BUJOR NEDELCOVICI
Prozator, romancier, eseist, scenarist
Bujor
Nedelcovici s-a născut pe 16 martie 1936, la Bârlad, judeţul Vaslui,
fiul lui Grigore Nedelcovici, ofiţer, şi al Marcelei (născută Ţepeş).
Va absolvi Liceul „I.L.Caragiale" din Ploieşti (1953) şi
Facultatea de Ştiinţe Juridice a Universităţii din Bucureşti (1958).
Profesează avocatura la Baroul din Ploieşti (1959) pentru o
periodă scurtă, fiind exclus, deoarece tatăl său fusese arestat pe
considerente politice (fost membru al Partidului Liberal). Pentru
existenţă ocupă diferite poziţii: muncitor la întreprinderea de
Construcţii Hidroenergetice Bicaz (1959-1962), merceolog la Braşov
(1962-1965), economist la întreprinderea de Electricitate Bucureşti
(1965-1971). În anii următori se dedică scrisului, în 1982
având funcţiile de secretar al secţiei de proză a Asociaţiei
Scriitorilor din Bucureşti şi redactor-şef la „Almanahul literar".
Din anul 1987 alege calea exilului, trăiește la Paris, unde
continuă să scrie. Susține un ciclu de conferințe în Statele Unite și
publică în Canada (La Revue Cité Libre) eseul Întâlnirea cu secolul al
XXI-lea. Face parte din colegiul de redacție al revistei Esprit, unde
publică articole și eseuri. Trăieşte la Paris. Este căsătorit cu Carmen Lăzăroiu; au un băiat. Opera: (publicată în România)
„Ultimii” (roman, 1970) / „Fără vâsle” (roman, 1972) / „Noaptea”
(roman, 1974) / „Grădina Icoanei” (roman, 1977) / „Zile de nisip”
(roman, 1979) / „Somnul Vameșului” (roman, 1981) / „Îmblânzitorul de
lupi” (roman, 1991) / „Oratoriu pentru imprudență” (nuvele, 1992) /
„Noaptea de solstițiu” (piesă de teatru, 1992) / „Aici și acum”
(publicistică, 1996) / „Jurnal infidel. Ieșirea din exil 1992-1997,
jurnal de exil, 1998” / „Iarba zeilor” (nuvele, 1998) / „2+1” (teatru,
1999) / „Lectorul de imagini” (album de fotografii, 2006); (publicată în Franța) „Al doilea mesager” (roman, 1985) / „Le matin d'un miracle” (roman, 1993) / „Le provocateur” (2000). Ca scenarist realizează: „Întâlnirea” (1982) / „Somnul insulei” (1994) - în colaborare cu Mircea Veroiu.
După ce am citit cartea Eugen Fried,
de Annie Kriegel şi Stéphane Courtois în care au analizat cazul
"Tovarăşului Clement" în spatele căruia se ascundea Eugen Fried -
reprezentantul Kominternului care a condus Partidul Comunist Francez din
1931 pînă în 1943 -, am fost tentat să scriu un scurt eseu despre
oamenii din subterană, spionii, "les taupes" - cîrtiţele -, tehnicienii
în acţiuni subversive şi de subminare a pilonilor de rezistentă -
Statul, Libertatea şi Religia -, aventurierii revoluţiei comuniste,
ilegaliştii, specialiştii în simulare şi disimulare, cei care au
determinat izbucnirea unor evenimente istorice (revoluţii, lovituri de
stat, luptă anticolonială) şi care au rămas în umbră, ascunşi în
cavernele anonimatelor, fanaticii, credincioşii noii religii laice care
au aprins flăcările mişcărilor de revoltă a maselor, explicate apoi de
teoreticieni ca o "necesitate istorică"... Verhovenski, Stavroghin şi
Kirilov (Demonii) întruchipati în fiecare militant care avea un
singur scop: distrugerea societăţii prin orice mijloace: "Stavroghin
stătea cu pistolul lăsat în jos şi aştepta nemişcat să tragă în
adversarul său". Poate tentaţia de a scrie acest eseu era
determinată şi de faptul că Eugen Fried făcea parte din axa
Moscova-Bucuresti-Paris. Fried a cunoscut-o pe Ana Rabinovici Pauker la
Paris, au lucrat împreună ca reprezentanti ai Kominternului şi au avut
un copil, Maria, născută la Moscova în 1932. Lista celor
care au incendiat Secolul al XX-lea ar continua cu Marcel Pauker, soţul
Anei Pauker (denunţat de ea), Cristian Racovski (născut în Bulgaria,
cetătean român, unul din liderii Partidului Socialist Român, devenit
apoi prim secretar al Republicii Ucraina), Bodnăraş, Valter Roman, Karl
Radek (trimis în Germania de Komintern pentru a destabiliza Republica de
la Weimar şi declanşarea revoluţiei, ajutat de Karl Liebknecht, Rosa
Luxemburg, Franz Mehring), Bèla Kun şi Mathias Rakosi în Ungaria,
Gheorghi Dimitrov în Bulgaria, Manuilski şi Maurice Thorez în Franta,
Palmiro Togliatti în Italia, Emma Goldmann în Statele Unite, Andres Nin
în Spania, Ramon Mercader în Mexic (care l-a ucis pe Trotki), englezul
Fhilby (spion pentru Moscova), Sorge pentru Stalin... şi mulţi, mulţi
alţii, fără să-l uităm pe bancherul Parvus care l-a finanţat pe Lenin în
exil şi la Moscova. Încercînd să-mi amintesc aceste
"cârtiţe" care au lucrat pe sub pămîntul mocirlos pentru ca "ciuma
rosie" să se răspîndească în lumea întreagă (Oppenheimer, Klaus Fuchs,
Enrico Fermi, Julius şi Ethel Rosenberg - care au făcut spionajul atomic
în favoarea URSS - sau Münzenberg şi Artur London în Franţa) am înţeles
că ei construiau ISTORIA fără să ştie ce creează şi în special ce vor
lăsa în urma lor. Ei reprezentau "primul cerc" al unui butoi cu pulbere
care a aruncat în aer Secolul al XX-lea, începînd cu 1917 în Rusia şi
1933 în Germania. "Al doilea cerc" era reprezentat de... Istorie!
"Istoria - era de părere Husserl - nu este altceva decît
mişcarea vie de solidaritate şi de implicare mutuală a formării de sens
şi a sedimentelor sensului originar". Căderea în Istorie
s-a produs de-a lungul Secolelor al XVIII-XIX şi XX-lea, începînd cu
"Secolul Luminilor" (Enciclopedistii, Rousseau şi Voltaire), Revolutia
Franceză, Hegel, Marx şi Nietzsche ("Dumnezeu a murit!") şi a continuat
pînă la Blumenberg şi toţi filosofii care au pledat pentru secularizare,
laicizare şi "izgonirea din religios", semnficaţie, sens şi sacru.
Transcendenţa a fost înlocuită de imanenţă, libertatea a luat locul
religiei, iar gnoza modernă a distrus sinteza antică realizată - cum era
de părere Sfântul Augustin - dintre Atena şi Ierusalim, adică marea
filosofie greacă şi creştinismul. Uimirea, admiraţia şi iubirea au fost
înlocuite de teroarea istoriei. Omul credea că a dobîndit accesul la o
cunoastere autentică în ruptură cu trecutul, memoria şi tradiţia, iar
orice origine teologică a cunoaşterii devenea inutilă. Omul a luat locul
lui Dumnezeu şi poate decide singur asupra vieţii proprii şi a
destinului celorlalţi. Secularizarea se bazează pe concepţia că istoria
este unică şi temporală formă a jocului semnificaţiilor. Conşţiina nu
este un efect, ci o cauză eficientă a istoriei. Istoria apare ca un cîmp
de tensiune între două forţe în luptă pentru puterea politică: de o
parte o idealizare, de altă parte o neutralizare în serviciul
continuităţii şi al conservării. Istoria mai era privită ca permanentă
raportare a ciclurilor care cunosc perioade de ruptură şi de
continuitate. "Îndrăznesc să spun - era de părere Tocqueville - că un
mare număr de procedee întrebuinţate de guvernul revoluţionar au avut
precedente în ultimele două secole de monarhie. Vechiul regim a furnizat
Revoluţiei multe exemple, la care au adăugat geniul atrocitătii".
România a preferat de multe ori continuitatea şi de aceea nu a cunoscut o
perioadă de destabilizare sau decomunizare şi nici post-decomunizare.
Singura perioadă de ruptură violentă a fost cu ocazia evenimentelor din
decembrie 1989, dar din păcate fără nici un rezultat, nici cel putin să
ştim cine au fost "teroriştii".
|
Cârtiţa, istoria şi timpul
"Totul este bine" - Oedip "Tout ce qui arrive est adorable" - Léon Bloy
Bujor Nedelcovici - din cărţile sale
Filosofia şi ideologia în perioadele dominate de Istorie
încearcă să explice, să determine şi să domine gîndirea pentru a rămîne
sub teroarea istoriei. Teologia politică a fost înlocuită şi filosofia
politică şi puţini sînt cei care se mai întreabă: "Cum se poate trăi
printre monştri, nemernici şi sarlatani când vrei să trăieşti o viată
frumoasă?" Secularizarea sau laicizarea, urmate de pozitivism,
sociologism, empirism, ştiinţe sociale, pragmatism, republicanism
iacobin, socialism ştiinţific, ultraliberalism... nu au reuşit totuşi să
stingă vocaţia pentru religie (religare - lat. împreună), transcendent şi sacru.
Dar dacă Istoria a fost "al doilea cerc al butoiului cu pulbere", cel de al "treilea cerc" este Timpul.
Istoria este în relaţie cu timpul trăit şi timpul lumii, sau timpul ca
perioadă scurtă ori timpul ca perioadă lungă. Eroare capitală se face
atunci cînd se forţează timpul trăit individual să intre în timpul
lumii, precum două păpuşi ruseşti care nu reuşesc să intre una
într-alta... Explicaţia? Individul supus finitudinii încearcă să-şi
explice şi să comprime viaţa proprie în timpul lumii. Consecinţa?
Deziluzie tragică, fatalism şi descurajarea tuturor speranţelor pe care
nu le vedea realizate.
Timpul trăit este evacuat de orice
substanţă şi individul uită să se bucure şi să fie fericit pe durata
scurtă a timpului pe care îl trăieşte. O altă eroare des întîlnită este
idealizarea aprecierilor care nu ţin cont de realitatea faptică.
Diferenţa dintre ceea ce dorim şi ceea ce sîntem (dintre ceea ce credem
şi ceea ce este, dintre utopie şi realitate) ca indivizi, colectivităţi
sau popoare. Una din soluţiile ieşirii din tragicul existenţial: povestea, ficţiunea şi arta
unde timpul trăit se află în armonie cu timpul lumii. Drumul poate fi
parcurs ori începând cu "povestea" şi ajungînd la "filo-sofie", sau
invers. Timpul capătă astfel reprezentare, semnificaţie şi sens.
Dimensiunea imanentă intră în armonie cu dimensiunea transcendentă.
Cetatea Omului se conciliază cu Cetatea lui Dumnezeu.
Joachim de Flore era de părere că există o Trinitate temporală:
Vârsta Tatălui, Vârsta Fiului şi Vârsta Spiritului. Civilizaţia modernă
s-ar afla în "Vârsta spiritului" şi poate nu întîmplător Nietzsche
credea că Secolul al XX-lea va fi un secol al războaielor ideologice,
adică exact contrar a ceea ce reprezintă Spiritul.
Gnoza
modernă - încercarea de re-mitizare şi re-divinizare a cunoaşterii umane
- chiar dacă ştie că nu se mai află în "Timpul Biblic: Creaţie,
Revelaţie, Mântuire", iar separaţia dintre religios şi politic s-a
realizat, nu uită că o metafizică a politicului sau o antropologie
filosofică este posibilă în redescoperirea criteriilor de valoare, de
principii şi demnitate umană.
Cârtiţelor care au împînzit
subteranele Secolului al XX-lea ar fi trebuit să li se spună cuvintele
adresate de Isus către Iuda: "Ceea ce vrei să faci, fă-o repede!"
***
Bujor Nedelcovici - laureat al Festivalului Internaţional de poezie 'Nichita Stănescu', Ploieşti, 2007
|
Despre Bujor Nedelcovici şi opera sa: Acestea
(n.n. articolele lui Bujor Nedelcovici), din revistele vremii. apărute
înainte şi după plecarea sa la Paris, oglindesc atitudinea protestatară
şi consecvenţa poziţiei sale etice, surprinzând autorul în ipostaza unui
teoretician literar. Adunate în volumele Aici şi acum şi Cochilia şi melcul sau Fericirea interzisă,
articolele evidenţiază trei ipostaze diferite ale autorului, care se
întrepătrund permanent: aceea a misionarului, a publicistului atent la
societatea românească a prezentului, pe care o priveşte cu ochi
scrutător şi a criticului literar sau de film, care presupune afilierea
la sfera artisticului. Expunerile scrise nu evidenţiază doar o implicare
spontană şi o meditaţie imediată a scriitorului, ci o preocupare
permanentă faţă de realităţi şi teme care dobândesc o valoare ontologică
- oportunismul, exilul, intelectualul - ceea ce dezvăluie înclinaţia sa
filozofică, el fiind un căutător al sensurilor, dincolo de învelişul
primar al realităţii.
NEAGU Maria-Mirabela
Bujor era coleg de liceu cu ei şi mai mic cu un an decât mine la Liceul Ion Luca Caragiale din Ploieşti...
I-am propus lui Dinu Mihăilescu (n.n. cu ocazia Festivalul
Internaţional de Poezie "Nichita Stănescu" - Ediţia XIX din 2007) să dea
numele lui Bujor Nedelcovici promoţiei sale, după exemplul seriei mele,
care poartă numele lui Nichita Stănescu. Dinu a propus imediat acest
lucru şi toată lumea a acceptat cu mare entuziasm, iar Bujor a fost
emoţionat şi a răspuns cu câteva cuvinte simple, dar din inimă. În
continuare am ţinut legătura şi primul lucru realizat, am reuşit să-l
aduc, după un timp, la liceul Ion Luca Caragiale unde a fost primit
fabulos, iar atmosfera din sală a depăşit orice aşteptări. Cireaşa pe
tort a fost punerea în scenă a unui fragment din opera lui, interpretată
cu mult talent de elevii liceului. Bujor a fost extrem de emoţionat şi
mi-a mulţumit pentru sprijinul la această vizită, spunând că nu se
aştepta să fie atât de reuşită, mai ales prin nivelul discuţiilor la
care s-au ridicat copii. Între timp, eu am făcut ceea ce ştiam de la
dascălii mei, am studiat. Studiul meu a constat din lecturarea întregii
opere a lui Bujor Nedelcovici pe care am împrumutat-o de la Biblioteca
Nicolae Iorga din Ploieşti. Mai mult, am scanat toate coperţile şi am
realizat un colaj Bujor Nedelcovici şi Opera sa pe care i l-am trimis la
Paris. Am primit de la el o scrisoare, dar mai ales o vedere cu o fată
superbă, prin care mi-a mulţumit pentru gestul meu de a crea acel colaj.
Mircea GOCIMAN
Odată
cu pătrunderea în rândul intelectualităţii române din Paris asistăm la o
adevărată declanşare a eului său creator, volumele publicate după 1990
devenind repede cunoscute şi în România, ceea ce îi aduce aprecierea
atât din partea intelectualităţii franceze cât şi a celei româneşti.
Titluri precum Îmblânzitorul de lupi, Oratoriu pentru imprudenţă, două volume de teatru: Noaptea de solstiţiu şi 2+1, Aici şi acum (publicistică) Jurnalul infidel. Ieşirea din exil 1992-1997,
constituie, fiecare în parte, mărturia unei conştiinţe care nu a trădat
niciodată nici arta dar nici latura ei angajată, indiferent dacă
problemele dezbătute sunt din realitatea comunistă sau cea a Apusului
democrat.
Antoaneta TURDA
Romanul
său de debut (n.n. „Ultimii”, 1970) se remarcă prin atmosfera
crepusculară, printr-o sensibilitate paroxistică, aproape maladivă, prin
labirintica investigaţie psihologică. Romanele următoare – „Fără
vâsle”, 1972, „Noaptea”, 1974 şi „Grădina Icoanei”, 1977 - sunt o
“cronică de familie” făcută din perspectiva unui personaj care vrea
să-şi cunoască arborele genealogic pentru a-şi înţelege propria viaţă.
Ulterior, romancierul le-a declarat părţi ale unei trilogii şi le-a
republicat sub titlul comun Somnul vameşului, 1981. Mărturisirea făcută
de el în postfaţa trilogiei este semnificativă: “Am fost martorul unei
epoci, eram obligat să-mi depun mărturia. Nu am dreptul să uit sau să
tac.” Ca şi alţi prozatori, el îşi revendică deci un rol de “cronicar”.
Alex. ŞTEFĂNESCU
Activitatea
de scenarist a lui Bujor Nedelcovici, a fost o adevărată aventură, mai
puţin cunoscută, datorită condiţiilor impuse de cenzura comunistă. Ca
ploieştean, la noi în casă se discuta foarte des, cu admiraţie, despre
Bujor Nedelcovici. El a scris scenariile pentru trei filme:
"Întâlnirea", "Faleze de nisip" şi "Somnul insulei". Fiecare film are
„povestea” lui Scenariu pentru "Întâlnirea" a fost scris în
1971. Aprobarea scenariului a durat mai mulţi ani, de insistenţe şi
aşteptări. În 1979, Sergiu Nicolaescu, fără a cere consinţământul
autorului, modifică scenariu, imprimându-i o tentă „ilegalistă”,
declarându-se "coscenarist". Filmul a fost un exemplu clasic de
deformare a subiectului cărţii după care s-a scris scenariu; în fapt un
eşec. La scurt timp, filmul "Faleze de nisip" inspirat din
romanul, "Zile de nisip" s-a turnat sub regia lui Dan Piţa. A fost o
colaborare fericită unde şi autorul a participat la turnarea anumitor
secvenţe. Premiera filmului la "Cinematograful Scala" a fost vizionată
de Dumitru Popescu-Dumnezeu, secretar cu Propaganda al C.C. şi Seful
Comisiei ideologice a C.C. După patru zile filmul a fost retras,
datorită unei critici aspre din partea lui Ceauşescu cu ocazia
"Consfătuiri de lucru pe probleme organizatorice şi politico-educative"
de la Mangalia, 1983. Filmul "Somnul insulei" a fost
realizat în 1994 la "Casa de filme Solaris", condusă de Dan Pita, regia
Mircea Veroiu, întors după şase ani de exil la Paris. Premiera a avut
loc la Paris, la cinematograful "Le latin". Filmului i s-a acordat
premiul "Makhila de argint" la Festivalul de la Arcachon, Franţa.
Chiar dacă filmele sale nu au avut şansa de a ajunge la masa
largă a spectatorilor, autorul rămâne drept un mare iubitor, un
pasionat, al celei de a şaptea artă, în ţară şi în exil.
Alexandru TOMESCU
|
Eugen Tesici un soi de " Socrate " orașului-port....