http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
IMPOSTORUL MOARE,IMPOSTURA CONTINUÂ
Poate câ m-as fi abtinut sâ scriu acest articol,dacâ la nici 6 ore dupâ moartea lui Adrian PAUNESCU,nu af fi vazut o desântatâ si oribilâ paradâ a imposturii si a falsului intelectual pe care televiziunile au afisat-o,atât prin proprii realizatori,cât si prin vocile unor indivizi care nu au nici o legaturâ cu cultura românâ,sau cultura în general
de Mihnea BILDARIU
Adrian Păunescu - poet naţional, Adrian Păunescu - disident anti-comunist, Adrian Păunescu - erou şi geniu, iată vorbe care m-au făcut să-mi fie greaţă de îngrozitoarea lipsă de valori în care se scaldă acest popor. Două afirmaţii m-au făcut să cred că mă aflu într-un film absurd. Prima, aceea că, citez, „chiar dacă a scris ode lui Ceauşescu, Păunescu a scris împotriva regimului comunist”. Dacă generalul care a ordonat să se tragă la Timişoara a ajuns ministrul Apărării, mai apoi, ce ne miră?…A doua, că Adrian Păunescu s-ar putea să fie mai mare chiar şi decât Eminescu, şi că ar trebui să se declare o zi de doliu naţional la moartea sa. Eu cred că Păunescu s-ar putea să fie mai mic chiar şi decât Ada Milea, să zicem, iar doliu naţional se acordă personalităţilor cu certe calităţi, ce au influenţat întreaga societate. Nu poeţilor obsedaţi de cantităţi…
Dar aş dori să răspund tuturor afirmaţiilor penibile, ridicole şi false despre „geniul păunescian” printr-un articol apărut la 26 septembrie 1990 şi semnat de Laurenţiu Ulici, decedat şi el, un intelectual de o veritabilă valoare şi având o dreaptă coloană vertebrală. Orice alte vorbe sunt de prisos…
„Domnule Adrian Păunescu, mărturisesc, dintru început, că n-am nici o bucurie pentru această scrisoare deschisă. Dimpotrivă, o scriu cu tristeţe. Dar, mai ales, dintr-o obligaţie morală – de scriitor, de cetăţean, de român şi de om liber. Vreau, mai întâi, să te asigur că nu fac parte din categoria celor care nu pot sau nu vor nici să ierte, nici să uite pe semenii lor profund vinovaţi moral, şi nu doar moral, de dezastrul consecutiv deşănţatului cult al persoanei dictatorului paranoic şi sprijinirii politicii sale anti-culturale. În ce mă priveşte nu pot şi nici nu vreau să uit, dar pot şi vreau să iert pe cel care, fie şi post-festum, fie şi în ceasul al treisprezecelea, îşi înţelege şi îşi dezavuează eroarea.
Iar singura probă doveditoare a acestei înţelegeri şi a acestei dezavuări este tăcerea. Cel puţin pentru o vreme, iar în cazul unora – printre care te numeri şi dumneata – pentru o vreme mai îndelungată, să zicem de treizeci de ani, vremea unei generaţii. De ce te numeri printre cei foarte vinovaţi? De ce, personal, te consider mai vinovat decât politicienii din camarila ceauşistă sau decât scribii profesionişti ai linguşelii? Pentru simplul motiv că, spre deosebire de cei dintâi sau de un C.V. Tudor, care nu-i decât caricatura dumitale, dumneata Adrian Păunescu, te-ai compromis iremediabil cu talent. După atâtea şi atâtea ode şi imnuri întru slava „voievodului de la Scorniceşti”, mă aşteptam să ai inteligenţa sau doar prudenţa de a te retrage într-un prelung solilocviu, dacă nu din instinct moral – ştiam că ai un fel cu totul personal de a pricepe legea morală – măcar din instinct de conservare a ceea ce e realmente bun în poezia dumitale, ca să nu rişti o marginalizare durabilă.
Că aşteptarea mea era a unui naiv, aveam să mă conving foarte repede, nu mi-ai lăsat prea multe clipe de iluzie şi ai revenit cu aplombu-ţi caracteristic, ca şi cum între noiembrie 1989 şi martie 1990 nu s-ar fi întâmplat în România absolut nimic. […] Şi n-ar fi fost nimic dacă ai fi revenit cu poezie sau cu texte jurnalistice scrise, pentru o dată, în numele adevărului. Nu, dumneata ai revenit…ca un avocat al diavolului, încercând să reabilitezi în paginile unor reviste iresponsabile, unele editate chiar de dumneata, persoana si faptele unor vehemenţi ziditori ai dictaturii, culminând, mai de curând, cu persoana şi faptele dictatorului însuşi.
Dincolo de neruşinarea fără de margini cuprinsă în paginile dumitale publicistice, ceea ce m-a frapat cu adevărat în ele este lipsa de inteligenţă cu care au fost scrise şi pe care, recunosc, nu ţi-o bănuiam. Să nu-ţi dai seama că o dictatură nu poate exista fără zidari, să nu înţelegi că nomenclatura e sursa totalitarismului, nu doar efectul ei, să nu observi că regimul ceauşist nu numai că ne-a ţinut în foame şi în frig dar, lucru cel mai grav, a urmărit distrugerea forţei morale a neamului nostru, aneantizarea noastră, să încerci să găseşti justificări şi circumstanţe atenuante unui astfel de regim, toate astea înseamnă nu numai să fii culturalmente vorbind un desăvârşit ignorant, înseamnă să fii prost de-a binelea.
Ştiam, domnule Adrian Păunescu, că temperamentul dumitale e mult mai tare decât bunul-simţ din dumneata, că legea morală e ceva care te preocupă numai în legătură cu alţii, că lăcomia îţi întrece toate virtuţile, că, în fine, dorinţa maladivă de autoritate îţi pune în umbră talentul, dar nu ştiam – iartă-mi vorba rea – că eşti pur şi simplu prost. Însă unul bolnav de chiar boala celui şi celor pe care astăzi îi reabilitezi: puterea. Şi, cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, şi dumneata cauţi puterea exact acolo unde n-o vei găsi nicicând. Şi când mă gândesc că aveai acces, ca puţini alţii din literatura română de azi, la o cu totul altă putere, aceea pe care doar talentul şi legea morală o dau…
Oricum, spre a fi drept cu gândurile mele până la capăt, închei prin a-ţi spune ceva care, într-un fel, nu te mai priveşte: mă tem că, din păcate pentru noi, suntem blestemaţi ca dumneata, Adrian Păunescu, să nu dispari niciodată. Nimic mai întristător decât această fatalitate a sorţii. Sper, totuşi, să mă înşel. Şi sper pentru că altfel n-ar mai avea sens nici neuitarea şi nici iertarea.” (O scrisoare, vol. Puţin, după exorcism…, Publishing House ELF, Bucureşti, 1991).
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
scris la moartea poetului (5/11/2010)de Vladimir TISMANEANU
Atunci cand si-a inceput cariera poetica si jurnalistica, in a doua jumatate a anilor 60, Adrian Paunescu se visa un Evgheni Evtusenko, un bard
antistalinist al Romaniei.
Il sustinea pe Ceausescu cu fervoare, dar stia sa simuleze (ori poate ca era sincer pe atunci) un fel de prospetime a viziunii poetice, un simt al justitiei si o indignare clocotiroare in raport cu meschinariile birocratiei culturale. I-a cultivat pe Eugen Jebeleanu si pe Geo Bogza, a fost prieten cu Nichita Stanescu, cu Cezar Baltag, cu Ioan Alexandru si cu Alexandru Ivasiuc, avea o energie vulcanica, devenita legendara. Se declara anti-stalinist si poate ca si era la vremea aceea. Volumul “Istoria unei secunde” includea poeme ce pareau contestatare (“Rugaciunea lui Alfa catre Omega”). Ca redactor-sef adjunct al “Romaniei Literare” incuraja experimentele literare si publica interviuri ce pareau eretice. Imi amintesc, de pilda, un dialog publicat prin 1970 cu seful planificarii din epoca, Maxim Berghianu. La intalnirile lui Ceausescu cu scriitorii era printre cei care nu ezitau sa puna intrebari incomode. Totul insa sub semnul devotamentului pentru socialism, revolutie si partid. Paunescu din acea perioada reproducea iluziile revizionismului est european din perioada revolutiei maghiare si a liberalizarii poloneze. Era tarziu, dar nu era nici inutil, nici absurd. Ar fi putut merge mai departe in acea directie, ar fi putut coagula un grup de actiune intelectuala care sa sfideze dictatura. Nu a facut-o, a preferat pactul cu puterea si avantajele ce decurgeau din el. S-a mutat intr-o vila superba pe strada Sandu Aldea, se intanea cu odraslele potentatilor epocii cu care juca ping-pong si punea tara la cale. Le dedica poeme adulatoare.
A ajuns in Statele Unite cu o bursa in cadrul programului international de la Universitatea Iowa. Din jurnalul poetei Constantei Buzea (prima sa sotie), reiese ca America l-a nelinistit, l-a speriat, i-a creat un profund, irepresibil disconfort., A facut un interviu cu Mircea Eliade care a provocat multe discutii. Dupa ce i-a promis profesorului de la Universitatea din Chicago ca acel interviu (primul, dupa stiinta mea, acordat de Eliade unui scriitor/jurnalist din Romania comunista) ca textul ori va apare integral, ori nu va apare, si-a incalcat angajamentul. Nu si-a cerut niciodata scuze (Monica Lovinescu a comentat acid in epoca episodul). Discutia a aparut ciuntita, fara semnalarea pasajelor ce lipseau. Paunescu se transforma nu doar fizic (devenea obez vazand cu ochii), dar si psihologic. Relatiile cu puterea ajunsesera simbiotice. I s-a pus la dispozitie revista “Flacara” (l-a debarcat repede pe H. Dona, prietenul fostului sau protector Gogu Radulescu) si a tranformat acel saptamanal pana atunci insipid intr-o tribuna propagandistica de reala eficienta. A sustinut impostura protocronista. Avea jurnalismul in sange tot asa cum avea si cinismul oportunist. A inceput sa scrie penegirice tot mai desantate pentru “conducatorul care-a stiut si stie/ca sufletele noastre nu-s niste vami pustii”. L-a slavit pe Ceausecu in metafore pe cat de grandilocvente, pa atat de buimacitoare. Nu mai avea limite in dorinta de afi trubadurul “Epocii de Aur”. Nu-i ajungea sa-l glorifice pe Ceausescu, a inceput sa o preamareasca si pe “savanta de renume mondial”. In chip ironic, pamfletul lui Eugen Barbu publicat prin 1980 ca prefata la antologia Paunescu din BPT surprindea personajul in enormul sau baroc caracterial. Paunescu si Barbu si-au unit fortele in lupta impotriva directiei lovinesciene din lumea culturala. Isi ofereau fara rusine serviciile ca hingheri ideologici. Sigur, nu a fost un versificator de duzina precum Vadim Tudor, dar textele sale ajunsesera ilizibile, labartate, dezgustator de lingusitoare. Era greu sa se imagineze o mai penibila degradare.
A fost rasplatit cu “Cenaclul Flacara”, platforma propriei ascensiuni mediatice. A rapit si a mistificat fenomenul folk pentru a atrage tineretul nonconformist. In acelasi timp, Cenaclul era locul unde se rosteau ode isteroide pentru Ceausescu. Transmis la Televiziune, era un instrument de imbecilizare nationala. Cultul personalitatii lui Ceausescu s-a bazat pe asemenea actiuni cu efecte toxice de lunga durata (dovada omagiile ce i se aduc in aceste zile!) Dupa accidentul de la Ploiesti, Paunescu si-a pierdut acest vehicol de participare la jocurile simbolice ale puterii. I-a trimis lui Ceausescu (dar si “delfinului” Nicu Ceausescu) texte in care il implora sa-l ierte, sa-l readuca in universul puterii. A scris el insusi ori a patronat pamflete abjecte impotriva marilor intelectuali ai exilului. In “Flacara” paunesciana a aparut o infamie semnata de Dinu Sararu (un pseudo-interviu cu mama lui Virgil Ierunca) menita sa-i compromita pe Ierunca si pe Monica Lovinescu.
Agonia terminala si prabusirea a dictaturii l-au surprins pe Paunescu pe post de lacheu dispretuit si de stapanii invinsi si de sclavii revoltati. Urmarit de multime pe strazile din centrul Capitalei, a incercat sa se refugieze la Ambasada SUA. A scapat fara o zgarietura. A revenit in registrul public fara ca vreodata sa-si exprime vreun regret. Acelasi Ion Iliescu care candva, ca prim secretar al Comitetului Judetean Iasi al PCR, refuzase sa permita performantele grotesti ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar” l-a acceptat si l-a incurajat ca politician in cadrul PDSR (azi PSD). A devenit senator, a scos revista cu numele incredibil “Totusi, iubirea”. Literar vorbind, Adrian Paunescu a incetat din viata cu decenii in urma. Moral, la fel. A fost un instrument benevol si primejdios al unui regim criminal pe intreg parcursul existentei sale. Efemera sa rebeliune morala din anii 60 a fost o revolta in genunchi. S-a emasculat etic si a capotat estetic. Am scris despre el in acesti termeni de-a lungul anilor. Nimic din ce s-a petrecut in ultimii ani nu ma face sa-mi schimb punctul de vedere. Dimpotriva.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Mortul invingator. Bulversarea valorilor
de Dan Tapalaga - HotNews.ro
Vineri, 5 noiembrie 2010
Daca va uitati la televizor, aflati ca a murit Eminescu doi. Iliescu reinventeaza galeria dizidentei romanesti: s-a stins o voce critica, pe nedrept considerata cantaret la curtea lui Ceausescu. Confuzia se tot adanceste in aceste zile. Insusi Traian Basescu spune mai nou ca, daca Nicolae Ceausescu ar fi stat doar zece ani in fruntea statului, era "un mare presedinte in istoria romanilor". Trist, pentru un presedinte care condamna, in urma cu patru ani, comunismul si ceausismul. Si Adrian Paunescu credea exact la fel despre Ceausescu. Vadim Tudor, asijderea. Seful statului se aseaza astfel alaturi de doua personaje sinistre, care figureaza, in propriul sau raport de condamnare a comunismului, printre "stalpii regimului" comunist.
Cam tot ce nu s-a spus in aceste zile despre Adrian Paunescu gasiti in Raportul comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii din Romania, in capitolul » Ideologie si teroare. Monopolul asupra vietii culturale, subcapitolul Etapa nationalismului comunist si a izolationismului ceausist, pagina 508. «
· "Cel ce se substituise partidului si se identificase cu tara aceea jinduita, binecuvantata, demna de toate superlativele imaginabile, si-a gasit un instrument exceptional de fortificare a puterii in persoana lui Adrian Paunescu, poet relativ tanar, de un talent incontestabil si care, la prima vedere, nu se numara printre cei usor de manevrat. Pentru ca si-a dorit ca poezia lui sa miste sufletele si sa agite multimile, acest poet a recurs, cu sau fara stiinta, la o buna parte din vicleniile stilistice ale poeziei agitatorice a primilor ani de comunism. El a apelat constant la fondul primitiv emotional al cititorilor, la santajul sentimental, la setul infailibil de trucuri lacrimogene, ferindu-se insa sa dea poeziei sensul negator si inversunarea anilor 1950. Adrian Paunescu a reusit - cu argumente pe care le banuim - sa obtina aprobarea clanului Ceausescu pentru ca cenaclul revistei Flacara sa se transforme intr-o manifestare grandioasa si, mai apoi, intr-un spectacol itinerant (televizat), cu zeci de recitatori, interpreti, cantareti, miscandu-se, toti, fara sovaire, la comanda, ca vrajiti de bagheta lui magica. La randul lor, tinerii spectatori carora li se adresa - in sali, in piete sau pe stadioane - intrau intr-un soi de bizara frenezie. Li se parea ca, fata de atmosfera sumbra in care erau obisnuiti sa traiasca,participa la un eveniment epocal, la un moment astral."
· "Cenaclul a inceput in curand sa semene, prin randuiala si gestica, cu savarsirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare cand vrea sa aiba succes.Poetul nu uita, insa, niciodata sa aminteasca tuturor celor incantati de ce vad si de ce simt ca datoreaza Conducatorului suprem - care vorbeste prin gura lui - supunere si iubire, caci numai El le poate asigura, in vremurile acelea tulburi si in coltul acesta de lume, linistea si stabilitatea. Nimeni nu a facut un mai mare serviciu propagandei si regimului lui Ceausescu. Acest scriitor, prin actiunile lui, prin personalitatea lui care fascina si descumpanea, a prelungit existenta comunismului nationalist-ceausist, precizandu-i, cristalizandu-i si intrupandu-i doctrina. In schimbul serviciului facut conducatorului, Adrian Paunescu - un nume pe buzele tuturor - a devenit indispensabil si puternic in ierarhia propagandei, slobod sa infaptuiasca, sa indrepte erori, sa faca numeroase fapte bune, sa actioneze peste limitele stiute. A fost citit cu pasiune, versurile lui i-au fost recitate si cantate cu vehementa, cum nu stim sa fi fost vreodata recitati si cantati poetii neamului. Dar nu putem uita ca a atras intr-o cursa propagandistica sufletele candide ale adolescentilor, izbutind sa deverseze energiile lor explozive in numele supravietuirii unui regim odios. Din perspectiva dainuirii acestuia, se poate spune ca interzicerea Cenaclului Flacara - la insistenta unor membri ai clanului care au profitat de moartea unor tineri in timpul "reprezentatiei" - a fost cea mai mare eroare tactica a Sectiei de Propaganda a partidului."
Numele lui Adrian Paunescu figureaza in raport si la capitolul despre adeptii protocronismului, alaturi de Paul Anghel, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Doru Popovici, Dan Zamfirescu, Ilie Badescu, Ion Lancranjan, Pompiliu Marcea, Ion Dodu Balan, Dinu Sararu, Mihai Ungheanu, Nicolae Dan Fruntelata, Artur Silvestri si Ilie Purcaru. Tot aici este mentionata revista "Saptamana", condusa de Eugen Barbu si Corneliu Vadim Tudor, ca fiind "principala tribuna de manifestare a pseudonationalismului manipulator al perioadei ceausismului tarziu".
Nu degeaba, Vadim Tudor spune astazi ca Paunescu "a fost ca un frate siamez pentru mine". Putem intelege si de ce Vadim Tudor fuge, la fel ca Paunescu, de judecata istoriei: " bomboana amara pe coliva acestui om a fost acelasi asa-zis proces al comunismului care l-a durut foarte tare pentru ca el a facut ceva pentru tara asta si ar fi facut în orice regim politic, în orice orânduire. Nu a avut nimeni mai mult curaj decât Adrian Paunescu",
Raportul comisiei prezidentiale a fost adoptat in decembrie 2006 in Parlamentul Romaniei, intr-o atmosfera de circ, cu Adrian Paunescu si Vadim Tudor dezlantuiti. Despre morti insa, numai de bine.
Traian Basescu, noiembrie 2010: "Am primit cu tristete vestea plecarii dintre noi a poetului Adrian Paunescu. Prin intreaga sa activitate literara, poetul Adrian Paunescu ramane in amintirea celor care l-au apreciat pentru maiestria creatiei sale, pentru pledoaria sa constanta pentru valorile nationale si pentru generozitatea cu care a promovat generatii de tineri poeti si artisti in cadrul cenaclului Flacara."
Si Victor Ponta pare destul de confuz in aceste zile. Se roaga, in mod public, desigur, pentru poet. Nu-i doreste nimic lui Traian Basescu de ziua lui, pentru ca, dupa cum marturiseste emotionat, gandul sau zboara catre un singur om. Inclin sa-l cred pe Victor Ponta, ca il munceste un singur gand: cum sa suga doua-trei procente din popularitatea crescanda a poetului inecat de cateva zile in fluvii de lacrimi. Sensibilitatea aparte a lui Victor Ponta fata de poetii natiunii dispare subit cand vine vorba de dusmanii sai politici. Pentru Ponta, poetul Mircea Cartarescu este "intelectual nazist" si "sluga Fuhrerului”. Vladimir Tismaneanu a explicat bine ce-i cu Ponta, intr-o necesara punere la punct. Detalii, aici.
Nu va mai pierdeti vremea cu Basescu, cu Ponta si cu televiziunile. Mai bine cititi extraordinarul text semnat de Vlad Mixich, aici
In aprilie 2008, televiziunile de stiri ne-au scutit de spectacolul trivial de astazi, cand inoata gretos intr-un rau de lacrimi. Pe atunci, murea in soapta unul dintre martirii exilului romanesc: Monica Lovinescu. Televiziunile au pus atunci cruce subiectului deoarece Monica Lovinescu "nu se vindea" ca un Paler, ca un Teoctist sau ca un Pruteanu. In plus, fusese un dizident autentic si un reper moral. Generatia mea le datoreaza lor totul. Lui Paunescu, mai nimic.
Paunescu este, pana acum, mortul perfect pentru televiziuini: viu sau mort, stoarce lacrimi cu versurile sale, inchinate parintilor, urmasilor lor sau lui insusi. Are apoi marea calitate de a tine mereu cu poporul, cu amaratii si sarmanii, de a fi fost un fals reper politic, un fals model, prin urmare numai bun de vandut la TV.
Voi relua ce am scris in 2008 la moartea Monicai Lovinescu. N-am prea multe de adaugat la ce am spus atunci:
Lor, destinelor exemplare, generatia mea ar trebui sa le multumeasca altfel. Fara ei, ne-ar fi fost rusine ca in trecutul parintilor nostri gasim atat de putine figuri luminoase. Dar iata ca pe adevaratii martiri ii petrecem in soapta in drumul lor spre istorie. In schimb, natia a inventat falsi eroi, a consumat nebanuite rezervoare de lacrimi pentru a-i plange abundent si uleios.
Simtim poate revolta ca disparitia Monicai Lovinescu nu este onorata public cum se cuvine. Ca scara de valori s-a rasturnat cu susul in jos. Ca noi, ca popor, ne batem joc de trecutul si de viitorul nostru repartizand incorect binele si raul. Ca alte destine, vinovate de grave abdicari morale sau de rusinoase compromisuri, au avut parte de suspecte sanctificari publice.
Dar nu ele, destinele aproximative, le vor tine copiilor nostri capul sus. La ei vor razbate tot esentele tari, ca Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca, chiar daca si trecutul si prezentul le-a exilat din viata noastra.Chiar daca ni se pare uneori ca ne descompunem ca popor pe zi ce trece.
Pana una alta, Adrian Paunescu a devenit esenta natiunii: « Luceafar » « dizident, », »mare om », « mare caracter », dupa cum s-a spus la televizor. Este asa cum scrie, de un ridicol sublim, pe burtiera la Realitatea TV, la disparitia poetului cu P mare: Mortul invingator.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
"Vă mulţumesc"
de Adrian PAUNESCU-poezie dedicată lui N.Ceauşescu
"Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou
Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă (...)
Sunteţi atât de tînăr şi-atât de curajos,
Aţi deşteptat întreagă speranţa românească, (...)
Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,
Ce ştie să aplece urechea spre Ion Roată,
Şi se-adresează ţării în cel mai simplu mod
Ca-n '72, ţin minte: «Acum ori niciodată!» (...)
De-aici, din umilinţa la care sunt constrâns,
Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,
Bolnav, hulit şi singur, cu ochii arşi de plâns
Am să vă fiu ostaşul cinstit până la moarte.
Februarie patetic! Vrem veşti, nu vrem poveşti,
Şi aşteptăm ca Geniul acestei patrii bune
Să-nceapă primăvara conştiinţei româneşti
Şi tot ce e valoare în juru-i să adune. (...)
Dezamorsând minciuna, Eroule sublim,
Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare".
Pus în faţa scrisorii, Păunescu a declarat că nu se dezice de ceea ce a scris acolo deoarece Nicolae Ceauşescu a avut "o parte extrem de importantă de contribuţie la istoria României" şi a amintit de "independenţa naţională" şi "cultura naţională" susţinute de Ceauşescu. Totodată, a mărturisit că l-a iubit sincer pe Ceauşescu.
--
Sursă :
BramburidisGroup
In plus ma enerveaza afirmatia ca intregul tineret de atunci, parintii nostri, ar fi fost iluzionat de acest Mefisto, Adrian Paunescu. Da, macar tinerii de atunci mergeau la Cenaclul Flacara nu precum cei de acum care merg in cluburi sa asculte manele. O reducere absurda a multor gusturi si grupuri caci, se stie, nu exista un tineret uniform. Din aceasta perspectiva, manelismul muzical actual mi se pare la fel de deprimant precum era atunci Cenaclul Flacara. Insa, nu trebuie rezumat intregul spectru doar la cele doua episoade. Refuz sa cred ca toti tinerii de azi asculta manele.
49sin says: 