Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu?
Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului
și cu valul laolată se vor risipi
înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine .
D.Sin.
Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
Comuniştii au format un corp special de cadre de Securitate, specializate pe culegere de informati din pat.
Intre 1979 şi 1986, in Şcoala de ofiţeri de Securitate de la Băneasa, Actuala Academie de Poliţie, a funcţionat o secţie care pregătea cadre specializate în spionajul sexual. Dezvăluirile fostului general de Securitate Ioan Mihai Pacepa, potrivit cărora fete şi băieţi erau special antrenaţi pentru a culege informaţii de la subiecţi pe care îi făceau în prealabil să se îndrăgostească de ei, au creat vâlvă la începutul săptămânii. Libertatea a stat de vorbă cu un fost şef de reţea de spionaj al României, care ne-a declarat tranşant: “Cele mai bune date le obţii la cârciumă sau în pat”.
Până prin anul 2006, în restaurantul hotelului Bucureşti apăreau, seară de seară, pe la ora 20.00, câteva femei care stăteau mereu la masa de lângă intrarea în bucătărie. Toată lumea ştia că sunt dame de consumaţie, dar prea puţini apelau la ele. Aveau în jur de 40 de ani…
În acelaşi timp, peste drum de hotel făceau trotuarul, tot seară de seară, prostituate tinere, foarte frumoase, care nu aveau însă acces în imobilul unde erau găzduiţi la vremea aceea parlamentarii României. Asta pentru că doamnele din interior nu erau prostituate în adevăratul sens al cuvântului, ci persoane care absolviseră Şcoala de ofiţeri de Securitate de la Băneasa, cu specializarea “ofiţeri sexuali”. Istoria acestei şcoli ne-a povestit-o un om care a format şi a condus o reţea de spionaj pentru România, înainte de evenimentele din decembrie 1989, dar care a ţinut să îşi păstreze anonimatul.
Seducţia a devenit «armă» după război
“Sexualitatea este folosită în culegerea de informaţii de mult timp. Dar seducţia a devenit o armă studiată sistematic abia după al Doilea Război Mondial. La noi erau centre de formare în acest sens, la Braşov, în trei locuri diferite, şi lângă Bucureşti, în apropierea comunei Brăneşti, pe vechiul drum către litoralul Mării Negre. În aceste locaţii se ţineau cursuri speciale de 6 luni, 12 luni sau 18 luni, unde absolvenţi de studii superioare, exclusiv, erau învăţaţi cum să fure informaţii de specialitate de la duşmanii ţării, desigur, după ce în prealabil semnau pactul cu structurile de Securitate”, ne-a povestit fostul ofiţer.
Absolvenţii nu deveneau ofiţeri cu state de plată, ci spioni pe cont propriu, care erau plătiţi din alte “resurse financiare” decât cele oficiale.
«Într-un interviu exclusiv din The Sunday Times, Pacepa, care a condus Departamentul de Informaţii Externe (DIE) din 1968 până în 1978, a dezvăluit că în timp ce toate ţările comuniste, inclusiv Rusia şi Germania de Est, foloseau prostituate, atât bărbaţi, cât şi femei, drept spioni, “DIE al meu excela în asta”.»
“Dintre aceştia, persoanele foarte atrăgătoare din punct de vedere fizic deveneau şi informatori sexuali. Adică erau trimişi să seducă anumite persoane, inclusiv prin căsătorie, pentru ca apoi să le stoarcă de date. Pentru acest lucru trebuiau să fie nu numai educaţi, ci şi stilaţi”, ne-a mai spus agentul.
Dacă erau prinşi, «spionii sexuali» erau executaţi
În 1978, Ion Mihai Pacepa, fostul adjunct al direcţiei de spionaj extern al României, l-a trădat pe Nicolae Ceauşescu şi a fugit în Statele Unite, unde a predat toate datele de care dispunea despre spionajul românesc.
În disperarea sa, Ceauşescu a dat imediat ordin de refacere a tuturor structurilor. Astfel, spionii sexuali din şcolile de tipul Brăneşti şi Braşov au fost strânşi şi duşi într-o secţie nou-înfiinţată a Şcolii de ofiţeri de Securitate de la Băneasa. Prostituţia ca muncă în serviciile secrete intra într-o nouă eră în Republica Socialistă România.
“Din 1979, nu s-a mai vorbit de spioni sexuali, ci de ofiţeri de Securitate specializaţi pe tehnici sexuale, plătiţi ca atare, oficial, de la bugetul de stat. Şcoala de ofiţeri de sex de la Băneasa a trimis pe piaţă, din 1979 până în 1986, când a fost desfiinţată, aproximativ 1.800 de cadre cu această specializare ciudată. De-a lungul timpului, majoritatea lor a eşuat prin baruri şi hoteluri de lux”, a mai dezvăluit fostul agent.
Din şcoala de sex au ieşit afacerişti
După fuga lui Pacepa din România, la vechile şcoli de spioni sexuali din Braşov şi Brăneşti a început un alt tip de instrucţie, exclusiv pentru economişti, petrolişti, jurişti, chiar arhitecţi etc., care au înlocuit în scurtă vreme vechile structuri ale Securităţii care conduceau unităţile economice româneşti din afara României, cum erau terenurile petroliere din Libia, afacerile din Cipru, Irak etc. După 1989, unii dintre ei, mai - cum să spunem - norocoşi, au devenit oameni de afaceri şi marcanţi lideri politici.
Proiectul a fost oprit de Nicolae Ceauşescu în 1986
Contrar legendelor apărute pe această temă, ofiţerii de sex nu aveau organe genitale ieşite din comun ca mărime sau ca formă.
Tehnicile învăţate aici erau cele de “agăţare” a unei persoane de sex opus, în primul rând, apoi ştiinţa atingerii punctelor sensibile ale partenerului, acel enigmatic punct G, punct de maxim orgasm al organului genital, de exemplu, predate de medici specializaţi pe sexologie.
Profesorii erau cadre medicale
Dintre absolvenţi, aproximativ 8% au fost trimişi peste hotare, pe lângă ambasadele şi consulatele României. Ceilalţi, în special fetele, au devenit ofiţeri sub acoperire prin hoteluri, baruri şi orice locaţii pe unde se perindau străinii, pentru a-i trage, desigur, de limbă. Prin 1985, la urechile lui Ceauşescu a ajuns informaţia că la Şcoala de ofiţeri sexuali de la Băneasa lucrurile au degenerat, deoarece potentaţi din cadrul partidului comunist sau cadre superioare ale Securităţii începuseră să abuzeze de fete, se ajunsese chiar la violuri în grup, pe ideea că, “dacă tot sunt la şcoala de curve, noi de ce nu ne-am distra cu ele?”. Plângerile au atins apogeul în 1986, când se ia hotărârea desfiinţării acestei unităţi.
Elena Ceauşescui-a dat ordin lui Pacepa: Un gigolo în patul nevestei unui fost ministru de externe
Recent, fostul general de Securitate Ion Mihai Pacepa a dat publicităţii câteva informaţii despre spionii sexuali pregătiţi în România până în 1978, în care vorbeşte despre o cerere a Elenei Ceauşescu de a discredita soţia unui demnitar comunist cu ajutorul unui gigolo securist.
Acest episod este relatat şi în cartea sa, “Orizonturi roşii”, în care Pacepa povesteşte că Elenei Ceauşescu nu-i plăcea de un membru marcant al Comitetului Central al Partidului Comunist, doar pentru că soţia acestuia era evreică şi deosebit de frumoasă. Când misiunea de a o seduce pe soţia secretarului a eşuat, Elena a ţipat la Pacepa: “Mai ai trei luni ca să o faci să-şi ridice fusta... O vreau înregistrată, fotografiată şi filmată... S-o văd lungită goală lângă omul tău. Bâţâind din fundul ei preţios până când ajung la orgasm”, susţine Pacepa că i-ar fi spus soţia dictatorului.
«M-am săturat s-o văd pozând în Fecioara Maria»
Libertatea a aflat că femeia cu pricina era actriţa Violeta Andrei, soţia lui Ştefan Andrei, fost ministru de externe al României. Acel gigolo a eşuat însă în tentativa sa, iar Violeta a rămas căsătorită cu Ştefan Andrei.
În altă ordine de idei, proiectul de pregătire şi instruire a unor “spioni sexuali” nu a dat roadele scontate, adică agenţii şi ofiţerii nu au adus informaţii care să ajute prea mult Republica Socialistă România.
Echo
ZME Science ..............
Găurile negre
[traducere de "maşina Google" şi adaptare Sile this Millennium ]
"Holocaustul din Romania si mastile aceluiasi diavol de
Vlad Mixich
Hotnews.ro
Deutsche Welle
Joi, 8 octombrie 2009,
16:37 Actualitate |
Esenţial
Memorialul Holocaustului din Bucuresti Foto: HotNews.ro La propunerea unui deputat al FSN, in 1991 Parlamentul Romaniei pastra un moment de reculegere in memoria maresalului Ion Antonescu ca semn de multumire pentru “serviciile” aduse statului roman. Abia iesite de sub poala unei dictaturi comuniste absurde, institutiile noului stat democratic se grabeau sa-l recupereze pe un alt dictator, ale carui decizii au influentat tragic viata a sute de mii de romani.
Mai multe masti
In 1940, statul condus de maresalul Ion Antonescu promulga prima lege cu caracter antisemit, urmata de o serie de pogromuri, la Bucuresti, Iasi, Galati sau Dorohoi, si de deportari ale evreilor si tiganilor din Romania. Rezultatul? Peste 250.000 de evrei romani si cateva zeci de mii de tigani au murit in acei ani. O tragedie care, in urma curgerii istoriei, a devenit unul dintre cele mai sensibile subiecte ale Romaniei post-comuniste.
Disparitiei dictaturii antonesciene i-a urmat in scurt timp impunerea unui sever regim comunist. Vreme de 50 de ani, ideologii comunisti au inlocuit criteriile rasiale folosite de catre guvernarea Antonescu cu criteriile luptei de clasa. Fascismul era in primul rand anticomunist si antimuncitoresc, abia in ultimul rand fiind amintit antisemitismul de catre manualele de istorie ale Romaniei anilor ’80.
Beneficiind de sprijinul miliardarului roman Iosif Constantin Dragan, un colaborator apropiat al dictaturii comuniste, imaginea regimului Antonescu este remodelata in Romania de dupa 1989. Proces sprijinit de revigorarea partidelor nationaliste a caror ideologie de extrema dreapta echivala in fapt cu imaginea aceluiasi diavol, care si-a schimbat doar masca. Caci poetii de curte ai dictatorului Ceausescu devenisera, dupa 1989, inflacarati suporteri ai memoriei dictatorului Antonescu.
Trei presedinti, o singura parere
Purtat insa de dezideratul integrarii europene, care beneficia de un larg suport popular, statul roman intra, dupa cateva ezitari provocate de presiunile exercitate de partidele extremiste, in normalitatea recunoasterii si asumarii greselilor din trecut.
Tonul a fost dat de presedintele Emil Constantinescu, in aprilie 1997, apoi de presedintele Ion Iliescu care a infiintat in 2004 Comisia pentru Studierea Holocaustului in Romania.
Alexandru Florian, directorul Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania, a rezumat concluziile raportului rezultat: “In ceea ce priveste soarta evreilor originari din Romania incepand cu toamna anului 1940, comisia Wiesel a concluzionat ca soarta evreilor romani si ucrainieni, pentru ca in teritoriile respective erau si evrei de origine ucraineana, a fost sub directa responsabilitate a guvernului Ion Antonescu si ca, in cadrul unora dintre evenimentele grave care au dus la exterminare ceea ce s-a intamplat pe teren s-a putut petrece datorita colaborarii dintre institutiile romanesti, in special Jandarmeria si Armata, si trupele germane aflate in acele zone”.
In vara lui 2006, sub mandatul presedintelui Traian Basescu, se lanseaza competitia de proiecte pentru construirea Memorialului Holocaustului la Bucuresti, gest simbolic prin care guvernul Romaniei „si-a asumat partea de responsabilitate a statului roman din urma cu 60 de ani pentru victimele Holocaustului”.
Alexandru Florian limpezeste un subiect care a fost multi ani munitie pentru discursuri de un anume tip: „Responsabilitatea politica este indiscutabil a guvernului Romaniei din acea perioada. Daca exista o vina a natiunii romane, in nici un caz nu este vorba despre o responsabilitate care s-ar putea traduce in termeni juridici. Dupa parerea mea, Holocaustul este un proces istoric care a angrenat in sine trei componente care au relationat: pe de o parte victimele, pe de alta parte cei responsabili si pe de alta parte martorii, acele persoane care au asistat la diverse evenimente si fac parte din categoria martorilor pasivi”. Criminali ghinionisti, criminali norocosi
Desi in Romania a existat un curent important de negare a Holocaustului, acesta “este din ce in ce mai putin vizibil dupa aparitia raportului Ellie Wiesel, deci dupa 2004”, afirma Florian. Teorie confirmata si de Peter Jacobi, sculptorul care a creat monumentul Holocaustului de la Bucuresti: „Noi am putut sa lucram fara sa fim deranjati, nimeni nu ne-a amenintat, nimeni nu ne-a deranjat, n-au fost proteste”.
Daca ignoram extremele, asa cum si merita, intrebarea aflata inca pe masa societatii romanesti se refera la existenta la Bucuresti a unui Memorial al Holocaustului, dar absenta unui Memorial dedicat victimelor comunismului. Este un subiect ce nu trebuie privit prin lentila competitiei, ci prin cea a exemplului.
Dar este un fapt ca in timp ce calaii din perioada antonesciana sunt morti, o buna parte dintre criminalii comunisti traiesc, beneficiind chiar de pensii consistente.
Citeşte mai multe despre iosif constantin dragan • ion antonescu • alexandru florian • monumentul holocaustului • peter jacobi
Click here to find out more!"
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html nsarea cartii “Ion Antonescu”, de Petre Turlea October 8th, 2009 / Comentati (1 comentariu) Trimite prin email Print This Post ·
Vineri, 9 octombrie, de la ora 11.00, la Casa Titulescu, Şos. Kiseleff 47, va avea loc lansarea cartii lui Petre Turlea “Ion Antonescu”.
Vor lua cuvântul: cad. Dan Berindei, prof. univ. Gheorghe Buzatu, acad. Florin Constantiniu, prof. univ. Ioan Scurtu.
ion_antonescu_turlea 1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (7 votes, average: 4.71 out of 5) Loading ... Loading ...
Într-un interviu acordat EVZ, celebra scriitoare germană, născută în România, spune că se simte în continuare urmărită şi că românii de azi nu trăiesc într-o ţară liberă
Scriitoarea germană Herta Müller, născută în Banatul românesc dar plecată de 20 de ani în România, se află în aceste zile la Bucureşti. Ea va susţine duminică, de la ora 11, la Sala Atelier a Teatrului Naţional, conferinţa intitulată “E mereu aceeaşi zăpadă şi mereu acelaşi neică”, în care va pune în paralel experienţa deportării în Uniunea Sovietică, pe care a suferit-o mama ei, în 1945, şi cea a propriei emigrări în Germania, în anii ’80. Întâlnirea pe care trebuia să o avem în holul hotelului unde era cazată s-a “mutat” la sediul Colegiului Noua Europă (NEC). Motivul: scriitoarea se simte urmărită şi ameninţată şi, la sfatul lui Andrei Pleşu, a renunţat la “serviciile” hotelului.
EVZ: Ce s-a întâmplat aseară? Sunteţi vizibil marcată...
Herta Müller:Persoana cu care aveam întâlnire în antreul hotelului mi-a spus că trebuie să scăpăm de “coadă”, adică de doi indivizi care-l urmăreau de ceva vreme şi se prefăceau că beau o cafea în bufetul din hol. Mai mult, cei de la hotel i-au cerut să se înregistreze ca “vizitator”, deşi nu intenţiona să urce în cameră. Ca urmare, Andrei Pleşu m-a sfătuit să părăsesc hotelul şi să rămân într-o cameră din sediul NEC. La precedentele veniri în ţară, aproape în fiecare an, nu am avut incidente, dar acum problemele au reînceput şi nu înţeleg ce vor de la mine. Lucrurile îmi reamintesc de persecuţiile Securităţii, din anii ’80. Consider că, într-o ţară liberă, SRI-ul nu are ce căuta în hoteluri sau alte instituţii, care ţin de viaţa privată.
Tata a luptat în SS
Ce vrea să spună titlul metaforic al conferinţei? Ce s-a întâmplat de fapt după război? Cât de departe poate fi dusă comparaţia între experienţa deportării şi cea a imigrării în RFG? Titlul porneşte de la expresia germană “zăpada de ieri”, care se referă la lucruri devenite inactuale, care s-audus.Mama mea spunea mereu, când am plecat, în ’87, “este aceeaşi zăpadă”, iar eu îi spuneam “nu, este acelaşi nea, acelaşi neică” (omonimia nea – zăpadă / nea, neică – apelativul românesc). Mai târziu, anchetatorii din serviciile secrete germane au folosit, la interogatorii, aceeaşi expresie, “zăpada de ieri”.
În ianuarie 1945, ruşii (în înţelegere cu statul român) au decis să deporteze în lagăre de muncă în URSS, pentru reconstrucţie, persoane de etnie germană, conform premisei de “vină colectivă”, chiar dacă nu fuseseră în război. Au fost luaţi şi evrei, şi antifascişti, nu conta decât numele german, chiar dacă fuseseră împotriva nazismului. Mama avea 17 ani şi iniţial s-a ascuns, dar, venind zăpada, bunica n-a mai putut să-i ducă mâncare şi a trebuit să se predea. Timp de cinci ani, a lucrat în lagărele de muncă forţată, supravegheate militar, din zonele Donbas, Dnepropetrovsk, Doneţk, în condiţii îngrozitoare, în care o treime din oameni mureau de subnutriţie şi boli.
Tatăl meu a fost încorporat în SS (conform unei înţelegeri cu statul român, etnicii germani au făcut războiul fie în Wehrmacht, fie în SS) şi a luptat pe frontul de Vest. La sfârşitul războiului, a căzut prizonier, în Olanda, la englezi. Niciodată nu a povestit despre război, ştiu doar că s-a întors cu un pardesiu bleumarin. După întoarcerea mamei, ei, fiind din acelaşi sat, s-au îndrăgostit şi s-au căsătorit. Tatăl meu nu a fost arestat, a fost obligat să lucreze pe câmp, apoi a devenit şofer.
Bunicul meu era negustor de cereale şi a fost expropriat după război, ca toţi ceilalalţi. Mie, mai târziu, în anchetele Securităţii, mi se spunea, însă, că “mănânci pâine românească” şi “să mă duc la fasciştii mei”.
Regimul comunist a folosit aceste lucruri împotriva minorităţilor, care erau socotite singurele vinovate. Statele fasciste erau doar Germania şi Ungaria, de parcă România lui Antonescu nu ar fi fost tot de partea Germaniei. De aceea, consider că adevărul istoric, despre represiunea antisemită din România, trebuie discutat acum, fiindcă acestlucrunus-a întâmplat până în prezent.
Sigur că, între anchetatorii români şi cei vestgermani, nu se poate face comparaţie. Nu este acelaşi lucru, sunt alte personaje, un alt moment istoric, altă individualitate; motivele, metodele, scopul sunt altele. Ei doreau doar să afle informaţii despre serviciile secrete dintr-o ţară inamică. Nu m-am aşteptat însă la interogatorii, iar întrebările nu corespundeau cu realitatea mea interioară. Mi se cerea să descriu securiştii: unghiile, urechile, or mie îmi era frică, numai la astfel de detalii nu fusesem atentă. La întrebarea lor dacă “am vrut să răstorn guvernul”, am răspuns că am vrut să schimb ţara şi să rămân integră, dar nu cred că ofiţerul german a priceput.
Ce anume vă adusese în vizorul Securităţii: prietenia cu membrii Aktionsgruppe Banat, căsătoria cu Richard Wagner, originea “nesănătoasă”? Da, toate acestea. Ei deja erau în vizor şi fuseseră chiar arestaţi, iar eu eram “una de-a lor”. Mai târziu, în fabrică, mi s-a solicitat colaborarea tot pentru a ajunge la ei; am aflat, din arhivele STASI, că era o metodă tipică.
Cum aţi reuşit, în anii ’80, să scoateţi din ţară articolele apărute în presa occidentală şi cărţile editate la Berlin? Nu spun, poate voi mai avea nevoie... Prin persoane din diplomaţie, care foloseau curierul diplomatic; am trimis şi ştiri pentru Amnesty International. Tema îi alege pe scriitori
Sunteţi mulţumită de ecranizarea lui Stere Gulea, “Vulpe vânător”? Aveţi în idee alte ecranizări după cărţile dvs.? Nu, deloc. Fiindcă nu m-am înţeles cu el, m-am retras şi l-am lăsat să-şi facă treaba. El a luat lucrurile complicate şi le-a clişeizat. De aceea, am transformat ulterior scenariul, scris de mine împreună cu soţul meu, într-un roman.
Cea mai mare parte din opera dvs. adânceşte experienţele biografice traumatizante şi defineşte natura totalitarismului. Cum vă definiţi în raport cu alţi mari creatori din Est care abordează, mai ales, tema cotidianului în totalitarism (modelul Kundera, să zicem)? Consideraţi că aţi spus tot ce trebuia spus, prin cărţile pe care le-aţi scris, despre aceste lucruri sau ele necesită o continuă abordare, o reamintire permanentă? Unii scriitori se aleg cu o tematică de care nu scapă toată viaţa. Nu ei îşi aleg tema, ci tema îi alege pe ei. Greutăţile mari din viaţă aleg temele. A scrie este un lucruinteriorşi o responsabilitate: cine să scrie despre dictatură? A scrie mă obligă să intru în amănunt, în profunzime.
Nu mă preocupă Premiul Nobel
În 1999 aţi fost nominalizată din partea Germaniei la Premiul Nobel pentru literatură şi sunteţi permanent cu o cotă la bursa acestor premii literare. Ce înseamnă mai exact această candidatură? Credeţi că acordarea distincţiei, în ultimul deceniu, scriitorilor Elfriede Jelinek şi Günter Grass restrânge şansele, în viitorul apropiat, pentru un alt scriitor/scriitoare de expresie germană? Nu ştiu cine m-a propus, nici ce caut pe acele liste. Acum câţiva ani mi s-a spus, în ziua anunţării premiilor, să stau acasă, lângă telefon, dar nici acest lucru nu l-am făcut. M-aş simţi caraghios dacă aş aştepta aşa ceva, nu mă preocupă Premiul Nobel; nu pentru asta scriu.
Eu cred în neutralitatea omului, de aceea nici cu un simplu critic literar nu vreau să fiu prea prietenă, pentru a nu-l influenţa în meserie. Nu fac nimic pentru Premiul Nobel, m-aş compromite în propriii mei ochi.
Care sunt următoarele cărţi care trebuie să vă apară în limba română? Acum lucrez la o nouă carte şi, dacă va interesa pe cititorii români, voi răspunde ofertelor editurilor, nu eu mă ocup de aceste lucruri.
România nu este o ţară liberă
Care consideraţi că este “prima identitate” a scriitoarei Herta Müller: cea germană, cea românească sau cea de etnic german din Banat? Care dintre acestea vă este mai aproape? Este un amestec, am din fiecare ceva. M-am născut din părinţi germani, dar am fost socializată la Timişoara, într-un mediu românesc. Până la urmă, m-am educat singură.
Dar cei 20 de ani petrecuţi în Germania? Sigur că m-au schimbat, trebuie să trăiesc şi acolo. Pe de altă parte, dacă n-aş fi plecat, n-aş fi avut atâţia nervi să rezist aici! Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească, îmi dau seama că aş înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi. Este atâta indiferenţă în ţara asta, de vină pentru tot ce se întâmplă este şi indiferenţa populaţiei. O cunoscută scriitoare mă întreba, revoltată: când o să pot să scriu despre parfum, când terminăm o dată cu dictatura? Răspunsul meu e: nici n-aţi început ca lumea. Una nu o împiedică pe cealaltă, oricum.
N-aş fi putut să rezist să văd zilnic că, în toate locurile importante, sunt aceiaşi oameni ca înainte, sau care au aceeaşi mentalitate. Practic nu s-a schimbat nimic. A fost săptămâna trecută aici summitul NATO, or NATO este pactul lumii libere, nu ar avea ce să caute aici. Peste tot sunt steguleţele NATO şi UE, dar România nu este o ţară liberă, nu are nici o legătură cu aceste lucruri. CENZURĂ Persecutată de Securitate
Herta Müller s-a născut pe 17 august 1953, în satul Niţchidorf din Banat, într-o familie de şvabi. Prietenia cu membrii Aktionsgruppe Banat (grup dizident, format din studenţi şi scriitori de etnie germană) o aduce în atenţia Securităţii, cu care refuză să colaboreze. Prima ei carte, “Niederungen” (“Şesuri”), apare în 1982, mutilată de cenzură. În 1987, este obligată să emigreze în RFG. Temele recurente în poezia şi proza autoarei sunt: despărţirea, emigrarea, părăsirea unui loc fără a ajunge la vreo destinaţie. Opera sa a fost distinsă cu numeroase premii. În prezent, Herta Müller trăieşte şi creează la Berlin.
ZME Science ..............
Găurile negre
şi adaptare Sile this Millennium ]