De marti, 27 februarie, pana vineri, 1 martie, 2012, au fost trei zile, exact cat tine o minune la romani, si exact numarul de cantari ale cocosului inainte ca Petru sa se lepede de Iisus.
Si tot atat a tinut si singura tentativa a 
Bucurestiului oficial de a marca faptul ca in 
Uniunea Europeana exista o tara numita 
Romania ale carei interese trebuiesc luate in considerare.
Sa fie foarte clar: nu este vorba aici de
 "Romania" si 
"Serbia", nici de poporul roman sau de poporul sarb, nici de 
"nationalisme de secol 19" cum s-au grabit sa debiteze 
"surse diplomatice" (anonime desigur) de la 
Bruxelles  prin diferite publicatii. Este vorba, ca in multe alte cazuri, de un  joc dur intre cei care detin puterea in doua state. In cazul de fata, la  
Bucuresti, respectiv la 
Belgrad.
"Bucurestenii" beneficiaza de statutul 
Romaniei de 
membra cu drepturi depline in
 UE si
 NATO, 
care le ofera multiple drepturi de veto si 
parghii de influenta, 
dispun de parteneriate strategice cu cateva (mari) 
puteri mondiale, dintre care se detaseaza cel cu 
SUA, si ocupa 
o pozitie geopolitica care nu sufera comparatie cu cea a Serbiei. 
Un portofoliu de avantaje de calibru greu.
"Belgradenii" nu sunt membri 
UE dar aspira sa devina, nu sunt membri 
NATO si nici nu doresc sa devina, au o problema inca nerezolvata cu 
Kosovo, si se pot baza doar pe parteneriatul strategic cu 
Rusia, care doreste sa-i vada la 
Bruxelles, asezati la marea masa a 
Europei cu acelasi drept de veto pe care 
Romania il are, 
dar pe care nu stie sa-l foloseasca.
In ciuda acestui raport de forte favorabil 
Bucurestiului, in 
"marea bataile politica de 3 zile" pentru
 salvarea identitatii nationale si culturale a celor 2-300.000 de romani din 
Serbia, 
Belgradul a obtinut
 o victorie majora, iar 
Bucurestiul a pierdut pe linie. Un astfel de rezultat nu poate avea decat o singura explicatie: 
"ai nostri" si-au jucat cartile in mod lamentabil.
Datele problemei, pe scurtSerbia oficiala incalca, in mod brutal, 
drepturile romanilor din 
Valea Timocului, aplicand
 o politica deliberata si evidenta de asimilare, fara egal in 
Europa. 
Romanii  de acolo nu au nicio singura scoala la care sa-si trimita copii sa  invete in limba materna si aproape nicio biserica care sa tina slujbele  in limba lor.
Daca n-ar fi fost vorba de 
romani, si nici de 
"baietii" de la 
Belgrad care au devenit peste noapte frecventabili la 
Bruxelles, 
Paris, 
Berlin, 
Haga, 
Stockholm etc.
, o astfel de politica fata de o minoritate ar fi fost imediat condamnata ca 
"discriminare etnica", 
"discriminare religioasa" sau chiar 
"rasism". In 
cazul romanilor, 
Europa trece insa cu vederea
. Olanda si 
Franta au demonstrat-o deja, de ce n-ar face-o si 
Serbia?
Dupa dezastrul in care 
fortele pseudo-nationaliste si 
retrograd-comuniste din 
Serbia au impins poporul sarb in 
1999, 
Belgradul a inceput sa 
"discute" cu 
Bucurestiul problema minoritatii romane din 
Serbia. 
A facut-o fiindca se afla cu spatele la zid si nu-si putea permite complicatii cu 
Romania cand intreg 
Occidentul era impotriva sa.
Oricine poate constata ca 
"distinctia" pe care 
Belgradul o face intre 
romani si 
"vlahi" seamana ca doua picaturi de apa cu 
"distinctia" pe care 
Chisinaul o facea (atunci cand 
Vladimir Voronin era presedinte) intre 
romani  si 
"moldoveni".
"Prietenii" de la 
Belgrad ai multor politicieni de la 
Bucuresti considera ca populatia de pe 
Valea Timocului este alcatuita din 
"vlahi", nu din 
romani. Sa admitem o clipa, prin reducere la absurd, ca au dreptate. De ce, atunci, 
autoritatile sarbe nu le ofera scoli in limba "vlaha", pentru a raspunde
 standardelor in materie de minoritati al
e Uniunii Europene la care vor sa adere?
Simplu: fiindca nu exista limba 
"vlaha", ci doar 
limba romana, iar scolile din regiune predau in 
limba sarba, ca 
vehicule politice de asimilare etnica fortata, exact dupa cum faceau
 scolile din Transilvania prin anul 1912, in
 limba maghiara.
Cine se afla la originea acestei diversiuni bine coordonate si aplicate pe teren? Daca urmam logica infailibila a lui 
"quid prodest" si incercam sa urmarim firele afacerii, cine se incurca incontinuu, de pe la 
1856 incoace, de 
blocul politic si etnic romanesc in incercarea sa de a-si promova interesele in 
Europa de sud-est? Ce capitala a dezvoltat o adevarata obsesie fata de 
Romania, dupa aderarea ei la 
NATO si, mai ales, dupa incheierea parteneriatului strategic cu 
SUA?
Din pacate, in 
marea confruntare geopolitica care determina astazi, sub ochii nostri,
 noua ordine din 
Europa pentru cel putin urmatoarea suta de ani, 
interesele Romaniei sunt prost aparate. Nu doar ca raportul de forte extern este defavorabil, dar 
Bucurestiul face si greseli in serie, si - bonus - 
mai este si sabotat din interior.
Dovada? Nici n-a apucat bine actualul ministru de Externe sa rosteasca idea (absolut corecta) ca 
Europa ar trebui sa se obisnuiasca cu 
o Romanie activa, ca vocea i-a si fost acoperita de corul apologetilor 
"prieteniei traditionale romano-sarbe". Unii dintre indignati (Ion Iliescu, Gyorgy Frunda, Victor Ponta).
Adevarata "prietenie traditionala" care trebuie salvataUrmarind halucinantele rataciri prin 
istoria relatiilor romano-sarbe  ale unor ingineri hidrotehnisti, avocati sau procurori, nu ne ramane  decat sa ne intrebam daca n-ar fi mai degraba urgent sa ne preocupam de  salvarea prieteniei traditionale dintre statul roman si natiunea pe care  (pretinde ca) o reprezinta.
In politica, greselile se platesc intotdeauna, iar greselile grave se platesc foarte scump. 
Romania a
 decontat la acest inceput de martie, la 
Bruxelles, cascada de greseli facute in relatia cu 
Serbia, 
dupa anul 2000, de toti liderii de la Bucuresti.
Ani de zile, politicienii romani au ramas surzi si orbi la toate semnalele politice primite de aliati importanti ai 
Romaniei (
SUA, 
Marea Britanie, 
Germania, 
Italia, 
Turcia si 
Polonia, printre altii) pe 
tema Kosovo si, in numele 
"prieteniei traditionale romano-sarbe" (care de fapt nu exista) si a 
"principiilor de drept international" (care sunt, dintotdeauna, 
ceea ce marile puteri mondiale interpreteaza din ele), si-au autoasumat rolul de avocati ai 
Serbiei in dosarul respectiv, aliniindu-se astfel implicit la 
pozitia Moscovei.
Drept 
"multumire", 
Belgradul si-a intensificat politica de intimidare la adresa romanilor din Valea Timocului,
 si-a asmutit serviciile de informatii asupra lor, 
infiltrandu-le cu agenti organizatiile etnice,
 amenintandu-le si intimidandu-le adevaratii lideri, 
pana la limita agresiunilor fizice si incendierilor nocturne. Un fel de 
Ku Klux Klan in inima 
Europei secolului 21 pe care, ciudat, 
Bruxelles-ul nu il vede. Se mai mira cineva, in aceste conditii, ca unii 
romani de acolo nu au curaj sa vorbeasca cu presa si sa-si spuna 
"romani", acceptand 
ridicolul termen medieval de 
"vlahi"?
Recent, totul a basculat. 
"Baietii" de la 
Belgrad au incheiat, oportunist, un soi de 
"acord" cu 
liderii kosovari, ceea ce a permis
 liderilor vest-europeni o la fel de oportunista iesire din corzile acestui dosar, prin anuntarea unei 
"mari victorii" in 
Balcani.  In timpuri de grava criza economica si sociala, o mica laudaroseniei de  consum intern face cat o mare victorie militara din alte vremuri. Iar 
Romania, in aceasta combinatie, 
a ramas intr-un mare ofsaid.
Astfel se explica primirea ostila, in 
UE, 
a tentativei de 3 zile a 
Romaniei de a-si proteja conationalii din 
Serbia.
 Datorita seriei incedibile de greseli facute de liderii sai incepand de prin 2000-2001, 
Romaniei i s-a spus ca "nu manifesta spirit european" cand incearca sa apere 
o minoritate persecutata, in timp ce 
Olanda, 
care utilizeaza dreptul sau de veto in mod absolut abuziv, nu sufera, de fapt, nicio consecinta din partea 
puterilor occidentale si institutiilor europene, fiind mangaiata parinteste pe crestet. 
Ce daca incalca flagrant Tratatul european? Este Olanda si i se permite.
Rezultatul: un dezastruDelegatia Romaniei s-a intors de la 
Bruxelles cu un asa-zis 
"protocol" referitor la 
protectia minoritatilor din Romania si 
Serbia. Care este semnat de 
ambasadoarea Serbiei la 
UE  (impresionant nivel de reprezentare!), si nu este insotit de un  calendar de implementare, cu termene si responsabilitati precise. 
Comisia Europeana a 
"recomandat" si ea 
Serbiei sa aplice prevederile din documentul respectiv.
Una din mantrele la moda la ultimul 
Consiliu European a fost ca
 presedintele sarb, 
Boris Tadici, este un 
"pro-european care trebuie sprijinit". Nu stim exact cat de 
"pro-european" este domnul 
Tadici, 
dar stim sigur ca nu domnia sa detine puterea reala in 
Serbia, ci 
serviciile de securitate mostenite de la Tito. Domnul 
Tadici este 
"pro-european" pentru ca acestea au decis ca, in etapa actuala, interesele le sunt mai bine servite prin aderarea 
Serbiei la 
UE.
Dupa ce 
Belgradul s-a jucat cu 
UE de-a capturarea criminalilor de razboi din 
Bosnia peste 10 ani, in conditii net defavorabile, crede cineva la 
Bucuresti ca odata ce 
Serbia a primit 
statutul de candidata la aderare la 
UE, va mai exista vreo parghie de presiune asupra 
autoritatilor sarbe pentru a apara 
minoritatea romana din 
Serbia? Este usor de intuit ce vor face oficialii sarbi cu 
"protocolul" semnat de 
ambasadoarea lor la 
Bruxelles, chiar daca 
"operatiunea" nu poate fi explicitata printr-un limbaj civilizat.
"Angajamentul" Belgradului fata de 
"protocolul" de la 
Bruxelles s-a vazut, chiar in aceeasi zi, cand
 preotul Boian Alexandru, 
un roman timocean curajos, a fost bruscat de granicerii sarbi la revenirea din Romania, pentru ca 
"indraznise" sa declare la 
stirile TVR din 
ziua precedenta ca este roman. Teribila 
"infractiune" in ochii 
"prietenilor sarbi" de grija carora se agita Ion Iliescu, 
Gyorgy Frunda si 
Victor Ponta.
Traian Basescu trebuia sa-si foloseasca 
dreptul de veto in 
Consiliu,
 indiferent de parerea celorlalti sefi de stat, nu pentru 
"ca putea" (cum face 
Olanda), nu din 
"nationalism" (termen irelevant in context), 
ci pentru ca asa era corect, 
etic si 
conform cu principiile fondatoare ale 
UE, de care 
oficialii de la 
Bruxelles si din alte capitale fac mare tapaj, atunci cand le convine. Pentru ca nu a facut-o, 
romanilor din 
Valea Timocului le mai ramane acum doar 
protectia divina.
Este evident ca nu putem fi nemti, dar daca tot am semnat parteneriate strategice cu 
Polonia si 
Turcia, n-am putea sa fim, macar putin, polonezi sau turci cand ne aparam interesele la 
Bruxelles?