Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu? Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului și cu valul laolată se vor risipi înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine . D.Sin.
luni, 2 ianuarie 2012
Revelion 2012 Constanta
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
http://youtu.be/ZBfJawx64mA
miercuri, 28 decembrie 2011
DJ Fresh ft. Sian Evans - Louder (Official Music Video) [HD]
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
marți, 27 decembrie 2011
Emotiv's Epoc headset
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
În cinci ani vom avea calculatoare controlate direct de creier
În cinci ani vom avea calculatoare controlate direct de creier
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
ŞTIRI
Predicţia apariţiei dispozitivelor controlate prin puterea minţii a apărut în raportul „cincinal” („Five in Five”) al celor de la IBM. În acelaşi raport, compania americană prezice şi dispariţia parolelor în următorii cinci ani. Aceste urmează a fi înlocuite de cititoare biometrice (aşteptăm cu nerăbdare reacţia fanaticilor religioşi), care „se prind imediat” despre cine eşti, prin citirea unor date unice personale.
Dacă până nu demult astfel de preziceri despre viitor ar fi părut complet science-fiction, în prezent ele nu mai par atât de şocante, forme rudimentare ale dispozitivelor de citire a gândurilor fiind deja folosite – spre pildă, în jocul Mindflex al celor de la Mattel, porţi o cască care citeşte undele cerebrale, în genul celei EPOC şi concentrându-te poţi ridica ori coborî o minge. Peste numai o lună, Mattel va lansa o versiune îmbunătăţită, Mindflex 2.
Referitor la dispariţia parolelor, aceasta este şi mai plauzibilă, unii producători de computere folosind deja „securitatea biometrică”, prin care calculatorul îşi identifică utilizatorul prin citirea formei feţei ori prin citirea amprentelor digitale.
Tags: citirea gândurilor, EPOC, IBM, securitate biometrica, tehnologie, unde cerebrale
În cinci ani vom avea calculatoare controlate direct de creier
Dacă cei de la Apple, Google sau Microsoft au creat dispozitive controlate de voce sau, după caz, de mişcările corpului, cei de la IBM merg mai departe şi vor să introducă pe piaţă, până la sfârșitul lui 2016, computere şi telefoane controlate direct de puterea minţii umane.
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
ŞTIRI
În cinci ani vom avea calculatoare controlate direct de creier
De
Eduard Dascălu
/ 23 decembrie 2011 09:58 /
Eduard Dascălu
/ 23 decembrie 2011 09:58 /
Sistemul de recunoastere faciala biometrica de la Alienware
(Puterea gândului, sistemul de recunoaștere, casca EPOC de citire etc.)
Dacă cei de la Apple, Google sau Microsoft au creat dispozitive controlate de voce sau, după caz, de mişcările corpului, cei de la IBM merg mai departe şi vor să introducă pe piaţă, până la sfârșitul lui 2016, computere şi telefoane controlate direct de puterea minţii umane.
Potrivit unui oficial al companiei IBM dorinţa veşnică de a citi gândurile ar putea deveni în curând realitate – de exemplu, va fi suficient să te gândeşti să apelezi pe cineva şi telefonul va face acest lucru.Predicţia apariţiei dispozitivelor controlate prin puterea minţii a apărut în raportul „cincinal” („Five in Five”) al celor de la IBM. În acelaşi raport, compania americană prezice şi dispariţia parolelor în următorii cinci ani. Aceste urmează a fi înlocuite de cititoare biometrice (aşteptăm cu nerăbdare reacţia fanaticilor religioşi), care „se prind imediat” despre cine eşti, prin citirea unor date unice personale.
Dacă până nu demult astfel de preziceri despre viitor ar fi părut complet science-fiction, în prezent ele nu mai par atât de şocante, forme rudimentare ale dispozitivelor de citire a gândurilor fiind deja folosite – spre pildă, în jocul Mindflex al celor de la Mattel, porţi o cască care citeşte undele cerebrale, în genul celei EPOC şi concentrându-te poţi ridica ori coborî o minge. Peste numai o lună, Mattel va lansa o versiune îmbunătăţită, Mindflex 2.
Referitor la dispariţia parolelor, aceasta este şi mai plauzibilă, unii producători de computere folosind deja „securitatea biometrică”, prin care calculatorul îşi identifică utilizatorul prin citirea formei feţei ori prin citirea amprentelor digitale.
Tags: citirea gândurilor, EPOC, IBM, securitate biometrica, tehnologie, unde cerebrale
joi, 22 decembrie 2011
" La Târgovişte s-a dezvăluit adevăratul Ceauşescu " Autor: Ion Cristoiu
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Ca şi momentul 22 decembrie 1989, de la Bucureşti, momentul 25 decembrie 1989, de la Târgovişte, cunoaşte, în cei 22 de ani care s-au scurs de atunci, o Istorie a receptării şi a fixării în posteritate.
Sursă :
Adevărul.ro
" La Târgovişte s-a dezvăluit adevăratul Ceauşescu "
Autor:
Ion Cristoiu
Ca şi momentul 22 decembrie 1989, de la Bucureşti, momentul 25 decembrie 1989, de la Târgovişte, cunoaşte, în cei 22 de ani care s-au scurs de atunci, o Istorie a receptării şi a fixării în posteritate.
Pasionantă ca şi momentul propriu-zis, această Istorie are cel puţin două planuri:
1) Primul: stabilirea exactă, fără zorzoane stilistice, dar mai ales fără note tendenţioase, a ceea ce s-a întâmplat în prima parte a teribilei zile de Crăciun.
2) Al doilea: definirea a ceea ce a fost la Târgovişte în 25 decembrie 1989.
În primul plan, cele două decenii postdecembriste au însemnat apariţia unor documente şi mărturii în stare să contracareze formidabila manipulare prin media şi prin zvonistică a momentului 25 decembrie 1989. Pe măsura depărtării de eveniment, dar şi pe măsura înaintării în democraţia autentică, opusă „democraţiei originale“ cultivate de regimul Iliescu, opinia publică a devenit tot mai interesată de Adevărul despre evenimentele din decembrie 1989. Răspunzând acestei nevoi, numeroşi istorici şi publicişti au căutat noi documente şi mărturii, au supus verificării critice pe cele propuse şi impuse de autorii Loviturii de stat din decembrie 1989, au convocat pe cei implicaţi în momentul Târgovişte pentru a-i face să spună adevărul acolo unde au minţit în primii ani postdecembrişti sau să dezvăluie amănunte pe care le-au trecut sub tăcere.
Mai citeşte
Stănculescu: Cum l-am condamnat pe Ceauşescu la moarte
S-au stabilit, astfel, în conflict cu versiunea din 1990, câteva lucruri precise: Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost retezaţi nu de militarii garnizoanei Târgovişte, revoltaţi de regimul dictatorial, ci de paraşutiştii aduşi de Victor Stănculescu în cadrul misiunii sale; Decretul de înfiinţare a Tribunalului Militar Extraordinar, iscălit de Ion Iliescu, e nul şi neavenit; arestarea Ceauşeştilor era ştiută la Bucureşti încă din seara lui 22 decembrie 1989.
Călăilor le e frică!
În al doilea plan – cel al definirii exacte a momentului –, pe parcursul a două decenii, formulei Procesul Ceauşeştilor i-au luat locul formulele: Mascarada de Proces al Ceauşeştilor, Parodia de Proces al Ceauşeştilor. Apariţia şi afirmarea noilor formule au corespuns unei mutaţii spectaculoase în receptarea momentului de către opinia publică. Dacă în primele luni după 25 decembrie 1989, ca urmare a incredibilei manipulări practicate de presa regimului FSN-ist, s-au mai găsit români dispuşi să creadă că la Târgovişte a avut loc un act justiţiar sau cel puţin măcar necesar, pe măsura trecerii timpului, numărul naivilor s-a redus până la zero. Azi, nu cred să existe cetăţean al României – cu excepţia celor implicaţi în Lovitura de stat din decembrie 1989, fireşte – care să nu urmărească şocaţi secvenţele de la Proces, ori de câte ori ele sunt difuzate pe posturile TV. Semnificativ pentru această stare de spirit rămâne următorul fapt: în timp ce vorbeam cu Victor Stănculescu, în direct, pe micul ecran se difuzau secvenţe de la Proces. Numeroşi telespectatori au sunat cerându-ne să nu mai difuzăm secvenţele respective. Erau atât de şocante în violenţa lor, încât dialogul propriu-zis nu mai putea fi receptat cum se cuvine.
Secvenţa din emisiunea din 11 octombrie 2011 în care Victor Athanasie Stănculescu se străduieşte să facă în direct un avion de hârtie, într-o repetare peste decenii a secvenţei de la Târgovişte, va rămâne – sunt singur – în antologia televiziunilor nu numai româneşti, ci şi europene. L-am întrebat pe general de ce s-a apucat să facă avionul în timpul Procesului. Mi-a răspuns – aşa cum se vede din Stenograma emisiunii – că voia să-şi risipească tensiunea. Dezvăluirile făcute de Victor Stănculescu sunt menite a răsturna tot ce s-a ştiut până acum despre atmosfera din încăperea de cazarmă.
Toţi cei prezenţi acolo sunt devastaţi de emoţie. Membrii Completului, de emoţia că nu vor reuşi să reziste presiunii exercitate de Nicolae Ceauşescu prin strădania de a le reaminti că sunt, totuşi, slujitori ai Justiţiei şi nu ai Crimei comandate. Generalul Victor Stănculescu e dominat de teama că membrii Completului ar putea claca. Ştabii de la Bucureşti, în frunte cu Ion Iliescu, dau telefoane peste telefoane la Târgovişte, neliniştiţi la gândul că Nicolae Ceauşescu ar putea să scape. Oricât de ciudat ar părea, singurul lucid de acolo, singurul care nu se pierde cu firea e Nicolae Ceauşescu. Deşi păziţi de zidurile cazărmii, de paraşutiştii înarmaţi, de Moscova, călăilor le e frică. Le e frică de Nicolae Ceauşescu! Lui Nicolae Ceauşescu, deşi aflat după avatarurile halucinante ale prăbuşirii de la Putere, nu-i e frică.
El are tăria de a-şi stabili o strategie (nerecunoaşterea juridică a Completului), de a o linişti pe Elena Ceauşescu, de a-i trata cu dispreţ pe cei din sală, dar mai ales, de a răspunde calm, sigur pe sine, la acuzaţiile propagandistice aduse de Judecător şi Procuror. Din acest punct de vedere, dintre toţi cei prezenţi la Târgovişte, singurul care ia în serios Justiţia română e Dictatorul Nicolae Ceauşescu. Din start, aşa cum a stabilit şi dialogul cu Victor Stănculescu, fostul Conducător pune la îndoială constituţionalitatea Procesului. Când vrea să răspundă acuzaţiilor propagandistice, Nicolae Ceauşescu ţine să precizeze că o face în afara cadrului juridic, adresându-se membrilor Completului ca unor simpli cetăţeni.
Stenograma emisiunii din 11 octombrie 2011 apare astfel drept un moment major în istoria apropierii de Adevăr în cazul 25 decembrie 1989. E întâia oară în ultimii 22 de ani când regizorul şi supervizorul momentului relatează cu lux de amănunte cele întâmplate la Târgovişte. Dezvăluirile sale sunt astfel o contribuţie decisivă la stabilirea o dată pentru totdeauna a Adevărului despre momentul judecării şi asasinării fostului conducător. Dintre aceste dezvăluiri, importante mi se par cele referitoare la prestaţia lui Nicolae Ceauşescu. Întâia oară după 25 decembrie 1989, avem dovada – excepţională, dacă ne gândim că o oferă cel care nici azi nu regretă ce a făcut la Târgovişte – că Nicolae Ceauşescu şi-a păstrat luciditatea, de la debutul Procesului şi până în clipa Execuţiei, în încăperea sordidă a cazărmii.
De la început – recunoaşte Victor Athanasie Stănculescu – Nicolae Ceauşescu şi-a propus să conteste Procesul din punct de vedere juridic şi nu politic. Avem astfel explicaţia corectă a referirilor sale la Constituţie şi a negării Completului de judecată. Dar, mai ales, avem astfel explicaţia gesturilor de a o linişti pe Elena Ceauşescu. Ele nu exprimau atât tandreţea unui soţ, cât efortul unui bărbat politic de a contracara pe Elena Ceauşescu în deraierile acesteia de la planul asumat de Nicolae Ceauşescu.
O şedinţă de demascare
Mărturiile lui Victor Stănculescu din Stenograma tipărită de noi în acest număr constituie însă o contribuţie spectaculoasă şi la definirea a ceea ce s-a întâmplat la Târgovişte. Pe parcursul întregii emisiuni, generalul n-a obosit a susţine că s-a deplasat la Târgovişte cu misiunea primită de la Ion Iliescu şi asumată de el de bună voie de a-i lichida pe Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu. Că aşa şedeau lucrurile ne-o dovedeşte şi mărturisirea despre telefoanele pe care le primea generalul de la Bucureşti, toate exprimând nerăbdarea de a vedea „problema rezolvată“. În aceste condiţii, nu mai putem considera, ca până acum, momentul Târgovişte drept un Proces, fie el şi trucat până la nivelul Mascaradei.
Elena şi Nicolae Ceauşescu în timpul procesului de la Târgovişte
La Târgovişte a avut loc – putem spune cu tărie – o tipică şedinţă de demascare în genul celor din timpul stalinismului românesc. Se ştie că astfel de şedinţe, desfăşurate nu numai la nivelul organizaţiilor de partid, dar şi la nivelul organizaţiilor de tineret, de sindicat sau pur şi simplu de întreprindere, aveau loc după o schemă prestabilită: Victima – deja condamnată – era supusă unui violent rechizitoriu public de activistul venit de la raion, supervizat de ofiţerul de Securitate din sală. De ce mai era nevoie de o asemenea şedinţă, dacă oricum victima era exclusă deja din partid, anticamera trimiterii la puşcărie sau la plutonul de execuţie? Pentru ca auditoriul – colegii victimei – să afle ce erori şi crime comisese condamnatul. Momentului Târgovişte i s-a zis Proces. În realitate, a fost o şedinţă de demascare a lui Nicolae Ceauşescu, în faţa asistenţei, mai întâi şi, prin intermediul casetei video, a întregii ţări, mai apoi.
Rechizitoriul Procurorului nu s-a ocupat de stabilirea infracţiunilor comise de cetăţeanul Nicolae Ceauşescu, ci de denunţarea regimului Ceauşescu. Judecătorul s-a lansat, la rându-i, într-un discurs propagandistic. Înregistrat pe bandă, momentul avea să fie difuzat la TVR pentru ca oamenii muncii să se convingă că regimul Ceauşescu trebuia răsturnat. Studiile dedicate lui Ceauşescu din ultimii ani de domnie au insistat pe pierderea lucidităţii de către fostul Conducător. Nu-i exclus ca Nicolae Ceauşescu să-şi fi pierdut luciditatea în condiţiile zidului de linguşiri care-l înconjura şi a valului de dezinformări care-l lua cu asalt. Când a scăpat de condiţia de Conducător, când a devenit, în fine, Nicolae Ceauşescu cel adevărat, cel din primii ani de Putere, şi-a dovedit extraordinarele calităţi de bărbat politic.
Momentul de la Târgovişte, sfârşit cu moartea fizică, a fost pentru Nicolae Ceauşescu momentul crucial de destin, cel prin care ne-a convins pe noi, spectatorii filmului cu Procesul, că a fost un mare bărbat de stat. Unul care nu face compromisuri nici măcar în faţa morţii.
Comparându-l pe Nicolae Ceauşescu de la Târgovişte cu Ion Iliescu din fruntea României – un om gata la orice compromis pentru a rămâne la Putere – avem explicaţia celor peste zece ani de orbecăire a României prin mlaştina tranziţiei sub mandatul lui Ion Iliescu.
O crimă comisă cu sânge rece
Asasinarea lui Muammar Gaddafi într-o pretinsă bulibăşeală a făcut pe unii comentatori români să afirme că momentul Târgovişte a fost superior celui din Libia. Nimic mai fals. Momentul Târgovişte, care putea fi rezolvat prin împuşcarea lui Ceauşescu fără şedinţa de demascare, a dat o lovitură cumplită Justiţiei române, prin constrângerea de a fi sălbatică. Din acest punct de vedere, noi, românii, am fost mult mai primitivi decât libienii. Pe Muhamar Gaddafi l-au asasinat nişte analfabeţi, membri ai lumpenului. Pe Nicolae Ceauşescu l-au asasinat nişte intelectuali, membri ai elitei româneşti: un activist PCR – Ion Iliescu, un ziarist – Silviu Brucan, un procuror – Dan Voinea, un judecător – Gică Popa şi un general al Armatei Române – Victor Athanasie Stănculescu. Asasinii liderului libian au acţionat într-un moment de pierdere a lucidităţii. Asasinii lui Nicolae Ceauşescu au acţionat pe deplin conştienţi de ceea ce făceau. De aceea, spre deosebire de asasinarea lui Muammar Gaddafi, asasinarea lui Nicolae Ceauşescu e o crimă cu sânge rece.
Mai citeşte:
Stănculescu: Cum l-am condamnat pe Ceauşescu la moarte
Închisoarea Ceauşeştilor – Cazarma părăsită de istorie
Comandoul care l-a împuşcat pe Ceauşescu
Destinul principalilor participanţi la procesul soţilor Ceauşescu
Adevărul.ro
sâmbătă, 3 decembrie 2011
Cultură-Educaţie : A murit scriitorul constănţean Arthur Porumboiu - Stire publicata in ziarul Cuget Liber de Constanta Online.
A murit scriitorul constănţean Arthur Porumboiu -
Stire publicata in ziarul Cuget Liber de Constanta Online.
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Născut la 8 martie 1935, în comuna Beceni, satul Dimiana, judeţul Buzău, Arthur Porumboiu
a absolvit Şcoala Medie Tehnică de Protecţie a Plantelor, Buzău (1954), şi o şcoală de ofiţeri de la Zalău.
A debutat în revista „Luceafărul”, în anul 1965, după care a colaborat cu numeroase reviste naţionale de literatură.
Textele sale au fost traduse în engleză, franceză, germană, aromână, tătară.
De la debutul editorial în 1974, cu volumul „Domnule copil”, şi până în prezent, cărţile lui Arthur Porumboiu s-au aflat în atenţia permanentă a criticii literare, iar în anul 2005, istoricul şi criticul literar Ion Roşioru i-a dedicat monografia „Scrisul ca pavăză împotriva morţii”, sinteză critică primită contradictoriu de critica literară.
Cu o activitate prolifică, fiind autor a circa 20 de volume de versuri, dar şi de altă factură, Arthur Porumboiu se numără printre fondatorii filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România.
De-a lungul carierei a primit
Premiul pentru poezie al Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor şi al Revistei „Tomis” pe anul 1995
pentru antologia de autor „Calea jertfei”,
Marele premiu „Ovidius” pe anul 1996 pentru întreaga activitate literară,
Premiul pentru poezie al Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor pe anul 2003 pentru cartea „Lebăda nu vrea să cânte”
şi
Premiul de excelenţă pentru întreaga activitate literară, acordat de
Uniunea Scriitorilor, Filiala „Dobrogea” în anul 2005.
Despre însemnătatea scriiturii sale în peisajul dobrogean a vorbit cu vădită tristeţe
Cristina Tamaş, preşedintele filialei Dobrogea a USR:
„Arthur Porumboiu a fost o voce distinctă a poeziei româneşti, nu numai a poeziei din acest spaţiu.Fără să fi avut pregătire pedagogică deosebită, poate fi considerat un mentor pentru că a îndemnat şi a stimulat creaţia multor poeţi tineri, care-l considerau un fel de învăţător, în sens mesianic, al transmiterii cuvântului scris. Pentru noi, cei din filiala Dobrogea, rămâne unul dintre fondatorii filialei, pentru că în momentul înfiinţării era membru al Uniunii Scriitorilor şi totuşi a fost de acord ca împreună cu binecunoscuţii Constantin Novac şi Nicolae Motoc să fie şi în acest spaţiu o filială.
Poate fi considerat unul dintre cei mai riguroşi poeţi, care îşi urmărea cărţile de la tipar până la difuzare şi întâlniri cu cititorii. Poezia lui nu numai că plăcea, dar era şi un amestec între poezia
care cucereşte publicul şi care zideşte.
Dumnezeu să-l odihnească!”.
Ultima lansare de carte semnată Arthur Porumboiu - „Relieful ţipătului”, s-a petrecut la Mangalia, la finele lunii mai a acestui an,când Clubul Artelor „Solteris”, condus de Emilia Dabu,
i-a organizat un emoţionant moment.
Înmormântarea va avea loc cel mai probabil în pământurile natale de la Buzău.
Stire publicata in ziarul Cuget Liber de Constanta Online.
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
A murit scriitorul constănţean Arthur Porumboiu
Născut la 8 martie 1935, în comuna Beceni, satul Dimiana, judeţul Buzău, Arthur Porumboiu
a absolvit Şcoala Medie Tehnică de Protecţie a Plantelor, Buzău (1954), şi o şcoală de ofiţeri de la Zalău.
A debutat în revista „Luceafărul”, în anul 1965, după care a colaborat cu numeroase reviste naţionale de literatură.
Textele sale au fost traduse în engleză, franceză, germană, aromână, tătară.
De la debutul editorial în 1974, cu volumul „Domnule copil”, şi până în prezent, cărţile lui Arthur Porumboiu s-au aflat în atenţia permanentă a criticii literare, iar în anul 2005, istoricul şi criticul literar Ion Roşioru i-a dedicat monografia „Scrisul ca pavăză împotriva morţii”, sinteză critică primită contradictoriu de critica literară.
Cu o activitate prolifică, fiind autor a circa 20 de volume de versuri, dar şi de altă factură, Arthur Porumboiu se numără printre fondatorii filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România.
De-a lungul carierei a primit
Premiul pentru poezie al Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor şi al Revistei „Tomis” pe anul 1995
pentru antologia de autor „Calea jertfei”,
Marele premiu „Ovidius” pe anul 1996 pentru întreaga activitate literară,
Premiul pentru poezie al Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor pe anul 2003 pentru cartea „Lebăda nu vrea să cânte”
şi
Premiul de excelenţă pentru întreaga activitate literară, acordat de
Uniunea Scriitorilor, Filiala „Dobrogea” în anul 2005.
Despre însemnătatea scriiturii sale în peisajul dobrogean a vorbit cu vădită tristeţe
Cristina Tamaş, preşedintele filialei Dobrogea a USR:
„Arthur Porumboiu a fost o voce distinctă a poeziei româneşti, nu numai a poeziei din acest spaţiu.Fără să fi avut pregătire pedagogică deosebită, poate fi considerat un mentor pentru că a îndemnat şi a stimulat creaţia multor poeţi tineri, care-l considerau un fel de învăţător, în sens mesianic, al transmiterii cuvântului scris. Pentru noi, cei din filiala Dobrogea, rămâne unul dintre fondatorii filialei, pentru că în momentul înfiinţării era membru al Uniunii Scriitorilor şi totuşi a fost de acord ca împreună cu binecunoscuţii Constantin Novac şi Nicolae Motoc să fie şi în acest spaţiu o filială.
Poate fi considerat unul dintre cei mai riguroşi poeţi, care îşi urmărea cărţile de la tipar până la difuzare şi întâlniri cu cititorii. Poezia lui nu numai că plăcea, dar era şi un amestec între poezia
care cucereşte publicul şi care zideşte.
Dumnezeu să-l odihnească!”.
Ultima lansare de carte semnată Arthur Porumboiu - „Relieful ţipătului”, s-a petrecut la Mangalia, la finele lunii mai a acestui an,când Clubul Artelor „Solteris”, condus de Emilia Dabu,
i-a organizat un emoţionant moment.
Înmormântarea va avea loc cel mai probabil în pământurile natale de la Buzău.
„Despre Cazino a scris şi Eminescu“ - criticul de artă Doina Păuleanu a lansat prima monografie a edificiului de la malul mării
„Despre Cazino a scris şi Eminescu“ - criticul de artă Doina Păuleanu a lansat prima monografie a edificiului de la malul mării
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Am găsit nenumărate surse necunoscute despre Cazino. Despre Cazino vorbeşte chiar şi Eminescu, în 1882, când a fost în Constanţa. El vorbeşte despre o „terasă înaltă deasupra mării“, care nu era alta decât terasa Cazinoului.
Există şi alte referinţe literare?
Sigur. Romanul „Întunecare“, al lui Cezar Petrescu, începe pe scena Cazinoului şi eu chiar reproduc acea scenă care demonstrează la ce nivel de high-life, de elită ajunsese Cazinoul în acea perioadă.
Cum este structurată cartea dumneavoastră?
Am un capitol special dedicat primei clădiri a Cazinoului, apoi bulevardului şi modului în care se structura în legătură cu bulevardul toată zona aceea. Faleza a fost special cumva gândită în raport cu aşezarea Cazinoului. Apoi este clădirea începută în 1904, care se termină în 1910.
Click pe poze pentru galerie foto!
Cât a costat ridicarea Cazinoului?
1.200.000 de lei, în 1910. Erau bani pe vremea aceea! Ca să putem face o comparaţie, vă pot spune că faleza a costat 370.000 de lei.
Dar Cazinoul de ce a costat atât de mult?
În primul rând pentru că terenul a fost extras din mare ca şi bulevard. A trecut prin multe transformări. Daniel Renard îi dă această formă de la fundaţie. Apoi vin conservatorii, care decid că se va face un alt cazino, arhitectul Petre Antonescu face un alt proiect şi concepe al doilea rând de fundaţie. Apoi vin din nou liberalii, iar Daniel Renard spune: „Mi s-au stricat fundaţiile“ şi face al treilea rând. Clădirea are trei rânduri de fundaţii, care au costat cam 70.000 de lei fiecare. Iniţial au vrut doar cazino de vară, dar apoi a fost nevoie de electricitate, încălzire. Daniel Renard a folosit stâlpi de beton armat, care au costat imens. Mobilierul cazinoului, cu care s-a deschis în 1910, a costat 90.000 de lei. A costat mult pentru că a fost o lucrare de excepţie.
Revenind la povestea acestui minunat edificiu. Ce soluţii vedeţi pentru Cazino?
Trebuie să rămână ceea ce a fost. A fost conceput ca un spaţiu de loisir, adică de distracţie, voie-bună. Am certitudinea că asta va rămâne, să fie, de ce nu, un loc unde să se desfăşoare jocuri de noroc. Din parcurgerea celor 100 de ani acest cazino a fost rentabil când a fost concesionat pentru jocuri de noroc. Este o clădire care poate aduce bani.
Ar putea deveni muzeu?
Oamenii nu dau bani să viziteze un simbol, ci să se simtă bine. Niciun muzeu nu este vizitat. Eu vreau, ca prin această monografie, să-şi amintească lumea ce a fost.
Şi ce a fost?
Cazinoul a fost concesionat unui baron – Edgar de Marcay. Aici venea lume din toată Europa să joace. Era un spaţiu de elită. Edgar de Marcay a făcut publicitate în toată Europa cazinoului.
Este unul dintre edificiile care prezintă cel mai mare interes din ţara noastră pentru că toată lumea are amintiri legate de Cazino. În plus, aşezarea lui este foarte poetică. Această clădire a fost făcută de un arhitect de 32 de ani şi a fost opera vieţii lui!
Cum se încheie această istorie a Cazinoului? Aduceţi povestea la zi?
Nu, nu-l aduc la zi.
Îl lăsaţi în glorie...
În las în glorie în primul rând pentru că vreau să-l extrag din perioada comunistă, când a fost pur şi simplu un restaurant. Sigur c-o să spun că s-a transformat, că din funcţia de strălucire, loisir, de bucurie, divertisment a fost făcut un banal restaurant, că s-au făcut nişte reparaţii capitale, dar nu mă refer la istoria actuală, ci la ceea ce a fost şi trebuie să redevină. Şi închei cu o evocare inedită într-un roman franţuzesc. Un scriitor francez scrie despre Cazino în 1938.
Arhitectul unui simbol
Criticul de artă Doina Păuleanu vorbeşte şi despre arhitectul după planurile căruia a fost ridicat edificiul arhitectonic. Renard părea să fie un arhitect venit de nicăieri, arhitectul unei singure opere. Dar sunt şi alte clădiri realizate de el. „Este vorba despre cele trei palate – Palatul Administrativ – Prefectura, care este acum Centrul Militar, tribunalul vechi şi clădirea din mijloc, care era reşedinţa regală. Apoi, o clădire în Piaţa Ovidiu, frontul estic, care a fost dărâmată, hotelul Intim şi restaurantul de vizavi de Cazino, adică Acvariul de astăzi“, a declarat Doina Păuleanu.
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
La 30 noiembrie criticul de artă Doina Păuleanu a lansat prima monografie dedicată clădirii-simbol a Constanţei, în care dezvăluie amănunte legate de monumentul de arhitectură construit în stil Art Nouveau.
Când începe povestea Cazinoului, aşa cum este ea prezentată în scrierile vremii?
Există şi alte referinţe literare?
Sigur. Romanul „Întunecare“, al lui Cezar Petrescu, începe pe scena Cazinoului şi eu chiar reproduc acea scenă care demonstrează la ce nivel de high-life, de elită ajunsese Cazinoul în acea perioadă.
Cum este structurată cartea dumneavoastră?
Am un capitol special dedicat primei clădiri a Cazinoului, apoi bulevardului şi modului în care se structura în legătură cu bulevardul toată zona aceea. Faleza a fost special cumva gândită în raport cu aşezarea Cazinoului. Apoi este clădirea începută în 1904, care se termină în 1910.
Click pe poze pentru galerie foto!
Cât a costat ridicarea Cazinoului?
1.200.000 de lei, în 1910. Erau bani pe vremea aceea! Ca să putem face o comparaţie, vă pot spune că faleza a costat 370.000 de lei.
Dar Cazinoul de ce a costat atât de mult?
În primul rând pentru că terenul a fost extras din mare ca şi bulevard. A trecut prin multe transformări. Daniel Renard îi dă această formă de la fundaţie. Apoi vin conservatorii, care decid că se va face un alt cazino, arhitectul Petre Antonescu face un alt proiect şi concepe al doilea rând de fundaţie. Apoi vin din nou liberalii, iar Daniel Renard spune: „Mi s-au stricat fundaţiile“ şi face al treilea rând. Clădirea are trei rânduri de fundaţii, care au costat cam 70.000 de lei fiecare. Iniţial au vrut doar cazino de vară, dar apoi a fost nevoie de electricitate, încălzire. Daniel Renard a folosit stâlpi de beton armat, care au costat imens. Mobilierul cazinoului, cu care s-a deschis în 1910, a costat 90.000 de lei. A costat mult pentru că a fost o lucrare de excepţie.
Revenind la povestea acestui minunat edificiu. Ce soluţii vedeţi pentru Cazino?
Trebuie să rămână ceea ce a fost. A fost conceput ca un spaţiu de loisir, adică de distracţie, voie-bună. Am certitudinea că asta va rămâne, să fie, de ce nu, un loc unde să se desfăşoare jocuri de noroc. Din parcurgerea celor 100 de ani acest cazino a fost rentabil când a fost concesionat pentru jocuri de noroc. Este o clădire care poate aduce bani.
Ar putea deveni muzeu?
Oamenii nu dau bani să viziteze un simbol, ci să se simtă bine. Niciun muzeu nu este vizitat. Eu vreau, ca prin această monografie, să-şi amintească lumea ce a fost.
Şi ce a fost?
Cazinoul a fost concesionat unui baron – Edgar de Marcay. Aici venea lume din toată Europa să joace. Era un spaţiu de elită. Edgar de Marcay a făcut publicitate în toată Europa cazinoului.
Este unul dintre edificiile care prezintă cel mai mare interes din ţara noastră pentru că toată lumea are amintiri legate de Cazino. În plus, aşezarea lui este foarte poetică. Această clădire a fost făcută de un arhitect de 32 de ani şi a fost opera vieţii lui!
Cum se încheie această istorie a Cazinoului? Aduceţi povestea la zi?
Nu, nu-l aduc la zi.
Îl lăsaţi în glorie...
În las în glorie în primul rând pentru că vreau să-l extrag din perioada comunistă, când a fost pur şi simplu un restaurant. Sigur c-o să spun că s-a transformat, că din funcţia de strălucire, loisir, de bucurie, divertisment a fost făcut un banal restaurant, că s-au făcut nişte reparaţii capitale, dar nu mă refer la istoria actuală, ci la ceea ce a fost şi trebuie să redevină. Şi închei cu o evocare inedită într-un roman franţuzesc. Un scriitor francez scrie despre Cazino în 1938.
Arhitectul unui simbol
Criticul de artă Doina Păuleanu vorbeşte şi despre arhitectul după planurile căruia a fost ridicat edificiul arhitectonic. Renard părea să fie un arhitect venit de nicăieri, arhitectul unei singure opere. Dar sunt şi alte clădiri realizate de el. „Este vorba despre cele trei palate – Palatul Administrativ – Prefectura, care este acum Centrul Militar, tribunalul vechi şi clădirea din mijloc, care era reşedinţa regală. Apoi, o clădire în Piaţa Ovidiu, frontul estic, care a fost dărâmată, hotelul Intim şi restaurantul de vizavi de Cazino, adică Acvariul de astăzi“, a declarat Doina Păuleanu.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
