Isabela Vasiliu-Scraba, Interviu ALEXANDRU DRAGOMIR: «Eu mă simt acasă numai în filozofie» (Se editează în 3 numere consecutive – Partea III-sfârşit)
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Isabela Vasiliu-Scraba, Interviu ALEXANDRU DRAGOMIR:
«Eu mă simt acasă numai în filozofie»
(Se editează în 3 numere consecutive – Partea III-sfârşit)
VII. „NOICA NU A AVUT INFLUENȚĂ ASUPRA LUI LIICEANU ȘI PLEȘU”
Fabian Anton
: Noica spunea că sunteți «dracul gol». Alții vă spun «cel mai
important filozof român în viață». Care este definiția care v-ar conveni
cel mai mult în ceea ce vă privește?
[In 18
decembrie 1949 Noica îi scria lui Alexandru Dragomir că îl consideră
„cel mai înzestrat cap filozofic pe care l-a întâlnit”, după ce
constatase încă din 7 octombrie 1949 că Dragomir „face filozofie pentru
că este prea inteligent ca să facă altceva”, dezvăluind chiar și
„cusurul” remarcabilei inteligențe cu care nepotul istoricului Silviu
Dragomir fusese înzestrat: anume că inteligența lui Alexandru Dragomir
nu funcționa „din când în când” ca la ceilalți oameni. La Sănduc (cum îl
alinta Noica), inteligența ar fi funcționat „la orice oră, asupra
oricărei materii, sub orice solicitare”, ceea ce s-a văzut cu prisosință
chiar din discuția avută la 84 de ani cu tânărul Fabian Anton. Într-o
altă scrisoare, C-tin Noica îi prevedea, pe 14 dec. 1978, că epistolele
lui Dragomir pe teme filozofice (pe care le-a citit întotdeauna cu
„emoție speculativă”) vor ajunge posterității într-unul din volumele
(„al XI-lea”, preciza Noica) de OPERE COMPLETE ale lui Alexandru
Dragomir cu care se va îmbogăți filozofia românească. Pe 9 decembrie
1981 filozoful de la Păltiniș îi scria că anul 2010 va fi să fie anul
editării Operelor complete ale lui Dragomir (vezi scrisorile lui Noica
publicate în vol.: Alexandru Dragomir, Meditații despre epoca modernă,
2010, p. 251 ; p. 253 și p. 262; p. 266). Epistolele trimise filozofului
de la Păltiniș de Alexandru Dragomir n-au fost încă publicate de
editorul care (într-o discuție cu Mircea Ivănescu) se auto-intitula
„traducătorul lui Heidegger”, de ca și cum el l-ar fi tradus primul sau
ar fi fost unicul, când de fapt lista traducătorilor lui Heidegger în
română este destul de amplă chiar numai din anii patruzeci până la
căderea comunismului (Al. Dragomir, St. Teodorescu, Horia Stamatu,
George Uscătescu, C-tin Amăriuței, Dorin Tilinca, Oct. Nistor, etc.,
etc.. Manipularea cripto-comunistă preferă însă a reține doar minciuna
sfruntată cu așa-zisa „primă” traducere, cea dedicată lui Walter Biemel,
după ce „Sein und Zeit” apăruse la o editură din Cluj în traducerea
integrală a doctorului Tilinca. Oricum, față de performanța lui Gabriel
Liiceanu la care papagaliceala propriei traduceri din filozoful german a
suplinit în comunism comentariul însoțitor al textelor heideggeriene,
exilul românesc a strălucit prin acea pledoarie pentru rolul profetic al
poetului din inspiratul comentariu la „Hoelderlin si esența poeziei”,
tradus și comentat de poetul-gânditor Horia Stamatu în „Revista
Scriitorilor Români”, nr. 16/ 1981, poet de care Mircea (Sandu) Ciobanu
(1940-1996) îi scria prin nouăzeci lui Basarab Nicolescu că ar trebui
grabnic editat în întregime în România:„Dacă ai putea să-mi procuri
poeziile (toate) ale lui Horia Stamatu ai face un bine poeziei
românești. Căci acum doar prin mintea mea trece aducerea operei sale în
țară” (vezi „Viața românească” 10/ 2009 în: Basarab Nicolescu, Martorul:
Mircea Ciobanu). Filozof autentic, Alexandru Dragomir sesizase perfect
ideea maestrului său de la Freiburg după care gândirea filozofică „cere o
adevărată luptă cu marea tradiție” (Heidegger). Inventatorul „Scolii de
la Păltiniș” (negată de Noica în vol. Epistolar, 1987), fiind mai
capabil de papagaliceli decât de a-l citi pe Kant, nu a putut sesiza
profunzimea părerii lui Martin Heidegger cu privire la tradiția
filozofică. „Latinul” Alexandru Dragomir, care la seminarul pentru
avansați „îi făcea opoziție lui Heidegger” (vezi W. Biemel, Rămânând cu
Heidegger, în rev. „Orizont”, Timișoara, 1997), umpluse de-a lungul
timpului o mulțime de caiete cu „opoziția” sa față de gândirea lui Kant,
Platon, Hegel, Toma din Aquino, Descartes, etc., nelipsind desigur nici
consemnarea „opoziției” sale față de filozofia noiciană: „Azi Noica
mi-a arătat zece pagini îndesate cu observațiile pe care Alexandru
Dragomir i le-a făcut la Tratatul de ontologie”, se lăuda în Jurnalul de
la Păltiniș (C.R., 1983) într-o notație din 29 sept. 1979 cel numit de
Noica „discipol al lui Henry Wald, nu al său” (vezi vol.: Noica și
Securitatea, București, Editura Muzeului Național al Literaturii Române,
2009, p.154). Despre Alexandru Dragomir, previziunea lui Noica
referitoare la „anul 2010” i-a plăcut nespus Liiceanului care nici
într-un sfert de secol de post-comunism nu i-a scos lui Noica seria
cuvenită de OPERE COMPLETE, serie pe care nu i-a editat-o nici lui
Mircea Eliade, „cel mai mare istoric al religiilor din sec. XX”),
antrenat fiind în „Daciada traducerilor” ( Radu Mareș în interviu cu
Gabriel Stănescu pe tema editării lui Eliade. Fiindcă în anul 2010
editorul volumului „Meditațiil despre epoca modernă” a decretat că
publicarea comentariilor făcute de Alexandru Dragomir la Platon,
Aristotel, Toma din Aquino, Descartes, Leibnitz, Kant si Hegel n-ar fi
„utilă”. Asta desigur doar în opinia sa de posesor al unui controversat
titlu de doctor în filozofie menținut valid și după scandalul tipăririi
ca scris de Liiceanu a unui amplu text aparținându-i lui Noica (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, „Noica, un marginalizat al culturii comuniste și
post-comuniste”, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 282, 1-15 iunie
2014 precum și I. Vasiliu-Scraba, „Despre G. Liiceanu și plagierea de
tip inadequate paraphrase la Patapievici”, http://melidonium.com/2012/08/07/isabela-vasiliu-scraba-despre-g-li... ).
După autorul „Jurnalului de la Păltiniș” originalitate de gândire în
arhiva rămasă după moartea lui Alexandru Dragomir n-ar fi de găsit decât
în cele cinci volume publicate de fosta Editură „Politică” începând cu
anul 2004 până în 2010 (vezi Notă asupra ediției în vol. „Meditații
despre epoca modernă”, București, 2010)].
Alexandru Dragomir : Da, bine! Uite definiția mea: Eu sînt cel mai mare gânditor român în viață așa cum alții sînt cei mai mari jucători de golf din România, o țară în care nu se joacă golf!
F. A.: Sună bine. Eee, ziarele spun că a început să se joace și golf în România{Ca și în cazul părerii după care originalul filozof Nae Ionescu ar fi lipsit de operă (vezi înregistrarea Isabelei Vasiliu-Scraba de la Bacău despre FAUSTul lui Nae Ionescu https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck ), tânărul Fabian Anton se arată a fi din nou victima unei false opinii larg difuzată prin mass media, respectiv a opiniei eronate că Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu ar fi de admirat ca filozofi. Tocmai despre acești auto-declarați „discipoli”ai filozofului Noica, Petre Țuțea observase cu justețe că „Noica nu a făcut școală”, că ar fi făcut „doar asistenți la Filozofie”(Între Dumnezeu și neamul meu).
Nici Alexandru Paleologu n-a admirat cărțile auto-declaraților discipoli. Despre producția „filozofică” a lui Liiceanu zicea în 1994 următoarele: „pe mine nu m-au entuziasmat niciodată nici TRAGICUL [controversata teză de doctorat a lui Liiceanu unde el confundă tragicul antic cu tragicul modern, după opinia lui Alexandru Dragomir], nici PERATOLOGIA” (vezi Alexandru Paleologu, Interlocuțiuni, București, 1997, p.275).
Fără nici un echivoc, filozoful Dragomir va spune că «Noica nu a avut influență față de Liiceanu, Pleșu, etc.», lucru pe care-l sesizase însuși Noica în prefața la EPISTOLAR (1987) unde a negat fără echivoc existența „Scolii de la Păltiniș (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis... precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis...) .
Făcând o referire metaforică la inexistența jocului de golf în România, Alexandru Dragomir s-a referit la jumătatea de secol de inexistență a filozofiei într-o „gubernie sovietizată” (apud. Virgil Ierunca) unde locul filozofilor români fusese după gratii (Ion Petrovici, Petre Țuțea, Mircea Florian, Anton Dumitriu, dr. Nicolae Roșu, Mircea Vulcănescu, Traian Brăileanu, Gheorghe Mușu, Sergiu Al-George, Alice Voinescu, Grigore Popa, etc., etc.). Nu a fost chiar Noica întemnițat șase ani pentru o carte despre Hegel considerată de turnătorul Pavel Apostol drept „una dintre cele mai periculoase materiale din țară” ? Necesitând o libertate de gândire și de expresie inexistentă „oficial” în România comunistă și post-comunistă, filozofia n-a existat „oficial” nici ea, oficialii dovedindu-se incapabili de a sesiza valoarea lucrărilor filozofice românești, handicap compensat de ei prin oferirea de premii pe criterii de gașcă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: TIMP si ETERNITATE, de Virgil Ciomos , on-line în rev. „Omniscop”, Craiova, sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CiomosTimpEternitate5.htm ), astfel încât s-a ajuns la situația destul de regretabilă ca premiile să nu mai reprezinte o carte de vizită pentru nici o scriere post-comunistă, cărțile premiate (chiar si de Academia Română) neieșind prin nimic din rând.
Memorabil a rămas gestul lui Adrian Marino de a părăsi comisia de premiere a unei oarecare culegeri de texte scrise de ex-ministrul Andrei Pleșu, auto-declarat discipol al filozofului Constantin Noica, în fapt considerat de acesta exact ceea ce a fost: un „cronicar plastic”și activist comunist bine plătit de Institutul de Istoria Artei, cu asiduitate mediatizat și bine recompensat în calitate de „cronicar plastic” al emisiunii „Tele-enciclopedia”, cronicar care n-a publicat nimic remarcabil în domeniul istoriei artelor plastice din Romînia. Apoi un muzeograf ieșit din rând doar prin salariul său mult mai consistent decât salariul celorlalți muzeografi de pe aceeași listă de plată, cum îmi spusese poetul Pan Izverna, angajat și el ca muzeograf. Așa-zisul „dizident” de la Tescani (vezi scrisoarea sculptorului Bata Marianov, fost coleg de studenție cu activistul comunist Pleșu, http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-scri... )- trimis de oficialitățile comuniste pentru ani de zile după Cortina de fier cu cca 2500$ pe lună ca bursier Humboldt-, a fost incapabil să urmărească ideile filozofice ale lui Noica. Actorul amator Pleșu (înregistrat pe CD recitând din Topârceanu) n-a scris nici un rând despre gândirea lui Noica, pe care nu se plictisește să-l tot invoce în desele lui apariții televizate.
Influențat de reclama pe care și-o fac reciproc auto-declarații „discipoli ai lui Noica”, tânărul Fabian Anton pare convins că falșii discipoli ar fi mari «jucători de golf», adică mari filozofi, fără ca pentru asta să fi fost necesar să fi publicat vreo carte originală de filozofie, sau, cum spunea Heidegger la un interviu, să păstreze, „prin lupta de idei”, legătura cu marea tradiție filozofică.
Spre a-și arăta dezacordul față de considerarea drept gânditori autentici (/ filozofi) a comuniștilor din jurul filozofului de la Păltiniș care-l citeau pe Platon și tot la filozofia marxistă ajungeau, cum observase însuși Noica (vezi vol. Noica în arhiva Securității, vol. I, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2009, p.101), Alexandru Dragomir a trecut brusc de la sensul metaforic, la sensul propriu al „jocului de golf”, așa cum se joacă el în Anglia, a doua patrie a candidatului la președenție din 1990.
Practic, Alexandru Dragomir a schimbat discuția trecând-o în plan politic, pentru că el știa foarte bine că manipularea nu poate fi anihilată prin indicarea falsității pe care o propagă. Pentru tinerii lipsiți de discernământ, minciuna mediatizată e mult mai credibilă decât adevărul. Dar, după succinta schimbare în direcția unui vag comentariu politic, filozoful s-a întors pe vechiul făgaș al discuției despre bătrânețe.}
Alexandru Dragomir: A început, da! [răspunde el ironic]. Și, dacă l-am fi urmat pe Rațiu, jucam [după 1990 „golful” pe care-l joacă englezii, adică ne-am fi „des-sovietizat”, „englezindu-ne”] mult mai mult!
Cred că la bătrâni există un amestec,
neidentificat cantitativ sau calitativ [„neidentificarea” prelungește
sensul glumeț - ironic adoptat ca să vorbească de „englezirea” ca
oportună învățare a democrației], între experiența vieții și
înțelepciunea gândirii. Un om care a gândit 60 de ani și care, deci,
trebuie sa fie de la 75 de ani în sus, acela trebuie să știe să despartă
foarte clar ce datorează el experienței lui de viață și ce datorează
lecturilor și, mai ales, gândurilor lui. În general bătrânii nu fac
aceasta deosebire. Ei confundă cele două ramuri și rezultatul fiecăreia
dintre ele. Și au o anumită aroganta a bătrâneții. Îi vad și la
televizor uneori. Ei se bizuie pe o judecată fundamentală, dar fără
fundament: «Eu știu mai bine decât voi pentru că sunt mai bătrân! Am
experiență!».
Ca și când experiența
ți-ar da dreptul și la altceva decât la o acumulare, la o acumulare de
fapte trăite, de gânduri care ți-au trecut prin cap. Dar vârsta nu-i ca
o bancă de date în care s-au acumulat date. Că poate au fost proaste.
Poate sînt putrede astăzi. Poate sînt depășite.
Argumentul depășirii,
al învechitului, este astăzi un argument foarte serios și din motive pe
care nu are rost să le deslușim aici. Tot ce este temporal mai aproape de prezent
este ipso facto mai bun decât era înainte. Acest argument, al
temporalității, joacă un rol fundamental. Dar, pentru asta, trebuie să
știi și ce rol fundamental a jucat problema timpului din secolul al XVII-lea, dar îndeosebi din al XVIII-lea încoace. Și multe lucruri trebuie să știi despre dresarea timpului, ș.a.m.d.
Fabian Anton: Ce părere aveți despre monarhie? România trebuie sa fie republică, sau monarhie?
Alexandru Dragomir: Tiii ! Ia uită ! Nici o părere!
F. A.: E mai bine așa??
A. D.: Nu că e mai bine așa. Sincer! Nu m-a preocupat niciodată! Dar cred ca o expunere judicioasa este în Montesquieu, în L’Esprit des lois. Și în Grandeur des Romains et leurs décadence, tot de Montesquieu. Charles de Secondat, baron de Montesquieu. Pe vremea aia baronii gândeau!
[Sensul ironic vizează deosebirea baronilor de altădată de cei cărora li se spune „baroni” în post-comunism. In
interviul din «Observatorul Cultural», nr.275/2005 nu au fost trecute
titlurile de cărți si de aceea a trebuit să le scot de pe caseta. Si
expresiile în germană folosite de Alexandru Dragomir au fost în general
trecute sub tăcere.].
Fabian Anton: Și o
ultimă întrebare: credeți că «experimentul Păltiniș», tot ce s-a
întâmplat acolo, mai poate fi reluat? Și, dacă da, cu cine?
Alexandru Dragomir: Adică experiența maestru-discipoli?
F. A. : Exact!
A. D. : Oricând poate fi reluată!
F. A.: Cu cine? Avem oamenii necesari?
A. D. : Apar ei dacă sînt!
F. A.: Și noi cât așteptăm?
A. D. : Până apar!
F. A.: Și dacă nu apar?
A. D. : Dacă nu apar, nu e cazul [să apară]. Asta e ca și cu Apocalipsa. Când o să vină, o să vină. O să știm noi când vine Apocalipsa. Nu am dubiu că o să știm.
Acuma, ca să-ți dau un răspuns mai serios: Aici în comentariul din Phaidros-ul
lui Platon, în ultima parte, aceea cu zeul Theuth al egiptenilor și cu
scrisul, sînt lucruri fundamentale. Adică trecerea de la educația concepută ca orală,
ca maestru-ucenici (discipoli), la educația concepută ca instituție, în
care se învață de la unul care a scris la alții care citesc, este o
trecere complicată. Ea a implicat și implică o groază de lucruri, care
nu au prea fost gândite serios de masele largi de cetățeni. Și nici nu
s-a scris prea mult despre asta. Mult, adică lucruri serioase. Pentru că
ceva s-a schimbat fundamental când s-a trecut de la maestru oral și
discipol oral la maestru autor și discipol cititor. Dar că totuși, un halou și o oarecare valabilitate [a relației maestru oral și discipol oral] se păstrează până în vremurile noastre e dovadă Păltinișul.
El nu este un fenomen în care un autor, Noica, a avut influenta asupra unor cititori
(mă rog, Liiceanu, Pleșu, Vieru etc.). Nu! Păltinișul este un fenomen
al unui maestru, care ținea să fie maestru, care ținea să aibă
discipoli, care a fost Dinu Noica, și un grup de tineri foarte
înzestrați, cărora le-a picat la țanc un maestru de genul lui Dinu
Noica. Care l-au iubit pe Dinu și pentru ce reprezentă el cultural, și
pentru bizareriile lui, și pentru tot ce astăzi intră în anecdotica
Noica. Relațiile scorțoase astăzi nu mai sînt decât între autori și
cititori, (la vremea) educației.
[Știu că] e o sarcină
foarte grea să răzbați singur, cum este acuma cazul generației dumitale.
E mult mai bine să ai un maestru.
F. A. : Da !
A. D. : Că te agăți de el.
F. A. : Noi nu am avut
nici un Nae Ionescu, sau, cum a fost pe vremea d-voastră , un Mircea
Vulcănescu, sau un Eliade, sau un Cioran…
Alexandru Dragomir: Și nici un Noica!
[Filozoful Alexandru
Dragomir (care-i fusese prieten lui Noica jumătate de secol) a găsit
demnă de evocat doar postura tinerilor vizitatori care au jucat, față
de Noica, rolul de discipoli ca să-i creeze impresia, la care Noica
ținea foarte mult, că este un profesor înconjurat de elevi. Din
«Jurnalul de la Păltiniș» (ed. I-a, 1983) transpare chiar și dezamăgirea
față de Gabriel pe care „profesorul” Noica tot încerca să și-o reprime.
În vremurile de azi, când interesul față de Dosarele de Securitate
transpare în toate revistele de cultură, dacă luăm aminte la șocul
suferit de Constantin Noica atunci când și-a revăzut în cartea din 1983
propriile-i spuse, redate „cuvânt de cuvânt” (apud. Nicolae Florescu),
„Jurnalul de la Păltiniș” ar putea apărea drept primul dosar de
Securitate indirect publicat. Mai ales dacă ne gândim la permanenta
„subțiere” post-comunistă a dosarului de urmărire a lui Blaga cerut de
Dorli (fata marelui poet și filozof) șefului SRI ( Virgil Măgureanu) și
primit spre consultare de fiecare dată renumerotat, cu pagini din ce în
ce mai puține.
Când luase în tărbacă
obiceiul (de la G.D.S, înființat de fostul stalinist Silviu Brucan în
1990) de a pierde vremea cu discuții politice în gol („de acolo până
acolo”), filozoful Alexandru Dragomir îi vizase atât pe fostul său coleg
de facultate Mihai Șora, cât și pe Liiceanu și Pleșu. ].
Fabina Anton: Și
nici un Noica, nici un Nae Ionescu… Și nici nu știu dacă o să avem, dacă
o să putem da. Văd acum că este o tendință de a face experiențe gen
Păltiniș cu pelerinajele (pe care tinerii le fac) pe la duhovnicii
români. Cum a fost părintele Cleopa, cum se întâmplă cu părintele
Arsenie Papacioc.
A. D. : Papacioc ?
F. A. Da. Acum două
săptămâni am fost la părintele Papacioc, la Mânăstirea din Techirghiol.
Tinerii mai mult către genul acesta de experiențe se îndreaptă.
A. D. : Călare pe mistică!
Și pe filozofia religiilor, sau, mă rog, în fine, pe filozofia
ortodoxiei, cred, bănuiesc. E ortodox părintele Papacioc?
F. A. : Părintele Arsenie este ortodox. Pentru că în alte părți văd că nu avem către cine să ne îndreptăm.
F. A.: Eu am avut norocul să-l prind în viață pe Arșavir Acterian. L-am mai întâlnit și pe Lucian Boz. Dar alții nu.
A. D.: Boz ? Nu știu cine este!
F. A. : Era prieten cu
Arșavir, cu Eliade. În rest… mai sînt doar câțiva: dl Alexandru
Paleologu, dumneavoastră… Mai e și dl Barbu Brezeanu.
A. D. : Mai trăiește?
F. A. : Are 90 de ani. L-am văzut acum câteva luni.
A. D. : Dar el este istoric de artă
F. A. : Da! Mai e și dl Mihai Sora..
A. D. : Cel care se ține cel mai bine! Paleologu… Mihai…toți octogenari!
F. A. Da! Și tineretul nu-i frecventează, din păcate. N-au cum să ajungă la ei.
A. D. Cum așa ?
F. A.: Adică se face și un
trafic imens cu cărțile lor, cu numerele lor de telefon și cu adresele
lor. Cine vrea să se ducă [să-i viziteze] le cumpără numărul de telefon.
Și cu dumneavoastră se întâmplă la fel.
A. D. : Să mă crezi că eu nu am nici o vină !
F. A. : Știu că nu aveți nici o vină. Poate singura vină pe care o aveți este că nu ați ieșit ceva mai în față.
A. D. : Asta nu e o vină, este o decizie a mea!
F. A. : Da, dar, dacă o făceați, mai aveam și noi, tinerii, o șansă în plus, mai aveam pe cine asculta, mai aveam ce învăța.
A. D. : Se poate! Dar
cămașa e mai aproape decât surtucul. Adică am scuza că persoana mea și
ceea ce se întâmplă cu persoana mea era mai important decât a mă juca
de-a marele dascăl.
F. A. : Știți foarte bine că nu era vorba de o joacă.
A. D. : Nu mă joc deloc de-a dascălul ! Nu sunt un dascăl! Nu am nici aplicația, n-am nici talentul.
F. A. : Dar tinerii caută în continuare să afle…să citească…
A. D. : Cred că n-au încotro. Și eu, în locul lor, tot așa aș face.
F. A. Păi da, în locul lor nu știu dacă dumneavoastră v-ar conveni dacă ați da sute de mii de lei (vechi) pe ceva care nu există: pe un volum de Alexandru Dragomir și apoi ați auzi, din gura autorului, că el nu a scris nimic.
A. D. : La asta nu pot răspunde decât cu nemțescul: „Unglaublich!” Incredibil! Ce-mi spui mă stupefiază!
{Această parte a
interviului a fost masiv cenzurată de «Observatorul Cultural». Fiindcă
din ea iese la iveală dezaprobarea filozofului Alexandru Dragomir față
de îndeletnicirea unor autori comuniști care preferă să paraziteze pe
gândirea altuia, deformând-o (spre a o aduce la nivelul lor) în loc
să-și scrie propriile opere originale. Se știe graba cu care a fost
plătită cu bani de la buget traducerea în franceză a volumului „Crase
banalități metafizice” cuprinzând prelegeri ale lui Alexandru Dragomir
modificate să nu se mai știe unde a vorbit Dragomir si unde a intervenit
editorul Liiceanu care după ani și ani de zile a indicat cele câteva
pagini adăugate de el, fără a se gândi să facă totuși publice
conferințele în forma pe care le-a dat-o filozoful Dragomir.
Din această zonă a
discuției reiese și minciuna clujanului Virgil Ciomoș (bursier al lui
Pleșu), care consemnase că scrierile [contrafăcute] ale lui Alexandru
Dragomir - circulând prin 1994-1995 de câtva timp în micul cerc al
așa-zișilor prieteni ai filozofului Dragomir -, ar fi fost «textes
autographes» (vezi rev. „Studia Phaenomenologica”, 3-4/2004, p.82).
Față de Fabian Anton,
Alexandru Dragomir a revendicat din volumul xeroxat doar textul din
1946 despre oglindire (comentat de Mircea Vulcănescu), text pe care îl
concepuse atunci în vederea publicării. Pluralul folosit de bursierul
Ciomoș (cu doctoratul în filozofie condus de Pleșu, un doctor în istoria
artei) indică minciuna: Toate textele care circulau între cei care-l
vizitaseră, și tot ce era dat spre vânzare la anticari, era rezultatul
unei îndeletniciri reprobabile, desemnată de Alexandru Dragomir drept
«excrocherie».
La data când scriam cartea despre Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului,
Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004) nu cunoșteam această părere a
filozofului Alexandru Dragomir despre prelegerile sale contrafăcute (și
comercializate) pe care, fără să fi fost întrebat, era trecut drept
autor. Dar, citind volumul „Crase banalități metafizice” lansat la
Bookfest în 2004, am bănuit adevărul, pe care l-am și expus în cartea
mea (I.V.S).}
Fabian Anton: V-am
spus că eu cunosc persoane care de 2-3 ori au dat bani pentru numărul
d-voastră de telefon și au primit numere false. Și au dat bani pe ele !
Alexandru Dragomir: Ei nu!
F. A. : E ca și cum eu aș
pleca de aici și aș vinde caseta asta care e cât de cât originală. E
exactă. Dar [de fapt e] ca și cum ies de aici și vând cu 50 000 sau cu
100 000 de lei (vechi) numărul dumneavoastră de telefon cu două cifre
schimbate. Poate asta nu convine studentului la filozofie. După ce că
mai sînt puțini oameni cu care se poate discuta din generația
dumneavoastră, se face și un trafic cu numerele de telefon și cu «operele» [zise ale] lor. Eu am câteva numere false ale telefonului dumneavoastră până acum. Nici numărul d-lui Mihai Sora nu-l am.
A. D. : Pot să ți-l dau eu ! Cred că mie mi-ar ierta-o.
F. A.: Asta n-ar fi o problemă..
E dureros pentru tineri să afle că tot ce circulă prin cărți [cu numele d-voastră ] nu sînt lucruri scrise de dumneavoastră. Și o să se afle acum!
A. D. Nefiind deloc
interesat de notorietatea mea, nu am fost deloc interesat, adică nu m-au
preocupat niciodată efectele nocive ale acestui refuz de notorietate.
Adică până acum nu m-am
gândit niciodată că faptul ca nu mă știe lumea, că nu am scris nimic, că
nu am publicat nimic, ar putea să aibă și laturi negative. Niciodată nu
m-am gândit. Mi-am spus doar că nu mă interesează, că îmi vad de treaba
mea și basta, fiind de părere că «omul nu trebuie să se vândă »
[expresia este pe casetă în germană]. Da, acesta [faptul de a avea
laturi negative] este riscul pe care trebuie să ți-l asumi [dacă nu te
vinzi].
F. A.: O să încerc, și sper să mă ajutați și dumneavoastră…
A. D. : Sigur că da ! Cum să nu ? N-am alte lucruri de făcut!
F. A.: Să dăm o formă, să
refacem într-un fel toată această operă care circulă și eu nu știu cât e
de adevărată. Și e păcat să dea lumea bani pe lucruri care nu sînt
valabile.
Alexandru Dragomir: Da! Sigur că da! E într-un fel chiar o EXCROCHERIE !
F. A. : E o excrocherie !
Nu știu dacă în vremea când erați student circulau scrieri ale lui Nae
Ionescu care nu erau ale lui Nae Ionescu! Sau ale lui Mircea Vulcănescu
care nu erau ale lui Mircea Vulcănescu !
A. D. : Așa ceva nu se întâmpla! Nu se putea întâmpla !
F. A. : Vă mulțumesc mult pentru tot.
A. D. : Nu ai de ce, dragul meu. Domnul Fabian ?
F. A. : Fabian Anton!
Alexandru Dragomir : Anton… (sfârșitul interviului din 15 iunie 2000)
[Două lucruri sînt
semnificative în acest schimb de replici . Primul (și cel mai important )
ar fi disponibilitatea filozofului de a da o formă publicabilă
gândurilor sale, deși din întregul dialog s-a putut observa limpezimea
gândirii sale, exprimată oral într-o românească de om cult. Expunerea
lui Alexandru Dragomir nu a necesitat niciuna dintre cripto-comunistele
cenzurări sau „îmbunătățiri” așa-zis „stilistice” operate de
redacția „Observatorului Cultural”. Nici “creativitatea editorilor” la
volumul „Cinci plecări din prezent”(2004) invocată de Liiceanu în 2005
n-a fost necesară. A fost o evidentă înrăutățire amintind de vremurile
de teroare ideologică în care publicarea se făcea cu tăierea unor idei
și adăugarea de fraze în textul altuia. Scăderea calității textului
modificat de Liiceanu a ieșit la iveală chiar din exemplul dat de acest
henrywaldian care scria că a introdus „acumularea cantitativă lentă”,
acolo unde Dragomir spusese că e vorba de un „proces continuu” deosebit
de „acumulările cantitative” care sînt „puncte-evenimente” ale unui
proces discontinuu (vezi Nota asupra ediției volumului: Alexandru
Dragomir, Semințe, 2008, p.8-9). Ideologii comuniști n-au remarcat
niciodată alterarea ideilor filozofice neînțelese de editorii mai
inculți decât scriitorii pe care-i publicau. Ei au tot crezut că aduc
îmbunătățiri prin “creativitatea editorilor” cum am văzut că s-a
auto-amăgit și Liiceanu. Supărat că Alexandru Dragomir nu l-a considerat
gânditor autentic, cum am văzut că nu i-a considerat pe niciunul dintre
comuniștii care-l frecventaseră pe el și pe Noica, vizitatorul Sorin
Vieru i-a „transferat lui Liiceanu” paternitatea ideilor lui Dragomir
din volumul Crase banalități metafizice (2004) accentuând fără măsură
(sau jenă) asupra “creativității editorului”. Pitit după pseudonimul
„Alexandru”, Sorin Vieru scria într-un comentariu la un articol de-al
meu (Angelologul Pleșu pe fundal de Mircea Vulcănescu într-un film de la
TV-Cultural, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Noica3Andronache.htm
) că întrucât „Liiceanu a povestit cum a crezut ce a auzit de la
Dragomir, acel volum ar putea trece sub numele lui Liiceanu”
(comentariu în „Revista Noi, nu!”postat pe 28 nov. 2009 si îndepărtat
de Ciprian Cherhat, când a șters toate comentariile articolelor mele,
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia confiscată de o mafie cu interese
ascunse, on-line http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm ).
Probabil așa erau dresați să gândească ideologii comuniști care “în
aspiraţia lor de confruntare, urcă doar până la ură, furt, agresiune şi
asasinat” cum observase fostul deținut politic, eseistul Ion CARAION
(Ultima Bolgie, Bucureşti: Ed. Nemira, 1998, p. 25). După un raționament
asemănător cu cel al lui Vieru dispus a-l deposeda de paternitatea
ideilor pe cel care ținuse conferințe în casa lui Liiceanu, pare să fi
gândit și comunistul cu liceul pe puncte Ion Ianoși. Conducătorul tezei
lui G.Liiceanu a considerat pe semne că Liiceanu avea tot dreptul să
„treacă sub numele lui” paginile transcrise (copiate cu mâna lui proprie
în propria lucrare de doctorat) din Noica, adică un eseu de vreo 30 de
pagini (http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm).
Al doilea lucru
semnificativ din schimbul final de replici ar fi acela că scrieri de-ale
lui Alexandru Dragomir care nu sînt ale lui Alexandru Dragomir n-ar fi
putut circula în cultura de dinainte de ocupația sovietică. Fiindcă
înainte de 23 august 1944 cultura românească nu era structurată, ca în
post-comunism, după un sistem mafiot, cum se înfățișează ea scriitorilor
care au răspuns la o anchetă despre mafiile literare (vezi revista
„Art-Panorama”, București, nr.1/1997 scoasă de Dan Silviu Boerescu).
In perioada
interbelică, la vremea când în București strălucea filozoful Nae Ionescu
(foarte audiat la conferințele și la cursurile lui universitare), nu
numai că n-ar fi fost puse pe piață (n-ar fi PUTUT să fie puse pe piața
cărții) „excrocherii” de genul acesta, dar în cultura de atunci nu s-ar
fi putut ivi un lingușitor atât de mare (precum Ovidiu Pecican din
Cluj), care să-l laude în 2009 pe Gabriel Liiceanu că l-ar fi „inventat”
pe Dragomir, cum „inventat” ar fi fost și Nae Ionescu, sfiindu-se însă
a-i preciza inventatorul (vezi on-line articolul „Inventând filozofi”,
postat pe 3 febr. 2009). În schimb, clujanul nu se sfiește să compare un
plagiator dovedit încă din anii șaptezeci de o comisie de specialiști
ai Institutului de filozofie (vezi rememorările lui Octavian Chețan din
vol.: „Modelul cultural Noica”, I-II, Fundația Națională pentru Stiință
și Artă, București, 2009, pp. 119 - 133) cu unul dintre Evangheliștii
prin care învățătura lui Iisus a ajuns la noi (vezi și Isabela
Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu,
fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev.
„Acolada”, Satu Mare, nr.3/2012, p.19, http://www.scribd.com/doc/167094850/Isabela-Vasiliu-Scraba-Al-Drago... ).
După marele lingușitor, volumul cu prelegeri de paternitate
„discutabilă” (apud. Ovidiu Pecican), ar poseda un fost comunist drept
„autor cert” si un „autor incert” în persoana fostului elev al lui
Heidegger care a ales exilul interior la vremea terorii ideologice
comuniste. Maestrul lingușelilor nu uită să decreteze că buna intenție a
lui Liiceanu n-ar trebui să fie pusă de nimeni la îndoială, cum am
văzut că a pus-o pe 15 iunie 2000 filozoful Alexandru Dragomir, autorul
zis (de Ovidiu Pecican) „incert” al prelegerilor înregistrate (uneori)
pe bandă magnetică în casa lui Liiceanu. Oricum, îndoiala privitoare la
„buna intenție” exprimată de zisul „autor incert” către finalul
interviului, a fost rapid cenzurată de cei de la „Observatorul
Cultural”.
Cum tot rapid au fost
dosite - de cenzura românească (să nu poată fi citite!) în 2013 si în
2014 -, textele mele despre Alexandru Dragomir, Noica, Cioran și Horia
Stamatui etc., după postarea lor pe segmentul românesc al Scribd -ului,
de a trebuit să fie inițiată o corespondență cu administratorii din SUA
a acestui site, pentru ca scrierile mele să redevină temporar
accesibile. O altă strategie a cenzurării cripto-comuniste a scrierilor
mele de pe segmentul românesc al Scribd-ului o constituie impunerea
forțată a unei „filtrări” astfel încât, unele texte să apară de 5-7 ori
iar altele deloc, strategie care (deocamdată) poate fi ocolită prin
alegerea unei filtrării după data postării (Despre cenzurarea mea
pe Scribd a se vedea si considerațiile marginale la eseul: Isabela
Vasiliu-Scraba, „Lucian Blaga și Fenomenologia”, http://cititordeproza.ning.com/group/creationismvsevolutionism/foru....).
In cartea Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului
(2004) publicată de mine la vreo șase luni după apariția Craselor
banalități metafizice reproșam celor care au alcătuit acel prim volum
din prelegerile ținute de Alexandru Dragomir faptul că nu au semnalat
prin schimbarea caracterului de literă modificările operate de editor.
Când tehnoredactarea
textului permite (fără nici un efort) schimbarea caracterelor într-o
pagină, Gabriel Liiceanu se ferise a marca frazele sau cuvintele lui
Alexandru Dragomir scoase de pe casetele cu prelegeri înregistrate. Că
acest lucru nu s-a întâmplat dintr-o scăpare, mi-am dat seama citind, -
dintr-o revistă scoasă tot de G. Liiceanu ( revistă unde și-a republicat
prefața la „ediția nord-coreană” (apud. Dan Petrescu) a volumului
„Crase banalități metafizice”) -, un amestec indistinct între texte
scrise direct în germană de filozoful Alexandru Dragomir și traducerile
altor texte ale lui Dragomir scrise în românește și cuprinse în caietele
despre TIMP din anii 1948-1959 (v. Chronos -Buch I, German translation
by Mădălina Diaconu în revista „Studia Phaenomenologica”, vol.IV,
3-4/2004, pp.253-285). Lucrul este cu atât mai ciudat, cu cât orice
vizitator al lui Noica a putut afla de la filozoful de la Păltiniș că
trebuie să se ferească de traduceri, întrucât la mâna a doua gândirea
oricărui filozof apare involuntar deformată. În cazul revistei tipărită
de Gabriel Liiceanu, informația după care textul german ar fi fost
tradus de Mădălina Diaconu ("Uebersetzung aus dem Rumaenischen von
Mădălina Diaconu") induce în eroare tocmai prin lipsa schimbării de
literă acolo unde germana este a lui Dragomir. Ceea ce dovedește limpede
nu numai o crasă lipsă de profesionalism, dar și îngâmfarea unora care
se cred îndreptățiți a „lucra în echipă” cu autorul neîntrebat dacă
acceptă modificările ideilor sale odată cu editarea, autor evident în
dezacord cu asemenea practică, impusă în cultura românească odată cu
„regimul comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca), cum reiese din
replicile finale ale interviului.].
REPERE BibliografiCe:
1. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutica la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, http://fr.scribd.com/doc/130854967/IsabelaVasiliuScrabaAlexDragomir... .
2. Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2012, p.19, http://www.scribd.com/doc/167094850/Isabela-Vasiliu-Scraba-Al-Drago... .
3. Isabela Vasiliu-Scraba, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis...
4. Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis... .
5. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari la 25 de ani de la moarte, http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-m...
6. Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia citită printre rânduri, http://cititordeproza.ning.com/group/creationismvsevolutionism/forum/topics/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citit-printre-r-nduri
7. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Noica marginali... .
8. Isabela Vasiliu-Scraba, Incultura Păltiniș, http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scra...
9. Isabela Vasiliu-Scraba, Lucian Blaga și Fenomenologia, http://cititordeproza.ning.com/group/creationismvsevolutionism/foru...
10. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu si Alexandru Dragomir în Cercul de la Andonache înființat de Noica, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 5/2013, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Noica3Andronache.htm .
| ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate |
Cuvinte cheie : (Se, 3, ALEXANDRU, DRAGOMIR:, III-sfârşit), Interviu, Isabela, Partea, Vasiliu-Scraba, acasă, Mai multe…
Vizualizări: 1
Încetare urmărire – Nu mă anunţa prin email când sunt răspunsuri
