http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
ICR: cultura sub politică
de NARCISA IORGA
Sufocarea politică a oricărui lucru care merge bine în România e o practică verificată, iar Institutul Cultural Român nu
putea face excepție. În 2012, a primit o ghioagă politică în moalele
capului și nu s-a mai ridicat. A bâjbâit zadarnic prin pulbere vreo doi
ani, iar acum orice speranță de revigorare devine deșartă. Numirea
intempestivă în funcția de președinte a lui Radu Boroianu, vechi
partener politic al lui Călin Popescu-Tăriceanu, aruncă ICR în
groapa fără fund a influenței politice. Nu pare deloc o întâmplare că
acest lucru se petrece în ajunul anului electoral 2016, deosebit de
important prin efectul diasporei asupra rezultatului alegerilor
parlamentare.
Sub forma și denumirea de Fundație Culturală Română,
instituția se înființează în 1990, preluând activele și pasivele
unor instituții create în 1962 și 1972, pentru relațiile cu
străinătatea. Din 1990 până în 2005, Institutul a fost condus de
către Augustin Buzura, fiind cvasinecunoscut ca instituție
emblematică a culturii române, ci doar ca o anexă a Ministerului de Externe.
ICR a fost sub patronajul președintelui României până în
2012, când, după lovitura dată statului de drept, a fost trecut sub
controlul Senatului, condus la acea vreme de Crin Antonescu. ICR era considerat „un cuibușor de securiști“, care „sug banii“
poporului obidit, sub protecția lui Traian Băsescu. În realitate,
fostul președinte lăsase totalmente liberă o instituție intrată
pe mâna unei echipe de management cultural, spre norocul ei și al
României.
Decalogul lui Horia-Roman Patapievici
În 2005, Traian Băsescu l-a numit la conducerea ICR pe
Horia-Roman Patapievici, care a propus și dezvoltat simultan două
reforme: una instituțională și una a politicilor culturale. În
raportul de activitate pentru perioada 2005-2011, Patapievici definea
noul concept al ICR, de export de cultură românească, astfel: „Funcționând
de ani de zile în orizontul eșecului și al insignifianței, politicile
culturale în mod tradițional adoptate de instituțiile românești de
promovare a culturii române trebuiau radical (re)gândite: nu liniar,
ci în 3D - 1) în dimensiunea scopurilor și mijloacelor («unde vrem, în
mod realist, să ajungem?» versus «cum anume o putem, în mod realist,
face?»); 2) în dimensiunea selecției valorilor («piață internă»
versus «piață externă»); 3) în dimensiunea relației statului cu cultura
(«propagandă culturală» versus «promovare culturală» versus «cooperare
culturală directă»). Scop: punerea în contact a pieței culturale
românești cu piețele culturale străine. Modalitate: nu propagandă cu
valori culturale, nu promovare a culturii recunoscute de stat drept
«cultură oficială», ci cooperare culturală directă – potrivit
următorului «Decalog» informal:
1) Nu căuta niciodată să te afirmi singur ori împotriva altuia!
2) Cooperează în tot ce faci!
3) Nu te bate cu pumnul în piept!
4) Lasă lucrurile să se întâmple!
5) Fii parte din mersul general!
6) Contribuie!
7) Ajută!
8) Împrietenește-te!
9) Fă-te cunoscut, făcându-i și pe alții cunoscuți!
10) Fă-i cunoscuți pe alții, lăsându-i să fie așa cum sunt ei!
Lecția esențială pentru culturi, azi, este următoarea: afirmarea nu
se mai poate face decât prin integrare, iar integrarea înseamnă punere
în contact a piețelor culturale. Cooperarea directă este cuvântul de
ordine. Culturile oficiale au murit“.
Ieșind total din șabloanele cimentate încă din comunsim ale practicilor „diplomatice“ de sub umbrela MAE,
Horia-Roman Patapievici a reușit ca în șase ani să dezvolte o rețea
de 18 institute în state diferite ale lumii, deși la preluarea
mandatului funcționale erau doar cinci, și acelea reprezentate printr-o
singură persoană, de regulă atașatul cultural al ambasadei române din
țara respectivă.
Buni manageri şi programe coerente
Directorii centrelor au fost responsabilizați prin evaluări
anuale, iar referenții au fost selectați prin concurs public, cu
procedurile de selecție transparente. Patapievici a căutat oameni
care să fie conectați la realitățile țărilor în care funcționau centrele
ICR, să fie buni manageri, cu profil rodat, nu neapărat artiști contemplativi, nici banali funcționari ai MAE,
aflați în misiune temporară. Fiecare institut avea un buget anual,
fixat în funcție de performanțele sale anterioare, și lucra pe
programe coerente, construite în acord cu un program-cadru anual,
aprobate în funcție de calitatea lor.
Recunoaşterea internaţională
Zeci de evenimente culturale, finanțarea traducerii și publicării
culturii române scrise, târguri de carte, festivaluri de film, teatru
și de operatori culturali, promovarea unor burse de cercetare și artă,
expoziții itinerante, colocvii de filosofie au determinat, în 2010,
alegerea ICR ca președinte al tuturor institutelor naționale de cultură din Europa unită. Astfel, Institutul Român iese din anonimat și devine egalul unor prestigioase institute precum British Council, Goethe Institut, Institutul Francez, Institutul Cervantes. Reacțiile laudative ale publicațiilor The New York Times, The New Yorker, Chicago Tribune, La Stampa, Figaro Littéraire
etc. referitoare la proiectele artistice ale institutelor culturale
române, cumulate cu reușita strângerii în jurul lor a comunităților
românești din diaspora au strânit interesul politic al liderilor
români, altfel mai deloc implicați în susținerea culturii.
De la succes cultural la țintă politică
ICR a devenit o țintă politică, iar în contextul luptelor dure
din vara lui 2012, a fost un scop în sine trecerea sa din subordinea
președintelui României în subordinea Senatului dominat de USL.
Horia-Roman Patapievici
Marga reșapat la ICR: cultul caloriferului
După trecerea
ICR sub controlul Senatului, H.-R.
Patapievici și toată echipa sa, formată din vicepreședinții Mircea
Mihăieș și Tania Radu, au demisionat. Atacurile la adresa
ICR și, în mod special, la persoana lui Horia-Roman Patapievici au fost întreținute de trustul
Intact, în mod special
Antena 3, care acuzau insistent că promovarea evenimentelor culturale ale
ICR au substrat politic. Vârful a fost atins de scandalul
„poneiului roz cu zvastică“. Acesta era un exponat din cadrul unei expoziții din New York a trei artiști români de stradă, intitulată
Libertatea pentru oamenii leneși. Printre sute de exponate de artă, poneiul roz era unul de mărimea unei palme și avea ștampilat pe spate o zvastică.
Antena 3 a făcut o campanie de linșaj mediatic la adresa
ICR
și a lui Patapievici. Nicoale Văcăroiu, președintele Senatului
României și membru al PSD, a cerut Comisiei de cultură să
investigheze cazul. Presiunea politică era imensă. Făcând referire la
comisia de anchetă din Senat, condusă de Adrian Păunescu, scriitoarea
Herta Müller dezavua faptul că,
„după căderea lui Ceaușescu, poetul de curte al dictatorului emite judecăți asupra moralei culturii române“, fapt pe care-l considera
„o monstruozitate“, iar
„campania politică dusă împotriva ICR
amintește de vremea dictaturii“.
Protestul poeților |
În 2013, doi poeți au refuzat un
premiu acordat de ICR, protestând față de politizarea institutului.
Primul a fost Dan Sociu, după refuzul său fiind desemnat drept
câștigător Andrei Dósa. Și acesta a refuzat însă premiul. Scriitorul
Radu Vancu a refuzat o rezidență la ICR New York, din același motiv.
|
Același post de televiziune, transformat într-o tribună de atacuri
murdare la adresa lui H.-R. Patapievici, tolerate însă fără crâcnire de
CNA, condus de către Răsvan Popescu, el însuși beneficiar al unor programe finanțate de
ICR,
a devenit promotorul lui Andrei Marga, membru PNL, pentru ocuparea
funcției lăsate vacante de către H.-R. Patapievici. Andrei Marga a
fost timp de trei luni ministru de Externe în Guvernul Ponta, eșuat
din cauza unor scandaluri cu miză mică precum blocarea invitațiilor și
ecusoanelor la
Consiliul European pentru președintele
Băsescu și a numirii ambasadorului român la Roma, dar și din cauză
că a fost informator al Securității, cu numele de cod „Mureșan“. Marga a
demisionat în august 2012. La scurt timp după acest moment, Victor
Ponta îl menționa ca fiind
„din nou persoană publică“. Presa
vremii menționa că Andrei Marga ar fi dorit să devină ambasador la
Berlin, dar a fost refuzat de Germania. În septembrie 2012, avea să
fie numit de Senat președinte al
ICR. În mandatul de aproape un an în această funcție, Marga a demolat tot ce se construise în perioada de autonomie totală a
ICR față de zona politică.
În prima săptămână a mandatului său, Andrei Marga a început epurările centrelor
ICR
cu cel de la Paris, condus de Katia Dănilă, în ciuda faptului că
directorul se afla în plină organizare a primei participări a României
ca invitat de onoare la
Salonul de Carte, cel mai important
eveniment editorial din Franța, după ani la rând de eforturi pentru a
obține această recunoaștere. Directorii mai multor institute
culturale, printre care ai
Institutului Goethe,
Institutului Cultural Italian și
Institutului Cultural Elvețian din Paris i-au solicitat lui Andrei Marga anularea demiterii directorului
ICR Paris,
Katia Dănilă, și a directorului adjunct, Simona Rădulescu. Marga nu a
renunțat, ba mai mult, a numit la Paris un personaj controversat,
dovedit persoană de sprijin a Securității, și ulterior retras. Într-un
raport de activitate publicat în decembrie 2012, Andrei Marga arăta că
„Institutul
Cultural Român a fost defeudalizat și redeschis către uniunile de
creație și creatorii efectivi din cultura țării noastre“.
Cartea și partea |
Controlul Curții de Conturi a
descoperit nereguli, nu în cei șapte ani de mandat al lui Patapievici,
cum se antepronunțase Ponta, ci în cele opt luni de mandat al lui Marga.
Cartea acestuia, tipărită la ICR, deși nu era destinată vânzării, a
fost vândută cu 10 lei exemplarul, deși costase doar 5.
|
„Institutele trebuie să revadă conceptul de cultură cu care
operează, trebuie să venim la un concept natural de cultură, inclusiv cu
filmul. Filmul a făcut pași mari în România, muzica, arte plastice,
fără dubii, trebuie să facem loc și științelor și tehnologiilor. Dau
un exemplu, caloriferul este o invenție transilvană, câți știu de
asta?“ Cu o asemenea concepție despre misiunea
ICR,
Andrei Marga a sistat toate programele promovate sub conducerea lui
H.-R. Patapievici, a înlăturat șefii institutelor culturale din Paris,
Budapesta, Chisinau și a venit cu ideea înființării unor filiale
interne ale
ICR în regiunile istorice românești, care s-au
dovedit a fi un eșec răsunător. În schimb, în scurtul său mandat, Marga
a tipărit propria carte,
Cultură, democrație, modernizare, la editura
ICR. Și-a numit nepoata (Eunicia Maria Trif) în funcția de secretar general adjunct la
ICR, după ce aceasta îi fusese și consilieră la
Ministerul Afacerilor Externe. A respins finanțarea
Festivalului Internațional TIFF de la Cluj,
Festivalului de Jazz de la Sibiu,
Festivalului de film independent Anonimul și
Festivalului Național de Teatru UNITER, alegând în schimb să susțină financiar
Gala premiilor VIP.
Andrei Marga
Politica omoară cultura
În iunie 2013, Andrei Marga e forțat să demisioneze, premierul Victor Ponta declarând în cadrul unei ședințe de guvern că
„lucrurile nu merg bine la ICR“,
recent întors fiind dintr-o vizită în Germania. Locul lui Marga este
luat de Lilian Zamfiroiu, adjunctul ambasadorului României la
UNESCO la momentul respectiv. Înainte de
UNESCO, nu avusese nicio tangență cu domeniul culturii, dar în anul 2004 fusese decorat de preşedintele Ion Iliescu cu
Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“, în grad de Cavaler. Odată cu Zamfiroiu, în conducerea
ICR
au venit trimiși ai partidelor politice un veterinar (de la PSD), un
personaj plimbat (de PNL) prin mai multe instituții publice, de la
Sănătate la
ANRP, un istoric (de la UDMR). Zamfiroiu desființează filialele interne instituite de către Andrei Marga, dar acțiunile
ICR
din străinătate au o tentă naționalistă, minoră și sunt organizate cu
privirea spre factorul politic. Relațiile și protocoalele cu instituții
de cultură din diverse țări au fost anulate, doar fiindcă au fost
încheiate de echipa Patapievici. Strategia lui Zamfiroiu nu a fost de
promovare a culturii, ci a
„păcii între popoare“, între angajații
ICR și
MAE, favorizând chiar
„schimburile reciproc avantajoase“ între cele două instituții. Șabloanele și-au recâștigat locul, iar
ICR a revenit la practicile anterioare lui Horia-Roman Patapievici, fiind din nou o anexă nesemnificativă a
Ministerului de Externe.
Lilian Zamfiroiu este propus acum ambasador al României la Vatican,
soția sa, deși chimist, a devenit peste noapte diplomat la
UNESCO. Mandatul său la
ICR
a fost doar un tranzit, o misiune ca oricare alta, cu scopul nu de a
gândi o strategie pentru exportul de cultură românească, ci de a aplana
niște tensiuni imaginare. Și-a îndeplinit misiunea, a primit o alta.
După el,
ICR rămâne cu un buget redus la aproape jumătate,
comparativ cu mandatul lui Patapievici. La Stockholm, Istanbul, Praga,
Chișinău, Budapesta, Madrid, institutele culturale nu au fie directori,
fie nu au adjuncți. Referenții
ICR nu mai sunt condiționați
de cunoașterea limbii din țările în care activează, deși ei sunt
cureaua de transmisie dintre administrațiile statelor de reședință și
ICR.
Continuă în instanță procesele deschise pentru demiterea abuzivă a
unor directori, precum cei de la Paris, Budapesta și Chișinău. Viața
merge, deci, mai departe. Politica, la fel. Doar cultura poate să
moară, chiar dacă, pentru șapte ani, părea să fi scăpat de blestem.
Zamfiroiu primește însă osanale de la politrucii PSD, unul dintre ei
fiind Radu Pricopie, ministrul Educației, care n-a fost în stare să
pună abecedare pe băncile școlarilor.
Atenție la Boroianu, să nu spele ICR precum Poarta Sărutului
Lilian Zamfiroiu
Președinția
ICR revine acum lui Radu Boroianu, un vechi
politician dâmbovițean, la final de carieră, cu biografia împărțită
între politică și cultură, pe alocuri, diplomație, și care nu pare să
iasă din tiparul așezat de mult pe institut. Până și afacerea privată,
cu galeria de artă pe care o deține, e la mijlocul drumului sinuos
dintre artă și politică, numele ei fiind amintit în dosarul
DNA
în care e cercetat Darius Vâlcov, colecționarul de tablouri ascunse
prin pereți. Mai descurajant însă pare un alt element din biografia lui
Radu Boroianu, de specialist al
Ministerului Culturii care a aprobat spălarea cu furtunul a monumentului
Poarta Sărutului. În toamna anului 2013, într-o conferință de presă de la Târgu Jiu, Boroianu spunea că
„așa se spală monumentele“ și că nu are ce să-și reproșeze după ce rezultatul „igienizării“ a uimit o lume întreagă. Radu Boroianu conduce acum
Institutul Cultural Român.
Vina aparține și apatiei PNL față de orice act de politizare exercitat
de către PSD. Liberalii, principala forță de opoziție, sunt luați prin
surprindere precum autoritățile locale de venirea iernii. Singura lor
reacție la demisia intempestivă a lui Lilian Zamfiroiu a fost să
propună candidat la șefia
ICR o persoană cu o mică notorietate,
care nu avea absolut nicio șansă în fața mașinii de vot din
parlament. Dacă ar fi avut preocupări serioase în privința resurselor
umane, liberalii ar fi avut o listă scurtă de personalități culturale de
primă mână care ar fi fost dispuse să preia conducerea
ICR.
Între un politician cu pasiuni culturale precum Radu Boroianu și un
veritabil om de cultură, dacă parlamentarii PSD ar fi ales politicianul
pentru a fi președinte
ICR, atunci partidul majoritar ar fi
avut o mare problemă de imagine. Degeaba fac declarații post factum.
Prin lipsa de implicare, PNL a aruncat
ICR în brațele PSD, spre nenorocul culturii române, blestemată să nu poată ieși din rolul Cenușăresei.
Radu Boroianu