luni, 11 octombrie 2010

"Paul Goma: Nu sunt roman, daca Plesita e roman!" - [Ziare.com] - Cititor de Proză

"Paul Goma: Nu sunt roman, daca Plesita e roman!" - [Ziare.com] - Cititor de Proză

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

"Paul Goma: Nu sunt roman, daca Plesita e roman!"

- [Ziare.com]

*Paul Goma:

Foto: evotv.ro

" Nu sunt roman, daca Plesita e roman!"

Disidentul roman Paul Goma, care traieste de 33 de ani la Paris, spune ca nu seconsidera roman daca tortionarii de tipul fostului general de Securitate Nicolae Plesita sunt considerati romani si daca sunt iertati de opinia publica inainte de a-si marturisi pacatele.

Intr-un interviu acordat in exlusivitate pentru Evotv, Paul Goma reaminteste ca Plesita s-a "ocupat" nu numai de contestatarii regimului comunist ci si de reprimarea minerilor in 1977, iar acum, sub
pretextul ca este democratie, fostii tortionari ai Securitatii cer ca faptele lor sa fie uitate.

"Dupa ce el ne-a batut pe noi, cand sa vina momentul socotelii zice: 'hai, gata! hai sa ne oprim ca e destul, sa nu mai vorbim despre asta, acuma e democratie'(...)Si mai suntem indemnati sa ne avem ca fratii? Si mai fac apel, securistii, zic 'toti suntem romani'. Cum adica, Plesita si cu mine suntem romani in acelasi mod, domnule?(...) In cazul asta eu declar ca nu sunt roman, daca Plesita este roman. Ii priveste pe acei romani, care se considera frati ai lui Plesita! Sa fie santosi", adeclarat Paul Goma.

In plus, in calitate de victima a tortionarilor, acesta afirma ca iertarea crestina trebuie sa vina numai
dupa o judecata dreapta a faptelor celor vinovati de represiunea din timpul comunismului.

"Eu sunt o victima. NU vreau sa iti tai capul, dar vreau sa aud marturisirea ca ai facut rau. Si atata timp cat aud ca ti-ai aparat patria...care patrie? Patria ta a securistilor si a belistilor. Care ne-au incalecat timp de 40 de ani. Asta a fost patria pe care ai aparat-o. Ca ei nu au fost in stare sa prinda un spion rus. Marea Securitate care avea o armata. Si atunci, ce pazeau ei? Ei pazeau inauntru, pazeau patria de noi astia care din cand in cand 'domnule, da ma doare, domnule dar n-am paine, n-avem lumina, n-avem cutare'. Pe noi ne pedepsea. Si asta numeste el patriotism? Neg legitimitatea aparitiei in public a unor criminali care nu au fost judecati!", afirma raspicat binecunoscutul dizident roman, astazi, la peste 20 de ani de la caderea regimului Ceausescu si destramarea fostei Securitati.

Fostul sef DIE, generalul de securitate Nicolae Plesita a fost una dintre cele mai sinistre figuri ale regimului comunist. El a condus direct ancheta in cazul scriitorului disident Paul Goma, inainte ca acesta sa fie silit sa plece in exil la Paris.

In 1997 Plesita a fost inculpat pentru complicitate la atentatul cu bomba din 21 februarie 1981 de la postul de radio Europa Libera din Munchen, pus la cale de celebrul terorist Carlos Sacalul, dar instanta militara a intrerupt ancheta in anul 2000, aceasta fiind reluata in anul 2004 de un tribunal civil. In martie 2009, Nicolae Plesita a fost scos de sub urmarirea penala privind implicarea in atentat.

Dupa 1990, generalul Plesita a aparut adesea in emisiuni de televiziune in care a aparat cu indarjire
actiunile de reprimare a rezistentei romanesti din munti, la care a luat parte ori le-a comandat.

Generalul Nicolae Plesita: "I-am ucis, bineinteles"

El a fost acuzat de politie politica, fara ca aceasta acuzatie sa aiba urmari de ordin penal.

A murit la 28 septembrie 2009, la varsta de 80 de ani, in urma unei apoplexii, dupa ce ultimele trei luni de viata si le-a petrecut intr-un sanatoriu al SRI din Bucuresti.

Citeste mai multe despre
paul Goma Nicolae Plesita Securitate disidenti comunism

Luni, 11 Octombrie 2010, ora 11:57 Sursa: Ziare.com
Autor: Camelia Badea

Cuvinte cheie : daca, e, Goma:, Nu, Paul, Plesita, roman, roman!", sunt

Comunitatea Ziare.com - INTELECTUALII DE SERVICIU

Comunitatea Ziare.com - INTELECTUALII DE SERVICIU

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Blogul lui Sile this Millennium

INTELECTUALII DE SERVICIU

Postat de Sile this Millennium acum 1 ora - Completat Arta si cultura - #CULTURNICI

Written by 49sin on October 11, 2010. Reply

În articolul din România Liberă “Bine ai venit, Herta. Şi bine ai plecat” din7 Octombrie 2010 Alina Mungiu-Pippidi comenta : “Succesul Hertei Müller ne cade prost. Primul cititor care s-a repezit pe HotNews să comenteze articolul despre dosarul Pastior şi aşa-zisele criterii duble ale Hertei a scris aşa: „Slavă Domnului că ne putem în sfârşit delimita de Herta Müller” (ce să zic, aţi aşteptat mai puţin ca la Ceauşescu, dragi compatrioţi). Primul care a comentat la Gândul relatarea de la Ateneu a scris: „Acuma sunt bune lansările de prin Bucureşti, aduc ceva arginţi, nu?”. Comentariile care au curs au fost fie contra ei, că de ce ne dă lecţii, fie contra lui Liiceanu şi Pleşu, că au vămuit cumva faima Hertei, plasându-se în roluri principale, că în locul lor trebuiau să fie nişte disidenţi adevăraţi etc. De parcă, dacă azi la Academia Română nu veţi găsi foşti disidenţi membri, ci încă destui supravieţuitori cu brio ai regimului trecut, de vină ar fi Pleşu şi Liiceanu, care nici ei nu vor fi primiţi vreodată.
Aşteptam cu totul alte reflecţii cu ocazia venirii Hertei. “*

Dar ceea ce mi s-a părut dubios la acset articol a fost prima frază cu ,care Alina Mungiu-Pippidi începe şi care dă tonul întregului articol ,iat-o :”Băieţandrul cu svastică pe guler a fost tatăl Hertei Müller, Josef. Priveşte fix din fotografia în uniformă, unul din miile de tineri germani din România recrutaţi de SS, ca şi personajul interpretat de Anthony Quinn în „Ora 25″ a lui Virgil Gheorghiu.” Unii din cititorii români mai entuziaşi chiar îl vedeau pe Mircea Cărtărescu mai degrabă candidat la premiul Nobel şi care şi aşa n-o închiţeau pe această necunoscută devenită celebră peste noapte ,călare pe un cal alb de rasă germană şi iată vine cineva controversat la rîndu-i din lumea elitelor româneşti şi-i pune eticheta “fiică de nazistă” deci de acum încolo va fi în mentalul colectiv românesc “o nazistă” care a trăit în România şi a luat premiul Nobel !
Oare ce a mînat-o pe “defămătoarea lui Iisus “(am numit-o pe Alina Mungiu-Pippidi)s-o eticheteze pe această scriitoare care iată a luat (”ne-a luat” premiul Nobel)invidia pentru acest succes de proporţii la care visa Alina sau etnia din care face parte fosta utecistă Alina Pippidi.Totalitarismul de ambe sense ne joacă iar feste : ce condamnăm nazismul sau comunismul ori deopotrivă “nazismul şi comunismul”?

PS.

Vezi şi "

Herta Muller la Ateneu despre falsa disidenta a intelectualilor tip Plesu si Liiceanu

proromania
" http://www.youtube.com/watch?v=yAeNAyeFzKw

Herta Muller la Ateneu despre falsa disidenta a intelectualilor tip Ples...

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

duminică, 10 octombrie 2010

EMINESCU- jurnalist politic - omorât la comandă

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Fotografia anului: pescarusul care sfideaza valurile

Fotografia anului: pescarusul care sfideaza valurile

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Fotografia anului: pescarusul care sfideaza valurile *(DESCOPERA. ro )

O spectaculoasa fotografie a unui pescarus de pe Insula Sicilia, care infrunta netemator talazurile care se sparg in imediata sa apropiere, i-a adus autorului un premiu de 10.000$, in cadrul unei prestigioase competitii de arta fotografica desfasurata in Liverpool.

Steve Young, un fotograf profesionist in varsta de 56 ani, a reusit astfel sa castige locul intai, la categoria "Instantanee ale vietii marine" din cadrul British Wildlife Photography Awards.Juriul a declarat ca fotografia respectiva a reusit sa surprinda "puterea, intensitatea si haosul marii care inconjoara pescarusul a carui atitudine neclintita este, pur si simplu, impresionanta".

"Am vazut pescarusul hranindu-se pe tarm, nederanjat de valurile care se loveau zgomotos in apropiere. Mi-am pregatit aparatul si am asteptat pana cand valurile s-au spart le momentul optim pentru a apasa butonul declasator", declara norocosul fotograf.

Sursa: BBCNews

Cuvinte cheie : care, pescarusul, sfideaza, valurile

vineri, 8 octombrie 2010

"Când Herta Müller, acum un an, a câştigat Premiul Nobel pentru literatură, am fost primul scriitor român (şi printre primii în lume) care a scris elogios despre acest lucru. " Mircea Cărtărescu - Cititor de Proză

"Când Herta Müller, acum un an, a câştigat Premiul Nobel pentru literatură, am fost primul scriitor român (şi printre primii în lume) care a scris elogios despre acest lucru. " Mircea Cărtărescu - Cititor de Proză

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

"Când Herta Müller, acum un an, a câştigat Premiul Nobel pentru literatură, am fost primul scriitor român (şi printre primii în lume) care a scris elogios despre acest lucru. " Mircea Cărtărescu

Opţiunile Administratorului

Şterge Discuţia

SENATUL EVZ: O nedreptate

Autor: Mircea Cărtărescu

Când Herta Müller, acum un an, a câştigat Premiul Nobel pentru literatură, am fost primul scriitor român (şi printre primii în lume) care a scris elogios despre acest lucru.Chiar a doua zi a apărut în "Frankfurter Rundschau" un articol în care îmi arătam bucuria pentru marele eveniment. În aceeaşi săptămână am scris despre premiul Hertei şi în România, în "Evenimentul zilei". La ultimul Târg de carte din Bucureşti i-am prezentat cu entuziasm romanul recent apărut. În trecut, relaţiile noastre au fost afabile: ne-am văzut de două-trei ori, am schimbat două-trei vorbe.N-am ştiut atunci că fiecare dintre aceste vorbe, spuse pe stradă Hertei acum doi ani şi înţelese greşit de ea, avea să mă coste atât de mult în viitor.De la înălţimea şi cu forţa unui laureat Nobel, Herta Müller mi-a făcut, în câteva interviuri consecutive date înainte să sosească în România,o mare şi inexplicabilă nedreptate. Dintre toţi scriitorii români care trăiesc azi, m-a numit doar pe mine ca reprezentant al unei intelectualităţi rămase fără reacţie în faţa dictaturii comuniste. Eu sunt cel vinovat că nu am avut şi noi un Havel, eu, prin tăcerea mea, am creditat dictatura. Eu sunt cel care, închis într-un turn de fildeş,am trăit "cu nasul în vânt", nepăsător la suferinţele semenilor mei. Nu Eugen Barbu, nu Păunescu, nu Vadim, nu falanga de cântăreţi în strună ai regimului, nu nenumăraţii delatori ai Securităţii (în fiecare zi ies
alţii la iveală), nu cei care au fost membri ai CC al PCR, nu şefii de ziare şi edituri, nu cei din conducerea Uniunii Scriitorilor, nu decanii facultăţilor şi abonaţii călătoriilor în străinătate din acele vremuri sunt pentru Herta Müller chintesenţa intelectualului vinovat al epocii comuniste, ci eu, Mircea Cărtărescu, despre care Herta nu pare să ştie nimic. Mi-e silă să mă laud eu însumi cu ce-am făcut înainte de 1989. Mi se pare că prea mulţi se bat cu pumnii-n piept, arătându-se viteji după război. În acest moment însă, nu prea am loc de întors. Dar înainte de a-i arăta Hertei Müller că n-am trăit şi n-am scris aşa cum crede ea, vreau să mai zic câteva lucruri principiale. Mai întâi, că dictatura
comunistă din România nu a fost asemănătoare cu cea din Cehia, Ungaria sau Polonia. A fost o dictatură abjectă, primitivă, asiatică. Havel nu şi-ar fi putut scrie cărţile în închisoare la noi, cum a făcut-o în Polonia, căci ar fi fost băgat la criminalii de drept comun şi la homosexuali sau ar fi fost omorât în bătaie ca Gheorghe Ursu. Elita politică românească, la fel ca şi elita intelectuală, fuseseră distruse fizic în anii ’50 şi ’60. Numai în anii ’70, în perioada micii liberalizări, a fost posibilă şi la noi disidenţa. Au urmat însă anii ’80 şi dictatura personală a lui Ceauşescu, regimul de teroare al Securităţii, singura epocă pe care şi Herta, şi eu am trăit-o ca adulţi.În numeroase pagini din eseurile ei, Herta Müller vorbeşte despre frică. Teroarea comunistă era concretă ca un miros înspăimântător de cadavru. Nici Dimov, nici Gellu Naum, nici Radu Petrescu, nici Mircea Horia Simionescu, nici Mircea Ivănescu, nici cei mai mulţi optzecişti n-au vorbit direct împotriva sistemului, căci a vorbi direct era sinucidere, cum Herta Müller o ştie foarte bine, căci nici ea n-a riscat. Ei au preferat să reziste în felul lor specific: scriindu-şi cărţile, nefăcând concesii, nealăturându-se corului de delatori şi cântăreţi ai regimului. Cărţile lor sunt azi mândria literaturii române. Numai cine n-a trăit acele vremuri nu-şi dă seama de valoarea acestei rezistenţe, care n-a fost pasivă, căci a cerut eroism sub presiunea colosală a unui regim care avea toată puterea coercitivă şi exclusivitatea discursului public, şi în spatele căruia era comunismul sovietic, ce părea nemuritor. Astfel că, la toate reproşurile pe care,singură între toţi cei pe care-i cunosc, Herta Müller mi le face,răspunsul meu ar trebui să fie: "Levantul. Nostalgia. Totul". Plus alte trei cărţi de versuri, printre cele mai cunoscute ale optzecismului.Asta e ce am făcut până la revoluţie, când aveam 33 de ani. Cred că ar fi un răspuns suficient ca să absolve pe oricine de orice. Dar nu răspund aşa, căci Herta Müller nu crede că a fi scris cărţi adevărate şi cinstite e suficient. Am, pentru Herta Müller şi cei ce gândesc ca ea, şi un alt răspuns. Iată-l în continuare. Ieşit din adolescenţă, comunismul m-a găsit student la Litere, apoi, până la revoluţie, profesor de română la o şcoală generală de la marginea Bucureştiului. N-am colaborat cu Securitatea şi n-am avut niciodată (până-n ziua de azi) nicio funcţie. Am suferit ca toată lumea de foame şi de frig. Cu excepţia unei călătorii în Ungaria, nu am ieşit din ţară. Am fost mereu la fel de sărac ca toată lumea. Toată viaţa mea era încă de pe atunci literatura.

Între 1978 şi 1984 am fost membru al "Cenaclului de luni" şi am scris, împreună cu colegii mei, una dintre cele mai avansate şi mai libere poezii ale vremii. Când cenaclul s-a închis, revista "Libération" a scris că el "a dut être fermé à cause de subversion" (a trebuit să fie închis pe motiv de subversiune). Poemele mele au fost batjocorite în aproape douăzeci de episoade ale serialului "La judecata de apoi a poeţilor", în revista Securităţii, "Săptămâna", de însuşi Eugen Barbu, directorul infamei reviste. În aceeaşi perioadă, cărţile mele au apărut mutilate de cenzură. Una dintre ele (având toate aprobările din editură) a fost respinsă de muncitorii din tipografia 13 Decembrie din Bucureşti, şi apoi, tot de muncitori (de fapt, de aceeaşi Securitate), la o tipografie din Oradea. Ultima mea carte apărută înainte de 1989, Nostalgia, a rătăcit patru ani în labirintul Consiliului Culturii, de unde s-a întors cu nouă ştampile pe pagina de gardă şi cu zeci de pagini lipsă. Nimeni, în epocă, inclusiv colegii mei din Aktionsgruppe Banat, care mi-au devenit ulterior prieteni şi traducători, nu m-a perceput nici ca pe un laş, nici ca pe un privilegiat. Am suferit teribil pentru viaţa şi scrisul meu, ca atâţia colegi ai mei. Herta Müller a spus la Ateneu că "cei mai sensibili şi mai inteligenţi au
plecat primii din România". Da, germanii au putut pleca, dar românii, indiferent de sensibilitate şi inteligenţă, au fost împuşcaţi pe graniţe şi pe Dunăre dacă au vrut să fugă din puşcăria românească. Eu nu am avut unde mă duce. Între 1987 şi 1989 am scris poemul epic "Levantul", care este, poate, cea mai violentă parabolă împotriva dictaturii şi a lui Ceauşescu personal scrisă în perioada comunistă. Am citit-o practic în întregime la Cenaclul Junimea, înainte de revoluţie, în ciuda rugăminţilor conducătorului cenaclului, Ovid Crohmălniceanu, şi ale lui Mircea Nedelciu de a nu expune cenaclul pericolului de a fi şi el închis. Zeci de martori, care-au asistat la acele lecturi, ştiu ce sentiment le dădeau versurile anticeauşiste ale epopeei. Nu am fost printre cei care au tăcut, nici printre apolitici, nici printre laşi în epoca spre care tot privim înapoi cu mânie.

Am fost şi eu, ca toţi scriitorii, urmărit de Securitate, turnat de colegi, mi s-a propus şi mie să colaborez cu poliţia politică.Am motive să cred că în 1985 mi s-au instalat în apartamen microfoane. N-am vrut să-mi cer dosarul până acum, de teamă să nu păţesc ca Herta Müller însăşi cu Oskar
Pastior, dar acum o voi face. Mă va-ntrista de moarte dacă se va dovedi că m-a turnat vreun prieten drag.

În fine, ca şi scriitoarea germană, am lăsat şi eu în urma mea o mărturie a acelor cumplite vremuri. Nu cred că dictatura comunistă şi mascarada de revoluţie care i-a urmat au fost vreodată mai vitriolant expuse ca în Orbitor, volumul 3, ce va apărea anul viitor şi în Germania. Acestui roman i s-au reproşat lungimi excesive privind epoca Ceauşescu, dar pentru mine a fost foarte important să spun acolo tot ce-am trăit în acele vremuri. De şapte ani scriu şi jurnalism propriu-zis, angajat politic şi, cred eu, onest. Herta Müller nu cunoaşte însă scrisul meu mai mult decât îmi cunoaşte viaţa. Scriitoarea germană are lumea drept cutie de rezonanţă. Eu nu am decât acest petic de hârtie. Dar, dacă aş avea puterea unui laureat Nobel, aş mătura, ca budiştii, iarba pe care calc, ca să nu
strivesc din greşeală vreo gâză. Nu aş vrea să ajung vreodată să condamn un om pe baza unei conversaţii particulare.