-un comentariu viitor.
Citeste mai mult:
adev.ro/noydk1
Mircea Morariu Mircea Morariu
Adriana Săftoiu şi pragmatismul lui Traian Băsescu (I)
Citeste mai mult:
adev.ro/noydk1
Foto: Arhiva Facebook/Petru Bogatu
Femeia în roșu, cu fustă mini, de la Cotroceni 
