Holocaustul din Romania si mastile aceluiasi diavol - Esential - HotNews.ro
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu? Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului și cu valul laolată se vor risipi înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine . D.Sin.
vineri, 9 octombrie 2009
joi, 8 octombrie 2009
Herta Muller :„Promit că nu voi mai pune piciorul peste pragul ICR Berlin – şi nu voi fi singura.”
Herta Müller
îl atacă
pe Patapievici
în presa germană
"Ce va fi contat
în grila
de selecţie,
pentru nemţi
şi români?
Relaţiile,
competenţa,
un
CV profesional
beton?"
Dani Rockhoff
a conferenţilor Andrei Corbea Hoisie şi Sorin Antohi.
„E un scandal că România se prezintă în
aceste două persoane, care în timpul dictaturii au
colaborat cu Securitatea“ spune Herta Müller.
I se alătură în protest fostul ei soţ,
scriitorul Richard Wagner, în Tagesspiegel
din 17 iulie.
Intervenţia celor doi este preluată imediat
în mass-media culturală germană.
Democraţia neputincioasă
Sub titlul „Vom Spitzel lernen“ (Invăţând de la turnător),
Wagner relatează povestea celor doi presupuşi
colaboratori ai Securităţii care au făcut cariera
în România postcomunistă,
istoricul Sorin Antohi şi germanistul Prof. Dr. Andrei Corbea-Hoisie,
fost ambasador al României la Viena, laureat al premiului Herder
în 1998 şi al Premiului Grimm al Oficiului German
de Schimburi Academice (DAAD), dotat cu 10.000 DM si
1 lună de cercetare la institutele superioare germane, în anul 2000.
Acest premiu este acordat anual de preşedintele DAAD
„unui savant dintr-o
s-a preocupat în mod deosebit de Germania,
în cercetările şi activitatea sa pedagogică“.
In cadrul unor „cariere academice şi cetăţeneşti exemplare
“ Antohi ar fi predat în timpul din urmă la Universitatea
Central-Europeană de la Budapesta, fondată de George Soros,
fiind ales şi în consiliul director al fundaţiei, spune Richard Wagner,
scriitor german născut în Banatul românesc (1951)
şi care trăieşte din 1987 la Berlin.
In toamna lui 2006, în urma dezvăluirilor din presa referitoare la trecutul
său de colaborator, Antohi şi-ar fi făcut publica povestea colaborării cu
Securitatea, sub numele de cod „Valentin“, mai relatează Wagner.
El menţionează faptul că Antohi s-ar fi folosit de un titlu de Doctor
„pe care nu l-a dobândit niciodată, cel puţin
nu de la Universitatea ieşeană în cauză“.
Wagner presupune, ca urmare a dezbaterilor publice la temă,
că lui Horia-Roman Patapievici, directorul centralei Institutului Cultural Român,
de la Bucureşti, şi care a fost până în 2005 membru al consiliului de conducere
al Consiliului Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii (CNSAS)
i-ar fi fost cunoscut încă din anul 2002, trecutul securist al lui Antohi.
Acesta figureazăîn programul
Academiei de Vară de la ICR Berlin nu doar ca ş
i conferent, ci şi ca director de program,
alături de Klaus Bochmann şi Jorn Rusen.
Conferinţa şi scoala de vară au fost concepute ca program
integrat pentru studenţi avansaţi, doctoranzi şi post-doctoranzi
buni cunoscători de germană, engleză şi română si
interesaţi de tematica "Germania şi România
- Transferuri academice, culturale şi ideologice”.
Proiectul Institutului Cultural Român „Titu Maiorescu”,
Berlin în colaborare cu Arbor-Mundi, Institutul pentru
Studii Avansate de Umanism Intercultural (Bochum)
şi Institutul Moldova -Universitatea Leipzig, ar urma
să fie finalizat prin publicarea unui volum colectiv.
Anticipând discuţiile de la Sommerakademie,
Wagner spune:
„Se va vorbi, ca pe vremuri, despre
între Est şi Vest,
între idioţi folositori şi
informatori ai serviciilor secrete,
despre schimburi culturale,
influenţe şi metode de cercetare.
Asa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
şi ca şi cum nu contează.
Contează însă, în Germania,
ca şi în România.
Abia s-a început acolo
cu prelucrarea trecutului,
că se cade din nou în amnezie.
Democraţia rămâne, fără valori
de referinţă, neputincioasă.”
Strigoii trecutului
Herta Müller, în tonul ei caracteristic, mult mai emfatic
decat al echilibratului ei fost soţ, consideră
„un scandal, faptul că Romania se prezintă
în Germania cu aceste două persoane”,
respectiv Sorin Antohi şi Andrei Corbea Hoisie.
Ea consideră, în scrisoarea deschisă către Patapievici, că
„Dacă ICR se prezintă în Germania cu aceste persoane,
se va auto-blama definitiv, iar participanţii germani
vor fi folosiţi la lustrul turnătorilor“.
Născută în 1953 în Niţchidorf , scriitoarea Herta Mülle
r părăseşte Banatul în 1987 şi se stabileste în
unde scrisul îi rămâne bântuit de strigoii Securităţii.
In vizita din martie 2008 la Bucureşti, interviul acordat
Evenimentului Zilei n-a mai avut loc în holul unui hotel,
deoarece scriitoarea ar fi fost avertizată că are după ea „cozi”.
„Crede ICR că traieşte pe o alta planetă,
pe care nu există noţiuni ca demnitate personală şi integritate morală a ştiinţei?”
întreabă retoric Müller în scrisoarea către Patapievici.
„Promit că nu voi mai pune piciorul
peste pragul ICR Berlin – şi nu voi fi singura.”
continuă ea, încheind cu „salutări prieteneşti”,
dupa tipicul epistolar german.
Protestele celor doi scriitori
germani originari din Banat
au fost transmise
ca informaţie de presă,
înmiit, prin mail.
Preşedinta unei
asociaţii de români din Berlin
spune că există intenţia unui
protest solidar, adresat Guvernului României.
ICR nu şi-a exprimat încă, public, poziţia.
Academia de Vară de la Berlin e în desfăşurare,
cei doi contestaţi la catedră.
Ce va fi contat în grila de selecţie,
pentru nemţi şi români?
Relaţiile, competenţa,
un CV profesional beton?
Din câte se pare, moralitatea mai puţin.
Aici însă, răspunsul vine de mai sus.
20.07.2008
Dani Rockhoff
http://www.fr-online.de/in_und_ausland/kultur_
sid=0256f8fb26108a47379d1de4f4908e3e&em_
Herta Muller, scriitoare germana de origine romana, a cistigat Premiul Nobel pentru Literatura - Cultura - HotNews.ro
Shared via AddThis
 |
|
|
| DEZAMĂGIRE |
| Cultura |
 Nobel pentru o scriitoare de origine română
|
| ||||
|
| ||||
|
Într-un interviu acordat EVZ, celebra scriitoare germană, născută în România, spune că se simte în continuare urmărită şi că românii de azi nu trăiesc într-o ţară liberă
Scriitoarea germană Herta Müller, născută în Banatul românesc dar plecată de 20 de ani în România, se află în aceste zile la Bucureşti. Ea va susţine duminică, de la ora 11, la Sala Atelier a Teatrului Naţional, conferinţa intitulată “E mereu aceeaşi zăpadă şi mereu acelaşi neică”, în care va pune în paralel experienţa deportării în Uniunea Sovietică, pe care a suferit-o mama ei, în 1945, şi cea a propriei emigrări în Germania, în anii ’80. Întâlnirea pe care trebuia să o avem în holul hotelului unde era cazată s-a “mutat” la sediul Colegiului Noua Europă (NEC). Motivul: scriitoarea se simte urmărită şi ameninţată şi, la sfatul lui Andrei Pleşu, a renunţat la “serviciile” hotelului.
EVZ: Ce s-a întâmplat aseară? Sunteţi vizibil marcată...
Herta Müller: Persoana cu care aveam întâlnire în antreul hotelului mi-a spus că trebuie să scăpăm de “coadă”, adică de doi indivizi care-l urmăreau de ceva vreme şi se prefăceau că beau o cafea în bufetul din hol. Mai mult, cei de la hotel i-au cerut să se înregistreze ca “vizitator”, deşi nu intenţiona să urce în cameră. Ca urmare, Andrei Pleşu m-a sfătuit să părăsesc hotelul şi să rămân într-o cameră din sediul NEC. La precedentele veniri în ţară, aproape în fiecare an, nu am avut incidente, dar acum problemele au reînceput şi nu înţeleg ce vor de la mine. Lucrurile îmi reamintesc de persecuţiile Securităţii, din anii ’80. Consider că, într-o ţară liberă, SRI-ul nu are ce căuta în hoteluri sau alte instituţii, care ţin de viaţa privată.
Tata a luptat în SS
Ce vrea să spună titlul metaforic al conferinţei? Ce s-a întâmplat de fapt după război? Cât de departe poate fi dusă comparaţia între experienţa deportării şi cea a imigrării în RFG?
Titlul porneşte de la expresia germană “zăpada de ieri”, care se referă la lucruri devenite inactuale, care s-au dus. Mama mea spunea mereu, când am plecat, în ’87, “este aceeaşi zăpadă”, iar eu îi spuneam “nu, este acelaşi nea, acelaşi neică” (omonimia nea – zăpadă / nea, neică – apelativul românesc). Mai târziu, anchetatorii din serviciile secrete germane au folosit, la interogatorii, aceeaşi expresie, “zăpada de ieri”.
În ianuarie 1945, ruşii (în înţelegere cu statul român) au decis să deporteze în lagăre de muncă în URSS, pentru reconstrucţie, persoane de etnie germană, conform premisei de “vină colectivă”, chiar dacă nu fuseseră în război. Au fost luaţi şi evrei, şi antifascişti, nu conta decât numele german, chiar dacă fuseseră împotriva nazismului. Mama avea 17 ani şi iniţial s-a ascuns, dar, venind zăpada, bunica n-a mai putut să-i ducă mâncare şi a trebuit să se predea. Timp de cinci ani, a lucrat în lagărele de muncă forţată, supravegheate militar, din zonele Donbas, Dnepropetrovsk, Doneţk, în condiţii îngrozitoare, în care o treime din oameni mureau de subnutriţie şi boli.
Tatăl meu a fost încorporat în SS (conform unei înţelegeri cu statul român, etnicii germani au făcut războiul fie în Wehrmacht, fie în SS) şi a luptat pe frontul de Vest. La sfârşitul războiului, a căzut prizonier, în Olanda, la englezi. Niciodată nu a povestit despre război, ştiu doar că s-a întors cu un pardesiu bleumarin. După întoarcerea mamei, ei, fiind din acelaşi sat, s-au îndrăgostit şi s-au căsătorit. Tatăl meu nu a fost arestat, a fost obligat să lucreze pe câmp, apoi a devenit şofer.
Bunicul meu era negustor de cereale şi a fost expropriat după război, ca toţi ceilalalţi. Mie, mai târziu, în anchetele Securităţii, mi se spunea, însă, că “mănânci pâine românească” şi “să mă duc la fasciştii mei”.
Regimul comunist a folosit aceste lucruri împotriva minorităţilor, care erau socotite singurele vinovate. Statele fasciste erau doar Germania şi Ungaria, de parcă România lui Antonescu nu ar fi fost tot de partea Germaniei. De aceea, consider că adevărul istoric, despre represiunea antisemită din România, trebuie discutat acum, fiindcă acest lucru nu s-a întâmplat până în prezent.
Sigur că, între anchetatorii români şi cei vestgermani, nu se poate face comparaţie. Nu este acelaşi lucru, sunt alte personaje, un alt moment istoric, altă individualitate; motivele, metodele, scopul sunt altele. Ei doreau doar să afle informaţii despre serviciile secrete dintr-o ţară inamică. Nu m-am aşteptat însă la interogatorii, iar întrebările nu corespundeau cu realitatea mea interioară. Mi se cerea să descriu securiştii: unghiile, urechile, or mie îmi era frică, numai la astfel de detalii nu fusesem atentă. La întrebarea lor dacă “am vrut să răstorn guvernul”, am răspuns că am vrut să schimb ţara şi să rămân integră, dar nu cred că ofiţerul german a priceput.
Ce anume vă adusese în vizorul Securităţii: prietenia cu membrii Aktionsgruppe Banat, căsătoria cu Richard Wagner, originea “nesănătoasă”?
Da, toate acestea. Ei deja erau în vizor şi fuseseră chiar arestaţi, iar eu eram “una de-a lor”. Mai târziu, în fabrică, mi s-a solicitat colaborarea tot pentru a ajunge la ei; am aflat, din arhivele STASI, că era o metodă tipică.
Cum aţi reuşit, în anii ’80, să scoateţi din ţară articolele apărute în presa occidentală şi cărţile editate la Berlin?
Nu spun, poate voi mai avea nevoie... Prin persoane din diplomaţie, care foloseau curierul diplomatic; am trimis şi ştiri pentru Amnesty International.
Tema îi alege pe scriitori
Sunteţi mulţumită de ecranizarea lui Stere Gulea, “Vulpe vânător”? Aveţi în idee alte ecranizări după cărţile dvs.?
Nu, deloc. Fiindcă nu m-am înţeles cu el, m-am retras şi l-am lăsat să-şi facă treaba. El a luat lucrurile complicate şi le-a clişeizat. De aceea, am transformat ulterior scenariul, scris de mine împreună cu soţul meu, într-un roman.
Cea mai mare parte din opera dvs. adânceşte experienţele biografice traumatizante şi defineşte natura totalitarismului. Cum vă definiţi în raport cu alţi mari creatori din Est care abordează, mai ales, tema cotidianului în totalitarism (modelul Kundera, să zicem)? Consideraţi că aţi spus tot ce trebuia spus, prin cărţile pe care le-aţi scris, despre aceste lucruri sau ele necesită o continuă abordare, o reamintire permanentă?
Unii scriitori se aleg cu o tematică de care nu scapă toată viaţa. Nu ei îşi aleg tema, ci tema îi alege pe ei. Greutăţile mari din viaţă aleg temele. A scrie este un lucruinterior şi o responsabilitate: cine să scrie despre dictatură? A scrie mă obligă să intru în amănunt, în profunzime.
Nu mă preocupă Premiul Nobel
În 1999 aţi fost nominalizată din partea Germaniei la Premiul Nobel pentru literatură şi sunteţi permanent cu o cotă la bursa acestor premii literare. Ce înseamnă mai exact această candidatură? Credeţi că acordarea distincţiei, în ultimul deceniu, scriitorilor Elfriede Jelinek şi Günter Grass restrânge şansele, în viitorul apropiat, pentru un alt scriitor/scriitoare de expresie germană?
Nu ştiu cine m-a propus, nici ce caut pe acele liste. Acum câţiva ani mi s-a spus, în ziua anunţării premiilor, să stau acasă, lângă telefon, dar nici acest lucru nu l-am făcut. M-aş simţi caraghios dacă aş aştepta aşa ceva, nu mă preocupă Premiul Nobel; nu pentru asta scriu.
Eu cred în neutralitatea omului, de aceea nici cu un simplu critic literar nu vreau să fiu prea prietenă, pentru a nu-l influenţa în meserie. Nu fac nimic pentru Premiul Nobel, m-aş compromite în propriii mei ochi.
Care sunt următoarele cărţi care trebuie să vă apară în limba română?
Acum lucrez la o nouă carte şi, dacă va interesa pe cititorii români, voi răspunde ofertelor editurilor, nu eu mă ocup de aceste lucruri.
România nu este o ţară liberă
Care consideraţi că este “prima identitate” a scriitoarei Herta Müller: cea germană, cea românească sau cea de etnic german din Banat? Care dintre acestea vă este mai aproape?
Este un amestec, am din fiecare ceva. M-am născut din părinţi germani, dar am fost socializată la Timişoara, într-un mediu românesc. Până la urmă, m-am educat singură.
Dar cei 20 de ani petrecuţi în Germania?
Sigur că m-au schimbat, trebuie să trăiesc şi acolo. Pe de altă parte, dacă n-aş fi plecat, n-aş fi avut atâţia nervi să rezist aici! Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească, îmi dau seama că aş înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi. Este atâta indiferenţă în ţara asta, de vină pentru tot ce se întâmplă este şi indiferenţa populaţiei. O cunoscută scriitoare mă întreba, revoltată: când o să pot să scriu despre parfum, când terminăm o dată cu dictatura? Răspunsul meu e: nici n-aţi început ca lumea. Una nu o împiedică pe cealaltă, oricum.
N-aş fi putut să rezist să văd zilnic că, în toate locurile importante, sunt aceiaşi oameni ca înainte, sau care au aceeaşi mentalitate. Practic nu s-a schimbat nimic. A fost săptămâna trecută aici summitul NATO, or NATO este pactul lumii libere, nu ar avea ce să caute aici. Peste tot sunt steguleţele NATO şi UE, dar România nu este o ţară liberă, nu are nici o legătură cu aceste lucruri.
CENZURĂ
Persecutată de Securitate
Herta Müller s-a născut pe 17 august 1953, în satul Niţchidorf din Banat, într-o familie de şvabi. Prietenia cu membrii Aktionsgruppe Banat (grup dizident, format din studenţi şi scriitori de etnie germană) o aduce în atenţia Securităţii, cu care refuză să colaboreze. Prima ei carte, “Niederungen” (“Şesuri”), apare în 1982, mutilată de cenzură. În 1987, este obligată să emigreze în RFG. Temele recurente în poezia şi proza autoarei sunt: despărţirea, emigrarea, părăsirea unui loc fără a ajunge la vreo destinaţie. Opera sa a fost distinsă cu numeroase premii. În prezent, Herta Müller trăieşte şi creează la Berlin.
Scriitoarea germană Herta Müller, născută în Banatul românesc dar plecată de 20 de ani în România, se află în aceste zile la Bucureşti. Ea va susţine duminică, de la ora 11, la Sala Atelier a Teatrului Naţional, conferinţa intitulată “E mereu aceeaşi zăpadă şi mereu acelaşi neică”, în care va pune în paralel experienţa deportării în Uniunea Sovietică, pe care a suferit-o mama ei, în 1945, şi cea a propriei emigrări în Germania, în anii ’80. Întâlnirea pe care trebuia să o avem în holul hotelului unde era cazată s-a “mutat” la sediul Colegiului Noua Europă (NEC). Motivul: scriitoarea se simte urmărită şi ameninţată şi, la sfatul lui Andrei Pleşu, a renunţat la “serviciile” hotelului.
EVZ: Ce s-a întâmplat aseară? Sunteţi vizibil marcată...
Herta Müller: Persoana cu care aveam întâlnire în antreul hotelului mi-a spus că trebuie să scăpăm de “coadă”, adică de doi indivizi care-l urmăreau de ceva vreme şi se prefăceau că beau o cafea în bufetul din hol. Mai mult, cei de la hotel i-au cerut să se înregistreze ca “vizitator”, deşi nu intenţiona să urce în cameră. Ca urmare, Andrei Pleşu m-a sfătuit să părăsesc hotelul şi să rămân într-o cameră din sediul NEC. La precedentele veniri în ţară, aproape în fiecare an, nu am avut incidente, dar acum problemele au reînceput şi nu înţeleg ce vor de la mine. Lucrurile îmi reamintesc de persecuţiile Securităţii, din anii ’80. Consider că, într-o ţară liberă, SRI-ul nu are ce căuta în hoteluri sau alte instituţii, care ţin de viaţa privată.
Tata a luptat în SS
Ce vrea să spună titlul metaforic al conferinţei? Ce s-a întâmplat de fapt după război? Cât de departe poate fi dusă comparaţia între experienţa deportării şi cea a imigrării în RFG?
Titlul porneşte de la expresia germană “zăpada de ieri”, care se referă la lucruri devenite inactuale, care s-au dus. Mama mea spunea mereu, când am plecat, în ’87, “este aceeaşi zăpadă”, iar eu îi spuneam “nu, este acelaşi nea, acelaşi neică” (omonimia nea – zăpadă / nea, neică – apelativul românesc). Mai târziu, anchetatorii din serviciile secrete germane au folosit, la interogatorii, aceeaşi expresie, “zăpada de ieri”.
În ianuarie 1945, ruşii (în înţelegere cu statul român) au decis să deporteze în lagăre de muncă în URSS, pentru reconstrucţie, persoane de etnie germană, conform premisei de “vină colectivă”, chiar dacă nu fuseseră în război. Au fost luaţi şi evrei, şi antifascişti, nu conta decât numele german, chiar dacă fuseseră împotriva nazismului. Mama avea 17 ani şi iniţial s-a ascuns, dar, venind zăpada, bunica n-a mai putut să-i ducă mâncare şi a trebuit să se predea. Timp de cinci ani, a lucrat în lagărele de muncă forţată, supravegheate militar, din zonele Donbas, Dnepropetrovsk, Doneţk, în condiţii îngrozitoare, în care o treime din oameni mureau de subnutriţie şi boli.
Tatăl meu a fost încorporat în SS (conform unei înţelegeri cu statul român, etnicii germani au făcut războiul fie în Wehrmacht, fie în SS) şi a luptat pe frontul de Vest. La sfârşitul războiului, a căzut prizonier, în Olanda, la englezi. Niciodată nu a povestit despre război, ştiu doar că s-a întors cu un pardesiu bleumarin. După întoarcerea mamei, ei, fiind din acelaşi sat, s-au îndrăgostit şi s-au căsătorit. Tatăl meu nu a fost arestat, a fost obligat să lucreze pe câmp, apoi a devenit şofer.
Bunicul meu era negustor de cereale şi a fost expropriat după război, ca toţi ceilalalţi. Mie, mai târziu, în anchetele Securităţii, mi se spunea, însă, că “mănânci pâine românească” şi “să mă duc la fasciştii mei”.
Regimul comunist a folosit aceste lucruri împotriva minorităţilor, care erau socotite singurele vinovate. Statele fasciste erau doar Germania şi Ungaria, de parcă România lui Antonescu nu ar fi fost tot de partea Germaniei. De aceea, consider că adevărul istoric, despre represiunea antisemită din România, trebuie discutat acum, fiindcă acest lucru nu s-a întâmplat până în prezent.
Sigur că, între anchetatorii români şi cei vestgermani, nu se poate face comparaţie. Nu este acelaşi lucru, sunt alte personaje, un alt moment istoric, altă individualitate; motivele, metodele, scopul sunt altele. Ei doreau doar să afle informaţii despre serviciile secrete dintr-o ţară inamică. Nu m-am aşteptat însă la interogatorii, iar întrebările nu corespundeau cu realitatea mea interioară. Mi se cerea să descriu securiştii: unghiile, urechile, or mie îmi era frică, numai la astfel de detalii nu fusesem atentă. La întrebarea lor dacă “am vrut să răstorn guvernul”, am răspuns că am vrut să schimb ţara şi să rămân integră, dar nu cred că ofiţerul german a priceput.
Ce anume vă adusese în vizorul Securităţii: prietenia cu membrii Aktionsgruppe Banat, căsătoria cu Richard Wagner, originea “nesănătoasă”?
Da, toate acestea. Ei deja erau în vizor şi fuseseră chiar arestaţi, iar eu eram “una de-a lor”. Mai târziu, în fabrică, mi s-a solicitat colaborarea tot pentru a ajunge la ei; am aflat, din arhivele STASI, că era o metodă tipică.
Cum aţi reuşit, în anii ’80, să scoateţi din ţară articolele apărute în presa occidentală şi cărţile editate la Berlin?
Nu spun, poate voi mai avea nevoie... Prin persoane din diplomaţie, care foloseau curierul diplomatic; am trimis şi ştiri pentru Amnesty International.
Tema îi alege pe scriitori
Sunteţi mulţumită de ecranizarea lui Stere Gulea, “Vulpe vânător”? Aveţi în idee alte ecranizări după cărţile dvs.?
Nu, deloc. Fiindcă nu m-am înţeles cu el, m-am retras şi l-am lăsat să-şi facă treaba. El a luat lucrurile complicate şi le-a clişeizat. De aceea, am transformat ulterior scenariul, scris de mine împreună cu soţul meu, într-un roman.
Cea mai mare parte din opera dvs. adânceşte experienţele biografice traumatizante şi defineşte natura totalitarismului. Cum vă definiţi în raport cu alţi mari creatori din Est care abordează, mai ales, tema cotidianului în totalitarism (modelul Kundera, să zicem)? Consideraţi că aţi spus tot ce trebuia spus, prin cărţile pe care le-aţi scris, despre aceste lucruri sau ele necesită o continuă abordare, o reamintire permanentă?
Unii scriitori se aleg cu o tematică de care nu scapă toată viaţa. Nu ei îşi aleg tema, ci tema îi alege pe ei. Greutăţile mari din viaţă aleg temele. A scrie este un lucruinterior şi o responsabilitate: cine să scrie despre dictatură? A scrie mă obligă să intru în amănunt, în profunzime.
Nu mă preocupă Premiul Nobel
În 1999 aţi fost nominalizată din partea Germaniei la Premiul Nobel pentru literatură şi sunteţi permanent cu o cotă la bursa acestor premii literare. Ce înseamnă mai exact această candidatură? Credeţi că acordarea distincţiei, în ultimul deceniu, scriitorilor Elfriede Jelinek şi Günter Grass restrânge şansele, în viitorul apropiat, pentru un alt scriitor/scriitoare de expresie germană?
Nu ştiu cine m-a propus, nici ce caut pe acele liste. Acum câţiva ani mi s-a spus, în ziua anunţării premiilor, să stau acasă, lângă telefon, dar nici acest lucru nu l-am făcut. M-aş simţi caraghios dacă aş aştepta aşa ceva, nu mă preocupă Premiul Nobel; nu pentru asta scriu.
Eu cred în neutralitatea omului, de aceea nici cu un simplu critic literar nu vreau să fiu prea prietenă, pentru a nu-l influenţa în meserie. Nu fac nimic pentru Premiul Nobel, m-aş compromite în propriii mei ochi.
Care sunt următoarele cărţi care trebuie să vă apară în limba română?
Acum lucrez la o nouă carte şi, dacă va interesa pe cititorii români, voi răspunde ofertelor editurilor, nu eu mă ocup de aceste lucruri.
România nu este o ţară liberă
Care consideraţi că este “prima identitate” a scriitoarei Herta Müller: cea germană, cea românească sau cea de etnic german din Banat? Care dintre acestea vă este mai aproape?
Este un amestec, am din fiecare ceva. M-am născut din părinţi germani, dar am fost socializată la Timişoara, într-un mediu românesc. Până la urmă, m-am educat singură.
Dar cei 20 de ani petrecuţi în Germania?
Sigur că m-au schimbat, trebuie să trăiesc şi acolo. Pe de altă parte, dacă n-aş fi plecat, n-aş fi avut atâţia nervi să rezist aici! Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească, îmi dau seama că aş înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi. Este atâta indiferenţă în ţara asta, de vină pentru tot ce se întâmplă este şi indiferenţa populaţiei. O cunoscută scriitoare mă întreba, revoltată: când o să pot să scriu despre parfum, când terminăm o dată cu dictatura? Răspunsul meu e: nici n-aţi început ca lumea. Una nu o împiedică pe cealaltă, oricum.
N-aş fi putut să rezist să văd zilnic că, în toate locurile importante, sunt aceiaşi oameni ca înainte, sau care au aceeaşi mentalitate. Practic nu s-a schimbat nimic. A fost săptămâna trecută aici summitul NATO, or NATO este pactul lumii libere, nu ar avea ce să caute aici. Peste tot sunt steguleţele NATO şi UE, dar România nu este o ţară liberă, nu are nici o legătură cu aceste lucruri.
CENZURĂ
Persecutată de Securitate
Herta Müller s-a născut pe 17 august 1953, în satul Niţchidorf din Banat, într-o familie de şvabi. Prietenia cu membrii Aktionsgruppe Banat (grup dizident, format din studenţi şi scriitori de etnie germană) o aduce în atenţia Securităţii, cu care refuză să colaboreze. Prima ei carte, “Niederungen” (“Şesuri”), apare în 1982, mutilată de cenzură. În 1987, este obligată să emigreze în RFG. Temele recurente în poezia şi proza autoarei sunt: despărţirea, emigrarea, părăsirea unui loc fără a ajunge la vreo destinaţie. Opera sa a fost distinsă cu numeroase premii. În prezent, Herta Müller trăieşte şi creează la Berlin.
miercuri, 7 octombrie 2009
Carmen Prelude
Pentru femeile din FARFU` , şi frumuseţea captivantă şi magnetică din virtualul imediat
Informaţiile potrivit cărora preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, ar avea origini evreieşti sunt contestate de specialiştii
http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html
Informaţiile conform cărora Ahmadinejad ar avea origini evreieşti,
contestate de experţi
"Informaţiile potrivit cărora preşedintele Iranului, Mahmoud
Ahmadinejad, ar avea origini evreieşti sunt contestate de specialiştii"
care studiază evoluţia comunităţilor evreieşti din Iran, relatează
cotidianul The Guardian în ediţia electronică.
În iunie 2005, ascensiunea rapidă a lui Mahmoud Ahmadinejad de la
funcţia de primar al Teheranului la cea de preşedinte al uneia dintre
cele mai influente ţări din Orientul Mijlociu a surprins pe toată
lumea, mai ales că se ştiau foarte puţine despre el.
De curând, presa britanică a dezvăluit că Mahmoud Ahmadinejad ar avea
origini evreieşti, familia lui trecând la islam după naşterea sa.
Principalul argument în acest sens este că numele anterior al familiei
era Sabourjian, cuvânt care derivă de la denumirea persană a unui
element vestimentar purtat de evrei în timpul rugăciunilor.
Profesorul David Yeroshalmi, autorul lucrării "Evreii în Iran în
secolul XIX", contestă validitatea acestui argument. "Nu există un
astfel de corespondent în dialectele evreieşti persane. În plus,
numele Sabourjian nu este unul specific evreiesc", explică
specialistul.
Yeroshalmi, profesor la Centrul Evreiesc pentru Studii Iraniene din
Tel Aviv, contestă şi argumentul că terminaţia "-jian" ar fi una
specific evreiască. "Această terminaţie nu este suficientă pentru a
stabili dacă cineva are origini evreieşti. Multe nume musulmane se
termină în acest fel", subliniază Yeroshalmi.
La o analiză mai atentă, apare o interpretare diferită a cuvântului
"Sabourjian", care ar putea însemna în limba farsi "persoană care
vopseşte pânza".
intrebare retorica: care parte-i mai interesata sa dezminta alegatiile
legate de originile evreiesti ale lui Ahmadinejad, musulmanii sau
evreii?
contestate de experţi
"Informaţiile potrivit cărora preşedintele Iranului, Mahmoud
Ahmadinejad, ar avea origini evreieşti sunt contestate de specialiştii"
care studiază evoluţia comunităţilor evreieşti din Iran, relatează
cotidianul The Guardian în ediţia electronică.
În iunie 2005, ascensiunea rapidă a lui Mahmoud Ahmadinejad de la
funcţia de primar al Teheranului la cea de preşedinte al uneia dintre
cele mai influente ţări din Orientul Mijlociu a surprins pe toată
lumea, mai ales că se ştiau foarte puţine despre el.
De curând, presa britanică a dezvăluit că Mahmoud Ahmadinejad ar avea
origini evreieşti, familia lui trecând la islam după naşterea sa.
Principalul argument în acest sens este că numele anterior al familiei
era Sabourjian, cuvânt care derivă de la denumirea persană a unui
element vestimentar purtat de evrei în timpul rugăciunilor.
Profesorul David Yeroshalmi, autorul lucrării "Evreii în Iran în
secolul XIX", contestă validitatea acestui argument. "Nu există un
astfel de corespondent în dialectele evreieşti persane. În plus,
numele Sabourjian nu este unul specific evreiesc", explică
specialistul.
Yeroshalmi, profesor la Centrul Evreiesc pentru Studii Iraniene din
Tel Aviv, contestă şi argumentul că terminaţia "-jian" ar fi una
specific evreiască. "Această terminaţie nu este suficientă pentru a
stabili dacă cineva are origini evreieşti. Multe nume musulmane se
termină în acest fel", subliniază Yeroshalmi.
La o analiză mai atentă, apare o interpretare diferită a cuvântului
"Sabourjian", care ar putea însemna în limba farsi "persoană care
vopseşte pânza".
intrebare retorica: care parte-i mai interesata sa dezminta alegatiile
legate de originile evreiesti ale lui Ahmadinejad, musulmanii sau
evreii?
o."
"
Ce au în comun teroriştii sinucigaşi
Testosteronul, fabulaţia şi dorinţa de a se da în spectacol -
iată trăsăturile care îi unesc pe atacatorii terorişti, potrivit unui
studiu recent, realizat de Frank Gardner, correspondent BBC pe
probleme de securitate.
Cristopher Dickey publică în cel mai recent număr al publicaţiei
Newsweek o analiză a reportului nou apărut cu privire la psihologia
teroriştilor care continuă să descopere noi mijloace de a-şi atinge
scopul. Concluzia cercetătorului nu este deloc optimistă. Din moment
ce, dornici de răzbunare, aceştia sunt dispuşi să recurgă la căi
extreme, sunt slabe speranţe ca securitatea convenţională a
aeroporturilor să poată face faţă ameninţării. Iată de ce, comentează
autorul articolului, personae suspecte trebuie detectate şi cercetate
înainte de a trece la acţiune, în străinătate sau în propria ţară.
Constarea este confirmată de un caz petrecut luna trecută, când s-a
descoperit că un terrorist sinucigaş, al cărui atac împotriva şefului
contraspionajului din Arabia Saudită a eşuat, avea materialul exploziv
în propriul corp. Bomba, realizată dintr-un material pe care
detectorul de metale nu îl simte, fusese înghiţită sau introdusă
altcumva în organismul atacatorului. Potrivit unui oficial a cărui
identitate nu este divulgată, explozibilul fusese inserat în rectul
teroristului.
Şi acest caz arată că aurorităţile au dreptate să-şi îndrepte atenţia
spre profilul psihologic al suspecţilor. Analizele sociologice şi
psihologice le sunt de ajutor oficialilor, care îşi îmbunătăţesc
mijloacele de a repera posibili atacatori, dornici de "jihad".
Cele mai recente cazuri pe care cercetătorii le iau în considerare au
avut loc la sfârşitul lunii septembrie. FBI, agenţiile federate şi
alte instituţii au reuşit să le prevină tragediile. În Dallas,
autorităţile au dat peste cap planul unui tânăr imigrant iordanian,
Hosam Maher Husein Smadi, în vârstă de 19 ani, care voia să arunce în
aer un zgârie-nor. În Springfields, Michael Finton, convertit la
islam, este acuzat de tentativă de a bombarda un tribunal. În
Colorado, tânărul imigrant afgan Najibullah Zazi, care a făcut liceul
la New York, este suspectat de legături directe cu Al-Qaeda în
Pakistan, unde ar fi învăţat să confecţioneze bombe, iar autorităţile
analizează posibilitatea ca suspectul să fie implicat într-o reţea mai
amplă, împreună cu colegi de şcoală din New York.
Conform cercetătorului citat, deşi nu sunt legate între ele, aceste
cazuri atestă trei elemente comune psihologiei protagoniştilor.
Testosteronul. Spre deosebire de situaţia din trecut, când femeile au
jucat un rol important în mişcările teroriste, în prezent majoritatea
teroriştilor sunt bărbaţi tineri însetaţi de acţiune. Media de vârstă
a autorilor atentatelor din 11 septembrie este de 19 ani, iar în
cazurile cele mai recente cel mai în vârstă terorist are 29 de ani.
Fabulaţia. Povestea şi identificarea cu personajul considerat asuprit
îşi croiesc drum imediat în mintea teroristului abia ieşit din
adolescenţă. Istoria tendinţei de a se identifica cu o comunitate
asuprită a mers cale lungă până la episodul Osama bin Laden, care s-a
ridicat împotriva ocupării americane a Irakului şi a Afganistanului şi
a oprimării musulmanilor de către "evrei şi cruciaţi". Potrivit
savantului Walter Laqueus, teroriştii provin adesea din rândurile
tinerilor educaţi, cu venituri bune, care ajung să aibă convingerea că
sunt victime şi că "martiriul" lor va fi eroic şi cavaleresc. Opera de
căpătâi a ideologiei Al Qaeda, scrisă de Ayman al-Zawahiri, se
intitulează "Cavaleri sub stindardul profeţilor".
Dorinţa de a se da în spectacol. Iată o altă motivaţie a actelor
teroriste. Atacatorii vor să fie în centrul atenţiei, punând în scenă
scenarii spectaculoase. Conspiratorii atentatului din sinagoga din
Bronx, care a avut loc primăvara trecută, au fost "dezamăgiţi" că
World Trade Center, cea mai bună ţintă, fusese doborât deja. (Gândul)
"
"o"
sursă şi foto,
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
