CEZAR IVĂNESCU, O MOARTE PROVOCATĂ

"CEZAR IVĂNESCU, O MOARTE PROVOCATĂ"

„Celor care au comis un păcat iremisibil [„pentru că a batjocori Sufletul unui Om nu se poate plăti nici cu întreaga lume“], celor care tind mereu să inverseze Valorile – prin sfidarea Adevărului şi prin trufie diabolică – le amintesc că: „nici a lui Dumnezeu şi nici a noastră / Dreptatea-n Lume singură lucrează“.

CEZAR IVANESCU, MORT. LIBERTATEA PRESEI?

29 ianuarie 2008.
stire falsa incendiaza presa.
Cezar Ivanescu este supus unui asalt mediatic masiv.
29 aprilie 2008.
Cezar Ivanescu este inmormantat.

Fisierele audio atasate contin doua fragmente din inregistrarile pe care Cezar Ivanescu le-a facut in decursul lunii februarie a.c. constient fiind de faptul ca viata ii era pusa in primejdie si intelegand pe deplin ca aceasta era singura forma de a-si apara onoarea si opera in cazul unei morti subite intervenite pe parcursul acestei dispute publice. (sunt cca 30 de minute dintr-o caseta care are in total o ora).

Raul cel mai mare cu putinta in ceea ce il priveste pe Cezar Ivanescu s-a produs. Poetul a murit in conditii inca neelucidate, in mod straniu si subit, la scurt timp dupa declansarea acestui scandal mediatic, pornit cu mare grabire, tocmai de la Paris.

Pe 29 ianuarie 2008, ora 16:00, intreaga presa a preluat stirea infama, neprobata prin nimic, pe 'sursa', stire care lansa ideea ca Poetul Cezar Ivanescu ar fi facut 'politie politica'. Acum, la sase luni de la moartea lui Cezar Ivanescu, fac un apel pentru memoria lui Cezar Ivanescu si cer dreptate in numele unui mare scriitor roman, mort in conditii tragice, umilit in pragul mortii si dupa moarte (amintesc doar replica: „Muzeul nu este capela!“).

Pentru Cezar Ivanescu, mort, nu a existat in Bucuresti un loc unde admiratorii, colegii, scriitorii, prietenii si dusmanii, sa ii aduca un ultim omagiu. Intr-o tara crestina, in preajma Invierii, conducerea Uniunii Scriitorilor din Romania - din care facea parte si Cezar Ivanescu - nu a considerat, probabil, a fi oportun acest minim omagiu adus unui om mort si unui confrate, si, desigur, in mod cinic a dezvaluit ca „Muzeul nu este Capela!“ [Semnalez cu tristete si faptul ca acum sediul USR este purtatorul nu al unui insemn care ar avea vreo legatura cu literatura sau cu scriitorii romani, cum poate ca v-ati fi asteptat, ci al unui banner al Loteriei Romane!].

Acum, la sase luni de la moarte, Cezar Ivanescu isi denunta „executorii“: „Pedovedi ntru aceasta crima, accentuez crima, intentie de crima, de linsaj mediatic, jur ca nu voi inceta lupta cu acest personaj sinistru pana cand nu-i voi toata vinovatia, nu doar in ceea ce ma priveste, ci vinovatia lui in raport cu nenumarati oameni nevinovati, nenumarati oameni vinovati pe care i-a inocentat cu buna stiinta, santajul, traficul si manipularea de documente la care s-a dedat de cand este in CNSAS si celelalte implicari ale lui in ceea ce eu as numi tradarea de tara. O voi dovedi in instanta cu documente.“

"Mărturisiri cutremuratoare ale Poetului Cezar Ivănescu"

„Înregistrari pregătite special, de el însuşi, pentru clipa în care nu va mai fi, oferite pentru prima dată publicităţii. Pentru că, singur pe lume fiind, într-un popor care îi devenea străin tocmai pentru că îl înstrăina cu îndărătnicie, Cezar Ivănescu s-a văzut nevoit să îşi apere singur dreptul la memorie

.“ (continuarea pe http://www.stiri.botosani.ro/)

Accesaţi şi

: http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=629&Itemid=78, http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=627&Itemid=78

„Radu Moraru: Dumneavoastră pe cine acuzaţi în cartea dumneavoastră? Că sugeraţi că de pe urma acelei cărţi vi s-au tras foarte multe după aia.

Cezar Ivănescu: Păi mi s-au tras, şi de pe urma ei, şi de pe urma cărţii despre Labiş. Despre Labiş eu nu am ştiut adevărul. Şi a trebuit să vină întâmplător Mioara Cremene, colegă cu Labiş, şi mi-a povestit atât de multe lucruri, inclusiv faptul că securistul care îl avea în urmărire pe Labiş, şi care l-a lovit involuntar pe Labiş, l-a trimis involuntar sub roţile tramvaiului, a venit la Labiş pe patul de spital, când Labiş era muribund, să îi ia o declaraţie că el nu l-a lovit voluntar. Şi Labiş pe patul de moarte a făcut gestul nobil şi a dat dezminţire...

“[fragment din transcriptul emisiunii Naşul, B1tv, 6 februarie 2008,

www.civicmedia.ro]

şi http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008_09_06_archive.html

, Cezar Ivănescu în dialog cu Viorel Ilişoi, despre Nicolae Labiş;
http://www.ziaruldebacau.ro/ziarul/2008/10/27/cezar-ivanescu-vor-incerca-sa-ma-lichideze-fizic.html;
http://victor-roncea.blogspot.com/2008/11/ancheta-in-cazul-cezar-ivanescu.html

07 noiembrie 2008

Moartea Poetului Cezar Ivănescu. Radiografia unei crime (2)

Domniei-Sale Domnului
Traian Băsescu,
Preşedintele României,
Şef al Ordinului
„Steaua României“

Scrisoare deschisă

Domnule Preşedinte

Am depus la Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală (Nr. 2994 din 4.02.2008), textul care urmează, prin intermediul unei persoane de încredere, în timp ce, eu însumi mă aflam în greva foamei, la sediul Uniunii Scriitorilor din România, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu Oglinzi.

Domnului Preşedinte Trian Băsescu

Vă aduc la cunoştinţă, textul pe care l-am transmis d-lui Nicolae Manolescu, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.

„Domnule Preşedinte Nicolae Manolescu

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmitã tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.
După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.
De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în aceastã afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca Şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente.
4.02.2008, Bucureşti

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu“

Revin azi, 20.02.2008, rugându-vă să vă consultaţi consilierii personali cerându-le să vă informeze exact în privinţa Protocolului Ordinului Steaua României al cărui şef sunteţi, cât şi în privinţa persoanei care vi se adresează, subscrisul Cezar Ivănescu, scriitor român, Comandor al Ordinului Steaua României.

Supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.

În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conform căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic. Am semnalat din prima clipă, în intervenţiile mele în presă, că „scursura“ din cadrul Colegiului CNSAS este Dinescu Mircea, soldaş fruntaş la Securitate, absolvent al Academiei „Ştefan Gheoghiu“ (şcoala de cadre a Partidului Comunist Român), fost membru al Partidului Comunist Român şi secretar UTC al PCR: numitul Dinescu Mircea s-a autodivulgat în numeroase declaraţii în presă şi în două emisiuni „Tănase şi Dinescu“ ale postului de televizune Realitatea (din 1.02.2008, ora 22 şi 8.02.2008, ora 22) inconştient (stare permanentă şi dominantă la acest personaj sinistru) că se află în ilegalitate flagrantă, calitatea sa de membru al Colegiului CNSAS nepermiţându-i să divulge presei şi publicului nici un secret din interiorul unei instituţii care trebuie să respecte legile unui stat de drept.

În 5.02.2008, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România a dat un comunicat oficial pe care vi-l reproduc.

Solicitarea adresată CNSAS

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.
Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară cu cât din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS.
Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor.
Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său.

Orice persoană alfabetizată şi onestă, putea să înţeleagă, citind comunicatul, că se plasează înafara legii chiar şi numai prin colportarea ştirii calomnioase.

Dinescu Mircea, în 8.02.2008, ora 22, în emisiunea „Tănase şi Dinescu“, nu doar a reiterat atacul calomnios la adresa persoanei mele, ci a împroşcat cu noroi persoane în viaţă şi iluştri dispăruţi ai literaturii române, lista deschizându-se cu magistraţi de la Curtea Constituţională şi închizându-se cu regretatul Nichita Stănescu, marele poet plecat dintre noi acum un sfert de veac.
Vă rog să cereţi postului de televiziune Realitatea un CD cu incriminata emisiune, pentru a vă cruci de manifestarea isterică a unui ins care părea a fi posedat de diavol.
Abia în 12.02.2008, presa românească, degradată până la cel mai de jos nivel, reacţionează normal informând corect şi obiectiv publicul: Jurnalul Naţional (marţi, 12 februarie 2008) publică în pagina 8 o anchetă cu titlul O nebuloasă pentru CNSAS, anchetă pe care v-o recomand s-o citiţi numai dacă aveţi o inimă perfect sănătoasă.
Trei jurnaliste îi întreabă pe membrii Colegiului CNSAS ce ştiu în legătură cu situaţia dosarului personal al subscrisului, şi, cu excepţia demonizatului soldat fruntaş al Securităţii, Dinescu Mircea, care-şi debitează calomnia în continuare, neconfirmat de nici un membru al Colegiului, toţi ceilalţi membri nu sunt în stare să articuleze logic şi gramatical o propoziţie [...].
Textul anchetei e cutremurător. Dacă cetăţeanul român e livrat arbitrariului acestei bande mafiote, care se propune pe sine şi ca instanţă morală, atunci trebuie să constat, domnule Preşedinte, că România nu e un stat democratic de drept.
Indivizi iresponsabili plătiţi din banul public (vă rog să ne comunicaţi dumneavoastră totul despre dubioasa instituţie CNSAS), membrii Colegiului CNSAS, nu s-au învrednicit nici până acum (miercuri, 20.02.2008), când vă scriu această scrisoare, să redacteze şi să transmită presei un comunicat oficial prin care să dezmintă o ştire calomnioasă emisă de numitul Dinescu Mircea.
Cu calm, sfătuit de avocaţii mei (Domnul Sergiu Andon, eminent jurist, deputat şi Preşedinte al Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor din Parlamentul României, şi doamna Liliana Zaica) pregătesc dosarele pentru a acţiona în justiţie persoanele, agenţiile de ştiri, publicaţiile şi mediile care mi-au adus un imens prejudiciu. Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.
Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.
Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu

-----------------

Explicaţie

Din această scrisoare au mai fost publicate cateva scurte fragmente după moartea lui Cezar Ivănescu. Considerăm că măcar acum, la peste şase luni de la moartea Poetului, instituţiile abilitate şi obligate din punct de vedere legal, dar şi cele care ar putea aduce unele clarificări fie şi numai dintr-o perspectivă morală (USR, de exemplu) ar trebui să ne ofere anumite explicaţii. Din necesitatea de a clarifica circumstanţele stranii în care şi-a pierdut viaţa Cezar Ivănescu vom reda, în timp şi cu orice risc, toate documentele rămase, cele scrise şi cele rostite. Din păcate, chiar şi aceste mărturii cutremurătoare, nu pot transpune decât într-o măsură infimă drama trăită şi asumată până la moarte de un mare Poet. Celor care au comis un păcat iremisibil [„pentru că a batjocori Sufletul unui Om nu se poate plăti nici cu întreaga lume“], celor care tind mereu să inverseze Valorile, prin sfidarea Adevărului şi prin trufie diabolică, le amintesc că: „nici a lui Dumnezeu şi nici a noastră / Dreptatea-n Lume singură lucrează“.

-----------------

Declaraţii, extrase din presă, explicaţii.
Coordonatele unei drame

„Artistul trebuie să se situeze într-un plan absolut şi să descrie groaza pe care o trăieşte omul de rând, suferitor într-o lume condusă de proşti... După disoluţia acestei lumi a plutocraţiei şi a mafiocraţiei, veni-va, poate, şi Noua Era a noocraţiei... Până atunci însă artistul, ca bun creştin, trebuie să fie impotriva puterii, împotriva sistemului... El rămâne ultima salvare pentru omul de rând. El rămâne vocea liberă care trebuie să urle în deşert chiar de-ar fi să-şi scuipe plămânii cu ultimul strigăt. De asta e artist. Că vrea să fie ca Dumnezeu, cum spunea Paul Klee, «doar lângă Dumnezeu îmi aflu locul!»... Păi, dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu, ce mai contează că or să te omoare...“

Cezar Ivănescu, interviu, 1996)

„Domnul Manolescu ne-a scris şi el imediat prefaţa. M-am dus s-o iau din clădirea din Şoseaua Panduri, unde se

ţineau orele de limbă română pentru studenţii străini aflaţi în anul pregătitor [ v. cazul Mona Muscă – n.n.], de acomodare cu atmosfera de la noi. Mi-i amintesc în cancelaria de acolo, în pauza în care am ajuns, alături de Manolescu, pe profesorii Crohmălniceanu şi Mihai Zamfir – şi sentimentul amar văzîndu-i obligaţi de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii...“

4interviul revistei, Ion Bogdan Lefter : „Un anumit concept complex de autor în care cred“, 4, Contrafort, 12(84), decembrie 2001, Chişinău, format electronic:

http://www.contrafort.md/2001/84/262.html

„Exista şi cazul celebru al lui Alexandru Paleologu care, în 1990, a recunoscut că a fost informator al Securităţii...
Era cazul al doilea, al celor care erau recrutaţi, semnau un angajament, dădeau sau nu informaţii ori dădeau informaţii mai mult sau mai puţin utile. Pentru că foarte mulţi s-au făcut că dau informaţii. Cea mai bună dovadă este Mihai Ursachi, al cărui angajament a fost descoperit şi care rămânea pătat în eternitate, ca să spun asa, de acest gest, dacă Mihai Pelin nu descoperea documentul prin care ofiţerul care-l recrutase pe Ursachi propunea să se renunţe la serviciile lui pentru că îl păcăleşte. Îi bea solda la cârciuma promiţându-i că-i vinde un mare spion, pe care nu i l-a vândut niciodată. Aici apar semnele de întrebare cu privire la angajamente.

„Securitatea îmi pusese gând rău. Pot să dau un exemplu semnificativ. Primul text din Cartea Albă a Securităţii, volumul cinci, publicat în timpul lui Măgureanu, se referă la mine. Şi-acolo se spune că în 1967 sau ’68, la începutul anului, Securitatea îmi pusese gând rău, şi anume să mă recruteze. Dat fiind însă că a apărut antologia aceea din ’68, care a fost interzisă cu scandalul de rigoare, şi-au dat seama că sunt un element ostil şi intratabil şi au renunţat să mă mai recruteze. Acuma, ia gândiţi-vă puţin că nu aparea Antologia: ce se întâmpla? Mă trezeam cu ei la poartă, trăgând de mine să mă recruteze. Aici era intenţia lor, era socoteala lor. Or, eu în această treabă n-aveam nici un amestec. Dovada că nici n-am ştiut, până acum câţiva ani, când a apărut volumul cu pricina, despre incidentul respectiv. Buzura şi-a vazut dosarul. A scris o carte despre acest dosar. A identificat în el un număr de turnători. A cerut CNSAS-ului identificarea altora şi n-a primit nici un răspuns. În plus, dacă e vorba de un alt dosar, de care Buzura nu ştie, atunci întrebarea revine: CNSAS-ul era obligat prin lege să-l cheme pe Augustin Buzura să-i arate înscrisurile compromităţoare, dacă există, şi-abia după aceea să le facă publice. Or, asta nu s-a întâmplat.

Daca n-aţi fi fost preşedintele Uniunii Scriitorilor, ceea ce vă obligă să apăraţi breasla, aţi fi avut aceeaşi atitudine?
Da, aveam exact aceeaşi atitudine, numai că poate avea o greutate mai mică decât are acum, pentru că, trebuie să recunosc, eu nu-i apăr pe Buzura, în mod special, sau pe Uricaru, sau pe alţii ca persoane, colegi sau scriitori. Apar un principiu, o idee, pentru că mi se pare că se procedează incorect cu ei. Să nu uit un lucru: este extrem de ciudată campania din ultima vreme contra scriitorilor. Breasla noastră a dat cei mai mulţi disidenţi. Uniunea Scriitorilor a fost una dintre cele mai democratice instituţii din comunism, rezistând, uneori eroic, presiunilor sistemului. A avut singura organizaţie de partid desfiinţată pentru nesupunere. Ca acum, iată, să fie atacată pentru că în rândurile ei ar fi existat turnători. Au existat, ca peste tot. Şi e bine să-i cunoaştem. Dar de ce devine USR o ţintă predilectă? De ce ii falsificăm imaginea? Revin. Dacă cineva-mi va scoate angajamentul lui Buzura, atunci o să spun: „Da, am greşit, îmi pare rău, nu trebuia să-l apar“. Până nu văd asta, nu cred. Cred că-ţi dai seama că înainte de orice m-am asigurat că n-a semnat niciodată nimic. Că nu m-apucam să vorbesc aşa, de prost. M-am asigurat că nu a semnat niciodată nici un angajament şi nici o turnătorie.

Cum aţi putut să faceţi asta?
Mi-a spus el. Şi cuvântul lui Buzura, când vorbeşte cu mine, într-o situaţie de genul acesta, este sfânt.

4 preluare de pe
http://209.85.135.104/search?q=cache:e-h5Yq-J7I0J:www.newscafe.ro/content/view/1170/87/+cotidianul+19+iulie+2005+manolescu+Mi-a+spus+el.&hl=ro&ct=clnk&cd=7&gl=ro, sursa: Cotidianul, Marţi, 19 iulie 2005, www.cotidianul.ro

„Intervenţie telefonică a domnului Eugen Uricaru în care sugerează că în spatele atacului declanşat împotriva domniei-sale în anul 2005 se afla domnul Nicolae Manolescu.“ [Aşteptăm, în virtutea nobilelor sentimente la care fac cu multă înverşunare trimitere atât domnul Nicolae Manolescu, cât şi domnul Eugen Uricaru, clarificări, atât în cazul atacului cumplit la care a fost expus cu o nonşalanţă inexplicabilă Cezar Ivănescu, cât şi în ceea ce priveşte declaraţiile cel puţin bulversante ale domnului Eugen Uricaru. – n.n.]

4 conversaţie Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, înregistrare audio, 2005

„Înaintea alegerilor de la Uniunea Scriitorilor, lumea literară românească a fost cuprinsă de mari febre. Normal: perioada de incertitudini, de competiţie, de «campanie electorală“. La un moment dat, unul dintre candidaţi, Cezar Ivănescu, s-a dezlănţuit asupra lui Nichita Danilov, care ceruse ca dosarele de Securitate ale conducerii filialei Iaşi a Uniunii să fie făcute publice. Deşi nu se număra printre cei vizaţi, C. Ivănescu a luat foc şi l-a tratat pe N. Danilov de «minoritar», prost cunoscător al limbii române şi poet lipsit de valoare ş.a.m.d. (cf. Averea, 18 iunie 2005).
N. Danilov a răspuns şi a anunţat că-l va acţiona pe C. Ivănescu în judecată pentru calomnie şi xenofobie. Alte opinii nu s-au facut auzite. Probabil pentru că ar fi putut trece drept intervenţii în cursa pentru presedinţia Uniunii Scriitorilor. În ce mă priveste, intervin acum, după alegeri, pentru a afirma doua lucruri: că un poet complet lipsit de valoare, nul, autor al unei «bolboroseli» informe, de neinţeles de ce laudate de-a lungul deceniilor trecute, este Cezar Ivănescu însuşi; în timp ce Nichita Danilov e unul dintre cei mai valoroşi poeti români ai perioadei. Conform pasajelor de mai jos, pe care le extrag din postfaţa mea la noua ediţie a operei lui Danilov, «Ferapont. Antologie de poezie 1980-2004» (Paralela 45, Piteşti-Bucureşti).“

4 Ion Bogdan Lefter, Poezia lui Nichita Danilov, Ziua, 22 iunie 2005
http://209.85.135.104/search?q=cache:K7L_0OqAlmEJ:www.ziua.ro/display.php%3Fdata%3D2005-06-22%26id%3D178991+lefter+danilov+ivanescu&hl=ro&ct=clnk&cd=1&gl=ro

„«Arhivele Securităţii otrăvesc România», titrează cotidianul francez Liberation în ediţia sa de ieri, detaliind cazurile Mona Muscă şi Alin Teodorescu. În timp ce societatea românească îşi canalizează atenţia asupra persoanelor care au semnat un acord cu fosta poliţie politică mai mult sau mai puţin forţate de situaţie, «numele adevăraţilor călăi ai Securităţii rămân încă necunoscute», notează publicaţia, potrivit Mediafax. «Riscăm să nu mai facem deosebirea între victime şi torţionari, între colaboratorul ocazional şi turnătorul remunerat pentru asta», declară fostul ministru al Afacerilor Externe, Andrei Pleşu, pentru Liberation.

Cotidianul din Hexagon îl citează pe Nicolae Manolescu, care, într-un interviu publicat de revista francofona Regard, îşi exprimă regretul că procedurile actuale nu incriminează sistemul pe care l-a reprezentat Securitatea, ci îi vizează doar pe cei care au colaborat cu acesta. «În timp ce Mona Muscă e arătată cu degetul, un personaj ca Ilie Merce, fost ofiţer al Securităţii, care controla întreg domeniul cultural, îşi exercită fără nici o problemă funcţia de deputat. Lucrurile ar fi trebuit clarificate imediat după 1989, nu 16 ani mai târziu», spune Manolescu, citat de Liberation.

4 sursa: Ziua, 18 august 2006, http://www.ziua.ro/display.php?data=2006-08-18&id=205641

„[...] nu atât dezvăluirea simplilor informatori din rândul scriitorilor ar fi un act de justiţie, cât demascarea ofiţerilor de Securitate care i-au ademenit. Spre sfârşit, câteva voci indignate au amendat radicalismul lui Stelian Tănase. Bineînţeles, numai după ce s-a constatat ca acesta nu mai era în sală. Poeta Ioana Diaconescu l-a demascat ca lipsit de solidaritate cu breasla scriitoricească, impresionată neplăcut de faptul că «tocmai un scriitor» îşi nedreptăteşte colegii prin afirmatiile sale, după expresia Ioanei Diaconescu, «casante şi inexacte». Nicolae Manolescu a consolat-o cu o glumă: „A zis cineva că Tanase e scriitor?“... Un final de discuţie care ne dă unele indicii despre seriozitatea cu care se poate «dezbate» la USR o temă deloc comodă şi deloc lipsită de însemnătate. Alte comentarii ar fi de prisos. Prefer să mai transcriu doar întrebarea mucalită rostită în şoaptă de cineva care asistase cu zâmbet sceptic la dezbatere: «Nu simţiti că în camera asta vine de undeva miros de mucegai?»... în Sala Oglinzilor mirosea într-adevăr a mucegai. La propriu!“

4 Bianca Burtă-Cernat, Scriitorii şi Securitatea, Observator cultural, septembrie 2006, nr. 337, http://209.85.135.104/search?q=cache:fb0LrCcPTx4J:www.observatorcultural.ro/Scriitorii-si-Securitatea*articleID_16089-articles_details.html+eugen+simion+usr+2005&hl=ro&ct=clnk&cd=1&gl=ro

„Mircea Martin, care era asistentul meu şi al lui Mircea Nedelciu; mai preda literatura, cu deschideri spre sociologie şi poetică, Paul Cornea, eu nu l-am avut profesor, Mircea l-a avut. Nu l-am avut pe Manolescu, cred că atunci preda la studenţii străini.“

4 Eram nişte copii răi, interviu inedit cu Gheorghe Crăciun, realizat la 13 octombrie 2006, Observator cultural, nr. 358, februarie, 2007

„Criticul literar Nicolae Manolescu şi-a citit ieri la CNSAS dosarul de Securitate, lectură după care a rămas cu impresia că a fost urmărit «ca la carte» în mai multe perioade, între 1969 şi 1989. Manolescu a ţinut să spună, imediat după ce a ieşit din sală de lectură a CNSAS, însoţit de poetul Mircea Dinescu [! – n.n.], că dosarul său este unul de urmărit şi că la o lectură superficială nu a apucat să recunoască vreunul dintre apropiaţii săi ca turnător. «Nu am apucat să văd întregul dosar, ci doar am spicuit din el. Este mare, pentru că am fost urmărit din '69 pănă în '89», a spus Manolescu, adăugând că în anumite perioade din acest interval a avut microfoane în casă şi i-au fost ascultate telefoanele. Manolescu a mai spus că a cerut CNSAS o copie a dosarului, pentru a-l studia în amănunt, eventual a-i identifica pe cei care au dat Securităţii informaţii despre el.

4 sursa: Ziua, nr. 3915, vineri, 27 aprilie 2007 http://www.ziua.ro/display.php?data=2007-04-27&id=219766

„Unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali ai Iaşului a fost declarat colaborator al poliţiei politice. [...] Vestea a produs cu atât mai multă stupoare cu cât Andrei Corbea Hoişie era cunoscut ca un apropiat al grupului de intelectuali disidenţi din Iaşi. Este al doilea personaj din anturajul opozanţilor anticomunişti care primeşte acest verdict, după răsunătorul caz Sorin Antohi. Andrei Hoişie nu a putut fi contactat pentru a-şi spune opinia, însă e de aşteptat să depună o contestaţie. «Legal, el are dreptul să se apere şi să conteste verdictul. Abia după ce îi vom răspunde, voi putea să comentez acest caz. Până atunci, nu am voie» [v. reacţia domnului Dinescu în Cazul Ivănescu, inclusiv reacţia USR la moartea Poetului Cezar Ivănescu – n.n.], a declarat aseară pentru Ziarul de Iaşi Mircea Dinescu, membru în CNSAS. «Nu doresc să comentez», a spus şi Horia-Roman Patapievici, fost membru al Colegiului.“

4 Ziarul de Iaşi, 27/04/2007, http://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/142812.html?cp=3

„Cezar Ivănescu a primit decizie de colaborare cu Securitatea de la CNSAS, a informat ieri Newsin, citând surse din cadrul Consiliului. El îl acuză la rândul său pe Mircea Dinescu că ar fi manipulat decizia CNSAS.“ [Cezar Ivănescu: – n.n.] „Este ultima mea confruntare cu diavolul. Dacă această ştire circulă înainte ca să-mi fie arătat dosarul împreună cu eventuale probe, eu o consider o contrafacere a tovarăşului (...) Mircea Dinescu, care se află în componenţa CNSAS.“ „Dinescu: «Este informator!»“ „La rândul său, Mircea Dinescu, aflat la Paris [ ! – n.n.], susţine că nu are nicio implicare în acest «verdict» al CNSAS, întrucât nici nu a votat şi nici nu a văzut dosarul lui Ivănescu. «Nu i-am văzut dosarul. Eu am fost într-un conflict cu el, pe vremuri, când lucram la «Luceafărul», şi am fost martor împotriva lui, împreună cu Dorin Tudoran. Degeaba însă spune Cezar Ivănescu despre mine că sunt general sau colonel de securitate. Eu am livret de soldat fruntaş. Deocamdată el este informator, şi să răspunda pentru asta»“. [procesul invocat era de fapt Iulian Neacşu vs Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, pentru acte de huliganism exercitate împotriva domnului Iulian Neacşu. Procesul a fost câştigat de Iulian Neacşu. Cezar Ivănescu fiind citat în calitate de martor al apărării. Sentinţa pronunţată împotriva domnului Mircea Dinescu a fost de condamnare cu suspendare – n.n.].

4 Adevărul, 30.01.2008

„Poetul umbla cu o rangă de fier în mână, cu care îţi bătea în masă, la restaurantul scriitorilor, dacă i se părea că nu i-ai observat apariţia. Cu nas fracturat de fost boxer şi cu mişcări piezişe ca de cuţitar experimentat.“

4 Cristian Teodorescu, Cezarul Securităţii, Cotidianul, 30 ianuarie 2008

„Poetul Mircea Dinescu, unul dintre membrii Colegiului CNSAS, a declarat, luni, pentru ROMPRES, că nu a votat în şedinţa în care scriitorul Cezar Ivănescu ar fi primit din partea CNSAS decizie de colaborare cu securitatea. «Eu nu am votat în şedinţa aceea, pentru că mă aflam în Franţa», a spus Dinescu. Declaraţia demnitarului CNSAS vine ca reacţie a acuzaţiilor aduse de Cezar Ivănescu potrivit cărora Dinescu a «intoxicat» toată presa cu învinuiri la adresa sa, «fără o bază reală şi legală», întrucât scriitorul nu a fost chemat la CNSAS ca să-şi vadă dosarul şi nu a primit un verdict de colaborare. Referitor la faptul că Cezar Ivănescu susţine că nu a primit înştiinţarea oficială de la CNSAS privitoare la decizia de colaborare, Mircea Dinescu a declarat că nu intră în atribuţiile sale să-i înştiinţeze oficial pe cei care primesc decizii CNSAS. «Nu sunt eu de vină că nu a primit el adresa oficială din partea CNSAS. Nu e treaba mea asta» [! – n.n.], a spus Dinescu. /... / «El e director de editură şi riscă să-şi piardă postul, dacă a primit decizie de colaborare cu securitatea” [! – n.n.], a mai spus Dinescu. /.../ Conform unor surse din CNSAS [! – n.n.], Cezar Ivănescu ar fi primit decizie de colaborare cu securitatea în şedinţa din 29 ianuarie a Colegiului CNSAS. Scriitorul declara, la acea dată, pentru ROMPRES, că de 12 ani face cereri repetate la CNSAS să i se arate dosarul politic şi, de fiecare dată, a fost refuzat. «Acum vin şi spun că am făcut poliţie politică. Este ultima nemernicie care se putea întâmpla: fostul membru PCR Mircea Dinescu spune că Ivănescu a făcut poliţie politică, pe când eu eram cel urmărit politic», a declarat Cezar Ivănescu.

4 Rompres, http://stiri.itbox.ro/stiri-online/justitie/dinescu-spune-ca-nu-era-in-tara-cand-cnsas-i-ar-fi-dat-decizie-lui-ivanescu.html

„Decizia CNSAS i-a surprins pe scriitori, dat fiind profilul lui Cezar Ivănescu, însă părerile sunt împărţite. «El are un stil justiţiar, spune inechivoc lucrurile şi nici nu cred că este o fire şantajabilă. Nu pot să cred că a colaborat», spune criticul ieşean Valentin Ciucă, directorul Societăţii Junimea. «Mă surprinde decizia CNSAS şi cred că ea poate afecta imaginea Uniunii, însă nu cred că CNSAS ar putea fabrica probe» [! – n.n.] , spune scriitorul Nichita Danilov, unul dintre scriitorii cu care Ivănescu a fost în conflict.

4 Mirela Corlăţan, Cotidianul, 31 Ianuarie 2008

„Radu Moraru: Mircea Dinescu e foarte vulcanic...
Cezar Ivănescu: Înainte de a fi vulcanic, e ilegal. Şi atrag atenţia că legea de funcţionare a CNSAS nu îi permitea unui fost PCR-ist, fost secretar de UTC al Uniunii Scriitorilor, absolvent al Academiei marxist staliniste Ştefan Gheorghiu si soldat fruntaş la Securitate, cum singur s-a numit, să facă parte din Colegiul CNSAS.
Radu Moraru: Deci dumneavoastră puneţi sub semnul întrebării prezenţa. Eu emit o altă ipoteză. Având în vedere câte orgolii sunt în zona asta, pentru mine a părut şi o răfuială de asta...
Cezar Ivănescu: Sunt de acord. Dar o să-l coste în instanţă.
Radu Moraru: De ce nu credeţi că de fapt e şi o poveste de asta... că acum implozia CNSAS-ului e dorită de mulţi? Dumneavoastră acum puteţi fi o victimă că aţi arătat cu probe că nu aţi fost.
Cezar Ivănescu: Mie nu-mi place poziţia de victimă, şi nu vreau să mă consider o victimă, deşi în realitate am fost. Aici este o miză foarte mare.
Radu Moraru: Care e diversiunea?
Cezar Ivănescu: Eu v-am pus în faţă nişte lucruri. Un om cu o biografie nepătată ca a mea, pentru care depun mărturie mii de oameni din ţara asta şi nu numai, şi care ştiu ce am făcut eu pentru ei sau cum i-am ajutat... şi marginalizat o viaţă, şi care a plătit, cu lipsă de carieră, cu sărăcie... şi un domn care a făcut toate compromisurile posibile pe lumea asta. Politice... a făcut Academia Ştefan Gheorghiu, domne, că de acolo ieşeau şefii PCR. Eu am să vă spun un lucru foarte clar: acest domn Mircea Dinescu e chiar omul nou creat de societatea comunistă. El e întruchiparea omului nou. Îl avem în carne şi oase. “

4 fragment din transcriptul emisiunii Naşul, B1tv, 6 februarie

„Cazimir Ionescu: Timp de 2 ani am cerut de sute de ori ca pe lângă probatoriu de la Direcţia de investigaţii să existe şi materialul scris cu semnătura directorului Direcţiei juridice. Nu l-am primit. Şi nu l-am primit în cazuri importante. Într-un caz important pe care din nefericire nu pot să-l spun pentru că nu ştiu dacă s-a terminat sau nu procesul, dar într-un caz foarte important lucrurile au mers până într-acolo, încât eu cerând şi anunţând că nu intru în colegiu dacă n-am documentul scris al Direcţiei juridice în care să mi se spună textual şi pe puncte care sunt documentele şi acuzaţiile de poliţie politică, directorul Direcţiei de investigaţii a preferat să-şi dea demisia. Între a pune documentul scris pe masă, datorie de serviciu şi…“

4 fragment din transcriptul emisiunii Vorbe grele, Ciutacu, Oprea, Ionescu, Antena 2, 6 februarie, 2008

„«Mă doare în cur!» Aceasta a fost reacţia pe care a avut-o Mircea Dinescu, atunci când a fost chestionat în privinţa incompatibilităţi între funcţia de membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), asimilată celei de secretar de stat, şi cea de membru al Consiliului Editorial al ziarului Cotidianul.“

4http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=629&Itemid=78

„Lunile trecute, presa culturală ieşeană publica un lung şi incitant material al lui Sorin Antohi, legat de colaborare cu fosta Securitate. Mărturisesc că, în ce mă priveşte, dupa 18 ani de tranziţie, subiectul referitor la dosare mă lasă rece [! – n.n.].“

4 Nichita Danilov, Ziarul de Iaşi, 02.10.2008, http://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/el_este_cel_ce_nu_este..._163759.html

-------------
„Vânătoarea de oameni nu este niciodată bună. Ea face întotdeauna victime inocente. Dar vânătorii au inima împăcată. Ei nu au în mâinile lor nici puşti, nici pistoale. Ei doar se joacă cu sufletul oamenilor. Hămesiţi de sângele celor puri, îi hăituiesc îmbătaţi de propria lor putere. Geniul îi scandalizează, inocenţa li se pare o anomalie diabolică şi demnitatea – o ridiculă pretenţie.
Desigur, mi se va spune că exagerez, din motive sentimentale. Vânătorii de oameni au întotdeauna inima împăcată. Vor spune că Cezar Ivănescu a murit în urma unei banale operaţii şi nu pentru că trupul îi era epuizat de nemiloasa hăituire. Noi nu putem păstra tăcerea când o pagină ruşinoasă a istoriei literaturii române s-a scris acum, la începutul secolului 21. Cerneala acestei pagini este sângele cald încă al sufletului unui mare poet. [...]
Moartea lui am trăit-o ca o supremă injustiţie. Dar opera lui rămâne, intactă, în imediata vecinătate a operei unui alt mare nedreptăţit, Mihai Eminescu. Este convingerea mea intimă că noile generaţii vor descoperi, mai mult decât contemporanii noştri, dimensiunea de mare poet a lui Cezar Ivănescu.“ (Basarab Nicolescu, 21 iunie 2008, Paris)
-------------

„Victor Roncea, coordonator al campaniei Voci curate de la Civic Media, a declarat că un membru de frunte al Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu, reprezintă interese străine, fiind documentat de unitatea anti-KGB a Securităţii. Potrivit informaţiilor dezvăluite de Roncea, există mărturii ale unor foşti ofiţeri ai UM 0110 privind legăturile lui Mircea Dinescu cu KGB, nu numai prin soacra acestuia, Ludmila Loghinovskaia. Astfel, în 1989, acesta a urmat un traseu complicat prin ţările baltice, pentru a ajunge ulterior în Crimeea, unde a primit instrucţiuni precise privind rolul său în lovitura de stat pregătită de sovietici, cunoscută generic sub numele de «Revoluţia» din decembrie 1989. Informaţiile respective se afla şi în arhivele CIA, s-a afirmat în emisiune.“

4 Dana Iliescu, Curentul, 6 noiembrie 2008, http://www.curentul.ro/index.php/Actualitate/Ion-Cristoiu-securist-si-Mircea-Dinescu-caghebist.html http://www.curentul.ro/index.php/Actualitate/Ion-Cristoiu-securist-si-Mircea-Dinescu-caghebist.html

Extras din Statutul
Uniunii Scriitorilor din România

„Cap. 1. Dispoziţii generale
Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.

Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.

Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.

Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.

Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).”

Întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România s-a eschivat, ignorându-şi atât propriul Statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“, acţionând profund imoral şi nestatutar.

Pe 29 ianuarie a început Calvarul,
pe 29 aprilie, Cezar Ivănescu a fost înmormântat

„Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului. Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.“

4 Cezar Ivănescu, transcriere a unui mesaj audio din 15.02.2008

„Istoria literaturii va nota nimicnicia unor aşa-zişi lideri care nu au lăsat ca în preajma marii sărbători creştine a Învierii Domnului nostru Iisus Christos, să fie aprinsă o lumânare şi să fie pusă o floare la Sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti sau din Iaşi, sau la Muzeul Literaturii Române (nota bene, române) din Bucureşti… întru cinstirea creştina şi smerită a celui care a fost Cezar Ivănescu, scriitor, traducător, director de editură, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România…
În preajma Învierii…
Dar după Înviere?
După adevărata ÎNVIERE?“

4 Clara Aruştei, Moartea lui Cezar, Cronica adevărului (I), http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Moartea%20lui%20Cezar%20-%20cronica%20adevarului%20VI%20de%20Clara%20Arustei.htm

Accesaţi şi:
4 http://victor-roncea.blogspot.com/2008/11/nasul-cristoiu-fost-sau-n-fost-despre.html
4 http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=629&Itemid=78,
4 http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=627&Itemid=78
4 http://www.jurnalul.ro/articole/116735/cazul-ivanescu:-o-nebuloasa-pentru-cnsas
4 http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/moartea-poetului-cezar-ivnescu_21.html
4 http://victor-roncea.blogspot.com/2008/10/fiica-lui-cezar-ivanescu-ofera-detalii.html

02 noiembrie 2008

CEZAR IVANESCU. MARTOR AL ADEVARULUI

Interviu
cu poetul Cezar Ivănescu

• Ion Beldeanu. Orice lector serios parcurgând cele două cărţi-confesiune dedicate lui Marin Preda şi lui Nicolae Labiş („Pentru Marin Preda“, Editura Timpul, Iaşi, 1996 şi „Timpul asasinilor“, Editura Libra, Bucureşti, 1997) se poate întreba, la o adică: de unde această aversiune a limbajului şi chiar această plăcere sau nevoie de dezgolire fără reticenţă a viermuielii de figuri literare gravitând în preajma celor doi mari şi regretaţi dispăruţi?
• Cezar Ivănescu. Am să vă răspund printr-un citat din Jonathan Swift, „Când un geniu adevărat apare pe lume, îl vei cunoaşte sigur după un semn, anume că toţi imbecilii se vor uni într-o conjuraţie împotriva lui.“ Ca un adevărat martor al adevărului, trebuie să spun, ca moldav ce sunt, că pământul Moldovei a dat, în această a doua jumătate de veac, în literatura română, cel puţin trei autori de geniu, Nicolae Labiş, Petru Aruştei şi Ioan Petru Culianu. Toţi trei au fost asasinaţi de „o conjuraţie a imbecililor“.
Nu e cutremurător şi tragic pentru o literatură să-şi vadă asasinaţi autorii de geniu şi în acelaşi timp să-i vadă prosperi pe toţi paraziţii care au gravitat în jurul acestor personalităţi geniale? Labiş, ca şi Petru Aruştei, nu a scris decât două cărţi de poeme, dar şi cărţile lui şi cărţile lui Petru Aruştei vor dăinui în veac, pe când, din sutele de cărţi ale impostorului Gh. Tomozei, literatura română nu va reţine nimic. Ioan Petru Culianu, autor de valoarea unui Vasile Pârvan, nu va putea fi suplinit vreodată în literatura română de toată puzderia de eseişti de la Al. Paleologu până la Mihai Zamfir… Sentimentul meu e că nu am fost suficient de vehement în cele două cărţi amintite care sunt dealtfel ediţii ad usum Delphini… Voi publica, într-o zi, pentru bibliofili şi nişte ediţii integrale, cu un tiraj restrâns, ale cărţilor, „Pentru Marin Preda“, „Timpul asasinilor“, „7 zile cu Cezar Ivănescu“, o carte de interviuri cu Viorel Ilişoi pe care o pregătesc pentru tipar, şi „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“, o carte-memorial pe care o am pe masa mea de brad.

• Ion Beldeanu. În „Timpul asasinilor“ mărturisiţi că aţi scris această carte, controversată încă înainte de apariţie, pentru a-l răzbuna pe Labiş, „acest Ahile neînfricat şi pur“, cum îl caracterizaţi. Nu credeţi că e un motiv prea pătimaş sau, altfel spus, un motiv extraliterar?
• Cezar Ivănescu. Nu e nicidecum un motiv extraliterar. Când te iniţiezi într-o mare artă, cum este poezia românească, te supui principiilor care călăuzesc această mare artă, renunţi la capriciile propriei personalităţi originale şi încerci, ca în arta tradiţională să te supui imperativelor categorice ale artei pe care o profesezi. În acest sens, un poet în viaţă are misiunea de a-i răzbuna pe toţi confraţii săi dispăruţi, de la Labiş, până la Petru Aruştei, Daniel Turcea şi Virgil Mazilescu… Fireşte, totul depinde de talentul tău personal, de ambitusul vocii tale… În ceea ce-l priveşte pe Labiş, el trebuia neapărat „răsbunat“, adică „a-l face din nou bun“, ca om şi ca poet, după ce acei care-i lipiseră eticheta de poet comunist, „Labiş, buzduganul generaţiei“ (E. Simion), după Revoluţie s-au grăbit să-l scoată din manualele şcolare… În cartea „Timpul asasinilor“, pe care o semnez împreună cu doamna Stela Covaci, am încercat amândoi să-l „răsbunăm“ pe Labiş şi să-l impunem ca primul autentic disident al poeziei româneşti postbelice…

• Ion Beldeanu. Ţinta principalelor atacuri ale Dvs. este Gh. Tomozei, pe care îl consideraţi în mare măsură vinovat de moartea lui Labiş. Nu cumva respectiva aversiune asupra fostului redactor şef al revistei „Argeş“ din Piteşti are o puternică doză subiectivă, dacă nu chiar vindicativă?
• Cezar Ivănescu. Pe Gh. Tomozei îl acuz în carte de o clară vinovăţie în privinţa lui morţii lui Ioan Popovici, secretar general de redacţia al revistei „Argeş“, şi de participare, ca secretar adjunct al U.T.M., alături de Niculae Stoian şi Al. Oprea, la încercarea de asasinat politic prin excluderea lui Labiş din U.T.M.
Vina cea mai mare o are Gh. Tomozei însă în manipularea datelor biografice şi a operei lui Labiş.
În nici un caz nu poate fi vorba de „o puternică doză subiectivă, dacă nu chiar vindicativă“ şi asta din următoarele motive… Deşi am mers la Piteşti în echipa redacţională a lui Gh. Tomozei ca „prieten al lui Nichita Stănescu“, cu timpul am devenit prietenul favorit al lui Gh. Tomozei, „pupilul“ său faţă de care se defula: am înţeles astfel că trăia un complex de inferioritate şi faţă de Labiş şi faţă de Nichita Stănescu, complex pe care şi-l rezolva fie prin amintitele defulări din care înţelegeam că se considera pe sine poet mai mare şi decât Labiş şi decât Nichita Stănescu, fie prin răbufnirile sadice în şedinţele de umilire ale lui Nichita Stănescu despre care pomenesc în carte. Erau perioade în care Gh. Tomozei îl anitipatiza profund pe Nihita Stănescu şi trebuia s-o fac pe intermediarul împăciuitor, aşa cum îi antipatiza pe mulţi alţii, iar cu unii (A.E. Baconsky) a reuşit să mă facă să mă cert definitiv. Mie personal, Gh. Tomozei îmi crease un regim privilegiat la revista „Argeş“ şi pot spune, mai degrabă, că eu l-am dezamăgit în amorul pe care mi-l purta „nemairăspunzându-i“ la acest amor cam în genul în care Hamlet n-a mai răspuns la amorul regelui Claudius, după ce i-a apărut duhul tatălui asasinat. Ca „un nebun autentic“, cum dealtfel mă califica Gh. Tomozei, am preferat să rămân şomer, urmărit de Securitate în Bucureşti, dar am plecat prin demisie de la revista „Argeş“ din Piteşti, în plină „revoluţie culturală“ când am realizat clar că „piosul“ Gh. Tomozei era unul dintre complicii la asasinarea lui Labiş…

• Ion Beldeanu. Mulţi dintre scriitorii puşi la zid de verbul Dvs, neîngăduitor se pot considera calomniaţi ori acuzaţi pe nedrept, ca, de pildă Al. Paleologu sau Şt.A.Doinaş, figuri respectabile şi cu blazoane publice neatingătoare azi. Nu vă e teamă că aceştia ar putea reacţiona.

• Cezar Ivănescu. Dl. Al. Paleologu e unul dintre puţinii care a recunoscut public (v. „Sfidarea memoriei“, Al. Paleologu, Stelian Tănase, Editura Du Style, 1996) că a fost informator al Securităţii, şi prin sinceritatea sa dezarmantă aproape ne forţează admiraţia dacă nu ne-ar obstacula-o cinismul fără măsură al aceluiaşi. Pe Şt. Aug. Doinaş nu-l amintesc în carte decât ca poet anost aşa cum îl consider. Doar în interviul publicat în revista „Timpul“ (numerele din ianuarie şi februarie din acest an) îl numesc informator al Securităţii dar nu pentru că, aşa cum au făcut toţi puşcăriaşii politici, a semnat înainte de ieşirea din puşcărie un angajament faţă de sinistra Instituţie, ci pentru că: a profitat copios şi ambiguu de calitatea sa de fost puşcăriaş politic cu angajament, a călătorit intens în Occident şi până în decembrie 1989, aşa cum alţi puşcăriaşi politici nu au putut s-o facă, iar după Revoluţie s-a dedat la nişte atacuri murdare la adresa lui Eminescu şi a lui Arghezi, figuri infinit mai respectabile ale literaturii române decât vor fi Al. Paleologu şi Şt. Aug. Doinaş în vecii vecilor. A denunţa o anume impostură (Şt. Aug. Doinaş) nu înseamnă a calomnia. În ceea ce-l priveşte pe strălucitorul şi spiritualul personaj care este conu’ Alecu Paleologu, mai intră în joc şi o anume doză de frustrare, căci pe domnia-sa chiar l-am iubit şi admirat, de aceea mi-a căzut greu să mi-l imaginez numărând solda de 300 de lei pe care i-o dădea Securitatea…

• Ion Beldeanu. De ce spuneţi la un moment dat în „Timpul asasinilor“ că „Petru Aruştei a fost norocul vieţii mele“? Vreţi să fiţi mai explicit?
• Cezar Ivănescu. Am început să scriu la 17 ani şi am debutat în „Luceafărul“ exact la 18 ani. Toţi prietenii apropiaţi, inclusiv foştii puşcăriaşi politici mi-l propuneau pe Labiş ca model de reuşită literară. În 1960, în Iaşi, când l-am cunoscut pe autodidactul genial Petru Aruştei, am avut revelaţia modelului exemplar al artistului care nu comite nici un compromis, nici în existenţă, nici prin operă. O mare personalitate se măsoară prin câtă singurătate poate suporta, spunea Nietzsche. Petru Aruştei suporta toată singurătatea… M-am străduit şi mă străduiesc şi acum să-i semăn lui Petru Aruştei, dar nu asta contează.
Important pentru mine a fost că Petru Aruştei mi-a revelat adevărata măsură a artistului de geniu, a profetului…

• Ion Beldeanu. După 1989 ierarhia valorilor în literatura română se pare a fi suferit serioase modificări. Totuşi, unii dintre cei aflaţi ieri în prim plan, pe considerente ştiute, au reuşit să-şi menţină poziţiile sau chiar să pozeze în victime ale epocii trecute. Care vi se pare cazul cel mai execrabil în acest sens?
• Cezar Ivănescu. Indubitabil, distinsa doamnă Ana Blandiana.
Citiţi-i antologia de poeme publicată în 1989 la Editura Minerva în colecţia „Biblioteca pentru toţi“ şi aflaţi: 1. Acea antologie i-a fost publicată prin intervenţii „de sus“ (de la tov. Gogu Rădulescu, probabil) pentru a-i mai alina suferinţele de disidentă şi ca să i se facă loc în planul editorial a fost scos din acelaşi plan comunistul I.D. Bălan; 2. Descoperim din tabelul cronologic că doamna Ana Blandiana a călătorit în lumea liberă şi sub comunişti cel puţin la fel de mult cât călătoreşte astăzi; 3. Constatăm citindu-i antologia că este o poetă de mâna a doua şi că a abandonat poezia, sau poezia a abandonat-o pe Domnia-Sa de la Revoluţie încoace…

• Ion Beldeanu. Ce credeţi despre aşa-numiţii belicoşi ai generaţiei optzeci?
• Cezar Ivănescu. Aşa cum am mai afirmat-o public, generaţia optzecistă este o generaţie luxuriantă, compusă din personalităţi literare foarte puternice, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Matei Vişniec, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Bogdan Ghiu, Aurelian Titu Dumitrescu, Mariana Marin, Dan David, Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Adrian Aluigheorghe, Daniel Corbu, şi lista poate continua… Această generaţie a ajuns la deplina maturitate şi este obligată acum să-şi desemneze liderii şi capodoperele pentru că nimeni nu citeşe 40-50 de poeţi dintr-o generaţie… Din generaţia lui Labiş, mai este citit Labiş, din generaţia lui Nichita Stănescu, mai este citit Nichita Stănescu, fireşte, ambii autori fiind de găsit doar în biblioteci pentru că, în ultima vreme, niciunuia nu i s-a mai tipărit o antologie onorabilă şi deci sunt intruvabili în librării. Nedesemnându-şi liderii şi capodoperele, membrii generaţiei optzeciste riscă să devină un club închis fără o audienţă reală la marele public.

• Ion Beldeanu. Care considerţi că va fi în continuare destinul posterităţii lui Labiş (dacă e bine spus) după această extraordinară carte datorată Dvs. şi doamnei Stela Covaci?
• Cezar Ivănescu. După ce şi Editura Panteon din Piatra-Neamţ va tipări antologia de poezie cuprinzând doar 67 de poeme de Nicolae Labiş, antologie alcătuită de mine, sper ca Labiş să redevină un poet viu şi actual.
Apoi, sper ca demersul nostru, ca autori ai cărţii „Timpul asasinilor“, susţinut de editori, Daniela şi Ion Tomescu, patronii Editurii Libra, şi de dl. Alexandru Condeescu, directorul Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, sper, spun ca demersul nostru către Ministerul Învăţământului pentru reintroducerea lui Labiş în manualele şcolare să fie încununat de succes, reparându-se astfel o flagrantă nedreptate. Clasicizarea lui Labiş, ca şi a oricărui alt autor, se finalizează prin introducerea în manualele şcolare.

23 octombrie 2008

KAGEMUSHA. SAPTE ZILE CU CEZAR IVANESCU

Viorel Ilişoi în dialog
cu Cezar Ivănescu
(inedit, ianuarie 1997)

Viorel Ilişoi: Aţi avut vreodată presimţirea morţii dumneavoastră?
Cezar Ivănescu: În actuala existenţă?

Viorel Ilişoi: Da.
Cezar Ivănescu: Hm... greu de spus... E greu de spus şi nu ştiu dacă nu ne apropiem de un histrionism sau de o anumită impudoare să vorbesc eu despre asta. Dar spun asta şi ne oprim aici. Dacă poate o să mai facem altădată vreo carte, peste mai mulţi ani, poate atunci voi spune mai mult. Eu sînt sigur că voi şti cum voi muri. Atunci cînd trebuie să mi se anunţe, să mi se comunice, să mi se arate, ca să folosesc trei expresii diferite, de trei nivele, voi şti exact şi cum voi muri, şi ziua, şi ceasul morţii.

Viorel Ilişoi: Cine aţi vrea să nu moară înaintea dumneavoastră?
Cezar Ivănescu: Toţi cei pe care-i iubesc. Dar absolut toţi. Şi sînt destul de mulţi. Am început prin a-mi pierde cei mai iubiţi oameni de pe lumea asta de la o vîrstă foarte fragedă. Pe rînd cei de care mă ataşasem au murit... era aproape un fel de determinism care mă făcea să bănuiesc un fel de blestem, adică erau oameni de care mă apropiam cu frică pentru că aveam senzaţia că le aduc, că le apropii moartea prin apropierea mea. Sînt încă tînăr, nu bătrîn, în orice caz, am 55 de ani, dar, paradoxal, simt cu o mare acuitate versul eminescian: „...parc-am murit de mult”. Adică am senzaţia că am o vîrstă matusalemică, şi asta n-o simt de-acuma, o simt din tinereţe. Poemele din cartea mea de debut, din 1968, „Rod”, sînt scrise în 1963, deci cînd aveam 22 de ani, înainte de moartea mamei mele (cartea era ca un fel de încercare de apărare împotriva iminenţei morţii mamei mele, ştiam că mama mea va muri, avea ciroză) şi ele vorbesc de moartea mamei, dar erau scrise atunci, înainte ca mama să fi murit... printre ele am un poem „De profundis”...

Viorel Ilişoi: E chiar poemul care deschide cartea.
Cezar Ivănescu: Da, şi într-o strofă finală spun aşa: „! Acum, fiindcă am chiar 70 de ani/ cu cei lăsaţi de mama,/ îngăduiţi-mi deruta suportabilă/ şi bucuraţi-vă de înţelepţii tineri !”. Adică simţeam că dispariţia unui om iubit te încarcă cu vîrsta lui, cu tot ce ţi-a arătat el, te încarcă enorm şi nu ştii mai poţi să te ridici de sub greutatea acestei încărcături şi dacă reuşeşti să mai pluteşti, să mai devii înger sau dacă te striveşte şi te îngroapă în pămînt, te striveşte cu totul.

Viorel Ilişoi: Poate să te şi-mbogăţească o experienţă de asta.
Cezar Ivănescu: Dar trebuie să ai grijă cît îţi asumi şi cu cît te încarci pentru că omul are o măsură umană şi trebuie păstrat totul într-un registru uman şi al măsurii umane, adică nu poţi să-l încarci pe un om la infinit, pentru că plesneşte, este şi el un organism foarte fin, are o anumită rezistenţă la ceea ce trăieşte.

Viorel Ilişoi: Putem suporta mult mai mult decît credem noi că putem sporta. Nu mai ştiu unde am citit asta...
Cezar Ivănescu: Am cunoscut oameni, cum să-i numesc... oameni-miracole cu adevărat care au putut suporta inimaginabil de mult. Am cunoscut o poetă din Bosnia-Herţegovina, de exemplu, Dara Seculic se numeşte, este cea mai mare poetă a acestei ţări... în '79 am cunoscut-o, la Sarajevo, la Zilele prieteniei româno-iugoslave, prezidate de Tito şi Ceauşescu. Avea 45 de ani cînd am cunoscut-o. Această femeie era unica supravieţuitoare a unui sat de muntenegreni masacraţi de nemţi. S-a tîrît de sub mormanul de cadavre, îţi dai seama... o fetiţă care s-a tîrît ca un şarpe de sub mormanul de cadavre şi a fost crescută de rudele ei din alte sate care au supravieţuit şi la rîndul ei a devenit pedagogă într-o şcoală de copii orfani din Sarajevo. Avea ea însăşi doi băieţi, căsătoriţi amîndoi, şi care aveau copii la rîndul lor.

Viorel Ilişoi: Nu prea e cunoscută la noi...
Cezar Ivănescu: Chiar nu e cunoscută deloc. A apărut într-o antologie, „Orfeu în Bosnia şi Herţegovina”, publicată pe la editura „Univers” pe vremuri [...]; [traducătoarea] mi-a adus antologia s-o stilizez eu, am lucrat pe ea dar n-am acceptat să semnez, că nu semnez niciodată dacă e o limbă necunoscută de mine. Am citit în traducere brută poemele acestei femei, erau extraordinare, de o forţă... cam de forţa lui Ungaretti din tinereţe, poeme scurte, penetrante, de un fior tragic extraordinar.

Viorel Ilişoi: Îi citiserăţi poemele cînd aţi cunoscut-o?
Cezar Ivănescu: Numai cele din antologie; şi cînd am plecat spre Iugoslavia chiar mi-am propus s-o cunosc. La Belgrad ne-au întrebat în ce republică vrem să mergem, că aşa era moda: ce republică vă interesează? Şi eu am spus că vreau să merg la Sarajevo să cunosc o poetă de-a lor, pe Dara Seculic.

Viorel Ilişoi: Ce ştiaţi despre ea atunci, în afară de poemele din antologia aceea?
Cezar Ivănescu: Nimic, nici dacă-i tînără sau bătrînă... mă interesa doar poezia ei […]. Cînd am cunoscut-o avea 45 de ani şi arăta ca „Maja Desnuda” a lui Goya, era ca o elevă de liceu, micuţă, frumoasă, cu un corp superb. […]... Vreau să spun că acest gen de oameni extraordinari, nobili şi puri, răscumpără pe undeva toată abjecţia acestui veac. Padre Pio, în Italia, Dara Seculic în Bosnia şi Herţegovina, un Nicu Steinhardt într-o puşcărie românească şi atîţia alţii, aceste cazuri de sfinţenie împotriva tuturor calculelor şi evidenţelor vieţii ăsteia murdare de secol XX, probabil că au salvat şi salvează în continuare oamenirea.

Viorel Ilişoi: A fost un război acolo, în Bosnia-Herţegovina. Ce mai ştiţi despre Dara Seculic?
Cezar Ivănescu: Of... sper să mai trăiască... O foarte mare poetă... N-am avut curaj după războiul ăsta să mă interesez de ea la nimeni, m-am gîndit aşa cu frică... m-am gîndit că poate aflu într-o zi ceva, un semn bun, mi-e frică să nu fi murit, că locuia chiar în Sarajevo... am să mă interesez într-o bună zi...

Viorel Ilişoi: Poezia dumneavoastră are un fior, o vibraţie thanatică tulburătoare. Este poezia, în cazul acesta, o artă de îmblînzire a morţii, de atenuare a unei spaime ancestrale în faţa morţii?
Cezar Ivănescu: Poezia nu atenuează, întăreşte. Artistul este o fiinţă puternică care trăieşte tot timpul în tensiune vitală cu aceste valori dramatice. Şi ca pe undeva să le facă inteligibile, să le facă controlabile, le transformă în poezie, în cuvînt, în expresie, în nişte mantre, dacă vrei, cu care să poată controla forţele universale. Cum să ne eliberăm de cea mai îngrozitoare stare de melancolie decît rostind o strofă din Eminescu? „Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemîngîiet/ îndulcind cu dor de moarte...” O zici şi parcă te vindeci oleacă, nu?, poţi să mai trăieşti. Sînt valori absolute create în limbaj, valori mîntuitoare şi valori care ajută sufletul să supravieţuiască. Asta-i mare valoare a poeziei: să simţi nevoia să citeşti un poet într-un moment tulburător din existenţă, cînd nimic nu te mai poate ajuta, nici doctorul, nici prietenul, nici o fiinţă umană vie, dar te poate ajuta o carte de poezie şi te poate vindeca, te poate salva cu adevărat. Adică citeşti, ai revelaţia tragică a unui adevăr, dar adevărul acela te construieşte, te ţine în viaţă. Te face să poţi trăi mai departe. Asta-i valoarea mare a poeziei: pentru că maniază forţele universale prin acest limbaj magic, le controlează, şi controlează şi propriul tău suflet. Eu de cîte ori recitesc volumul princeps al lui Eminescu, în orice fază a vieţii mele, cînd îl iau să-l recitesc după un timp, am senzaţia că am descoperit un nou poet, Mihai Eminescu, pe care nu l-am citit niciodată în viaţa mea. Îl citesc cu acelaşi frison, cu senzaţia că deschid o carte azi luată din librărie. Descifrezi un text şi cînd îl realizezi te cutremuri. Era o modă franţuzească: cel mai frumos vers francez, cel mai frumos vers al lui cutare, sau cea mai frumoasă strofă... dacă ar fi să aleg eu cele mai frumoase trei versuri care s-au scris în limba română, aş alege aceste trei versuri din sonetul eminescian cunoscut: „Tu nici nu ştii a ta apropiere/ Cum inima-mi de-adînc mi-o linişteşte,/ Ca răsărirea stelei în tăcere”. Este ceva... cum să-ţi spun... de dincolo de lume. Asta este şi asta face marea poezie.

Viorel Ilişoi: Ce vini mai purtaţi, în afară de aceea, mărturisită în „Pentru Marin Preda”, de a nu fi fost alături de Preda în ultimele şase luni de viaţă şi în special în ultima zi?
Cezar Ivănescu: În raport cu Preda?

Viorel Ilişoi: Nu în raport cu el. În afară de vina asta, ce vini mai purtaţi?
Cezar Ivănescu: Multe... Port vina de a nu fi fost lîngă mama mea cînd a murit am simţit-o mereu ca pe o mare remuşcare , port vina de a fi întîrziat cu o săptămînă s-o salvez pe bunica Zoe de la Curteni, că i-am promis că vin s-o iau c-o maşină s-o duc la spital...

Viorel Ilişoi: Aţi fi putut s-o salvaţi?
Cezar Ivănescu: Nu ştiu dacă chiar o salvam, dar îmi salvam sufletul meu. Am întîrziat cu o săptămînă: a fost iarna aia grea din '84, cumplită, şi i-am scris că vin peste o săptămînă şi-am venit peste două. Cînd peste două săptămîni am ajuns cu frate-meu în gară la Bîrlad, ne-a anunţat soră-mea că bunica murise deja. [...] La creştini cel mai mare păcat este să-l blasfemiezi pe Dumnezeu. La indieni cel mai mare păcat este neatenţia. Neatenţia te poate face să greşeşti ritualul, să zicem, şi tot efortul tău de comunicare cu divinitatea s-a dus dracului; greşeşti un cuvînt în rostirea mantrelor, s-a terminat totul, faci un dezastru. Neatenţia te poate face să-ţi uiţi destinul sau destinaţia ta pe pămînt. Este o povestire în cărţile despre Buddha cu un zeu, Indra, care e trimis cu o treabă pe pămînt de zeitatea supremă şi el se bagă într-o peşteră cu un derbedeu şi se-apucă de jucat zaruri, că la indieni era pasiunea asta a zarurilor. Uită de tot, înţelegi? E ruină în Univers, se întîmplă o nenorocire, ăla e prins de jocul de zaruri şi uită de toate cele. Neatenţia e gravă şi spiritual la indieni pentru că ei spun aşa: un păcat care este trecut prin conştiinţă nu mai este păcat, el a fost deci conştientizat, este aneantizat, este distrus în esenţa lui de păcat. [...]

Viorel Ilişoi: Percepeţi aceste ne-prezenţe ca regret sau chiar ca o vină care ar trebui pedepsită?
Cezar Ivănescu: Nu ca o vină, nu. Ca o stare de absenţă care mă persecută. Nu poţi să pedepseşti omul pentru că n-a fost acolo. Pedeapsa este imanentă. Uităm şi apoi vin cu o forţă de bumerang asupra noastră amintiri năucitoare. La acel moment nu le-am conştientizat ca o vină. Şi-abia atunci conştientizezi, treci prin filtrul conştiinţei şi-ţi dai seama că de fapt păcătuim şi sîntem mai vinovaţi decît credem pe lumea asta.

Viorel Ilişoi: Acum voi cita în întregime un poem de-al dumneavoastră, „Turn”: „! cînd m-a născut, mama/ pe-o masă, întinsă,/ cumplit suferea,/ mama mea cea bună/ pe-o masă;/ dar pe cealaltă/ mama mea Moartea/ goală, lungită, surîdea/ atît de frumoasă/ mama mea Moartea/ surîdea/ căci copilul ei mă năşteam fără ca ea să sufere !” V-aţi născut prin cezariană, venirea dumneavoastră pe lume a fost forţată... Nu v-aţi sesizat în poezie o nostalgie discretă pentru raiul amniotic matern din care aţi fost smuls cu brutalitate şi încredinţat direct morţii?
Cezar Ivănescu: După ce mi-a citit volumul de debut, „Rod”, Nichita Stănescu, în cîteva fraze fundamentale pe care nu le-a scris niciodată dar pe care eu le-am ţinut minte, mi-a specificat exact ceea ce mă deosebeşte de toţi ceilalţi poeţi români de la începutul şi pînă la sfîrşitul timpurilor: mi-a spus că sînt singurul care păstrez în nări mirosul amniotic. Simţea el asta în poezia mea, că la mine toată poezia are o adiere intrauterină, cum mirosea în pîntecele mamei. Toată zbaterea aceasta a mea vine din această amintire foarte persistentă, amintire pe care apoi mi-a descoperit-o şi un psihanalist citind cartea mea despre Marin Preda. A spus că acest domn, Cezar Ivănescu, are un fel de manie de a-şi actualiza şi păstra vii în memorie toate traumele primite în existenţă. Bineînţeles că eu am ironizat treaba, dar pe undeva acest psihanalist intuia indirect o tehnică pe care mi-a impus-o ritualul traumatomant. Nu am voie să uit nimic, nu am voie să mă eliberez de nimic, nici să fac vreun fel de terapie; această tehnică este inversul terapiei, constă în reactualizarea tuturor amintirilor traumatice şi păstrarea lor vie în memorie cu scopul de a-mi ilumina mintea şi sufletul spre a-mi vedea existenţa care mă aşteaptă sau ceea ce mă aşteaptă de ordin profetic în viitor, nu în viitorul imediat.

Viorel Ilişoi: Spuneţi că aţi găsit în doină arhetipul poetic românesc. În poezia dumneavoastră se simte vibraţia căutării febrile a cuvîntului primordial, adamic. Amintirea amniosului matern este o cale de deschidere spre reamintirea, intuirea amniosului primordial?
Cezar Ivănescu: Absolut. Gîndeşte-te la lucrurile care erau foarte simple pentru omul arhaic şi sînt ocultate pentru omul modern. Toată gîndirea arhaică, care este la antipodul gîndirii moderne ştiinţifice, nu se ocupă practic de macrocosmos, ci de microcosmos. În esoterism există următoarea echivalare, de la gîndirea indiană pînă la cea europeană, pînă la Hermes Trismegistul: omul, ca entitate, ca univers mic, închide tot Universul. Omul este făcut după copia Universului. Noi nu putem avea acces la întregul Univers pentru că este infinit şi cunoaşterea lui este imposibilă, este incomprehensibil.

Viorel Ilişoi: Dar poate fi intuit prin microcosmos.
Cezar Ivănescu: Sigur că da. Şi pe cale interioară. În yoga de mare profunzime s-a ajuns la enunţuri care echivalează enunţurile ştiinţei moderne. Deci cunoaşterea Universului prin autocunoaştere interioară, mergînd pînă la acel ochi interior de care vorbeşte Tantra-Yoga. Cu acest ochi interior de exemplu se vede acel gol ca un fir de păr care străbate măduva coloanei vertebrale şi care nu se poate vedea cu nici un aparat modern şi nici nu va putea fi văzut vreodată. Dar tantricii îl văd şi nu numai că-l văd, dar pe acel canal infim au posibilitatea să introducă o anumită substanţă; sigur, e foarte periculoasă operaţiunea, te poate nenoroci pe viaţă, dar ei, mai ales yoginii tantrici de mînă stîngă, care merg la tehnici de astea mai mult de magie neagră, cînd vor să-şi crească potenţele sexuale, intervin cu anumite substanţe acolo. Vreau să spun că pînă la ora actuală omenirea a ajuns la nişte cunoştinţe fundamentale mai mult pe această cale arhaică de cunoaştere şi de intuire, dovadă că textele fundamentale pot fi pozitivate de textele moderne, în timp ce textele moderne n-au ajuns încă la înţelegerea celor fundamentale. Eu într-un poem, „Cantilena”, echivalez actul sexual ca atare, orgasmul care-l au femeia şi bărbatul, cu Big-Bang-ul; şi realmente orgasmul este pentru trupul uman realmente de aceeaşi intensitate. Absolut toate actele umane la nivelul lor microcosmic sînt echivalente ale actelor cosmice fundamentale.

Viorel Ilişoi: Şi în gîndirea europeană există tehnica asta inductivă, nu numai în gîndirea arhaică.
Cezar Ivănescu: Păi la Platon... Ce este anamneza altceva decît o cale de cunoaştere interioară? De ce unii se nasc cu un fel de geniu aşa, cu un fel de deşteptăciune şi parcă ştiu totul? Pentru că au o mai clară amintire a ceea ce au trăit în existenţele anterioare şi anamneza fixează exact acest flux de amintire care vine spre noi. Platon ce spune? Că ne amintim prin această anamneză iar ştiinţa noastră nu este decît încercarea de a ne reaminti ceea ce am uitat. Pentru că am ştiut cîndva totul, am fost cîndva în sînul acelei surse absolute de cunoaştere din care am decăzut în existenţă iar eforturile noastre pe Terra nu fac decît să şteargă aceste straturi de uitare pentru ca să reajungem la cunoaşterea absolută pe care am avut-o.

16 octombrie 2008

NECONSOLATUL PRINŢ

Lui Maître

Cicuta maculata picurată în ureche.
A mea. În timp ce dormeam.
O muzică distrugătoare.
Vocea lui dând foc partiturii.
Anatema pe ochii vrăjmaşilor.
(Surâsul scrobit al lor ca al unora
care au fost traşi în ţeapă.)

Cum stă la masă cu nevolnicii, cu plânşii
medici, predicatori, ambasadori, negustori
şi cum pre noi o-nfricoşată sete ne tot arde
iar el îşi rupe carnea în bucăţi
şi ne îmbie
la saţietate, la mâncare

cum o lucire sceptică, tăioasă
cade pe pietrele gravate cu rac şi scorpion
pe degetele lungi care notează-n fugă
glose şi marginalii, miniaturi
ex-libris
pe pagini ca bila neagră amare

cum cei mai ticăloşi îşi zdrelesc genunchii
sub apăsarea metalică, atunci când răsare
la polul opus – de neajuns, de necuprins,
un silogism perfect
însingurându-se în monada augustă
(în oul lunar în care însuşi el se cloceşte)…

văd imprudenta-i mână care scrie
linsă de fulgere
şi manuscrisul înflorit – o umbră vagă
străvezind hârtia
în vreme ce toţi mesagerii iadului
îl cotropesc şi-i urlă în spate,
declanşând fulguraţii de cifre stacojii,
un păienjeniş inextricabil de litere
diavoleşti
gravate cu sângele lui de hermeneut al neantului
iscodind
parcimonia principiilor, omologarea în Unu

şi strălucirea venelor subtile, alcătuind
o plasă senzitivă,
cvadrupla mască împrăştiind în jur
un cerc de foc, o dulce erezie

pe când coboară-n arderi sulfuroase
stema rece a frunţii
deasupra apelor mercuriale
însângerându-se de oglindire...

îl voi numi Neconsolatul Prinţ
cu moartea pre moarte călcând
mielul
iluminat de un trigon stelar
ce umple orizontul
(configuraţie abstractă şi străină)
însuşi iluminându-ne, cezareic...

4 Gabriela Creţan, Neconsolatul prinţ

10 octombrie 2008

„Am renunţat la viaţă ca să fac literatură“

Puţini poeţi români ai veacului nostru au fost detestaţi şi iubiţi cu atâta patimă cum este Cezar Ivănescu.

Verbul acid, sinceritatea uluitoare cu care acuză, plăcerea debordantă de a-i lăuda pe cei pe care-i iubeşte au generat întotdeauna adevărate uragane polemice. Cezar Ivănescu rămâne însă "Efebul de la Marathon".
– Văzând cât de înconjurat sunteţi de tineri, aş zice că vă place mult tovărăşia lor. Aşa este?
– Chiar iubesc tinerii şi asta pentru că, în sine mea, consider tinereţea o categorie eternă. Eu însumi mă consider, din toate punctele de vedere, foarte tânăr şi la ora actuală. Dacă vrei, eu operez cu un concept vechi în Europa, dar pe care europenii l-au uitat: "copilul bătrân" sau "puer senex" cum spuneau latinii.
– Vă simţiţi tânăr. De fapt, ce e tinereţea în concepţia dumneavoastră?
– După părerea mea, fiecare prunc care se naşte poartă cu el bătrâneţea speciei, deci suntem şi rămânem toată viaţa nişte copii bătrâni. Tinereţea, după mine, nu este o valoare biologică, ci una care se câştigă în timp. Îţi câştigi tinereţea la fel cum îţi câştigi valoarea şi locul în lumea valorilor. Te apropii de moarte din ce în ce mai tânăr. Este un efort continuu, asemeni efortului de a te realiza pe tine. Deci tinereţea nu ţine de o vârstă, nu ţine de biologie, de istorie, ţine, dacă vrei, de un plan existenţial tangent cu sublimul.
– Vă aflaţi într-o situaţie oarecum privilegiată: editor – cu posibilitatea de a privi panoramic fenomenul literar actual – şi scriitor. Există vârfuri literare reale în rândurile generaţiei tinere?
– Există categorii. După opinia mea, există vârfuri care ar trebui protejate, susţinute, mediatizate şi date drept modele, împotriva altor "vârfuri" care, pe nedrept, cred eu că sunt mediatizate. Chiar pe cartea unui tânăr debutant, Constantin Virgil Bănescu, am scris un textuleţ unde enumeram numele câtorva dintre cei pe care eu îi consider elita autorilor care şi-au scris cărţile de poezie pe băncile liceului şi le-au şi tipărit: Constantin Niţă, Andreea Anastasescu de la Turnu-Severin, Xenia Căroi, studentă la Craiova, Constantin Virgil Bănescu. Patru. Toţi posedă un mare talent şi, dacă măcar unul se realizează, tot este un mare câştig. Sunt cultivaţi, scriu grav, nu folosesc golănisme ca tinerii lansaţi de domnul Cărtărescu sau alţii, nu bravează, nu vor să se impună cu orice preţ, deci nu dau din coate ca să intre în literatură. O fac prin ţinuta şi valoarea lor.
– Pentru că l-aţi amintit pe Cărtărescu, daţi-mi voie să cred că nu-i prea aveţi la inimă pe optzecişti.
– Nu este adevărat. Îi am la suflet pe optzeciştii cu adevărat valoroşi: Traian T. Coşovei, Mariana Marin, Daniel Corbu, Liviu Antonesei. Sunt patru; deja e mult. Din cincizeci de ani de poezie românească, au rămas patru mari poeţi şi, din alţi cincizeci de ani, poate vor mai rămâne patru, cinci. Sunt foarte mulţi optzecişti pe care-i preţuiesc la superlativ. Dar ei au vrut să impună o politică literară de gaşcă. Sunt autori care au fost împinşi în faţă de optzecişti şi care nu rezistă la o judecată critică. O literatură, oricât de mare ar fi ea, nu reţine patruzeci de poeţi. Ea trebuie, la un moment dat, să-şi desemneze liderii, capodoperele, şi să reziste în faţa judecăţii critice. Or, generaţia '80 nu face acest lucru. Îşi impune nişte falşi lideri. Domnul Cărtărescu îmi este dator de 20 de ani cu un răspuns la acuzaţia mea de plagiat. Cum să-l consider un autor serios? Din acest motiv am început sistematic să-i refuz, pentru că din 40-50 de poeţi vor rămâne doi, trei. Eu am numit mai devreme patru. Gabriela Creţan – eu am spus-o: este cea mai mare poetă a generaţiei '80 – a fost marginalizată, în timp ce alţii s-au impus cu hurta. Deci iată câte nedreptăţi creează istoria. Acum i s-au recunoscut meritele. Critica literară scrie în flăcări despre ea. În sfârşit, pentru a fi corect, sunt câţiva autori serioşi, care se apropie de împlinirea unei opere şi pe care posteritatea îi va reţine.
– Generaţia dumneavoastră este mai bogată în valori decât cea optzecistă?
– Sunt autori în generaţia mea, după opinia mea foarte mari, pe nedrept desconsideraţi sau neapreciaţi încă la adevărata lor valoare: Cristian Simionescu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi. Iar eu, deşi trăiesc o stare jenantă, mă consider la o distanţă de ani lumină de contemporanii mei mediocri. Cei pe care i-am amintit sunt cunoscuţi, sunt nişte mari valori, dar nu sunt situaţi acolo unde trebuie, după opinia mea.
– Dar Nichita? I-aţi fost prieten.
– Este un mare poet şi cu asta am spus totul. Eliot spunea, despre un mare poet, că trebuie să laşi să treacă o sută de ani pentru a vedea dacă limba îl asimilează, iar noi avem abia un caz: Eminescu.
– Dumneavoastră vă consideraţi un mare poet?
– În mod paradoxal, da. Eu am trăit o stare dublă, de marginalizare şi de popularitate excesivă în acelaşi timp, pentru că unele dintre poemele mele sunt cântate de ţigani prin cârciumi. Ceea ce pentru un poet este supremul lucru: când lăutarul, în cârciumă, îţi cântă versurile fără să ştie că tu eşti autorul, este extraordinar: Îl cântă pe Eminescu – "Pe lângă plopii fără soţ" – şi-mi cântă şi mie "Amintirea paradisului".
– De ce se tem unii de limba ascuţită a lui Cezar Ivănescu?
– A spus-o Baudelaire la vremea lui, dar a spus-o şi un mare istoric al religiilor, Rudolf Otto: sacrul trezeşte o reacţie dublă, de atracţie şi de respingere. O mare personalitate, normal, are magnetismul ei şi atrage, dar în acelaşi timp respinge. Am avut discipoli care m-au iubit fierbinte şi m-au urât simultan sau pe rând.
– Ce i-aţi învăţat?
– Să se desprindă de mine atunci când se simt puternici şi chiar să mă înfrunte. Mie îmi plac discipolii care mă înfruntă.
– Aţi avut şi prieteni care v-au iubit.
– M-au iubit Noica, Marin Preda, Nichita, Petru Creţia – şi chiar Păunescu m-a iubit şi mă iubeşte, deşi eu l-am înjurat de nenumărate ori. În orice caz, am fost un răsfăţat, în sensul că am fost apreciat şi iubit de toţi aceia care aş fi vrut să mă iubească.
– Dumneavoastră sunteţi "Efebul de la Marathon"?
– Eu sunt. Şi-ţi spun şi pentru ce: pe la 17 ani, am fost copilul performant, făceam box, rugby, fotbal, puteam să devin sportiv de performanţă, dar am renunţat în favoarea scrisului, a literaturii. Sportul mi-a dat însă curajul să înfrunt tot ce aveam de înfruntat în viaţă. Mă simt Efebul de la Marathon pentru că am renunţat la viaţă, la 17 ani, ca să fac literatură.

4 interviu realizat de Marcela Zamfir, Ziarul de Duminică, suplimentul cultural al Ziarului Financiar, 7.01.2001

27 septembrie 2008

Cezar Ivănescu – în amintire

Alexandru ZUB
Cezar Ivănescu – în amintire

Ce aş putea spune, acum, despre Cezar Ivănescu? Rândurile de mai jos nu au alt rost decât să mărturisească regretul indicibil de a-l fi pierdut aşa de curând şi atât de nefericit. Regretul meu sporeşte substanţial prin constatarea că nu am folosit cum se cuvine, mai ales în ultimii ani, şansa proximităţii cărturăreşti a Poetului.

L-am întâlnit prima oară pe calea scrisului, în revuistica, destul de săracă, de la începutul anilor '70, când vigoarea creativă a lui Cezar Ivănescu (un poet fără vârstă ab initio) nu putea trece nesesizată.

Direct, faţă către faţă, cum se spune, l-am cunoscut ceva mai târziu, în redacţia revistei Luceafărul, unde venisem să mă interesez de un text (poate cel privitor la un dialog en historien cu Bianca Valota-Cavallotti, nepoata lui Nicolae Iorga?), cu care ocazie am fost surprins de subita lui simpatie umană, reconfirmată apoi, de-a lungul anilor, cu asupra de măsură. Ochii adânci, neliniştiţi, interogativi şi puţinele cuvinte rostite atunci, „cu dragoste moldavă“ (expresia îi aparţine), mi-au făcut o impresie de neşters. Mă întăresc şi azi, după atâţia ani, în care destinul ne-a supus pe fiecare la destule probe.

Ne-am intersectat paşii la răstimpuri, în sumbrii ani ai regimului comunist, cu acelaşi sentiment al întâlnirilor de destin. Avea totdeauna pe buze un cuvânt care să reconforteze, un îndemn, o sugestie de revoltă salutară. Era el însuşi, prin excelenţă, un spirit nonconformist, care voia să-şi ducă viaţa într-o continuă revoltă, pe tărâm social, existenţial, metafizic, după cum ne asigura într-un dialog din ultimii ani.

Acelaşi spirit militant, de bună condiţie, l-a făcut să-şi exercite patriotismul nu numai în formele permise de epocă, sub dictatură, ci aşa cum gândea poetul „eternitatea“ neamului său, fără slăbiciuni dubioase şi fără „reflexe ancilare“. Este spiritul în care căuta soluţii pentru orice problemă de interes naţional, înainte de toate pentru marile aşezăminte formative, convins că de ele, mai cu seamă, depinde viitorul nostru comun. „Fac parte dintr-o generaţie care de foarte devreme a trebuit să înfrunte nişte situaţii teribile şi să se dedubleze“, mărturisea odată (Orizont literar, 2/2008), cu gândul la atâtea încercări de care avusese parte, nu totdeauna senin, dar atent şi la glasul „celuilalt“.

Contemporanii din aceeaşi spiţă intelectuală n-au ezitat să-i recunoască meritele, „cu mirare şi dragoste“ (C. Noica), „cu bucurie şi cinste“ pentru „poeta magnus“ (Petru Creţia). Eminenţa operei i-a adus, desigur, şi destule invidii, duşmănii, adversităţi menite a-i tensiona şi mai mult o biografie deloc senină. Asumând „condiţia extramurană“ a marginalului, el a ştiut să o transforme, cumva, în privilegiu.

Spirit eroic, se raporta adesea la Pârvan, la Carlyle, impunându-şi norma sincerităţii depline şi asumând riscurile de rigoare. A plătit mereu pentru aceasta, ca şi Nicolae Labiş, precursorul său din „mitologia hiperboreană“, cum numea singur, undeva, suita de creatori născuţi din „tradiţia poetică moldavă“, exemplificată la un moment dat prin Eminescu, Aruştei, Ursachi. Însă acest filon se vădeşte mai larg, dacă ne amintim de referinţele superlative la Pârvan, pe care îl socotea nu doar istoric de seamă, ci şi „mare scriitor, în descendenţă eminesciană“. Mi-a făcut onoarea să-mi asocieze numele cu eminentul „bârlădean“, amintindu-şi desigur că îi închinasem acestuia unele lucrări de restituţie cărturărească. În volumul Sutrele muţeniei, oferit „cu veche prietenie“, la 16 ianuarie 1994, se află chiar una, Sutra XI, care îmi era dedicată anume. Ar fi inoportun să o reproduc aici, însă ea rămâne semnificativă, dacă nu şi premonitorie, pentru poetul însuşi.

Cum să nu regret faptul că am ratat destule ocazii de a ne întâlni, în numele unui credo comun, întemeiat pe valori explicite în ambele cazuri? Cărţile oferite, cu dedicaţii frumos caligrafiate, îmi stau la îndemână pentru a continua un dialog ce putea să devină mai productiv. Păstrez în minte şi în inimă întâlnirile fortuite, pe străzile urbei adoptate în ultimii ani, cele petrecute în cadrul unor programe instituţionale (la Casa Pogor mai ales), ca şi cele două-trei vizite făcute de Don Cezar, ca director al Editurii Junimea, la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“, aşezământ împreună cu care voia să dezvolte un întreg program de restituţii istoriografice. Pe seama acestui plan, mi-a repus în circulaţie două monografii, una despre Vasile Pârvan, alta despre Istorie şi istorici în România interbelică, vădindu-se solidar cu unele proiecte mai vechi ale editurii. Au fost ocazii de a ne vedea mai des, fireşte, dar nu destul.

L-am ascultat mereu, în orice ocazie, cu interes şi nespusă bucurie, atent la mesaje, sedus de jocul ideilor, de verva lui inimitabilă, de „provocările“, nu puţine, din orice dialog al său cu lumea. Secvenţa care mă priveşte direct, din acest dialog, ar merita, poate, un prilej „memorial“ mai senin decât acesta.

4 ALEXANDRU ZUB, Dacia literară, nr. 80 (5/2008), Iaşi

19 septembrie 2008

Moartea lui Cezar. Cronica adevărului

Motto:
Resemnat am primit cea de-a doua lovitură în moalele capului. Şi pentru-a mă convinge că totul a fost vis am lins cu limba picăturile de sânge de pe pernă ce se lăţeau ca florile când se desfac!
(Cezar Ivănescu, La Baaad, ...iată ce am visat într-o noapte...)

„Când am deschis portiera dubei în care era depus la Mogoşoaia Marin Preda mort, mi-a apărut faţa lui cu venele proeminente în jurul frunţii şi tâmplelor, venele explodate ca ale unui kamikaze... Mai subzista vreo legătură, cât de mică, între spiritul prietenului meu şi trupul acela inert, grotesc, butaforie curată? Morţii nu ne răspund niciodată, decât prin vise, şi, se pare, nu se îndură de noi... Noi înşine trebuie să facem în aşa fel încât, prin lină iluminare, să putem primi inaudibilele lor voci din eter, de-acum înregistrate chiar prin studiourile specializate ale B.B.C.-ului, incoporale voci fără guri ca nişte săruturi contopite-n aer, fără buze... «Ai să plângi mult când eu am să mor, nea Cezare?» mă întrebase într-o zi când am intrat în biroul gigant ca o cameră mortuară la baza unei piramide, biroul lui de Director al Editurii «Cartea Românească». …Nu am plâns şi faţa mi s-a pietrificat, mi s-a calcinat, acolo la mormânt veniseră clownii literaturii române, cei dintotdeauna, clownii şi mâncătorii de colive literare… /…/ Nu am plâns atunci, am plâns mai târziu şi plâng şi acuma, /…/ am plâns când m-am simţit orfan cu-adevărat după ce ani în şir simţisem că mă apără şi pe mine pe pământ un tată... Tatăl meu, cel din copilărie...!â
(Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, 1996)

Scenarii care se repetă...
Nu am început în mod întâmplător cu acest citat. Scenariile se repetă tragic, consecvent, straniu. Cioclii literaturii române par a fi atemporali, drama noastră ca naţie veşnic neîmpăcată, de asemenea, perpetuă. Mihai Eminescu stârneşte încă, la aproape 120 de ani de la moarte, reacţii pline de vehemenţă şi ură. Cum poate fi caracterizat un popor care nu reuşeşte să asimileze blând şi cerebral un scriitor genial la mai bine de o sută de ani de la moarte? (Un intermezzo: într-o zi frumoasă de vară, ca aceasta sau poate ca altele, în redacţia editurii intră un autor de manuale de fizică, nu un autor, ci chiar Autorul. „L-am aranjat eu şi pe Einstein ăsta! Am publicat un articol de o pagină în care am desfiinţat toată teoria relativităţii...” ...cum suntem prea mici pentru a intra într-o polemică atât de mare, răspundem cu un citat din Charles Baudelaire: „O critică distrugătoare ratată e un accident deplorabil, e o săgeată care se întoarce înapoi sau cel puţin îţi jupoaie mâna când porneşte, un glonte al cărui ricoşeu te poate ucide.“).

USR, de care parte?
„Cu voia Domnului scriu, scriu din nou până când te voi ruga pe tine, Discipol iubit: pune mâna tu şi scrie/ la un meşter de sicrie/ să-mi facă sicriul mie!“ (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda)

În sensul încercării de a clarifica drama postumă la care este supus încă un scriitor de geniu în România, reproduc un text primit prin e-mail, un text oficial, semnat, aşadar asumat, emis în numele Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Pare a fi necrologul poetului Cezar Ivănescu. Îl citesc şi tot recitesc, cu groază, cu o teribilă groază, cu mâinile încleştate. Conţine inexactităţi flagrante, neadevăruri majore şi nelipsitele „texte gri“, şi nu provoacă altceva decât o senzaţie imensă de dezgust şi derută. Să fie cu adevărat un necrolog sau doar încă o încercare de execuţie publică? Să fie lipsă de profesionalism, neputinţă, rea-intenţie sau şi altceva? (Necrolog: discurs, articol sau anunţ cu caracter funebru în care sunt relevate calităţile morale şi valoarea socială a unei persoane decedate de curând, articol din DEX).

„Uniunea Scriitorilor din România şi Asociaţia Scriitorilor Bucureşti anunţă cu adâncă durere dispariţia prematură şi neaşteptată la 24 aprilie 2008 a poetului Cezar Ivănescu, unul dintre cei mai originali creatori ai generaţiei sale. Cezar Ivănescu s-a născut la 6 august 1941 la Bârlad. A absolvit studii filologice la Iaşi. A debutat în anul 1959 cu versuri în revista Luceafărul al cărei redactor a fost mai târziu. A debutat editorial în anul 1968 cu volumul Rod. Cezar Ivănescu, autor a numeroase volume de versuri şi traduceri, a fost multă vreme redactor la revista Luceafărul iar în ultimii ani a condus editura ieşeană Junimea. A fost iniţiatorul cenaclului literar Numele poetului, în anii 80, fiind revendicat ca maestru de numeroşi poeţi care l-au frecventat, el însuşi recunoscându-şi un singur maestru, pe Marin Preda. De asemeni, a condus în anul 2004 cenaclul Uniunii Scriitorilor. În 1990 a fondat o societate a scriitorilor, alternativă la Uniunea Scriitorilor, care însă s-a dizolvat curând. În acelaşi an a făcut pare din redacţia revistei Baricada, calitate în care a fost atacat şi rănit grav în „mineriada” din 1990. Cezar Ivănescu s-a remarcat adesea prin atitudinea sa paradoxală şi punctele de vedere originale, fiind nu numai un poet ilustru, dar şi un personaj de neuitat al lumii literare. Apariţiile sale publice, recitalurile în care îşi cânta versurile pe muzică proprie cu sau fără acompaniament instrumental rămân în memoria scriitorilor şi iubitorilor poeziei. A făcut parte din Consiliul Uniunii Scriitorilor din partea Filialei Iaşi din anul 2005, şi-a anunţat, în 2008, intenţia de a se transfera la Asociaţia Bucureşti, proiect pe care nu l-a mai finalizat. Opera poetică a lui Cezar Ivănescu a impresionat prin forţa şi ineditul ei, fiind apreciată de confraţi şi de critici, de numeroşi admiratori. În anul 1999 i s-a decernat Premiul Naţional Mihai Eminescu. A fost distins cu Ordinul Serviciu Credincios. Versurile memorabile vor supravieţui cântăreţului şi, dincolo de sinuozităţile biografiei, amintirea sa se va confunda cu Amintirea Paradisului din poemele sale. Prin dispariţia tragică a lui Cezar Ivănescu, literatura română şi lumea noastră literară rămân mai sărace şi mai triste.“ (Horia Gârbea, preşedinte ASB)

Cezar Ivănescu, câteva repere biografice
Cezar Ivănescu (n. 6 august 1941, Bârlad – d. 24 aprilie 2008, Bucureşti), personalitate de excepţie a culturii române, poet, dramaturg, traducător şi director de editura român. Provenind dintr-o ilustră familie de intelectuali moldavi, nepot al marelui lingvist Gh. Ivănescu, rudă cu Octav Onicescu, Cezar Ivănescu a dus mai departe blazonul genialităţii familiei sale. A absolvit Facultatea de Filologie din Iaşi. (Sursa: enciclopedia liberă wikipedia, www.wikipedia.ro) A debutat în ziarul Flacăra Iaşului (iunie, 1959).

De-a lungul timpului a fost profesor suplinitor de limba română în provincie, redactor la revista Argeş (1969–1971, de unde a plecat prin demisie, în semn de protest la faimoasele „teze din iulie 1971”), şomer, redactor cu jumătate de normă la revista Luceafărul (1974–1984). Pe 10 iulie 1984, devine redactor cu normă întreagă al revistei Luceafărul (până la data de 1.03.1990 când, ca urmare a aplicării Deciziei nr. 263, din 10.02.1990, luată de conducerea USR, prin domnul Mircea Dinescu, îi este desfăcut în mod ilegal contractul de muncă). Din anul 2000 şi până la moartea sa a condus Editura Junimea din Iaşi.

Cezar Ivănescu a făcut greva foamei în anii '60, ca student în Iaşi al Facultăţii de Filologie, în semn de protest pentru exmatricularea sa din facultate şi pentru excluderea din Cenaclul Facultăţii de Filologie. În toată perioada prigoanei comuniste, pentru moralitatea sa deplină, pentru că nu a fost membru de partid, a fost marginalizat, hăituit, nepublicat timp de ani de zile, deoarece cărţile sale de poeme erau pline de enunţuri profund anticomuniste şi antisecuriste. A plătit pentru verticalitatea sa cu asupra de măsură, cu sărăcia lucie în care a trăit, cu lipsa unei cariere literare pe măsura geniului său, cu nepublicarea cărţilor, cu faptul că a trăit dintr-o leafă mizeră de redactor cu o jumătate de normă şi în final a plătit chiar cu viaţa sa. A mai făcut greva foamei în anul 1983, în redacţia revistei Luceafărul în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care îi pregătea pentru a fi topită cartea de poeme Doina, carte profund anticomunistă. A făcut din nou, 7 zile greva foamei în 1986, în semn de protest împotriva autorităţilor comuniste care i-au interzis „Cenaclul Numele Poetului“, până când a fost spitalizat în stare critică, având o greutate de doar 45 de kg. Şi din nou a făcut greva foamei în 5 ianuarie 1990 (grevă anunţată şi de ziarul România liberă), în semn de protest pentru faptul că Mircea Dinescu, preşedintele în funcţie al Uniunii Scriitorilor din România i-a desfăcut contractul de muncă, de la revista Luceafărul, în mod ilegal, Cezar Ivănescu fiind primul grevist al foamei din democraţie, primul scriitor şi nemembru de partid eliminat din presa scrisă. (Vedeţi şi Cartea albă a Securităţii, nota 415, pp. 364-365 ş.a., ediţie coordonată de Mihai Pelin, Editura Presa Românească, Bucureşti, 1996).

„Adevăraţii artişti însă lucrează fără plasă de asigurare. Eu am fost săritor la trapez fără plasă toată viaţa…“
Poetul a trăit la limită întreaga sa viaţă, fiind supus atât prigoanei comuniste, cât şi expus din plin terorii postcomuniste practicate de o societate neaşezată, dominată de anarhie şi de lipsa unor modele umane. În anul 2000, Cezar Ivănescu declara:
„Acest deceniu pentru mine (am şi spus-o în alte interviuri) a fost cel mai greu interval din viaţa mea, cel mai dificil şi cel în care m-am acomodat cel mai greu. Vremurile de tranziţie, care la români durează de pe la începutul veacului (regina Maria este cea care a lansat sintagma – epoca de tranziţie) le-am înfruntat tot mai uşor pe vremuri şi mai dificil în ultimul deceniu. Pentru că dacă înainte de 1989 eram un anticomunist fără probleme şi ştiam cum mă situez în raport cu puterea şi cu ceea ce se întâmpla (anticomunist – nu disident, pentru ca disidenţa s-a făcut, cum bine spune şi termenul – de la partidul comunist. Adică au fost comunişti care din convingere, din interes, din diferite influenţe străine, au devenit disidenţi, au început să combată comunismul din interior ş.a.m.d. Toţi, însă, fireşte – cu o anumită funie legată bine de spate. /…/ Adevăraţii artişti însă lucrează fără plasă de asigurare. Dacă se întâmplă să cadă – mor. Saltul e mortal. Eu am fost, dacă vrei, săritor la trapez fără plasă toată viaţa. Aceşti 10 ani eu nu-i consider deloc nici democraţie cum se pretinde în România, nici libertate, nimic altceva nu sunt aceşti 10 ani decât o prelungire sinistră, ceauşistă. Adică toate racilele ceauşiste au fost duse la ultimele lor consecinţe. Puterea pe care o deţinea un singur personaj a fost împărţită la câteva mii de personaje, toate îmbogăţite peste noapte, devenite, aceste personaje, mici tirani ai României.“ (Cezar Ivănescu, Fragmente dintr-un interviu realizat de Eugenia Guzun, Revista Sud-Est, 2000)

„Când va fi sfârşitul Lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin!”
„Altă dată a întâlnit bătrânul în pădure un pustnic sfânt şi l-a întrebat:
– Spune-mi, părinte, când va fi sfârşitul Lumii?
Iar cuviosul sihastru, suspinând, i-a răspuns:
– Ştii când va fi sfârşitul Lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin! Adică atunci când va lipsi dragostea dintre oameni!“
(Viaţa părintelui Cleopa, http://www.sfaturiortodoxe.ro/)

În timp ce pâinea albă, fragedă şi încă aburindă a noii orânduiri postrevoluţionare era frântă în bucăţi la masa mai-marilor zilei, liber-cugetători, Cezar Ivănescu lua îngenunchind prescura... („Adevăr, adevăr grăiesc vouă: De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi; că trupul meu este adevărata mâncare şi sângele meu este adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu petrece în Mine şi Eu în el“, Ioan 6, 53-56)

„...trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper... pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea...”
O ultimă şi disperată formă de protest a fost şi greva foamei declanşată în data de 4.02.2008, la sediul USR, ca urmare a atacului murdar la care a fost expus începând cu 29.01.2008, dar şi ca o consecinţă directă a faptului că întreaga conducere a USR nu a luat atitudine conform propriului statut şi nu a declarat imediat adevărul, că la sediul USR nu a venit niciodată nici o adresă oficială din partea CNSAS care să conţină numele lui Cezar Ivănescu.

Vă reamintesc, domnule Horia Gârbea, un fragment dintr-o scrisoare [postumă] semnată de Cezar Ivănescu... fac apel atât la memoria, cât şi la funcţia dumneavoastră de Director de imagine şi comunicare al USR...

„Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amărâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12:00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp să dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper... pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea...“.

În acest context tragic încercăm să descifrăm ce mesaj aţi intenţionat să transmiteţi prin această înşiruire de cuvinte: „s-a remarcat adesea prin atitudinea sa paradoxală“, căci dacă poziţia evident tranşantă şi continuă împotriva imposturii şi a nonvalorii, împotriva unui sistem opresiv şi a unei societăţi imature, dacă situarea de partea Adevărului, indiferent de consecinţe [fie ele şi generatoare de moarte] este catalogată de dvs. drept „atitudine paradoxală“, atunci culmea şi inerţia noastră, a celor neimplicaţi, devine, cu atât mai mult, o chestiune paradoxală…

Pentru clarificarea circumstanţelor în care a fost obţinut Comunicatul dat de Consiliul USR reamintesc o scenă care a avut loc în seara zilei de 4 februarie a.c., în sediul Uniunii Scriitorilor din România unde Cezar Ivănescu declarase greva foamei. În acea încăpere se mai aflau domnii Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Laurian Stănchescu şi încă un domn Canache. Cezar Ivănescu era în stare gravă, tocmai plecase un echipaj al Salvării, iar domnul Nicolae Manolescu, foarte bine dispus, se amuza, încurajându-l în derâdere „Lasă Cezare, nu ştii tu că aşa este Dinescu?“.

Desigur, aşa este Mircea Dinescu... dar speram, la 20 de ani de la pseudorevoluţie, ca măcar ceilalţi români să fie responsabili. Domnul Nicolae Manolescu a ţinut-o tot în acest stil, aparent jovial, lipsit de consistenţă şi de normalitate, cu toate că problemele care se puneau de fond erau foarte grave, de natură profund morală. Aşadar, aceasta a fost reacţia conducerii USR la protestul unui scriitor important, care nu a fost niciodată membru al nici unui partid, care nu a făcut nici un compromis şi care nu a avut funcţii publice... Atunci am afirmat în faţa domnului Nicolae Manolescu care insista să îl conving pe Cezar Ivănescu să abandoneze greva foamei, „că nu pot face asta pentru că onoarea şi opera sunt tot ceea ce are de apărat“.

De asemenea, am mai spus că este de neacceptat ca Mircea Dinescu să fie o persoană credibilă şi am afirmat că „dacă eu aş fi pusă în această situaţie teribilă mi-aş da pe loc demisia din aceasta Uniune şi aş părăsi imediat şi România“. (Cezar Ivănescu, diagnostic: greva foamei, date medicale 4.02.2008, TA 180/100 mmHg, AV 89 bpm, SaO2: 97%, ora 18:30, cf. fişa 34551, Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti) (Vedeţi şi http://www.monitorulsv.ro/Coltul%20condeierului/2008-06-28/Fiecare-moare-singur)

„Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie“
Revelator pentru forţa cu care poetul a luptat până la capăt este şi următorul pasaj dintr-o ultimă scrisoare, postumă, adresată Domniei-Sale Domnului Traian Băsescu, în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României.

„Domnule Preşedinte, supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.
În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conformă căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic.
/…/
Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.

Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.
Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu“

„Leagăn de vis mă leagănă în moarte!“...
Cezar Ivănescu a fost bătut până la desfigurare, crunt şi sistematic, de o „haită de mineri“, în sediul Societăţii Scriitorilor Români, din bulevardul Magheru, societate pe care tocmai o reînfiinţase după „revoluţie“, continuatoare a celei din perioada interbelică (deci nu cum afirmaţi dvs. în sediul redacţiei ziarului Baricada). Desfigurat atunci, transfigurat acum. Atunci ziua a devenit noapte şi pământul s-a cutremurat... haitele de lupi tineri şi mai puţin tineri au ieşit la vânătoare... sângele celor vânaţi a înroşit caldarâmul... ucigaşii şi ucişii au ajuns ca într-un blestem antic uniţi prin legătură de sânge... poţi uita chipul hâd al călăului aplecat asupra ta hăcuindu-ţi faţa, poate şterge el sângele tău năclăindu-i pe veci sufletul?, toate sub lumina caldă şi blândă a Soarelui de iunie.

După această agresiune au urmat doi ani de boală grea şi mulţi alţii de marginalizare şi suferinţă fizică („Leagăn de vis mă leagănă în moarte!... acesta e versul pe care l-am scris în trei ani... Nimeni şi nimic din jurul meu nu-mi putea veni în ajutor, mâinile-mi erau atât de slăbite şi oasele zdrobite ale degetelor mă dureau... /…/ Acum când mă trezesc şi să mă opresc din treabă, rămân nemişcat şi mă întreb şoptit sau doar în gând: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai înviat?» şi-ncep să-mi curgă lacrimile pe obraz… Hrăneşte-mă Doamne, cu pâinea plângerii şi adapă-mă cu lacrimi din belşug!” (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda)

Şi dacă tot elaboraţi necroloage nu încercaţi, domnule Horia Gârbea, şi un mic exerciţiu de imaginaţie...? Vă propun unul. Unul crunt. Ar trebui să îl acceptaţi fie doar şi pentru faptul că alţii l-au trăit pe viu, până aproape de moarte. De moartea lor...
Încercaţi să descrieţi mâinile unui artist. Puteţi face asta? Dar mâinile zdrobite, sângerânde, după loviturile straşnice aplicate cu nesaţ de neanderthalienii întrupaţi din Abis, chemaţi din hăurile „meandrelor concretului“ cum credeţi că ar mai arăta... ca ale mele, ca ale noastre, ca ale lor... ca ale lui Iisus răstignit pe Cruce...? („! cu aceste mânuri pot/ învârti şi eu talantul Abstractior şi Savaot/ pot cu ele-ucide-un altul,/ pot cu ele face tot/ ce faci tu! ele-mi sunt Christul/ numa-n cuie mi le port/ mi le vând cu tot cu scrisul,/ milă mi-i de-a mele mâni,/ de la stânga înspre dreapta/ zile-ntregi şi săptămâni/ luni şi ani ele-mi fac Fapta !” (Cezar Ivănescu, Mă dor mânile de scris)

Cezar Ivănescu. Comandor al Ordinului Steaua României
Cezar Ivănescu a fost decorat cu Ordinul Steaua României în grad de Comandor prin decret prezidenţial semnat de preşedintele Emil Constantinescu (decret nr. 524, din 1.012.2000, Brevet SR/nr. C 64), pentru realizări artistice şi pentru promovarea culturii.

Domnule Horia Gârbea, Societatea Scriitorilor Români „s-a dizolvat curând“ pentru că Cezar Ivănescu „curând“, mai exact aproape instantaneu după „revoluţie“ a fost reconsiderat, ca şi înainte de „revoluţie“, personaj indezirabil. Poate îmi desluşiţi chiar dvs. de ce. Cât despre afirmaţia „versurile memorabile vor supravieţui cântăreţului şi, dincolo de sinuozităţile biografiei, amintirea sa se va confunda cu Amintirea Paradisului din poemele sale“… Înţeleagă, nu-i aşa, cine ce-o vrea… Dacă formularea, chiar falsă fiind: „a fost distins cu Ordinul Serviciu Credincios“, poate fi încă explicabilă, acest enunţ însă este total inexplicabil şi nu mai poate fi justificat nici prin lipsa informaţiei, nici prin lipsă de profesionalism şi nici prin nimic altceva. Este un enunţ pur denigrator, făcut cu şi din rea-intenţie… Aşadar, rugaţi-vă să nu deveniţi scriitori, membri USR trăitori în România şi să nu care cumva să vă scrie domnul Horia Gârbea necrologul!…

Ion Murgeanu. Cezar (o evocare post-mortem a poetului Cezar)
„Poetul Cezar Ivănescu a murit, nu atât «grav bolnav», cât mai ales şi de fapt, în urma atacurilor nedemne venite «din toate părţile», pentru a-l elimina din viaţa publică, ca şi pe Eminescu, ca şi pe Labiş, la timpul lor. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică, a poeţilor de geniu veniţi din Moldova («Sfânta ceea-n violet» vers de Cezar Ivănescu) ca să moară la Bucureşti.”

„Au fost câteva emisiuni, dar mai ales cea de pe B1 TV la «Naşul», unde poetul a răspuns cu calm şi adevăr infamei provocări, lipsită de argumente, cu gura cusută de invectiva minciunii; acest lucru avea loc după ce şi Mircea Dinescu primise la Botoşani Premiul Naţional de Poezie «Mihai Eminescu», câţiva ani după Cezar Ivănescu, la aniversarea din acest an a naşterii lui Eminescu… când s-au dat publicităţii documente privind asasinarea, de fapt a Poetului Naţional, înlăturarea unui incomod, de la care nu au lipsit nici apropiaţii săi. Între Dinescu şi Eminescu fiind aceeaşi distanţă cosmică, valoric vorbind, ca de altfel şi între Dinescu şi Cezar Ivănescu… Talentul lui Dinescu, «care este», vorba unui politician bucureştrean, se fluieră din deşte, cum ar fi spus Arghezi, în timp ce dincoace, opera lui Cezar Ivănescu este o elaborare cultă, nu în ultimul rând pentru iniţiaţi şi degustătorii de muzici poetice secrete. /…/ Ne despărţim de Cezar Ivănescu la ceasul unor mari zguduiri sufleteşti. Omul acesta a suferit de toate nedreptăţile, într-o lume prea confuză ca să să-l înţeleagă şi pe veci nepregătită pentru a trăi graţia de a fi contemporană marilor ei poeţi şi libertăţii lor…”
/…/
Eminescu, în cunoştinţă de cauză, a făcut afirmaţia că «geniul este urât», nu în sensul că «nu-i frumoasă faţa mea», cum de data asta o spunea Cezar însuşi; însă duşmănit a priori, nesuferit de impotenţi şi mai ales de veleitari, cum au continuat şi mai mult să-l urască pe prietenul meu, liota de cântăreţi din trişcă, pe deşte şi din frunza palmată a „indicaţiilor» de partid şi de stat, sub-textuale; ei, cu timpul i-au şi devenit asasini, coalizându-se într-o sinistră cabală. Cezar însă a reuşit să-şi impună talentul, vocea lui atât de suavă, de pură, de transparentă, dar «tare» ca stânca Albaniei materne, puternică şi de neclintit, totodată; el a recuperat până la urmă mitul lui Labiş, din apele călduţe ale politrucilor literari de serviciu, scriind una din cele mai dure cărţi post-decembriste din România: Timpul asasinilor… imun la ameninţarea că una din victimele aceluiaşi «timp»… ne-încheiat încă nici azi, va fi el… a relansat Doina lui Eminescu şi a făcut din ea un spectacol provocator de «trezvie» încă din ultimii ani ai comunismului…

De fapt asasinii lui, în final, nu i-au mai putut suporta curajul şi rectitudinea, faptul că-n noile condiţii ei vindeau şi cumpărau peştişori literari mici, nişte ţâri, în timp ce «fachirul» de Cezar, jucându-se mai departe cu focul, antrena delfini, în golful de aur al poeziei sale, continuând să facă pescuiri minunate, ţintind tot mai sigur treapta cea mai de sus a afirmării, într-un final poate Premiul Nobel; sau cine ştie, un premiu inventat anume şi numai pentru valoarea lui. Asta nu i-au iertat până în clipa morţii şi nici în moarte nu-i iartă, din moment ce au creat aici la Bucuresti, «în turcitul Bucureşti» {apud Cezar}, o «blocadă» a tuturor ieunucilor literari, şi au impus şi un embargo pe numele lui. Este întâia oară când Uniunea Scriitorilor tace laşă, cu toată conducerea ei, din care şi el făcea parte, de altfel, la moartea unui mare poet, unanim apreciat şi de adversarii săi cei mai inteligenţi… Restul? Resturile…

L-au urât din totdeauna, l-au marginalizat, au dorit să-l excludă cu o pasiune distrugătoare, căci meschină şi laşă, i-au creat o legendă sinistră şi l-au înfometat în repetatele greve ale foamei, aducându-l la disperare: Cezar Ivănescu a avut soarta geniului din totdeauna şi după moarte nădăjduim că Geniul lui se va replia şi ne va crea încă mari revelaţii. Pe moartea lui am simţit o clipă că mă voi prăbuşi, după ce am mai avut puterea să ajung la Iaşi, singurul supravieţuitor din Bucureştii ostili şi asediaţi de ură; Alex Cetăţeanu(l) canadian, a auzit ce am spus eu acolo şi ce am avut de subliniat cu tuş negru dar şi cu otravă. Alex, prietenul lui Cezar, pentru mine ivit din neant, şi în ultima clipă, când nu mai nădăjduiam a cunoaşte oameni, cum ar spune Alex, perfecţi, căci «puri şi simpli»; asta în mitologia lui pandură e ceva subtil, dacă nu chiar totul. Perfectul simplu de la Vâlcea. Mulţumim Alex. Fără tine, Clara şi eu ce ne-am fi făcut la moartea lui Cezar, căzută peste noi toţi ca un trăznet? Soţia mea m-a silit, ulterior, să merg cu ea într-o călătorie în Grecia ca să scap de «obsesia Cezar». Să scap de Cezar în Grecia?! Tocmai în Grecia. Grecia din capul lui şi al meu, pe care am făcut, în anii tineri exerciţii de digitaţie, cum se spune, iar lucrul acesta eu l-am învăţat de la Cezar; Grecia m-a ridicat, astfel, cât de cât, şi din nou, ca să-l pot evoca şi aici pe Cezar, Turnul aheilor, odiseanul Titid Diomede, cum l-am numit pe el, într-un poem din acea vreme de splendoare a tinereţelor noastre moldave şi suave.” (Ion Murgeanu, Cezar (O evocare post-mortem a poetului Cezar), fragmente)

Petru Creţia. Pentru Cezar Ivănescu
„De aceea vom zice, astăzi şi mereu că ne aflăm în timpul bun şi sfânt şi vechi cât noi al poeziei româneşti. Şi că ne mai aflăm spre bucuria şi cinstea noastră, alături de unul dintre cei mai puri şi mai sfâşietori reprezentanţi ai poeziei românesti, Cezar Ivănescu, poeta magnus. Şi îl vom mai numi biruitor, pentru că, prin lungul şir din veacuri al poeţilor români, câţiva cu nume sfinte nouă, alţii, mulţi, pe veci fără nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme şi obidă, prin însângerările şi tina istoriei. Am biruit, ca puţini alţii, înfrângând tot ceea ce ne tăgăduia.” (Petru Creţia, Pentru Cezar Ivănescu, 1994)

„Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului)“
„Păsări primejdioase vin de pretutindeni şi-i fură din pământul neumblat, micul soldat caută printre frunzele arse de vânt o muzicuţă de gură şi cântă-veghează numai pentru el: ce apă rea îţi duce gândurile către limanul din vale, neînsorit; călăul ocrotitor, îmbrăcat în cântece sărbătoreşti, te minte azi cu mai multă abilitate, înveşmântat în laude îţi face semne dese cu ochiul, îţi zâmbeşte pregătindu-ţi ştreangul. (...) nici un cuvânt nu va lua cu sine cel care pleacă...” (Petru Aruştei, Apariţie în timpul unui ritual)

Ne putem întreba cât mai contează ce scrie un Director de Imagine şi comunicare al USR atunci când despre un Adevărat Poet scriu marii şi genialii săi prieteni sau atunci când despre un Poet scrie sublim o persoană necunoscută...

Câtă importanţă trebuie să acordăm unui text semnat de Horia Gârbea, când Marin Preda afirma despre Cezar Ivănescu că este „o adevărată voce de mare poet“, când Petru Creţia îl numea „poeta magnus“, când Constantin Noica îi scria că a simţit peste tot în poezia sa „că este vorba de ceva «sacru»“, când Al. Dobrescu semnala, în 1979, că „La Baaad, acest discurs liric ce are forţa copleşitoare a premoniţiilor dăruitului de zei Thiresias, consacră un talent excepţional, probabil cel mai puternic din câte s-au ivit în poezia română din jumătatea în curs a acestui secol”? Când Cezar Ivănescu însuşi scria doar cu puţin timp înainte de strania sa moarte: „Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu. Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român. Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române...“

Onoarea de a recunoaşte adevărul este meritul celor care rămân aici, întrucât „nici un cuvânt nu va lua cu sine cel care pleacă“…
Redau în continuare cel mai frumos şi trist text („Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului)“) primit tot prin e-mail şi tot de la o persoană dragă, cu un comentariu emoţionant: „este textul pe care aş fi vrut să îl scriu…”.

„Cezar Ivănescu pare să fi fost, pe timpul vieţii şi al morţii, cel mai controversat poet din literatura română a ultimului secol. Detractorii s-au întrecut pe ei înşişi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivănescu au stat deoparte. Tăcuţi, uimiţi, umiliţi, plânşi de dinăuntru. Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vieţii şi al morţii, nici de unii, nici de alţii. Cezar Ivănescu s-a trăit pe sine, aşa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false încadrări valorice strălucinde, la ore de maximă audienţă, pe sticle colorate în doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultură. A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivănescu trăieşte dintotdeauna şi că va trăi şi după noi toţi.
De ce, însă, televiziunile l-au ignorat şi nu i-au dat dreptul, câştigat cu mare şi neagră suferinţă, la ultimele aplauze? Cel puţin aşa cum au procedat in cazul ultimilor dispăruţi, Sabin Bălaşa şi George Pruteanu... Cezar Ivănescu a fost, este adevărat, cel mai incomod personaj al ultimelor decenii, cel mai indisciplinat interlocutor, cel mai agresiv comentator, cel mai intransigent prieten şi cel mai pitoresc duşman. Însă România dispune de atâtea mii de exemplare disciplinate, cu platforme şi insigne, încât un Cezar Ivănescu ar fi putut fi, de-ar fi încăput pe undeva, Nebunul conştient al Adevărurilor despre noi. Ar fi putut fi Poetul, feeria universală a cuvântului nerostit.
Cezar Ivănescu ar fi putut fi multe. A fost, însă, doar ce a vrut sa fie. Cu un curaj deseori nepământean. Cezar Ivănescu a fost acel om căruia, privindu-l, îi mulţumeai în gând că spune fără teamă ceea ce tu ai gândit întotdeauna, însă niciodată nu ai îndrăznit sa strigi.
Cel mai hulit român! Ar fi concurat şi ar fi câştigat categoria detaşat, dacă vreo televiziune s-ar fi hazardat să organizeze un astfel de concurs. Cel mai adevărat. Poetul care a existat şi a murit fără să mai existe. O tăcere răzbunătoare, încrâncenată. Rostul acestui articol este de a scandaliza. De a intriga într-atât încât să incite la poezie, la adevărata cunoaştere a Poetului. Veţi descoperi versul divin, cântat, duios al unui om care a trăit pentru oameni, dar care nu a avut nevoie de ei.” (Florentina Toniţă, Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului), Ziarul Evenimentul de Botoşani, ediţia din 30.04.2008)

4 articol preluat de pe www.agero-stuttgart, mulţumiri speciale domnului George Roca

07 septembrie 2008

L.F. Céline, Călătorie la capătul nopţii

Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20

Cezar Ivănescu, prefaţă la Călătorie la capătul nopţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978

Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20, cum îl numeşte Marin Preda în Imposibila întoarcere, s-a născut la 27 mai 1894 la Courbevoie, ca fiu al lui Ferdinand-Auguste Destouches şi al Margueritei-Louise-Céline Guilloux.

Pînă în 1932 cînd apare Călătorie la capătul noţii, el se va numi însă Louis-Ferdinand Auguste Destouches, pseudonimul feminin, cum s-a văzut, n-a avut darul să-i îndulcească firea...

Fire promiţătoare în toate privinţele şi precoce predispusă la amor fapt care i-a obligat pe numiţii Ferdinand Auguste Destouches şi Marguerite-Louise-Céline Destouches, proprietara unui magazin de danteluri fine la Paris în pasajul Choiseul, să-l ducă urgent acasă, fie din Germania, fie din Anglia, de pe unde fusese trimis să înveţe limbi străine, copilul avea aplecaţie pentru limbi, dar era foarte nedisciplinat...

Pînă la şaptesprezece ani are timp deci să se compromită, să-şi facă ucenicia pe lîngă mai multe celebre case de comerţ – părinţii îl vroiau într-o bună zi lansat în comerţ – să-şi pregătească singur bacalaureatul, să viseze la cariera de medic, altceva nu.

Se angajează voluntar în regimentul 12 cuirasieri în garnizoană la Rambouillet, în 1912. În 1914, în martie, caporalul Destouches e numit sergent, în octombrie e rănit de un glonte în braţul drept la Ypres, e citat pe ordin de zi, i se acordă Medalia militară, de la spitalul auxiliar nr. 6 din Hazebrouck este purtat la spitalul militar de la Val-de-Crace, la Paris, pagina întîi din Ilustré national e consacrată în întregime bravelor sale fapte de arme, şi este admis la spitalul Paul Brousse din Villejuif, unde suportă o intervenţie chirurgicală. Trece şi prin spitalul auxiliar Michelet din Vanves înainte de a fi trimis la Londra, afectat Biroului de paşapoarte. Georges Geoffroy, cel cu care împarte camera mobilată din Gower Street 71, va povesti mai tîrziu că eroul Louis era de mult acaparat de pasiunea sa pentru dans şi pentru dansatoare. La 2 septembrie 1915 cu avizul lui H. Dardenne, medicul Consulatului general, „M. Destouches Louis“, sergent al regimentului 12 cuirasieri este declarat impropriu serviciului militar şi reformat... Ça a commencé comme ça... cam aşa a început...

Între 1916 şi 1918 eroul betegit are posibilitatea să fie agent al Companiei forestiere Sangha-Ouabangui în fostul Cameroun german şi de asemenea să stea la spitalul din Douala, pasiunea lui, unde este îngrijit pentru rana sa la braţ care supura şi pentru o enterită cronică.

Reîntors în Franţa se fixează la Rennes şi aproape trei ani face parte dintr-un grup itinerant al Misiunii Rockefeller însărcinată să lupte împotriva tuberculozei. Urmează cursurile Şcolii de medicină din Rennes.

În 1919 Louis Destouches ia de soţie pe Edith Follet fiica directorului Şcolii de medicină din Rennes, care Edith şi naşte peste un an o fiică fermecătoare, Colette Destouches.

La 1 mai 1924, Louis Destouches îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de medicină din Paris, Viaţa şi opera lui Philippe Ignace Semmelweis. Este admis doctor în medicină cu menţiunea foarte bine. În decembrie îşi publică la Rennes lucrarea de doctorat Viaţa şi opera lui Philippe Ignace Semmelweis (1818–1865). La 22 ianuarie 1925 la Paris Consiliul Universităţii îi acordă lui Louis Destouches o medalie de bronz pentru teza sa de doctorat. Tînărul doctor Louis Destouches se instalează în cabinetul său ultraluxos din Rennes, „place des Lices“ (pentru pura noastră plăcere transcriem din dicţionarul etimologic al lui Albert Dauzat următoarea explicaţie pentru lice: fin. XII-e s. Marie de France, „femelle du chien de chasse“; sans doute du bas lat. lyciscus, chien-loup, empr. au gr. lukos, loup). Place des Lices deci... Tot acum publică Chinina în terapeutică, „chez Doin, à Parix, aux frais de l'auteur“.

Visele prind aripi... cu toţii sperăm... numai că aici biograful vine cu o frază morală: „Prea puţin făcut pentru o viaţă familială burgheză, Louis Destouches părăseşte oraşul Rennes fără iluzia că se va mai întoarce vreodată...“ Aşa e... Ce era porcăria asta de viaţă cu o soţie angelică care-i mai făcuse şi un înger de copil, cu un tată socru care-ţi pune la dispoziţie un cabinet ca pentru un ministru... trebuia găsită o ieşire... Cabinetul o avea prin spate... pe acolo s-a şi dus domnul doctor pe vecie...

Între 1925 şi 1927 este medic la Societatea Naţiunilor, lucrează la Geneva şi apoi la Liverpool, se reîntoarce în Cameroun, ca medic epidemiologist, călătoreşte în Statele Unite unde va petrece mai multe luni de zile la uzinele Ford din Detroit, uzine care foloseau ca mînă de lucru infirmi civili şi invalizi de război. O cunoaşte pe Elisabeth Craig, dansatoare americană pe care o va iubi toată viaţa şi căreia îi dedică primul său roman, Călătorie la capătul nopţii.

Din 1928 se instalează la Clichy, rue d'Alsace, 36, unde-şi deschide cabinetul de consultaţii. Îşi începe cariera incomparabilă şi groaznică pînă la delir şi calvar de medic al săracilor. Elisabet Craig, supranumită de cei din jur „Împărătiţa“, locuieşte cu el. Timp de cinci ani doctorul Destouches , insomniac, îşi va umple nopţile cu scrierea unui roman: Voyage au bout de la nuit... în timpul lui liber, cum se zice... în timpul lui liber pe Muntele Măslinilor, cît ucenicii se mai hodineau Iisus bea otravă... fiecare face ce vrea cu timpul lui liber...

În 1931 îşi părăseşte cabinetul privat de consultaţii şi se angajează medic-şef al dispensarului muncipal Clichy, rue Fanny, 10.

În primăvara lui 1932 cunoaşte în împrejurări romantice pe tînăra evreică germană Erika Irrgang... Corespondenţa dintre ei, publicată mai tîrziu, ne poate lăsa să etichetăm relaţia dintre ei cu expresiunea „amitié amoureuse“.

În vara lui 1932 încheie redactarea Călătoriei. Depune un exemplar al romanului la Gallimard şi un altul la Denoël et Steele. În octombrie apare Voyage au bout de la nuit de Louis-Ferdinand Céline la Denoël et Steele, pseudonimul, unul dintre prenumele mamei sale, era menit să-l apere pe autor de indiscreţii, curiozităţi, admiratori şi admiratoare, sărăcie şi dureri de cap...

Deşi în 30 noiembrie este virtualul cîţtigător al premiului Goncourt, premiul i se acordă totuşi la 7 decembrie lui Guy Mazeline (autorul dumneavoastră preferat), pentru romanul Lupii.

Lui Céline i se acordă premiul Théophraste-Renaudot.

Oripilat de tapajul făcut în jurul cărţii sale, Céline pleacă în decembrie în Germania. La cererea Societăţii Naţiunilor, secţia igienă, va studia influenţa şomajului şi a mizeriei şomajului asupra sănătăţii într-o ţară aflată în plină criză.

În 1933 publică comedia în cinci acte Biserica (Denoël et Steele). Piesa e dedicată dansatoarei daneze Karen Marie Jansen, iar pe frontispiciu, portretul autorului e înlocuit cu masca celebră „L'Inconnue de la Seine“.

La 1 octombrie Louis-Ferdinand Céline pronunţă un discurs la Médan cu ocazia celei de a 31-a comemorări a morţii lui Zola.

Începe să lucreze la cel de-al doilea roman al său Mort à credit, călătoreşte din nou în Statele Unite. În 1935 o cunoaşte pe Lucette Almanzor, viitoarea sa soţie, care la acea vreme frecventa ca şi el cursul de dans al doamnei d'Alessandri. În martie 1936 la aceeaşi editură Denoël et Steele apare Mort à credit. Voyage au bout de la nuit este tradus în limba rusă de Louis Aragon şi Elsa Triolet.

În decembrie la Denoël et Steele Céline publică Hommage à Emile Zola precedat de Apologie de „Mort à credit“ de Robert Denoël.

În decembrie 1937 publică Bagatelle pour un massacre (Denoël). Este constrîns să-şi dea demisia de la dispensarul din Clichy. În noiembrie 1938 publică L'École des cadavres (Denoël).

În 1939 autorul pamfletului L'École des cadavres, este condamnat pentru calomnie ca urmare a unei plîngeri depuse de M. Rouquè. Ediţia este interzisă.

Cele două pamflete care i-au făcut un rău imens lui Céline, trebuie s-o spunem astăzi cu toată sinceritatea, sînt absolut nule ca valoare literară. Anumiţi celinieni de ultimă oră încearcă, în Franţa, să acrediteze ideea că aceste două pamflete ar trebui republicate pentru valoarea lor pur literară... Aceşti inşi ar fi trebuit să-şi manifeste curajul cînd aproape de moarte, Céline, înfometat şi bolnav, era înjuriat de toate nulităţile literare franceze.

Nu au aceste pamflete nici o valoare literară, sînt tot ce poate fi mai ilizibil şi pe deasupra sînt şi o jalnică ilustrare a ceea ce poate face un scriitor cînd se amestecă în politică şi în chestiuni sociale fără să se priceapă cu adevărat.

La 2 august 1939 Franţa declară război Germaniei naziste. Doctorul Destouches vrea să se angajeze ca medic pe întreaga durată a războiului dar cererea nu-i este admisă, dată fiind infirmitatea sa. În noiembrie totuşi Louis Destouches se îmbarcă la bordul pachebotului înarmat Shella, ca medic al marinei de război.

În octombrie 1940 Céline se reîntoarce la Paris unde se instalează la al cincilea etaj al unei case din rue Girardon, 4. În 1943, etajul de dedesubt va fi ocupat de doamna Simone şi Robert Champfleury, personaje foarte importante ale Rezistenţei franceze. Apartamentul soţilor Champfleury va deveni locul de reuniune şi mai ales ascunzătoarea cea mai sigură a persoanelor din rezistenţă. Doctorul Destouches nu ignora nimic din ceea ce se întîmpla dedesubtul lui, ba mai mult, va îngriji într-o zi un om care fusese torturat de Gestapo. Din apartamentul domnului Champfleury se auzea foarte bine vocea crainicului de la radio Londra, aparatul fiind dat mai tare dinadins pentru ca vecinul să-l poată auzi şi el.

Recomandăm celor interesaţi de „colaboraţionismul“ lui Céline să lectureze în volumul editat de „L'Herne“, „L.F. Céline“ (volum reunind Cahiers de L'Herne nr. 3 şi nr. 5, 1963 şi 1965) textul lui Robert Champfleury intitulat Céline ne nous a pas trahis şi pentru a vedea cum autorii mediocri (Roger Vailland în cazul de faţă) nu scapă nici un prilej cînd e vorba sa asasineze un autor genial. Între 1940 şi 1944 Céline mai publică Beaux Draps şi Guinol's Band şi se căsătoreşte cu Lucette Almanzar.

La 6 iunie 1944 are loc debarcarea Aliaţilor în Normandia. În iulie Céline părăseşte Parisul însoţit de Lucette, actorul Le Vigan şi moranul Bébert. Soseşte la Singmaringen unde va fi oficial medicul coloniei franceze pînă în martie 1945. În februarie reuseşte să obţină ausweis-ul special care-i va permite să treacă frontiera germană pentru a se stabili în Danemarca. Soseşte la Copenhaga şi se ascunde împreună cu Lucette în locuinţa dansatoarei Karen Marie Jansen, plecată în Spania. Céline află de moartea mamei sale survenită la 6 martie.

Judecătorul de instrucţie de pe lîngă „Cour de justice de la Seine“ emite un mandat de arestare pe numele Louis-Ferdinand Destouches, zis Céline. La 18 decembrie 1945 ataşatul legaţiei franceze la Copenhaga, G. De Girard de Charbonniere cere ministrului danez al Afacerilor străine, Gustave Rasmunsen, „să provoace de urgenţă arestarea şi extrădarea“ lui L.F. Céline. Céline şi Lucette sînt arestaţi. Lucette va sta şi ea două luni şi jumătate în închisoare, Céline va sta încarcerat paisprezece luni la Vesterfangsel. Cît va dura detenţia lui Céline, Lucette Destouches va locui într-un hambar şi va da lecţii de dans balerinilor de la Opera din Copenhaga.

În 1947 Céline este eliberat la ordinul ministrului de Justiţie danez care ordonează să fie internat la Ryshospitalet în Copenhaga, şi începe să lucreze la Feérie pour une autre fois, I.

În 1948, ca răspuns la articolul lui Jean-Paul Sartre Portrait de l'antisémite, apărut în Temps modernes (decembrie 1945) Céline publică A l'agite du bocal. În acelaşi an publică în Cahiers de la Pléiade, Case-pipe.

La 26 aprilie 1951, tribunalul militar din Paris decide că legea amnistiei din august 1947 este aplicabilă lui Louis-Ferdinand Céline, medaliat militar şi grav rănit în războiul din 1914, şi astfel scriitorul se poate reîntoarce în Franţa.

În august 1951, Céline semnează un contract pentru Voyage au bout de la nuit, Mort à credit, Guignol's Band şi Casse-pipe cu Gallimard. Toate cărţile lui Céline vor apărea de acum încolo la Gallimard: Féerie pour un autre fois, I (1952), Féerie pour un autre fois, II şi Normance (1954), Entretiens avec le professeur Y (1955), D'un chateau l'autre (1957), Ballets sans musique, sans personne, sans rien (1959), Nord (1960).

La 1 iulie, 1961, sîmbătă, Céline e doborît de o congestie cerebrală. Tocmai termina ultimul episod al dulcei sale epopei scandinave. Cartea are un titlu graţios: Rigodon, numele unui vechi dans francez. La 4 iulie, sub o ploaie fină, prietenii şi cîţiva admiratori îl conduc pe Céline pe drumul vechiului cimitir din Meudon.

Cel care împarte cu Proust şi cu Malraux gloria de a reprezenta romanul francez al secolului 20, L. F. Céline, rămîne autorul a două incomparabile cărţi, Voyage au bout de la nuit şi Mort à credit.

Prima, Călătorie la capătul nopţii pe care o prezentăm azi tradusă în româneşte publicului nostru a fost ceea ce în limbaj curent numim o carte „epocală“, care şi-a creat un public imens şi de asemenea a creat alţi scriitori, ca americanul Henry Miller ori ca francezul Jean Paul Sartre, al cărui roman Greaţa e tot într-un fragment din Călătorie la capătul nopţii. Să urmărească cu atenţie cititorii noştri episodul cu dansatoarele engleze cu dansatoarele de la cinematograful „Tarapout“ şi să-şi dea seama că zece pagini din Céline fac mai mult decît 300 de pagini scrise de un oarecare. Obligaţi să rezumăm în cîteva pagini cariera lui L.F. Céline încheiem acest text sumar cu cuvîntul lui Henri Mondor „de L'Academie francaise“, medic, prefaţatorul ediţiei Céline din Pléiade, prietenul discret şi salvator cînd în viaţa autorului nostru totul nu era decît amărăciune:

„Sub semnul înaltei triade iniţiale, fatalitate, poezie, magie, Céline nu mai e, ascuns, înconjurat de ură, decît autorul blestemat prin excelenţă. Totuşi, într-un jurnal care nu e dintre acelea care îl iubesc ori îl iartă de orice vină, oare nu s-a scris recent: «A vorbi despre romanul contemporan fără a-l cita pe Céline e ca şi cum a-i evoca Romantismul fără Victor Hugo?»“

4 Cezar Ivănescu, prefaţă la Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978

(Ediţia citată a romanului Voyage au bout de la nuit – Călătorie la capătul nopţii, apărută în traducerea Mariei Ivănescu – avea pe coperta o reproducere după tabloul lui Peter Bruegel cel Bătrîn, Parabola orbilor, 1568)

Explicaţie

Textul reprodus mai sus reprezintă prefaţa semnată de Cezar Ivănescu, în anul 1978, la ediţia în limba română a romanului Voyage au bout de la nuit.

În continuare, pentru a reda o fărîmă din modul diabolic şi subteran în care acţionau cenzorii comunişti, reproducem prezentarea romanului Călătorie la capătul nopţii [nesemnată în clar, datată ilizibil.VII.1978, XX/MM şi 08.VII.1978 XX/AG, Ibidem, dosar II/25/1978/file 3, 243–245] aflată în Arhivele Statului. În caseta tehnică a cărţii este specificată ca dată a acordării bunului de tipar, data de 13.06.1978.

Probabil, în mod evident nemulţumiţi de faptul că o asemenea prefaţă catalogată de „ei“ ca avînd „interpretări neştiinţifice şi necorespunzătoare sub aspect politic“ a trecut în primă instanţă de cenzură se propunea, ca ultimă încercare de obstaculare şi de atac mediatic îndreptat asupra prefaţatorului, pur şi simplu, „ca presa de specialitate să critice superficialitatea condamnabilă, lipsa de responsabilitate cu care a fost întocmită această prefaţă“.

Transcriem finalul prezentării, final care conţine directive către presa de specialitate [ibidem, dosar II/25/1978/file 3, p. 345]:

--------------------

„Romanul are o prefaţă semnată de Cezar Ivănescu şi intitulată «Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20» , titlu ce reia o afirmaţie a lui Marin Preda din cartea «Imposibila Întoarcere». Prefaţa face o scurtă trecere în revistă a vieţii şi operei lui Céline, insistînd asupra episodului care a făcut din scriitor un «caz», după cel de-al doilea război mondial: Céline a fost acuzat, deţinut (şi apoi amnistiat) pentru că a colaborat cu ocupanţii germani în timpul războiului.

Datorită unei interpretări neştiinţifice şi necorespunzătoare sub aspect politic, prefaţatorul ajunge să justifice greşelile lui Céline şi consideră exagerată atitudinea intransigentă a intelectualilor francezi de stînga faţă de colaboraţionismul scriitorului. Există în prefaţă şi o remarcă depreciativă la adresa lui Sartre (care în 1948 publicase un articol contra lui Céline), afirmîndu-se că întregul roman al acestuia, «Greaţa», se găseşte într-un fragment din romanul de faţă şi că «zece pagini» din Céline «fac mai mult decît 300 de pagini scrise de un oarecare».

Propunem ca presa de specialitate să critice superficialitatea condamnabilă, lipsa de responsabilitate cu care a fost întocmită această prefaţă.“

La o diferenţă de nici zece ani, în ianuarie 1987, o altă instituţie [Securitatea Statului], într-un alt document strict secret pe atunci, între timp publicat în Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice 1969–1989 [Editura Presa Românească, Bucureşti, 1996], emitea un document zguduitor care - credem noi - a rămas în linii mari „operaţional“ pînă în momentul morţii scriitorului în condiţii dramatice şi suspecte, pe 24 aprilie 2008, în Joia Mare:

--------------------

Departamentul Securităţii Statului

Securitatea Municipiului Bucureşti

Strict secret

Ianuarie 1987

Notă

Ivănescu Cezar, în vîrstă de 45 de ani, este absolvent al Facultăţii de Filologie din Iaşi, membru al Uniunii Scriitorilor, neîncadrat politic, căsătorit, nu are copii şi funcţionează ca redactor la revista Luceafărul. La 1 septembrie 1975, a fost avertizat de organele de securitate pentru iniţierea unor acţiuni ostile la adresa regimului nostru. A fost conducătorul cenaclului Numele poetului, care a funcţionat pe lîngă redacţia revistei Luceafărul, în prezent desfiinţat prin decizia C.C.E.S., la şedinţele căruia, uneori, avea manifestări negative. Este o persoană dificilă, care îşi manifestă deschis nemulţumirea faţă de situaţia pe care o are în redacţie, unde a creat stări conflictuale. În luna mai 1986, a depus la conducerea redacţiei un memoriu prin care anunţa că declară greva foamei, ca acţiune de protest în urma refuzului conducerii Uniunii Scriitorilor de a-i acorda un împrumut în bani, solicitînd efectuarea unei anchete în acest sens. În urma măsurilor de influenţare pozitivă luate asupra sa şi a acordării împrumutului solicitat de către Uniunea Scriitorilor, a renunţat la acţiune.

Faţă de situaţia operativă existentă în caz, se vor realiza următoarele:

1. Cunoaşterea preocupărilor literare, a intenţiilor şi naturii nemulţumirilor obiectivului. În acest sens, se va acţiona în direcţia stabilirii conţinutului manuscriselor sale şi a identificării persoanelor din anturaj, care l-ar putea folosi în comiterea unor acţiuni ostile. Se va urmări permanent şi conţinutul articolelor pe care le predă spre publicare în paginile revistei, precum şi evoluţia stării de sănătate a celui în cauză [cel în cauză, „obiectivul“, făcuse totuşi în anul 1986, 7 zile de grevă a foamei, pînă la spitalizarea în stare critică, în pragul morţii, fiind un schelet încă viu, avînd o greutate de doar 45 de kilograme, la Spitalul de Urgenţă, motiv pentru care se şi recomanda urmărirea stării sale de sănătate, vedeţi şi imaginile de arhivă reproduse mai jos – n.n.]. Cunoaşterea şi aplanarea cu ajutorul conducerii redacţiei a stărilor tensionale şi nemulţumirilor personale, care ar putea degenera în acţiuni cu caracter ostil.


2. Prevenirea publicării unor lucrări literare cu conţinut politic necorespunzător ori a unor articole care ar putea crea stări tensionale în mediul literar. Corectarea pasajelor deficitare din punct de vedere ideologic, sau scoaterea lor din manuscrisele pe care acesta le predă, în vederea publicării, la editura Cartea Românească. Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste.


3. Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. [Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă – n.n.] şi Direcţia a V-a [a securităţii , Securitate şi Gardă – n.n.].


4. Iniţierea unor acţiuni de temperare şi influenţare pozitivă, în scopul aplanării stărilor conflictuale pe care le creează şi a determinării să renunţe la intenţiile sale şi să recurgă la tratament medical. Informarea conducerii C.C.E.S., a Uniunii Scriitorilor şi, după caz, a organelor de partid despre eventualele intenţii protestatare ale acestuia, în vederea implicării acestora în influenţarea pozitivă şi descurajarea sa. Angrenarea conducerii redacţiei în aplanarea conflictelor create şi folosirea sa treptată la redactarea unor lucrări cu conţinut angajat.

4 A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10 966, vol. 27, f. 200-201

„Viorel Ilişoi: Aşadar să aşteptăm încă o carte despre Labiş?

Cezar Ivănescu: Nu ştiu dacă o carte despre Labiş ca atare, mai degrabă o carte despre epocă – sigur despre epocă.

Viorel Ilişoi: Dacă Virgil Măgureanu vă va permite accesul şi la propriul dosar de Securitate, veţi putea confrunta datele din propria biografie, pe care o ştiţi, cu datele despre aceeaşi biografie care apar în documentele Securităţii şi astfel să le verificaţi veridicitatea. Cîtă încredere poţi să ai în asemenea documente care de multe ori au falsificat realitatea?

Cezar Ivănescu: Am luat acuma „Cartea albă a Securităţii“, asta referitoare la perioada dintre 1969 şi 1989. Cartea este extrem de interesantă şi de valoroasă. Vedem cum scriau ei despre noi. Acuma să aştepte să vadă cum scriem noi despre ei. Pornind de la această „Carte albă a Securităţii“, am să scriu eu despre ei acuma. Că totuşi eu sînt scriitor de geniu, nu căpitanul Munteanu, nu? Îi arăt eu lui, căpitanului Munteanu, cum se scrie istoria, ştii? Ce vreau să spun? E o mare greşeală dacă ne lăsăm prinşi în plasa documentului, a aşa-zisului document, nu? „Cartea albă a Securităţii”! Păi îţi dau un exemplu. Eu am fost dat în urmărire, după „Cartea albă a Securităţii“, şi în atenţia USLA, ţine cont! USLA! Cînd citeşte unul chestia asta, îşi imaginează că aveam cel puţin o mitralieră în casă, nu? Că n-aveam voie să mă apropii la o sută de metri de Ceauşescu şi de cei din anturajul lui. O sută de metri, ţine cont! Păi trebuia să fi avut un aruncător de flăcări, o bazooka ceva, dar eu nu aveam decît un baston şi un cuţit. Nici praştie măcar n-aveam. Îţi dai seama ce demenţă, domnule, cotropise societatea în care am trăit noi?; că numai doi securişti, două gărzi de corp mă puteau înşfăca de cîte o mînă şi băga în sac, cît sînt eu de mic. Păi oamenii ăia trăiau într-o psihoză continuă. Deci cartea va fi sigur despre epocă, nu ştiu dacă numai despre Labiş.“

4 Kagemusha. 7 zile cu Cezar Ivănescu, Viorel Ilişoi în dialog cu Cezar Ivănescu. 21 decembrie 1996 (textul integral http://cezar-ivanescu.blogspot.com/)

01 septembrie 2008

Cezar, prieten drag,

Imi cer scuze ca iti trimit aceste randuri cu atata intarziere. Am inceput sa-ti “scriu” in gand, imediat dupa ce ti-am adus un ultim omagiu din partea mea si a Asociatiei Canadiene a Scriitorilor Romani, la inmormantarea de pe 29 aprilie. Dar m-am intors la Bucuresti in aceiasi zi, ca sa plec iar spre Canada. De aceea nu am mai zabovit mai mult prin mirificul Iasi, pe care l-ai ales pe vesnicie. M-am apucat sa-ti scriu in avion. Crezi ca am putut sa scriu pana la capat aceasta scrisoare? Nicidecum.

M-am apucat de scris de zeci de ori si tot de atatea ori nu am putut continua. De fiecare data cand ma aplecam asupra laptop-ului, ma cotropeau gandurile si parerea de rau ca te-am pierdut dintre noi si nu puteam sa mai scriu. De obicei, imi inecam amarul cu bere neagra sau cu vinul rosu de “Dragasani”, facut la Montreal, despre care ti-am povestit. Berea negra, imi aminteste de tine, Marele Maestru al Poeziei, Don Cezar Ivanescu. Aceste randuri de mai sus, sunt scrise astazi 27 iulie, la Bucuresti. Stau pe acelasi scaun pe care obisnuiai sa stai cand imi erai musafir drag, dupa ce am pus punctul final la prima mea scrisoare catre tine . Iata ce am vrut sa-ti spun si sa te intreb:



Draga Cezar,

Cum este prin Eternitate? Te mai gandesti la noi, cei pe care ne-ai lasat indoliati pe viata, sa ne chinuim si sa ne framantam in “tara de murit”, Romania ? Imi amintesc cu uimire, cum in una din renumitele tale Doine, afirmai obsesiv, cu mari semne de exclamare, cum numai tu ai stiut sa le folosesti:

“ ! asta-i Tara de murit,
nu e Tara de trait,
asta-i Tara de murit,
asta-i Tara de murit…! “.

Acum, inteleg exact ce ai vrut sa spui. Asa a fost, ai stiut bine soarta care ti-a fost harazita. Cu o premonitie incredibila, cred ca stiai dinainte tot ce va urma in viata ta, de la inceput pana la sfarsit. Te citez: “Marti spre miercuri dimineata, intre orele 4 si 5, in spitalul din Barlad, pe intuneric – era camuflaj din cauza bombardamenlor – pe 6 august 1941 s-a nascut Cezar Ivanescu, reincarnare a lui Caius Iulius Caesar, si care se va stradui in aceasta existenta sa faca astfel incat sa poata deveni un Buddha intr-o existenta viitoare….!” Cred ca “stradania” ta, va da “Rod”. Oare cand vom avea revelatia acesta ?


In tinerete, te batea gandul sa pleci in lumea larga, asa cum am facut eu si atatia altii - sa schimbi poate Destinul. Dar l-ai ascultat pe marele Marin Preda, care te-a sfatuit sa nu pleci. “Un poet, nu se poate realiza decat in limba sa materna”, cam asa am retinut ca ti-a spus marele prozator. In dicutiile noastre, am observat un oarecare regret ca l-ai ascultat si nu ai luat drumul pribegiei, ca mine. Daca il vei intalni pe Marin Preda pe acolo, prin Eternitate sa-l intrebi - de ce a fost sa fie asa, sa ti se intample ca in “Timpul asasinilor”? Eu ti-am inteles framantarile, atat de bine exprimate in versurile tale. Si eu am trecut prin multe din aceste framantari:

“! as pleca si as pleca,
un’ sa plec din Tara mea,
un’ sa plec din Tara mea,
drumul talpa nu mi-o vrea…!
….nici o casa nu-i a mea….!


Precum Iisus Christos, ai ales drumul “Golgotei” Romaniei de atunci si de acum:

! cine vrea ma scuipa,
scuipa cine vrea,
eu mereu tot urcu,
urc pe Golgota,

tine, Doamne, drumul lung
cat urc pe Golgota
ca toti cei care ma-impung
sa-si infiga bota,…..!

Doamne, cat de clar ai fost in mesajele pe care le-ai trimis prin poemele tale geniale ! Dar cine sa te asculte, cine sa te inteleaga ? Posteritatea te va aseza cu siguranta pe soclul pe care il meriti, eu nu ma indoiesc de asta.

Ma gandesc zi si noapte fara sa inteleg cum de s-a putut produce o asa tragedie pentru Romania (aveai sanse mari sa primesti premiul Nobel pentru literatura si eu eram pregatit sa te propun cu mult entuziasm), pentru Clara , fiica ta iubita si pentru noi toti cei care te admiram si te iubeam. Cum de ai plecat dintre noi asa…pe neasteptate ? Sa fie Destinul care nu putea fi evitat? Cum de s-a intamplat asa…deodata, sa ne parasesti pentru totdeauna, cand putea sa fie si altfel?

Cum de te-am lasat sa pleci de la Bucuresti la Iasi pe 19 aprilie - sambata seara - ultima ta sambata pe acest pamant - inainte de saptamana mare, dupa o zi incarcata, in care am fost impreuna atat de activi si am avut intalniri atat de fructuoase, de care erai atat de fericit? Ne desparteam pentru numai cateva zile, asa credeam. Cine se gandea ca ne desparteam pentru totdeauna ? Stramosii nostri tracii, se bucurau pentru cineva care scapa de lumea mizera in care indurase atatea. Noi ne-am pierdut abilitatile de a evita durerea. Asa este, sunt total de acord, ai suferit mult, “intampinat cu noua ura”, cum ai marturisit in poemul Jeu d’amour:

“! de fratii mei lovit lovit cumplit
si-ntampinat cu noua ura,
cu foamea si cu bata haituit
te-am purtat suflete pe gura…!”

Poate ca Dumnezeu a vrut sa te apere de atata povara, generata de ticalosia parvenitilor si mizerabililor care te-au atacat “fara frica de orbire” si te-a ridicat la Cer. Dumnezeu are grija de trimisi lui pe pamant, si actioneaza in momentul decisiv. Deci… sa nu fim prea tristi, dar putem sa nu fim? Cred ca stiai ce se va intampla, undeva in subconstient (sau constient ?! ), si ne-ai pregatit intr-un fel pentru greaua despartire.
De cate ori nu a venit vorba despre moarte, in timpul calatoriei la Tirana si dupa ! Cat de mult te-ai amuzat cand ti-am recitat acele versuri scrise pe un gard, culese de un fost prieten din Montreal:

“Lumea nu se schimba
oamenii e … fiare,
scriptele vorbeste,
scapa cine moare…”

Sau, cand glumeam pe seama ambiguitatii unor expresii ale limbii romane,in care era vorba tot despre moarte, imi amintesc numai una din glumele care ne-a amuzat copios – eram pusi pe glume:
“Un om era pe moarte…si moartea il implora : Nu pleca, nu pleca…”
Dar noi, toti cei care ti-am fost aproape pana in ultimele clipe, te vedeam puternic, vesnic si neinfricat. Te vedeam deja invingator in lupta cu cei care au vrut sa te distruga. Vesnic invingator ai ramas - fara discutie, dar imi imaginez ce chef au tras cei care s-au declarat castigatori, atunci cand au aflat ca ai plecat din lumea asta marsava si ca nu le mai periclitezi bunastarea !!! Mesajele care s-au gasit dupa moartea ta, inregistrate sau scrise, sunt foarte clare – stiai ca vei fi eliminat si ca ne vei parasi, dar nu stiai exact cand. Poate sperai ca vei apuca toamna si ca imi vei face marea bucurie de a ne vizita la Montreal. Planul era gata facut, urma sa iti fac invitatia si sa participi cu editura Junimea la Targul International de Carte de la Montreal, in acelas stand cu cel al Asociatiei Canadiene a Scriitorilor Romani. Ce mare eveniment ar fi fost pentru noi, cei rataciti prin lumea larga !... Cezar Ivanescu la Montreal…incredibil !!! Toti intelectualii s-ar fi imbulzit sa te intalneasca, sa te pipaie…este cu adevarat - marele Cezar in Canada ? Asa visam, dar… nu a fost sa fie asa.

In ultima ta calatorie in Albania, de altfel ultima in afara Romaniei, in care am fost “capitanul echipajului” si supus servitor, a venit adesea vorba despre aceasta doamna in negru (asa cum am spus mai sus), care insa nu credeam ca iti da tarcoale. Ce se poate intelege din aceste versuri, parca de resemnare, pe care le-ai asternut pe hartie cu multi ani inainte?

! deci voi muri, - si altii au murit,
deci nu mi-a fost de-nvatatura,
o voi sfarsi si eu intr-un sfarsit
deci tot cu sufletul la gura,….!

Poate ca nu toti prietenii tai buni, printre care am avut onoarea sa ma aflu si eu, au inteles de ce ti-a scris marele Constantin Noica asa:
“…peste tot am simtit ca este vorba de ceva sacru in scrisul d-tale”.

Eu am simtit un suflu divin, nu numai in poemele tale ci si in tot felul tau de a fi. Chiar si unele ciudatenii, sau caracterul tau nobil dar ferm, dur si direct, cam straniu pentru multi, aveau ceva special, greu de definit. In opera ta nemuritoare, as mai indrazni sa adaug caracterul profetic, premunitiv sacru, cum putini au simtit sau au inteles. In fond Geniul, asa se deosebeste de restul lumii – prin profetii si mesaje, in parte neintelese in timpul popasului prea scurt printre noi, muritorii de rand.

Cat despre conflictele cu unii si cu altii, sunt insa un fel de Toma Necredinciosul. Sa-ti mai spun odata, asa cum dealtfel ti-am pledat de cateva ori, referitor la dusmani: Eu nu trag concluzii finale, inainte de a asculta atat pe cei acuzati cat si pe acuzatori. Poate ca au si ei ceva circumstante atenuante. Apoi…si dusmanii au eroi. Cu multa diplomatie, din dusmani iti poti face prieteni devotati. M-am temut toata viata de a nu pierde impartialitatea. Niciodata un judecator nu trage o concluzie finala, inainte de a asculta si pe acuzat. Asa cum spuneam, ideal ar fi ca timpul alocat pledoariilor celor in conflict, in fata unui judecator ideal, sa fie egal. Numai atunci, se pot trage concluzii finale de catre cel impartial, care nu are interese de o parte sau alta. Ma gandesc la acel M.D., pe care ne spuneai ca l-ai batut de trei ori – oare el ce ar avea de spus ? Cum aveai un suflet mare, eu sunt convins ca daca te-ar fi cautat si si-ar fi cerut scuze, l-ai fi iertat, chiar daca il mai bateai odata.

Oare eu, Alexandru Cetateanu, prietenul tau devotat, in care aveai atata incredere, as fi putut schimba cumva aceasta stranie intamplare, care a dus la iesirea ta din fiinta pamanteana? Ma gandesc mereu si imi fac fel de fel de reprosuri. Poate ca nu ar fi trebuit sa te las singur, sa chemi sa vina de la Iasi cu trenul soferul tau si sa te ia din Bucuresti, pornind noaptea la drum, in ultima ta sambata din viata (19 aprilie). De ce te-am lasat sa pleci? Dar erai grabit sa ajungi in “dulcele targ” pentru a merge luni, 21 aprilie - in Saptamana Mare, la Bacau, pentru acea…. “operatie minora” de care mi-ai spus ca era deja planificata de cum am ajuns Romania, cu aproape doua saptamani inainte. Era mult mai bine daca eu amanam semnarea acelui contract prevazut pentru marti si plecam impreuna la Iasi cu masina editurii Junimea, care se afla inca la Bucuresti, la mine - in Drumul Taberei, odihnindu-se parca dupa drumul la Tirana. Urma sa facem o calatorie cu ceva ocolisuri, prin Craiova, unde ne astepta cu drag scriitorul prieten prof. dr. Marian Barbu, prin comuna mea natala Amarasti, unde era planificat sa ne cante si sa se bucure de prezenta noastra faimosii Haiduci de Amarasti, apoi prin Valcea, unde ne asteptau prieteni devotati precum sciitorii prof. dr. Doru Motoc si Ioan Barbu, ca sa ajungem pana la urma la Iasi, orasul culturii romanesti. Cunosteam acum bine masina albastra Logan brake, pe care am condus-o prin muntii Albaniei si tu cunosteai ce eu nu mai stiam prea bine dupa zeci de ani de pribegie prin lumea larga – drumurile Romaniei. Nu mai eram sigur de calea de la Bucuresti la Iasi, mai ales ca urma sa o luam pe ocolite prin Amarastii de Valcea, dar aveam in plus acel GPS (ti-am mai explicat - GPS inseamna Global Positioning System) care ne-a dus aproximativ spre Albania, am ratacit drumul dupa ce am ocolit Sofia (noroc cu politia bulgara care ne-a oprit pentru exces de viteza, ca altfel ajungeam… la Belgrad!) si ne indica mereu sa o luam spre dreapta sau stanga spre prapastii….cat de mult ne-a amuzat ! Dar prin Romania, tu cunosteai pe dinafara drumurile, ca le-ai parcurs de mii de ori. Nu aveam probleme a-ti urma sfatul, mai bun decat indicatiile date de acea “minune” a tehnologiei moderne cu sateliti, numita GPS.
Ce pacat ca nu am urmat planul initial ! Eu am ramas la Bucuresti degeaba, deoarece acei cu care urma sa ma intalnesc marti, nu s-au prezentat. “Seriozitate” romaneasca !



Daca plecam impreuna la Iasi, poate ca pe drum discutam si despre “operatia cea mica si usoara”, despre care nu vroiai sa vorbesti prea mult cu nimeni. Cu siguranta ca ne-am fi oprit si la acea nepoata Carina, medic in Bacau, asa cum faceai ori de cate ori treceai pe acolo in ultimul timp si de care vorbeai ca despre un om de incredere. Cum de a aparut deodata din “neant” aceasta nepoata, fara sa-mi mai pomenesti de ea in anii precedenti ? Mare ciudatenie! Din discutii, poate imi dadeam seama ca nu puteam pleca la Chisinau a doua zi dupa operatie, asa cum ai fost asigurat si erai convins.

Cu siguranta ca as fi incercat sa te conving sa amani acea… “mica” interventie chirurgicala nefericita, care nu era in nici-un caz o urgenta. Eu trebuia sa ma intorc in Canada pe data de 1 mai si ar fi fost important sa mergem la Chisinau, asa cum am planificat impreuna. Eram asteptati cu drag de prieteni, personalitati medicale - profesorii universitari Pavel si Nadejda, de admiratori si de iubitorii de poezie adevarata. Voi regreta toata viata ca te-am lasat sa pleci spre moartea care a “fugit mai bine” cum spuneai intr-o alta Doina. Poate ca reuseam sa o pacalim, sa nu te “prinda” la numai 66 de ani.

Ce fericiti am fost noi, tot “echipajul”, in timpul drumului lung pana la Tirana si inapoi! Eu am condus Logan-ul cu transmisie manuala, chiar daca in cei 25 de ani de cand ma aflu in Canada nu am mai condus masini de acest tip. La ducere a fost mai greu. Dar m-am descurcat si am fost capabil sa rezist la volan pana la ora 3 noaptea, cand am ajuns la hotelul de lux unde Luan a facut rezervare de camere. Loc de vis acest hotel, pe malul lacului Pongratz, unde ti-a placut atat de mult. Nici acum nu-mi explic de unde am gasit atata energie de a conduce masina, mai ales ca diferenta de fus orar inca nu se stersese total din mecanismul meu biologic (ora 3 noaptea plus 7 ore, inseamna ora 10 dimineata in Canada!). Deci noapte alba, la volan, peste munti si vai! Dar prezenta ta mi-a dat energie nebanuita. Dupa miezul noptii, numai noi si animalele salbatice mai eram pe acolo.

Iti mai amintesti ceata de 8-9 lupi cu ochi de flacari, cu blana inca alba, de pe marginea dreapta a soselei, in Macedonia, inainte de a intra in Albania? Nu pot sa o uit - incredibila, parca ireala aparitie. Sa fi fost o prevestire sumbra a ceea ce urma sa se intample?

Eu nu am fost numai “capitanul” micutului automobil, asa cum am fost decretat, ci si actor. Am recitat pe drum toate poeziile, destul de multe, pe care le stiam. Toparceanu, unul dintre poetii mei favoriti a fost pe primul loc, cu poeziile sau parodiile In jurul unui divort, Blestem, Utrenie, Cainele ovreiului, Balada chiriasului grabit, Bacilul lui Kokh si altele. Sa ne amuzam, am recitat fragmente din poeziile dedicate partidului si conducatorilor iubiti de unii poeti, precum Mihai Beniuc, Maria Banus, Veronica Porumbacu, Adrian Paunescu si altii. Am vorbit de caseta inregistrata de Mitica Furdui, care circula prin Europa si Canada inainte de revolutie. Mitica (Dumitru) s-a sinucis in mod ciudat la Paris si nu am mai apucat sa-i dau curs invitatiei de a-l vizita. In aceasta caseta, cu talentu-i caracteristic si cu vocea sa inconfudabila, regretatul actor vorbea despre poetul Paca (fost si boxer, ca tine), despre rusinea pe care a patit-o Adrian Paunescu la Mangalia cu Cenaclul si despre o patanie a scriitorului Dinu Sararu. Ce ne-am amuzat ! Ba chiar mi-au revenit in minte si poezii pe care nu le mai recitasem de zeci de ani – Al mai tare om din lume, Mai stii cum ne iubeam si altele. Ciudat, nu? Ti-am explicat ca dupa mine, recitatul unei poezii este precum cantul - orice nota falsa se simte imediat. Ai fost total de acord. Am reusit de cateva ori sa te fac sa razi cu hohote – ce fericit am fost ca ti-am risipit pentru cateva ore gandurile care te chinuiau !

Am cantat, am spus bancuri, am vorbit lucruri deosebit de interesante despre Canada si Romania, iar timpul a trecut pe nesimtite. Atat eu, cat si Clara cea scumpa, plus prof. dr. Luan Topciu , “membru” de vaza al “echipajului” in aventura noastra trans-balcanica, am fost fericiti sa-ti fim aproape si sa-ti “sorbim” din gura fiecare vorba inteleapta. Ce momente inaltatoare, de nedescris, cand ne-ai cantat cu vocea ta inconfundabila ! Ce sublim a fost cand ne-ai recitat din versurile tale de mare maestru al poeziei! Ce nu as da sa se intoarca acele momente minunate, sublime !

De unde aveai atata energie ?, ma intreb – a cata oara ? Imi amintesc ca nu cu mult timp inainte de voiajul nostru prin Balcani, joi, 10 aprilie, ai venit de la Iasi la Bucuresti pentru numai cateva ore pentru a intalni un prieten de exceptie, pe prof. univ. dr. Alexandru Mica si pe mine. Proiecte cu editura Junimea, planuri importante... Am mers impreuna la ambasada Coreii de Nord. Te-ai intors imediat la Iasi, unde aveai o intalnire importanta a doua zi, ca in ziua urmatoare sa te intorci la Bucuresti.

La ambasada Coreii de Nord, ai tinut sa mergem neaparat pentru o idee nobila – unificarea pe cale pasnica a celor doua Corei. In timpul expunerii si a filmului cu presedintele Kim Il Sung care… iubea mult copii (parca am mai vazut asa ceva), iti reprosam – Cezar, ce rau ti-am facut de m-ai adus aici ? - in gluma, bine inteles. M-am ales cu patru volume de memorii ale marelui presedinte comunist corean, respectiv 2,3,4,5 - primul fiind lipsa. Fiecare volum memorial, de aprox. 400 de pagini in limba romana, era ceva “deja vue” in Romania, cu mici diferente. Marele conducator comunist, care spre deosebire de prietenul lui, Ceausescu, a murit de moarte buna si a reusit sa-si puna copilul urmas (ca… asa este democratic !?) povesteste in aceste volume despre lupta dusa cu ajutorul tovarasilor de la Comintern, impotriva ocupatiei imperialistilor japonezi si cat de bravi au fost. Evreul comunist Trotki, tovarasul Stalin, Karl Marx …sunt nume care nu lipsesc din… Memorii. Spre deosebire de Romania comunista se recunoaste ca si mosierii au fost patrioti si ca au luptat impotriva cotropitorilor.

Iti marturisesc - numai intre noi – nu am fost capabil sa citesc cele patru volume in intregime, dar partial le-am citit. Oare este cineva capabil sa citeasca atata propaganda ieftina? Dar sa revin la ce ma doare si tare mult as dori sa stii. Sambata, 12 aprilie ai revenit la Bucuresti pentru a pleca impreuna a doua zi, duminica, la Tirana. M-ai sunat la ora 5 dimineata. - “Esti gata, Alex? Soferul meu vine sa-ti aduca masina. Te astept pe “Silvestru” (strada unde aveai o casa, cam in paragina, singura ta “avere” spre deosebire de cei pricopsiti care te-au atacat “cu noua ura”). Ma intreb din nou si ma voi intreba intotdeauna: De unde atata energie si de unde atata vointa sa realizezi asemenea performante ? Nu stiu cum puteai sa rezisti la atata efort supraomenesc.

Ti-a placut actualul oras Tirana (pe care il revedeai dupa 35 de ani), in forfota repararii sechelelor lasate de dictatura comunista. Si hotelul unde am fost cazati, vis a vis de marea Opera, a fost pe placul nostru. Nu am avut decat sa traversam strada pentru a ajunge la sala unde avea sa se desfasoare lansarea cartii tale. Ce lansare de exceptie ! Studentii de la teatru ti-au pregatit o “glumita”, (un montaj literar pantomimic) pe care nu l-ai asociat bine cu poezia ta si le-ai spus-o franc cand ai fost invitat sa iei cuvantul. Spectacolul tinut de cei mai de seama solisti ai Operei din Tirana ne-a dat gata. Incredibili artisti, incredibila ideea organizatorilor, printre care fostul ministru de externe al Albaniei, Besnic Mustafaj, om de litere si editor. Am simtit totul ca o luare de adio, dar atunci… nu intelegeam de ce.

Privesc cu tristete si nelamurire scurtul clip facut de Clara cu aparatul meu de fotografiat in timpul lansarii. In scurta mea prezentare, cand am si recitat in limba engleza poemul tau Rod (!Carnea nu-si uita tiparul ei ciudat…), mi-a venit sa zic si am zis, in mod inexplicabil “maestrul Cezar Ivanescu …inca in viata…” cu numai 7 zile inainte de nu a mai fi. Parca cineva mi-a soptit la ureche sa ma exprim asa si am regretat instantaneu in mintea mea, reparand cumva cu fraza … “sperăm sa ramana printre noi multi ani”, dar, din nefericire, nu a fost asa.

In discursul de la Tirana, parca tot gandindu-te la moartea pe care ai provocat-o “…! ia incearca si cu mine/sa vezi daca fug mai bine…! ai considerat ca intr-o noua reincarnare vei fi un muzician de exceptie si ne vei canta Wagner, Mozart si Beethoven… Ce frumos ai vorbit pasionatilor de poezie de la Tirana, nu voi uita niciodata !

Ce s-a intamplat la Bacau este foarte dubios, ca sa zic numai atat. Dupa ce ne-am despartit seara din Drumul Taberei, in ultima ta sambata pe acest pamant, (19 aprilie) - nu ai vrut sa coboram cu liftul trei etaje, parca pentru a prelungi clipele impreuna - , am vorbit la telefon in fiecare zi, exceptand miercuri, cand nu ai mai raspuns si m-am ingrijorat.

Cand joi dimineata ti-am vazut numele pe telefon, am exclamat cu bucurie: Cezar, scump prieten, esti bine? Dar nu erai tu, cu vocea ta inconfundabila sa-mi spui Da batrane, sunt bine… Sau sa-mi spui, asa cum am auzit din gura ta de multe ori … nu mor caii cand vor cainii, asa cum mi-ai spus si cand m-ai informat ca vei intra in greva foamei (a 5-a in viata ta).

Nu erai tu la telefon, era Clara, fiica ta, care disperata, ajunsese la Bacau peste noapte si avea nevoie de ajutor pentru Cezar – un medicament numit urochinaza (sau acte plasme) pentru tratament fibriolitic (fibrinolitic). Diagnosticul de embolie pulmonara, pe care nu l-am crezut, mi-a fost insa confirmat de doctorul Dahnovici de la sectia de terapie intensiva. Sunand pe la prieteni, am aflat ca la Iasi se gaseau 10 fiole de asemenea medicament, cu pretul de aprox. 1000 de euro flaconul. Eram gata sa le comand, dar prietenul nostru comun prof. dr. Manea Pompiliu din Cluj, m-a instiintat ca acest medicament putea avea efect numai in primele 4 ore de la aparitia emboliei, care aparuse miercuri, cand nu mi-ai raspuns la telefon. Disperat si eu, am dat alte telefoane, si asa s-a ajuns apelul de ajutor la un nivel inalt, de unde s-a intervenit sa fii adus la Bucuresti de urgenta, cu elicopterul.

Dar ca la romani…tocmai atunci (!?) elicopterul unic pe tara ( “! Asta-i tara de murit..!” ) trebuia revizuit tehnic si a ajuns la Bucuresti, la Sp. Floreasca unde te-am asteptat “cu sufletul la gura”, tocmai in jurul orei 17.00. Si cu caruta ajungeai mai repede… Alt ghinion incredibil. S-au pierdut alte clipe pretioase, care te-au costat – probabil - viata.

Vorbind cu dr. Julia Deaconu din Montreal/Canada si cu dr. Calin Caluser din Chicago/USA despre cazul medical Cezar Ivanescu, am aflat lucruri care m-au ingrozit: In primul rand, anestezia generala se pare ca nu era indicata in cazul tau, pentru o operatie minora, de numai 15 minute. Trebuia facuta o evaluare atenta a riscurilor care puteau sa apara si trebuia sa fii informat, inainte de a se decide ce trebuia facut.

Chiar si asa, era important ca dupa operatie sa poti fuma, esential pentru un fumator devenit total dependent de nicotina. Daca se intrerupe brusc fumatul, pot aparea efecte respiratorii, bine cunoscute de medici. Acestea sunt evitate mentinandu-se un anumit nivel de nicotina in sange cu un fel de tampoane atasate pe piele. In plus, pacientii in aceasta situatie sunt pusi sa sufle intr-un aparat special, pentru a nu face blocaj pulmonar. Dupa cate am aflat, nici una si nici alta nu s-a facut in cazul tau.

Familiar cu sectiile de reanimare, cand am vazut cum erai masat pentru resuscitare cardiaca ca pe innecati (nu am vazut cand ai fost defibrilat de 4 ori, asa cum mi s-a spus) mi-am dat seama ca vei pleca spre alte taramuri si i-am anuntat pe putinii prieteni devotati care erau prezenti la spital : Alexandru Mica cu sotia, Gelu si Gabriela Cretan, Laurian Stanchescu, Dana Andronie si Miron Manega. Pe Ion Murgeanu, prietenul tau din copilarie, si al meu, din dorinta ta, nu l-am anuntat, de teama ca nu va putea suporta marea pierdere. Mai greu mi-a fost sa o anunt de marea tragedie pe Clara, fiica ta iubita, care era pe drum spre Bucuresti – nu a putut sa vina cu elicopterul langa tine, nu permitea protocolul. Daca moare Cezar, voi muri si eu… continua sa-mi spuna, plangand in hohote. Ce greu mi-a fost sa-i spun adevarul !

Te-ai inaltat spre ceruri in ziua Inaltarii. Oare ce vrea sa simbolizeze aceasta? De multe ori ne-ai spus – Pentru mine, onoarea este mai presus decat viata. Ai pierdut viata in imprejuri ciudate, dar onoarea ti-a ramas nestirbita. Pentru noi, cei care te-am cunoscut si pretuit, pierderea este imensa.


Iti vom pastra o vesnica amintire !
Cu toata dragostea si admiratia,
Alex

30 august 2008

„Cine a vrut
să-i facă rău,
i-a făcut“

Motto:
Ţară de Aur, sferică,
a Domnului Biserică!
! în Ţara mea în toamnă vin,
nu am plînsoare să mă-alin,
nu mă mai poate alina
frunza pe ram, de aur grea !
! dumnezeiesc e-acest tărîm,
eu de plînsoare mă sfărîm !
Cezar Ivănescu, Miri înstelaţi

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“

(Cezar Ivănescu, fragment din interviul publicat în România văzută de sus, nr. 5, ian.-mar. 2007)

Aici şi Dincolo. La noi şi la Domnul
Într-o lume a firescului, şi nu în cea a groazei şi a terorii în care trăim cufundaţi ca într-o imensă oază otravită, Cezar Ivănescu, alături de marii, genialii săi prieteni, ar vorbi încă blând, tandru şi mult, nopţi, zile, ani la rând [„Cum monşer şi în Lumea de Dincolo să mă întâlnesc cu Ivasiuc?...“, „Nu, nu, în Lumea de Dincolo sunt doar Îngeri buni şi blânzi.“].

Toate versurile sale nescrise, nerostite, scrise cu miile şi încă nepublicate, de acum vor fi doar şoptite, cu buzele în veci sângerânde de pe urma prigoanei pământeşti, în Lumină, Clară-Lumină, lin la urechea Tatălui. Doar Tatălui...
Noi, aici, vom încerca să restabilim ordinea în accepţiunea noastră comună, terestră, guvernată de ceea ce ar trebui să fie legea într-un stat de drept, al celor drepţi. Domnul, în Împărăţia Lui, în Ceriuri, cu rigori care ne scapă şi-a supus încă o dată Fiul, încă o dată din supremă iubire pentru oameni, la cele mai mari chinuri... Făptuitori ai dezastrului şi suferinţei sale pământeşti am fost şi noi, din nepăsare, din neînţelegere, din neputinţă, din Voie Divină şi spre împlinirea celor Dumnezeieşti ştiute doar de Domnul...

În această încercare de reinstaurare a ordinii fireşti se înscriu şi demersurile noastre de aflare a adevărului asupra morţii poetului Cezar Ivănescu, cauzată moral de un atac nedrept, nefondat şi straniu declanşat cu mare grăbire, tocmai de la Paris, de către domnul Mircea Dinescu şi propagat cu viteza luminii prin agenţia de ştiri NewsIn, în data de 29 ianuarie 2008.

Cezar Ivănescu. Un posibil studiu de caz
„Marţi, 29.01.2008, ora 16:00, o voce feminină de la agenţia de ştiri NewsIn îmi cere să comentez ştirea conform căreia CNSAS mi-ar fi comunicat un verdict de poliţie politică. Îi răspund vocii că nu am primit nicio decizie şi «acele surse» din CNSAS sunt identificabile în persoana lui Mircea Dinescu.“
(Cezar Ivănescu, Prostul Lusignon, manuscris)

Ziarul Adevărul, 30.01.2008. „Cezar Ivănescu a primit decizie de colaborare cu Securitatea de la CNSAS, a informat ieri Newsin, citând surse din cadrul Consiliului. El îl acuză la rândul său pe Mircea Dinescu că ar fi manipulat decizia CNSAS.“ [El, nu domnul, nu poetul, ci simplu El, duşmanul de clasă, anonimul, ce veţi vrea domniile-voastre să înţelegeţi din această exprimare... – n.n.]. „Este ultima mea confruntare cu diavolul. Dacă această ştire circulă înainte ca să-mi fie arătat dosarul împreună cu eventuale probe, eu o consider o contrafacere a tovarăşului (...) Mircea Dinescu, care se află în componenţa CNSAS.“ „Dinescu: «Este informator!»“ „La rândul său, Mircea Dinescu, aflat la Paris [ ! – n.n.], susţine ca nu are nicio implicare în acest «verdict» al CNSAS, întrucât nici nu a votat şi nici nu a văzut dosarul lui Ivănescu. «Nu i-am văzut dosarul. Eu am fost într-un conflict cu el, pe vremuri, când lucram la «Luceafărul», şi am fost martor împotriva lui, împreună cu Dorin Tudoran. Degeaba însă spune Cezar Ivănescu despre mine că sunt general sau colonel de securitate. Eu am livret de soldat fruntaş. Deocamdată el este informator, şi să răspunda pentru asta»“. [procesul invocat era de fapt Iulian Neacşu vs Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, pentru acte de huliganism, câştig de cauză având Iulian Neacşu. Cezar Ivănescu a fost citat în calitate de martor. Sentinţa pronunţată a fost de condamnare cu suspendare – n.n.].

Citind acest articol nu se poate să nu ne întrebăm cum se lucrează într-o instituţie de genul CNSAS. Suspiciunile fiindu-ne întărite şi de graba cu care pare că se studiază/tranşează situaţia unei persoane publice/a unui dosar. Aşadar, domnia-sa domnul Mircea Dinescu, nefiind în ţară, ci la Paris, „cunoaştea“ cu exactitate, chiar fără să fi fost prezent, fără să fi votat, fără să fi văzut vreodată vreun rând din dosarele de la Securitate ale poetului Cezar Ivănescu, totul, chiar şi un aşa-atribuit verdict, şi chiar şi faptul că „Deocamdată el este informator, şi să răspundă pentru asta“. [„Marile spirite ca şi marile canalii se întâlnesc... la Paris“, Cezar Ivănescu].

România – stat de drept?

Teoretic, trăim într-o ţară în care drepturile ne sunt garantate atât de o Constituţie modernă, cât şi, măcar formal, de un principiu fundamental în democraţie – cel al prezumţiei de nevinovăţie, o ţară în care funcţionează instituţii precum cea a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii care se declară aliniate la cerinţele şi standardele Uniunii Europe. („Democraţia în România a devenit un lucru cert şi ireversibil. Înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în anul 1999 demonstrează consolidarea structurilor democratice în România şi alinierea la cerinţele şi standardele Uniunii Europene în vederea integrării. /…/ Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în întregul său şi fiecare dintre membrii săi răspund în faţa Parlamentului României pentru modul de îndeplinire a atribuţiilor ce le revin. Prin votarea în Parlament a Ordonanţei de Urgenţă nr. 24/2008, voinţa legiuitorului a fost ca CNSAS să ofere societăţii româneşti o bază instituţională credibilă pentru a putea duce la bun sfârşit dificilul proces de clarificare a trecutului comunist.“ Sursa: pagina web a CNSAS,

www.cnsas.ro, Date generale)

Practic, se pare ca aceste instituţii „moderne“, create în deplin consens cu „cerinţele şi standardele Uniunii Europene“, funcţionează în mod discreţionar şi primitiv. De exemplu, o simplă declaraţie de presă emisă în data de 30.01.2008 de către Biroul de presă al CNSAS, în mod oficial, ferm şi imediat în cazul Cezar Ivănescu ar fi stabilit adevărul şi ar fi salvat de la moarte un Poet. O asemenea atitudine ar fi scos CNSAS-ul din situaţia de profund ridicol în care s-a plasat şi ar fi devenit dovada vie a faptului că este o instituţie care funcţionează în deplină armonie cu legile unui stat de drept. Nu a fost însă să fie aşa...

La aproape 20 de ani de la revoluţie, în această Românie pe care cu toţii am clădit-o, Cezar Ivănescu a luptat de unul singur împotriva unui întreg sistem amoral, teoretic având de partea sa totul: adevărul, statul de drept, calitatea de membru într-o organizaţie de breaslă structurată şi pe generoasele principii morale ale Cartei Drepturilor Omului – Uniunea Scriitorilor din România, onoarea de a fi Comandor al Ordinului Steaua României, ordin al cărui şef este însuşi Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, garantul respectării Constituţiei..., statutul de membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, al cărui Preşedinte este ambasadorul UNESCO al României la Paris şi al cărui vicepreşedinte este un Ministru în funcţie al Guvernului României...

„Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut“

Nu a existat niciodată un verdict dat de CNSAS în legătură cu Cezar Ivănescu, însă cu toate acestea CNSAS-ul nu s-a simţit dator să enunţe acest adevăr evident. O declaraţie de presă de cel mult două rânduri ar fi tranşat definitiv situaţia poetului Cezar Ivănescu, dar şi cea a onestităţii Colegiului CNSAS. În schimb, a apărut o declaraţie absolut bulversantă a domnului Cazimir Ionescu, difuzată de un post de televiziune, „Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut.“ La o simplă accesare a site-ului CNSAS (la secţiunea Informaţii de interes general) se poate constata că în perioada 11.12.2007–20.03.2008 nu au existat comunicate de presă, aşadar în acest interval Colegiul CNSAS nu a emis niciun fel de acte având caracter oficial.

Aceste comunicate, chiar dacă nu conţin nume transcrise în clar, conţin, în schimb, indicii suficiente pentru a deduce că dosarul poetului Cezar Ivănescu nici nu a fost luat măcar în discuţie vreodată. (Spre exemplu, în ultima şedinţă pe anul 2007, din 11 decembrie, printre altele s-au analizat şi cazurile: unui şef de catedră în cadrul instituţiilor de învătământ superior, decizându-se ca a fost colaborator al poliţiei politice comuniste, unui membru al Academiei, situaţie în care s-a hotărât invitarea la audiere, unui scriitor/realizator de emisiuni de televiziune, votându-se că nu a fost agent/colaborator al poliţiei politice comuniste ş.a.m.d.). Simpla lecturare a acestor documente publice ne indică adevărul, şi anume: poetul Cezar Ivănescu a fost victima unei nedreptăţi fără de limite.

Semnalăm cu mare tristeţe faptul că toate acestea s-au petrecut în România noastră liberă şi europeană acum şi nu atunci, în perioada neagră a comunismului de tip stalinist, din anii ’50. Atunci românii erau condamnaţi la ani grei de temniţă doar pentru „păcatul de a nu fi trădători de ţară“, dar atunci era o perioadă cumplită. Acum însă? Cum am putea justifica acum aceste drame, astăzi, în democraţie?

USR. Statut/Statutar – Carta Drepturilor Omului, neocomunismul
şi tirania impusă de Omul de tip Nou
„Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului. Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.“ (Cezar Ivănescu, transcriere a unui mesaj audio din 15.02.2008)
Întreaga conducere a USR s-a eschivat, ignorând atât propriul statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“, acţionând profund imoral şi nestatutar.

Prezentăm mai jos articolele din Statutul USR la care s-a făcut trimitere:

„Cap. 1. Dispoziţii generale
Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.
Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.
Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.
Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.
Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).”

Cezar Ivănescu a trimis două scrisori deschise adresate Preşedintelui USR, domnului Nicolae Manolescu. Neprimind niciun răspuns după prima sa scrisoare s-a văzut obligat, la vârsta de 66 de ani, să declare greva foamei în 4.02.2008 doar pentru a obţine o declaraţie din partea domnului Nicolae Manolescu cum că la sediul USR nu a sosit niciodată nici măcar o înştiinţare din care să rezulte că ar fi fost invitat vreodată să-şi consulte dosarul la sediul CNSAS sau oriunde altundeva. În cea de a doua scrisoare adresată atât domnului Nicolae Manolescu, cât şi domnului Traian Băsescu în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României (înregistrată la Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală cu nr. 2994, în 4.02.2008), Cezar Ivănescu cerea ca dosarul său personal de la CNSAS să îi fie adus la USR, audierea sa să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe. Cine însă să dorească aflarea adevărului?
Preşedinţia României nu a răspuns niciodată... Timpul legal s-a scurs. Cezar Ivănescu a murit în condiţii inumane, total neclare, chinuit, după ce cu doar câteva zile în urma se întorsese dintr-o vizită triumfală în Albania, ţara de origine a mamei sale.

La postul de televiziune B1tv, la începutul lunii februarie a.c., într-o emisiune zguduitoare, singura de altfel care i-a dat posibilitatea poetului de a-şi exprima punctul de vedere şi de a spune în mod liber adevărul, Cezar Ivănescu afirma:
„Cezar Ivănescu: /.../ Deci după o săptămână de când prin presă dau dezminţiri, a dat şi Uniunea Scriitorilor un comunicat oficial că CNSAS nu a emis niciun verdict, nimic. E vorba de o colportare calomnioasă şi ilegală. Comisă de o persoană din cadrul CNSAS. Marţea trecută, seara la orele 16, o voce de domnişoară delicată mi-a citit ştirea şi mi-a zis cum comentez. Fireşte nu am cazut jos sa fac infarct, ca altul putea sa facă infarct pe loc. /.../ Eu vă avertizez că nu am primit oficial niciun verdict, şi că e o scurgere, sau o scursură, de informaţii false şi calomnioase. Şi am spus, eu vă comentez că e un fals şi aşa mai departe. Şi vă avertizez ca veţi fi în culpă. Bun. Ştirea s-a difuzat năvalnic peste tot, a fost preluată de toată presa şi aşa mai departe. Am fost supus timp de o săptamână unei încercări de linşaj mediatic. Dar vreau să vă spun că după o săpămână de luptă şi greva foamei, am obţinut un comunicat simplu...

Radu Moraru: Cine să dea comunicatul?
Cezar Ivănescu: Conducerea Uniunii Scriitorilor.
Radu Moraru: Şi ce aţi cerut?
Cezar Ivănescu: Ca CNSAS-ul să ne dea dosarele tuturor membrilor din conducerea Uniunii Scriitorilor şi să ni se dea nişte verdicte.
Radu Moraru: CNSAS a dat vreun comunicat oficial în care să spună dacă e adevărat sau nu?
Cezar Ivănescu: Nu. Şi după o saptamână... eu ca să obţin acest comunicat din partea Uniunii Scriitorilor a trebuit sa declar greva foamei.“
/…/
Radu Moraru: Când acest comitet [Consiliul USR – n.n.] a cerut CNSAS ca să vă permită accesul la dosare?
Cezar Ivănescu: Hotărârea am luat-o în 2006, iar adresele oficiale au fost în martie 2007.
Radu Moraru: Deci dumneavoastră sunteţi pe o lista comună, în care cereţi sa fiţi lăsat să vă vedeţi dosarele.
Cezar Ivănescu: 67 de persoane. Să urmăm calea legală.
Radu Moraru: Bun. De ce aţi făcut acest demers?
Cezar Ivănescu: Pentru scandalul anterior, 2004, Eugen Uricariu, preşedintele Uniunii Scriitorilor.
Radu Moraru: Când Eugen Uricariu a trebuit să renunţe la conducerea Uniunii Scriitorilor. Bun, haideţi să ajungem la ce se întâmplă. CNSAS-ul nu a facut nimic.
Cezar Ivănescu: Nu, a dat până acum separat pe alte căi, adică domnul Manolescu, de exemplu, a fost implicat în alte funcţii oficiale şi îşi obţinuse o decizie de noncolaborare, dar a făcut încă o dată... deci noi am făcut toţii.
Radu Moraru: Deci unii au primit, unii nimic.
Cezar Ivănescu: Cei care au primit sunt 9.”
(Cezar Ivănescu, Radu Moraru B1Tv, februarie 2008, emisiunea Naşul)
Această emisiune este o mărturie despre drama totală trăită şi asumată până la moarte de Cezar Ivănescu.

Reproducem şi un articol elocvent al domnului Ion Murgeanu:
Revista CUMPĂNA (http://cumpana.wordpress.com )
23 februarie 2008

CRONICA MIRĂRII
Ion Murgeanu

DEFĂIMAREA LUI CEZAR IVĂNESCU O PROVOCARE RISCANTĂ

Puţin înainte ca CNSAS-ului să i se ia jucăria, ca urmare a unui joc periculos de picioare, practicat la Curtea Constituţională – pe motivul „de lebădă” a lui Felix Motanul, alias Dan Voiculescu, unul din cei mai tenebroşi „oameni de afaceri”, scoşi din mantaua comunismului, „biroul CNSAS” mai avu timp să răspândească fumigena „colaborării cu securitatea” a poetului Cezar Ivănescu, anticomunist notoriu, aflat tot timpul, în vechiul regim, sub strictă supraveghere, şi-n interdicţia de-a se apropia de „conducătorul iubit” la mai puţin de o sută de metri… Ceea ce, cum îl ştim, nici nu credem că şi-ar fi dorit-o, poetul „Rod”-ului şi-al „Baaad”-ului, al „Muzeion”-ului şi al „Doinei”.

În absenţa „inchizitorului şef” Mircea Dinescu, de la CNSAS, aflat într-un mic turneu parisian, lucrul păru de mirare, cum de ajunsese „biroul” tocmai atunci la dosarul poetului, şi cu ce scop anume răspândise zvonul înaintea „verdictului” oficial?! Cu binecunoscuta vehemenţă poetul a răspuns prompt infamei provocări, acuzându-l direct pe Mircea Dinescu, fostul său coleg din redacţia revistei „Luceafărul”, cu care avusese, la vremea respectivă, belicoase afaceri de regulat; deci, pătimaş cum îl ştim, tragicul poet îi atribuia lui Dinescu calităţi, cât nici el nu visase: general de securitate şi activist al partidului comunist. În stilul său zeflemist, poetul Dinescu îi răspunse re-încărcatului său adversar, că nu avea decât grad de soldat fruntaş, chiar dacă făcuse armata „pe ochi frumoşi”, într-o unitate de securitate, şi dacă fusese membru de partid, făcuse totul pentru a fi exclus înaintea acţiunii „Disidenţa” cu voie de la poliţie (ca atâţia alţii, de altfel) şi-a „arestului la domiciliu” mai mult de ochii lumii, şi-ai postului de radio „Europa liberă”…

Sunt atâtea de stabilit „în regim de urgenţă”, înainte chiar de primele audieri în procesul comunismului, şi nu neapărat pe baza dosarelor de securitate, scoase de la naftalină de limfaticul, altfel, CNSAS, în ce ordine şi după ce „priorităţi”?!

E clar ratingul mult discutatei şi discutabilei instituţii se datorează gurii-sparte a lui Dinescu, membru al biroului CNSAS, prezent, vorba lui nenea Iancu, „am n-am treabă” în faţa presei cu ultima informaţie, augmentată însă şi de amintirile din copilăria sa literară, când se vânturau atâtea, mai ales despre scriitorii foşti deţinuţi politici; Dinescu lansase, astfel, fără nici o acoperire, informaţia despre regretatul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, totodată şi talentat scriitor, cum că la un 23 august, i-ar fi cerut direct lui Ceauşescu, să-l avanseze de la gradul de colonel la gradul de general; „informaţie” de cafenea literară, probabil; şi tot poetul „Beţiei cu Marx”, Mircea Dinescu, a iniţiat şi condus campania cu „berbecuţii puşi la frigare” a unor feţe bisericeşti, ameninţate cu datul în vileag, dar rămase, în lipsă de dovezi, curate şi inefabile ca şi Duhul Sfânt al misiunii lor creştine…

Cu Cezar Ivănescu lucrurile pot să se complice: în vremea aceea … puţini din autorii ce se afirmau cu maximă dificultate, atunci când li s-a dat drumul să publice, totuşi, şi criticilor să scrie pozitiv despre opera lor, au rămas în afara bănuielii de-a nu fi făcut „pactul cu diavolul”… Cezar Ivănescu s-a aflat la un moment dat sub aripa protectoare a lui Marin Preda (noi l-am dus şi l-am prezentat, prima dată, marelui prozator , directorul editurii Cartea Românească), care a şi înlesnit să-şi tipărească masivul, neobişnuitul, compozitul volum „La Baaad” (poezie, teatru, eseu), 502 pagini pe format înalt… La moartea lui Marin Preda poetul nu a mai fost, o clipă, alături de marele său prieten; o liotă de „mititei”, un roi de gâze literare dansaseră în jurul luminii ultimului succes literar predist, cu „Cel mai iubit dintre pământeni”…

Într-un volum postum, „Pentru Marin Preda”, Cezar Ivănescu a reiterat o serie de învinuiri, vituperând, în dreapta şi în stânga ( din păcate acesta devenind la el un fel de „stil” publicistic), şi pe câteva nume ilustre, dintre care nu a lipsit, la ziua morţii lui Marin Preda, nici poetul Dinescu… Se punea gaz pe foc unei mai vechi antipatii reciproce degenerată într-un penibil conflict… Nu numai „marele singuratec” Marin Preda nu a avut parte de prieteni devotaţi şi loiali, dar nici Cezar Ivănescu, ambii născuţi, dacă-mi aduc bine aminte, în zodia orgoliului regal al Leului, şi în aceeaşi zi, a Schimbării la faţă, 6 august, cu o diferenţă de ani, fireşte, ca de la maestru la discipol…

Orgoliul nepotolit îl costă poate, cel mai mult, pe prietenul nostru Cezar Ivănescu, poetul cel mai pur în specie estetică absolută, poetul cel mai muzical în gamă îngerească, la rotirea de osii inefabile a sferelor celeste; marele poet, în fine, cel mai mare poet român postbelic ivit pe testamentul limbii literare eminesciene, dincolo de clasamentele curente, de coterii, şi de canoanele trecerii dintr-o barcă într-alta…Ce i-o fi trebuit să se implice într-un joc al ierarhiilor dubioase, din care autenticul său talent, specialul său talent l-a exclus ab initio; de ce i-a trebuit să sufere pentru nimic, dacă nimeni „nu-l vede” şi nici nu-l citeşte cel puţin, în litera şi-n toată măreţia amplitudinilor sale; a crezut fie şi pentru o clipă că era chemat să fie preşedintele găştilor literare imunde, din „turcitul Bucureşti”?!

Retras de o vreme în Iaşi, ca director al Editurii Junimea, nerenunţând însă la naveta Bucureşti–Iaşi, hăituitul poet nici în dulcea capitală a Moldovei nu a trezit un unanim entuziasm; cine cunoaşte provincia culturală românească îşi poate da seama; o dâră de respect, datorată evidentului său talent, şi atât; respectul datorat operei sale i-ar fi ajuns să trăiască o glorie subsumată, lucrând pentru o recunoaştere de dincolo de lovituri şi poncife; dar omul dificil, „genus iritabile vatum”, a ales să participe şi să se manifeste altfel; poate amestecul „sanguinar” de rase, pe care singur şi-l recunoştea undeva, într-un vers: „grec, albanez, turc şi moldav” să fie de vină?!

Conflictul ivit după eşecul campaniei sale electorale, la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, cu un scor de febleţe, totuşi, pentru poet, ca să zicem aşa, se perpetuează, nefiind fără o legătură subterană, în conflicul de azi, cu „dosarul de la securitate”… Care dosar?! Poetul Cezar Ivănescu, învinuit a fi fost informator al securităţii „după ureche”, de anticul şi străvechiul său duşman literar Mircea Dinescu, care într-o emisiune pe Realitatea TV, cu nelipsitul său pataşon Stelian Tănase, afirmă ca „dintr-o furie”, aşa, la plesneală: „A fost informator, domne, ştim noi”… Dar să ştie şi Grivei, nu-i aşa…

Poetul declarase greva foamei la Sala Oglinzilor de la Casa Scriitorilor. Adversarul său electoral Dl N. Manolescu, preşedintele în funcţie al US, a trebuit să dea un comunicat presei, prin care să pună lucrurile la punct măcar formal: „Nu există nici un dosar de informator şi nici un verdict pe numele poetului Cezar Ivănescu”.

Greva foamei a încetat dar urmele traumei nu; în succesivele „greve ale foamei”, prin care a atras de-a lungul vremii atenţia asupra stării dificile, precare, cel mai adesea grave, în care a trăit şi a scris; asupra desfiinţării abuzive a cenaclului Numele Poetului, de la revista „Luceafărul”; asupra tratamentului barbar din timpul ultimei mineriade, de la care a scăpat, aflându-se într-o redacţie vandalizată, mai mult mort decât viu, temperamentul de luptător al poetului, sau orgoliul de „hoplit literar” va fi avut de câştigat; caracterul omului s-a vulnerabilizat şi mai mult însă; singurătatea „geniului neînţeles” strigă din toate părţile, şi jură pe numele lui unic şi inefabil, atunci când îi redeschizi cărţile de poezie…

Au fost câteva emisiuni, dar mai ales cea de pe B1 TV la „Naşul”, unde poetul a răspuns cu calm şi adevăr infamei provocări, lipsită de argumente, cu gura cusută de invectiva minciunii; acest lucru avea loc după ce şi Mircea Dinescu primise la Botoşani Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” câţiva ani după Cezar Ivănescu, la aniversarea din acest an a 153 de la naşterea lui Eminescu, prilej cu care un ziar din Bucureşti publica un simptomatic documentar despre moartea „poetului nepereche”; conform acestui documentar, susţinut de istorici literari dar şi de prestigioşi medici, poetul Eminescu ar fi murit asasinat, din motive politice, dar cu complicitatea şi a „amicilor” săi literari, oameni politici ai vremii, după ce mai întâi i se înscenase legendara, de-acum, „nebunie”…

Să spunem, deci, că istoria se repetă, pe-aceeaşi falie şi tragică şi grotescă?! După ce, într-o altă carte post-decembristă, „Timpul asasinilor” , poetul Cezar Ivănescu, aflat el de data aceasta în corzile unei triviale defăimări, atrăsese atenţia că Nicolae Labiş însuşi fusese „asasinat”, căci fiind urmărit, pas cu pas, în acel tulbure decembrie 1956, fusese „ajutat” să lunece sub roţile sinistrului tramvai numit destin…

Am dezvoltat altădată, despre trista „vocaţie”a poporului român din istorie, ajutat mereu de observatori prea puţin amicali, din afară, de a-şi elimina marii conducătorii; observăm cu adâncă mâhnire că nici la capitolul „poeţi de geniu” nu stăm mai bine… Cui prodest? L-am întreba totuşi pe Mircea Dinescu?! Ca poeţi cei doi nu au nici o incidenţă şi nici o „coincidenţă”: distanţa de la unul la celălalt, cu trecerea timpului va deveni „cosmică”; Quidlibet audendi potestas/ „Posibilitatea de a îndrăzni orice, îngăduinţa oricărei îndrăzneli”, zice latinul coleg Horaţiu, inclusiv al poetului de la Slobozia, nu-i va şterge audienţa „din istorie” a „detonatorului” Mircea Dinescu, din 21 dec. 89; dar trasul „la gioale”, tipic balcanic, într-un adversar lipsit de abilităţile lipsei de sportivitate, dar încăpăţânat să practice, cu vehemenţă fairplay-ul, nu va fi uşor uitat…

Defăimarea poetului Cezar Ivănescu, ponegrirea lui, fie şi „într-o clipă de neatenţie” a unei lumi şi-a unei societăţi grav avariate, batjocorirea numelui său, umilirea omului, înjosirea aproapelui, vor face un nou dosar de istorie literară, amintind, fireşte, de dosarul Macedonski–Eminescu, şi de atâtea altele, din care, din nefericire, n-am învăţat, nu învăţăm nimic.

CEZAR IVĂNESCU

JEU D’AMOUR
(Clară lumină)

! cei ce-L ucid azi pe Domnul, tot ei şi ieri l-au ucisu-L
L-or duce în dimineaţă, L-or duce să-l răstignea -,
cei care azi ne-nchid, tot ei şi ieri ne-au închisu-L
Sufletul Nemuritor, tot în tremniţă grea,
cei care azi ne închid, tot ei şi ieri, ne-au închisu-L
Sufletul Nemuritor, tot în temniţă grea!

! ei ne-au scuipat toată viaţa, ne-au scuipat faţa şi scrisul,
casă a vieţii doar visul, visul în el ne primea,
ne întoarcem doar în vis şi preamăream numai visul,
visul în inimă scria doar cu inima mea,
ne întoarcem doar în vis şi preamăream numai visul,
visul în inimă scris de inima mea!

! cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sunt ucisul,
vine acea dimineaţă care mă va libera,
tu întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,
în inimă şi l-am scris doar cu inima mea,
tu întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,
în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea!

! eu numai versul l-am scrisu-l, eu numai versul l-am scrisu-l,
muzica e doar visare, muzica e doar visa-,
tu te întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,
în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea,
tu te întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,
în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea!

! inimii Clară Lumină i-ai fost mie, Proscrisul,
balsam şi Ţară a Verii cu Tinereţea în ea,
dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,
Clară Lumină din inimi, nu te-ntuneca,
Dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,
Clară Lumină din inimi, nu te-ntuneca!

-------------------------------------------------------------------------------------------------

1 comentariu la „Defăimarea lui Cezar Ivănescu o provocare riscantă”
Comentariu by mihai — februarie 24, 2008 @ 9:52 am

Splendid, dureros şi premonitoriu poemul lui Cezar Ivănescu. Cum să nu-l urască măscăricii vremurilor noastre, „oamenii noi” rezultat hidos al melanjului comunist-postdecembrist samd.?

Nimeni nu-i profet în ţara sa…

Ce să înteleagă M. Dinescu din tragismul devorator de viaţă, din subtilele imagini, acelea pe care le elogia şi Noica atunci când îi spunea lui C. Ivănescu că „peste tot în poezia dumitale simt ceva sacru…”, din toată candoarea scrisului divin al acestui imens şi tragic artist?

Cu ce senzori să perceapa acest troglodit de M. Dinescu, slobozit şi slobod la gură, rafinamentul scriiturii lui Ivănescu? Cu senzorii care i-au fost implementaţi la Academia de Partid Şt. Gheorghiu, cu cei pe care i-a primit în dotare la înscrierea în PCR? De altfel M. Dinescu pare cuprins de un microb al nebuniei pentru că nu mai percepe gravitatea niciunui lucru de pe lumea asta, fie el din domeniul legislativ, moral, intelectual…

Aflat într-o postură evidentă de ilegalitate, fiind într-un vădit conflict de interese conform legilor în vigoare în anul de graţie 2008, în România, declara nici mai mult nici mai puţin decât: „Că-l doare în C–R ca este incompatibil!”/ fiind şi în Colegiul CNSAS – funcţie asimilată celei de Secretar de Stat şi în Consiliul director al ziarului Cotidianul/. Atunci, noi, solidari cu această durere strict poziţionată dpdv anatomic şi oarecum jenantă nu-i putem dori, cu toată compasiunea de care poate da dovadă un popor creştin, decât dureri mult mai rafinate… pentru început, poate de cap… în viitor sperăm din tot sufletul şi unele legate de ce nu, de procese? Ar trebui totuşi la un moment dat să raspundă şi în faţa instanţei judecătoreşti, că doar n-om aştepta totul de la instanţele divine, nu?

4 articol preluat de pe www.agero-stuttgart.de

19 august 2008

Cezar Ivanescu, poeme

DOINA
(Străina)

! inima mea azi nu te mai vrea,
ia-mi cu tine tinereţea mea,
lasă-mă aice să rămân
şi fără de tine şi bătrân,
lasă-mă aice să rămân
şi fără de tine şi bătrân !

! ca să-mi iert că mult mi-ai fost dragă,
lasă-mi numa pâne da neagră,
noaptea s-o mănânc fără să văd
aşteptând urgie şi prăpăd,
noaptea s-o mănânc fără să văd
aşteptând urgie şi prăpăd !

! singur să mă bucur că mă-ntomn,
să-mi ud buzele numai în somn
cu sărată lacrimă, săraochiul
meu să plângă, dacă vrea,
cu sărată lacrimă, săraochiul
meu să plângă, dacă vrea !

! ochiul meu să plângă fără zor
cum plânge-n pădure un izvor
singur de când Lumea s-a-nceput
nici măcar de Dumnezău ştiut,
singur de când Lumea s-a-nceput
nici măcar de Dumnezău ştiut !

! viersul meu să-l cânţi numai noaptea,
şi din şapte numa-ntr-a şaptea,
lasă ziua cum e, dacă vrei,
că-i ajunge răutatea ei,
lasă ziua cum e, dacă vrei,
că-i ajunge răutatea ei !






DOINA

! o, Doamne,-n dimineaţa de regină,
cadavrul Soarelui strălucitor,
o, Doamne,-n dimineaţa de regină,
mi-apari ca un cadavru plin de flori...

sunt singur, văd lumina, şi-am să mor,
o, Doamne,-n dimineaţa de regină,
mort palid îmi vorbeşti din flori:
a murit şi-a Morţii Sfântă Regină !

! o, Doamne-n dimineaţa de regină,
visam întreg în carnea unei flori,
fierbinţi plămânii mei sugeau lumină
sânge-nălţând ca un parfum uşor !

! o, Doamne,-n dimineaţa de regină,
ca o virgină moartă,-aşezământ
al groazei de-a fi om de pe pământ,
cast imploram: Regină-a Morţii, vină,
n-am greul ţărnii,-s fără vină!


! o, Doamne,-n dimineaţa de regină,
cu mâna capul mi-l culeg din flori,
şi lacrimi grele plâng şi decât ele
e roua ta mai grea de două ori,
şi lacrimi grele plâng şi decât ele
e roua ta mai grea de două ori !

15 august 2008

Cezar Ivanescu, poeme

Rosarium
(Marie-a vieţii)

! Marie-a Vieţii nu-mi privi căinţa
ci numai trupul slab şi suferinţa
căci mîne aş putea în rîsul gloatei
cu pietre să te sfarm cu voluptate,
ci mîntuie-ne tu precum o Mumă
şi păcătoşi şi fără de păcat
loviţi de groaza morţii fără urmă
ne îmbubăm de ură nencetat !

! stau în pămîntul sterp fără noroc
cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop
gropar al vieţii mele fără viaţă
trăită-n scîrbă în dezgust şi greaţă
plătit cu Timpul care mă omoară
dator vîndut celui ce mă plăteşte
din groaza mea nu pot ieşi afară
cum Soarele arzînd se osîndeşte !

! Marie-a vieţii mele blîndă foarte
fără greşală, fără Timp şi Moarte
curăţă-mi gîndul morţii de otravă
inima lin sărută-mi-o cu slavă
că putrezeşte carnea de pe mine
şi viermii trupul mi-l mănîncă blînd,
ridică-te Regină-ntre Regine
de curăţia ta eu sînt flămînd !

! Marie-a vieţii mele blîndă foarte
ispită aurie şi Graţie şi Moarte !



Rosarium
(Pietate)

! roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus,
nimeni în oraş nu ştie
de ce-a fost luat şi dus,
roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus !
roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus !

! roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus,
vina lui e-atît de mare
că măcar nu s-a mai spus,
roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus,
roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus !

! roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus,
roagă-te-n tăcere mare
cît vecinii nu te-au spus,
că te rogi mereu, Marie,
pentru pruncul tău Iisus,
că te rogi mereu, Marie,
pentru pruncul tău Iisus !

13 august 2008

Cezar Ivănescu, „profetul lui Eminescu şi kagemusha lui Labiş“

Viorel Ilişoi într-un dialog

cu poetul Cezar Ivănescu
(fragment, 1996)

(Viorel ILIŞOI) Într-unul din volumele dumneavoastră am găsit aceste versuri: „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”. Să lămurim postura aceasta sacră a lui Eminescu pentru spiritualitatea românească şi postura dumneavoastră de profet al său. Să stabilim condiţia aceasta a întruchipării sacrului într-o persoană umană.

(Cezar IVĂNESCU) Lecturile mele de la vîrsta matură şi pînă în perioada în care am scris acel distih pe care l-am pus în faţa volumului Alte fragmente din Muzeon, deci toate lecturile mele relative la Eminescu şi din textele sacre m-au convins de următorul lucru: că noi, ca entitate românească, dacă vorbim limba română care spiritual cuprinde totul şi poate ceva mai mult, pentru că ştii cum spune Eminescu, „noi nu sîntem stăpînii limbii, ci limba e stăpînul nostru”, limba română ne stăpîneşte pe noi, românii, în tot acest ciclu de civilizaţie creştină. Cel care a ajuns cu adevărat să fie nu chiar stăpînul limbii, dar să se mişte liber şi superior în teritoriul total al românismului, este doar Eminescu. Şi eu am spus acest lucru: noi românii, luaţi ca entitate spirituală şi numai spirituală nu cobor deloc discuţia în etnic, în naţional, [...] deci ca entitate spirituală noi singura, dar singura cale de aces către tot ce este text sacru, de la Vede şi pînă la Lao-Tzî şi pînă la trubaduri, o avem prin Eminescu.

Prin limba lui Eminescu, prin gîndirea eminesciană. Asta-i poarta, mai îngustă sau largă, după gîndirea fiecăruia, prin care noi putem avea acces către divin. Nu există în limba română alt text prin care să aproximăm sacrul, la ora actuală nu există nici măcar o traducere dintr-un text sacru indian care să se apropie de somptuozitatea, geniul şi fulguranţa de dincolo de lume care există în „Scrisorile” eminesciene. Acolo simţi că fiecare vers despică cerul, te duce acolo unde trebuie. Şi am mai spus că asta este fatalitatea şi norocul nostru, al românilor. Plecînd de la acest lucru mi-am dat seama mai apoi că fiecare popor pe acest pămînt are o forţă de a întruchipa sacrul într-o fiinţă umană şi are apoi o forţă de a proiecta această fiinţă sacră în timp şi de a o răspîndi, dacă vrei, ca pe un parfum în toată spiritualitatea sa.

Noi, românii, am avut intuiţia şi apoi viziunea clară a ceea ce a fost Eminescu pentru noi. Acel Maiorescu blamat de atîta lumea şi-a dat seama totuşi că cu Eminescu nu era ceva de ordin mundan, era ceva de dincolo de lume, o esenţă care depăşeşte mundanul. A simţit fiorul ăsta sacru în preajma lui şi l-au simţit mulţi alţii.

(V.I.) Călinescu a sintetizat foarte bine lucrul acesta în acel text de o rară forţă expresivă din finalul cărţii sale despre opera lui Eminescu.

(C.I.) A sintetizat, a esenţializat, este adevărat, dar a coborît nivelul. Ca erudit şi ca spirit Călinescu este foarte jos.

(V.I.) Rosa Del Conte l-a intuit, spiritual, mai bine?

(C.I.) Ce spiritualitate şi ce înţelegere a lui Eminescu, în spirit, la Rosa del Conte...

(V.I.) În „Eminescu sau despre Absolut”.

(C.I.) Rosa Del Conte este cu două trepte peste Călinescu. Sau acuma Svetlana Paleologu-Matta... Ea nici nu ştie probabil că exist eu pe lumea asta, dar odată am găsit într-unul din textele ei o idee pe care eu am formulat-o de mult: că versurile eminesciene sînt enunţuri sacre. Exact ceea ce spun eu de ani şi ani de zile în ţara asta [...]. Aici, noi, românii, şi creştinii europeni în general, ne lovim de o concepţie aş spune eu destul de mărginită despre fiinţa umană. Noi avem cea mai frumoasă viziune asupra fiinţei umane prin creştinism, prin acel chip uman al Domnului nostru Isus Hristos. Aceea este transfigurarea umană a divinităţii, Dumnezeu pe cruce, deci luînd crucea pe umerii săi şi purtîndu-şi-o şi sacrificîndu-se ca un om pentru restul umanităţii. Este chipul sublim sub care noi înţelegem, dacă vrei, cantitatea de sacru pe care o poate purta un om.

Viziune dramatică, tragică şi pe care adesea noi, europenii, fireşte că o respingem. Dar extrem-orientalii, indienii mai ales, au o altă viziune despre divinitate. Şi au cea mai înaltă concepţie umanistă cunoscută de noi de la începutul timpurilor şi pînă acum. Adică buddhismul fără referire specială la Marele Vehicul, Micul Vehicul, la esoterism şi nu ştiu ce, buddhismul luat în sine, tale-quale, are următoarea viziune: umanul este cea mai înaltă treaptă de încarnare în Cosmos. Buddha este o entitate divină, el vine din cerul zeilor, se coboară pe pămînt şi se încarnează ca om pentru că numai din această ipostază el are puterea să regenereze oamenii, lumea, universul, zeii. Buddha, un biet copilaş, este dus la templu şi statuile din lemn ale tuturor zeilor se pleacă în faţa lui îi fac o plecăciune. Pentru că aşteaptă de la el, în ipostaza lui umană, să-i regenereze, să le redea viaţă. Iată cît de sublim valorează fiinţa umană şi condiţia umană buddhismul. Europenii nu ştiu aceste lucruri.

(V.I.) Pandantul, la europeni, în creştinism, este fecioara la templu.

(C.I.) Da, fecioara Maria, copilă fiind, fragedă, frumoasă, încîntătoare ca o magnolie, este dusă la templu. De ce? Este consacrată şi ea. Să ştie că ea este purtătoare de divin, purtătoare de sacru, că ea va da naştere sacrului întruchipat în om. Asemenea scene paralele sînt multe în buddhism şi în creştinism. Dar ce vroiam să spun? Că pînă acum noi, românii, încă nu ne-am ridicat la înţelegerea lui Eminescu; sîntem de fapt primii alfabetizaţi ai acestei entităţi spirituale, primii cărora li s-a pus în mînă o ediţie de opere complete ale lui Eminescu. Facem un test: cîţi au citit-o integral? Sînt eminescologi, nu dau nume, cărora le semnalam anumite pasaje din Eminescu pe care nu le cunoşteau; şi scriseseră cărţi despre Eminescu!...

(V.I.) N-au citit-o mulţi integral şi din cauză că operele complete ale lui Eminescu au apărut într-un timp destul de îndelungat, a durat aproape jumătate de veac de la deschiderea ediţiei de către Perpessicius şi pînă la definitivarea ei.

(C.I.) Adevărat, adevărat. Asta măsoară puterea noastră de absorbţie culturală. Avem o foarte redusă absorbţie culturală. Nu sîntem ca nemţii, să facem ediţii succesive din Goethe. Şi operele complete ale lui Eminescu sînt o ediţie incompletă de fapt, să fim foarte sinceri; deşi marele meu prieten Petru Creţia a fost răspunzător şi s-a îngrijit de ea, trebuie să spun că nu este o adevărată ediţie de opere complete. Infernul manuscriselor licenţioase nu apare în această ediţie şi multe alte lucruri nu apar aici. Care infern pentru limba română vie înseamnă de fapt un paradis al limbajului.

(V.I.) Un infern cu un foc purificator, nestins. Un foc purificator pentru limba română şi regenerator.

(C.I.) O libertate supremă a limbajului. S-ar vedea acolo într-adevăr ceea ce afirmam eu pe vremuri, că Eminescu are o întindere, un ambitus expresiv care nu ţine numai de romantism, ţine de la expresia nudă a lui Hesiod, epopeică, pînă la suprarealismul cel mai îndrăzneţ cu putinţă. Sînt acolo nişte imagini trăsnitoare, în manuscrisele eminesciene. Licenţioase, dar trăsnitoare. Cum găseşti mai tîrziu în Jarry, sau în Antonin Artaud. Eminescu este şi acesta. Întinderea lui este uriaşă. Îl discuţi cum îl discută semidocţii […] în cumpăna clasicism-romantism? Asta e o reducţie de semialfabetizaţi, domnule.

(V.I.) Istoria literară lucrează cu asemenea clasificări din motive tehnice; altfel cum să sistematizezi o epocă?

(C.I.) Din motive tehnice şi din motive de micime a personajelor care fac istoria literaturii române. Sînt nişte băieţi care nu prea ştiu carte, care au învăţat cît să promovezee gradele universitare şi să fie recunoscuţi ca profesori, nu sînt oameni care s-au zvîrlit în abisul de cultură cum s-a zvîrlit Eminescu, cum s-a zvîrlit Haşdeu, cum s-a zvîrlit Eliade şi atîţia alţii dintre marii, dintre genialii creatori români. Cum să-i ajungă ei din urmă? Cum să înţeleagă un critic literar român delirul unui Eminescu sau delirul de erudiţie al unui Eliade? Că nu poate penetra acolo, nu-i poate urmări sursele. Asta este drama noastră. Avem nişte profesori universitari proşti şi nişte critici literari proşti de cînd se face literatură românească pînă astăzi. Ei nu se ridică la înălţimea creatorilor despre care scriu.

(V.I.) Am întîlnit, mergînd prin satul meu natal, o bătrînă care după un chef, crezînd că lucrez la radio, s-a ţinut scai de mine pînă am înregistrat-o recitînd nişte poezii, trei poezii de Coşbuc şi vreo zece poezii de Eminescu. Analfabetă, bătrîna...

(C.I.) Da, Eminescu a intrat în rangul creaţiei anonime.

(V.I.) Nu, nu le învăţase ca pe o urătură anonimă, ea ştia că sînt poezii scrise de Mihai Eminescu, le ştia din alea patru clase pe care le făcuse cîndva. Am mai stat la taclale cu ea, că vorbea frumos, avea şi umor, şi-am constatat că nu ştia nimic despre Eminescu, dar nimic, nimic. Şi tot vorbindu-i eu, răspunzîndu-i la nişte întrebări pe care mi le punea cu o inocenţă de copil, cineva a strigat la noi s-o lăsăm mai moale cu cultura, că doar eram la un chef, nu? La care bătrîna a explodat înjurîndu-l sincer indignată pe respectivul, că adică cum îndrăzneşte el să vorbească pe tonul ăla despre Eminescu, nu-i e ruşine? Ea n-a citit nici o carte la viaţa ei, dar are în rîndul lucrurilor sfinte sau, mă rog, cu o aură specială în sufletul ei, un loc şi pentru Eminescu. Deci dincolo de ce învăţăm noi la şcoală, dincolo de limitele sau nivelele de receptare indicate de critica literară, Eminescu a penetrat în cea mai profundă fibră a conştiinţei colective. Asta am vrut să spun.

(C.I.) Exact ca oamenii care trăiau în perioada oralităţii, în timpurile culturii orale şi care memorau şi ştiau anumite texte sacre atunci nu se memorau decît textele sacre, nu textele profane. Sigur că da.

(V.I.) Eminescu are deja statutul de sacru în cele mai curate, mai pure conştiinţe. Exemplul cu bătrîna l-am dat tocmai ca să aduc un argument de veridicitate din afara literaturii pentru versul acesta al dumneavoastră: „Eminescu-i Dumnezău”.

(C.I.) În acest enunţ al meu care spune că Eminescu-i Dumnezău este o gîndire logică, nu delirantă cum ar crede unii.

(V.I.) Dacă el este Dumnezeu pentru spiritualitatea românească, dacă a acces în rîndul valorilor sfinte ale poporului român, mai are el nevoie de un profet?

(C.I.) Dar bineînţeles. Poate şi de mai mulţi.

(V.I.) De ce?

(C.I.) Eminescu este centrul, dacă vrei, el se află în centrul spiritualităţii româneşti, de-acolo iradiază lumina în tot ce va fi de-acum pînă la sfîrşitul veacurilor existenţă spirituală românească. Dovada e că tot ce-l precede pe Eminescu are pîlpîiri de Eminescu şi tot ce urmează după Eminescu cu trecerea timpului se resoarbe în Eminescu. Uite, ia de la Pîrvan, care a murit în '26, pînă la Eliade, care a murit în '86. Peste şaizeci de ani. În ultimul text pe care-l scrie despre Eminescu, Mircea Eliade spune că Luceafărul este un text liturgic. Cînd de peste ocean Eliade a deschis cartea lui Eminescu cu mîinile lui bolnave care se cojeau de piele şi erau tot timpul în mănuşi protectoare şi a recitit Luceafărul, şi-a dat seama că e liturghie. E liturghie! Pe ce trece timpul, pentru un mare român, pentru o mare conştiinţă de român, a se întoarce la Eminescu înseamnă a se întoarce la tot ce are mai sacru spiritualitatea românească.

(V.I.) Relaţionînd cu enunţul lui Rudolf Otto, că sacrul te cutremură şi te atrage, întoarcerea la acest centru sacru al spiritualităţii româneşti pe care dintre cele două căi se face predominant? Sau reacţiile sînt simultane şi egale ca intensitate?

(C.I.) Eminescu respinge, nu atrage în primul rînd. Atrage abia în al doilea rînd. Trebuie să te gîndeşti că romanţele eminesciene numai pentru că au fost puse pe muzică au penetrat în conştiinţa românească; muzica a îmblînzit versurile ucigătoare ale lui Eminescu, ucigătoare cu adevărat. Dar dacă dai la o parte învelişul ăsta sonor şi iei din nou Pe lîngă plopii fără soţ, vezi că poezia asta are forţa unei mantre. Versurile de acolo pot omorî un om, pot distruge un om într-un moment de graţie sau de transfigurare, atîta forţă au. Gîndeşte-te cum sună acele cuvinte eminesciene: „Căci te iubeam cu ochi păgîni/ Şi plini de suferinţi/ Ce mi-i lăsară din bătrîni/ Părinţii din părinţi”... Uite ceva omorîtor cu-adevărat. Eminescu în continuare respinge. Nu vezi reculul pe care-l are tot omul în faţa lui Eminescu? Pe Eminescu nu-l citeşti de plăcere, să fie clar. Îl citeşti cînd nu mai vrei să fii liniştit, cînd vrei să-ţi întorci viaţa pe dos, ca să spun aşa. De fiecare dată cînd îl citeşti pe Eminescu simţi că eşti un vierme, că iei totul de la capăt, că scrii într-o limbă proastă şi joasă şi că acolo, în multe din poeziile lui, se află Absolutul.

(V.I.) Şi totuşi Eminescu nu te dezumanizează la lectură. Parcurgi o suită de percepţii inefabile cînd îl citeşti. Te respinge cu blîndeţe, dulce, te înalţă, te înfioară, te fascinează, se insinuează în fiinţa ta lăuntrică şi te nutreşte...

(C.I.) După aceea începi să te familiarizezi cu el, devine, cum zice prostimea criticii literare româneşti, banal, desuet. Da, banal atît timp cît uiţi de el. Cînd însă îţi reaminteşti de el şi-l iei din nou, vezi că iar te fulgeră. Vreau să mai spun aici ceva. în preajma zilei de 15 ianuarie, anul acesta, am dat la cei de la „România liberă”, care mi-au propus o colaborare, un articol... I l-am dat lui Petre Mihai Băcanu în mînă, dar nu l-a publicat. Pe 15 ianuarie, […] Corneliu Antim, a publicat el un text, pus între ghilimele, e-adevărat, dar un plagiat la mine: „închinare lui Eminescu” cum se chema spectacolul meu din 10 decembrie '89. Deci […] nu mi-au publicat textul meu care era un atac vehement împotriva detractorilor lui Eminescu care s-au înmulţit în ultima vreme. […] Ei bine, în acel articol refuzat eu citam Cer şi destin, cartea lui Armand G. Constantinescu, primul nostru mare om de ştiinţă nu derbedeu din ziua de astăzi, că azi au apărut mulţi derbedei, care a unit ştiinţa lui pozitivistă, că era un mare cap de pozitivist, cu tot ce acumulase ştiinţa astrologică la vremea lui şi cu cunoaşterea textelor esoterice şi le-a făcut horoscopul lui Eminescu şi al lui Alecsandri...

(V.I.) Ce dată de naştere lua în calcul pentru horoscopul lui Eminescu?

(C.I.) 20 decembrie 1849, data certă de naştere a lui Eminescu, ce să mai discutăm... 15 ianuarie e data convenţională.

(V.I.) În cartea sa, Eminescu la Ipoteşti, I.D. Marin argumentează foarte bine, plauzibil, veridicitatea aceastei date.

(C.I.) Multă lume, multă, nu numai el. Şi Nicolae Georgescu spune că întrucît avem o dată reală, 20 decembrie 1849, şi una convenţională, 15 ianuarie 1850, ar fi bine să-l sărbătorim pe Eminescu de la 20 decembrie pînă la 15 ianuarie, 25 de zile sacre la români. Aşa s-ar cuveni, dacă am fi sau dacă am deveni un mare popor. Deci Armand G. Constantinescu ia acea dată şi făcîndu-i horoscopul lui Eminescu afirmă că cerul lui de naştere nu se repetă decît o dată la 25.000 de ani. Douăzeci şi cinci de mii de ani!, îţi imaginezi ce-nseamnă asta? Şi este un enunţ ştiinţific, nu enunţ de derbedei, cum cred toţi tîmpiţii care n-au citit la viaţa lor filosofie, metafizică, texte esoterice. Ei n-au citit nimic din aceste lucruri. Singurul lucru genial la ei este ignoranţa lor. Deci el face această afirmaţie de-a dreptul năucitoare şi-i prevesteşte o glorie crescîndă. Pe ce trece timpul, gloria eminesciană se măreşte.

(V.I.) O glorie pe care dealtfel el şi-a anticipat-o în Scrisoarea I: „... al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe”.

(C.I.) Bineînţeles. Şi au trecut abia o sută de ani. Dar vin sutele şi miile de ani dacă va fi să subziste şi să se permanentizeze această spiritualitate românească şi dacă nu va muri şi ea şi limba ei... Şi dacă va muri, nu-i nici o nenorocire. Rămîne un text sacru pentru o lume de nemernici, de viermi tîrîtori pe pămînt care au dat o stea de primă mărime pe cerul lumii. […]

(V.I.) În Venere şi Madonă este un vers, al doilea: „Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii...”

(C.I.) Perioada mitică a omenirii, da.

(V.I.) Un tablou fulgurant al epocii arhetipurilor.

O schiţare genială a perioadei aurorale a omenirii; lecturile făcute-n germană, mai ales, la Viena, şi toţi indianiştii pe care-i citea la vremea aia îi luminau acea lume extrem orientală a Vedelor, a primelor texte sacre ale umanităţii, şi vedea foarte bine cum era acea lume mitică. La asta este trimiterea.

(V.I.) O lume care încă nu se depărtase definitiv sau prea mult de sacru. În acea remarcabilă postafaţă la antologia La Baaad, apărută la editura „Eminescu”, în 1996, o penetrantă şi profundă analiză a cărţilor pe care le-aţi scris, criticul Theodor Codreanu spune că şi dumneavoastră în poezie căutaţi acest arhetip şi că aţi fi găsit arhetipul poeziei româneşti în doină, cu acest uriaş strat de străvechime al ei, pornind de la o capodoperă literară eminesciană, Doina.

(C.I.) Aici ar fi întîlnirea noastră, a mea cu a marelui meu maestru Mihai Eminescu. în parte, Theodor Codreanu are dreptate. Aproape sută la sută. Adică ce se întîmplă? Eu am luat totdeauna capodoperele eminesciene ca pe nişte texte canonice. Pentru mine Doina eminesciană, care conţine 63 de versuri, a fost modelul absolut pentru o carte de o sută de poeme, dintre care unul are o sută de strofe.

(V.I.) Doina. (Melodie fără sfîrşit).

(C.I.) Da. Fiindcă mie mi s-a părut că, pentru a înţelege o asemenea capodoperă, pentru a o aproxima şi a te apropia de arhetipul pe care ea însăşi îl conţine, trebuie să meditezi asupra ei şi mai ales să scrii, că aşa meditează un poet. Ca să descopăr acest arhetip al poeziei româneşti am făcut, sigur, un drum foarte anevoios, adică nu doar Doina eminesciană, ci am trecut şi prin tot ceea ce a generat-o, prin poezia populară, care m-a dus mai înapoi de ceea ce este expresie scrisă. Ce-a fost în ultimă instanţă acest fenomen sacru, doina? A fost un spectacol integral. Era un spectacol ritual. Acest cuvînt, cu realitatea lui inerentă, se găseşte numai în spaţiul baltic şi în spaţiul românesc, două spaţii contigue. Vechimea lui este foarte mare. Un discipol de-al meu, Sorin Paliga, a scris acum, după revoluţie, un studiu fundamental despre doină şi vorbeşte despre o fază istorică pe care Marija Gimbutas, marea indo-europenistă, o stabileşte ca fiind faza vechii civilizaţii europene, înainte de venirea indo-europenilor aici. Fază de comunitate spirituală aici, în arealul ăsta, şi în care exista această formă rituală, text şi muzică, doina. Este mult prea complexă doina românească pentru a fi un simplu cîntec şi un simplu text literar. Ea are o străvechime de neînchipuit, la ora actuală atestată lingvistic şi arheologic. Şi atunci eu aş spune aşa: pe lîngă textele lui Eminescu, noi, românii, avem şi doina, care a supravieţuit mii şi mii de ani dînd apoi Doina eminesciană ca un final ridicat la zenit, şi care pentru un artist român înseamnă iarăşi o cale de acces către zonele sacre ale artei. Doina ne duce înapoi către un complex spectacol ritual: muzică şi poezie. Poezia folclorică românească nu a despărţit niciodată muzica de vers, ca-n ritualurile sacre indiene.

(V.I.) Viers, în limba română, înseamnă şi poezie şi cîntec, se ştie.

(C.I.) Totdeauna-n poezia populară românească am găsit mai multă inteligenţă, mai multă libertate, mai multă forţă de expresie şi mai mare adîncime, pînă la Eminescu cel puţin. Eminescu este primul poet, cu adevărat uriaş, care sublimează creaţia folclorică putem folosi această expresie care altfel ar fi blasfemiatorie. El o sublimează, într-adevăr. E destul o mînă de maestru la ceea ce au făcut înaintea lui un şir de maeştri nu de mărimea lui ca totul să devină sublim imediat. Dacă el a avut un pic de timp s-o ordoneze sau să-i îndrepte, să spunem, boţiturile timpului, orice poezie folclorică culeasă de Eminescu, cum ştim bine, a devenind deodată capodoperă. Să încerce orice poet român să scrie un poem cum e Ce te legeni... sau Revedere şi eu imediat îl consider mai mare decît mine. Să încerce să scrie, să vadă cum e.

(V.I.) Deci, ca să concluzionăm, aţi descoperit arhetipul poeziei româneşti prin Eminescu, care v-a dus spre folclor. Eminescu îţi deschide totul, te îndreaptă spre realitatea spirituală a folclorului românesc şi te duce către sacru pe această cale a creaţiei anonime.

(C.I.) Folclorul, da. Care, dacă ai organ să-l „citeşti”, îţi argumentează foarte clar că am avut o bogată şi legendară viaţă spirituală aici la gurile Dunării şi în jurul Carpaţilor. Marija Gimbutas a argumentat şi arheologic că aici, în acest spaţiu, a fost leagănul vechii civilizaţii europene, de aceeaşi valoare cu cea mesopotamiană şi a Orientului Apropiat. Era o civilizaţie de tip oral, cum a fost şi civilizaţia indiană înainte de a fi pus totul în scris, însemnat, care s-a aneantizat cînd au venit indo-europenii.

(V.I.) S-a păstrat, s-a permanentizat ceva din această civilizaţie?

(C.I.) Cum nu? Păi de ce am primit prin creştinism aproape cu bucurie, cu fericire, chipul Fecioarei şi imediat a fost asimilat în tot folclorul nostru? Pentru că această veche civilizaţie avea ca tip primordial de zeitate o Zeiţă Albă. Era perioada matriarhală. Zeităţi albe, feminine, guvernau această lume. Şi pe acest arhetip s-a suprapus Fecioara foarte uşor, imediat a fost asimilată, primită în folclor vezi toate colindele româneşti care sînt ceva de speriat: nu există aşa ceva în toată omenirea.

(V.I.) Deci astea tot prin Eminescu le primim. Dar au mai fost şi alţi poeţi, de pildă Alecsandri, care au sublimat folclorul în poezie cultă. Prin alt poet român nu s-ar fi putut?

(C.I.) Nu. Prin Eminescu. Nu prin Alecsandri, că el n-a avut acces la abisal, a avut acces doar la muzical şi expresiv. […]

(V.I.) De Eminescu nu te poţi apropia, de latura lui abisală, prin actul lecturii în sine, prin metodele hermeneuticii. Trebuie să ai o revelaţie ca să-i prinzi profunzimile lui insondabile.

(C.I.) Bineînţeles. În afară de faptul că are acest tremendum care te îndepărtează, cum ţi-am spus, Eminescu mai are şi acea matitate aşa, dacă vrei, sau acea aparentă planeitate caracterisică unei mari opere şi dacă nu cazi peste prăpastia care te duce pînă la străfundul operei respective sau dacă nu te fulgeră Dumnezeu sub o formă oarecare, sigur că n-ai făcut mare lucru pe lumea asta.

(V.I.) Într-un text publicat cu ani în urmă în „România literară”, la o comemorare a lui Eminescu, spuneaţi că fiecare român ar avea datoria sacră să scrie o biografie lui Eminescu. Ce însemna asta?

(C.I.) Exact ceea ce-am scris în acel text, literal.

(V.I.) Ce să scrie toţi o biografie, că asta nu-i la îndemîna oricui, sînt milioane de oameni în România care nu pot încropi o scrisoare!... Eu în armată, mi-aduc aminte, le scriam la mulţi scrisori de amor, aveam în companie o mulţime de inşi rămaşi cu inteligenţă la nivelui de patru clase.

(C.I.) Exact aşa: patru clase are, cu patru clase să scrie; dacă a învăţat numai citirea, să ia cărţile pe care le poate citi şi pe măsura lui, Ion Popescu să scrie biografia lui Eminescu. Pentru că, scriind-o, el este obligat să treacă prin filtrul minţii lui etapele parcă iniţiatice ale biografiei eminesciene, care este exact ca un parcurs sacru. Asta îl va duce către ceva şi dacă mintea lui este făcută să se lumineze, se va lumina într-un moment oarecare. Măcar va afla că Blajul e un loc sfînt pentru români. De ce s-a dus Eminescu La Blaj, domnule? De nebun? Hai să mă duc şi eu. Şi se va duce într-o vacanţă să vadă Blajul. Şi poate avea acolo revelaţia...

(V.I.) Ştiu eu dacă s-ar duce?...

(C.I.) Poate s-ar duce, poate nu. Dar eu am spus să scrie aşa cum vechiul creştin, analfabet sau mai puţin alfabetizat, bîiguia şi el din Biblia seara, citea cîteva fragmente şi-şi făcea o rugăciune. Exact cum făcea creştinul primitiv, exact aşa să facă românul: să scrie biografia lui Eminescu.

(V.I.) La vechiul creştin era vorba de un act ritual, pe cînd aici...

(C.I.) Şi aici tot ritual. Să încerce să scrie, de la semianalfabet pînă la cel mai mare savant, şi să vadă către ce-l duce. Pascal, cel mai mare spirit pe care l-au dat francezii, spunea aşa: credinţa trebuie s-o ai în tine, să-ţi fie dată. Dar unora nu li s-a dat. Şi ca să vezi ce înseamnă mintea genială, ce-i sfătuieşte Pascal? Să urmărească ce face un om care crede, cum se duce în catedrală, cum se aşează în genunchi, cum se închină, cum stă acolo cu ceasurile, şi să facă şi el la fel, că poate pe această cale formală, prin ritual, trezeşti esenţa, trezeşti însăşi substanţa credinţei în tine. Acestea sînt cele două căi. Ţi-e dată credinţa prin revelaţie, pe drumul Damascului deodată te izbeşte lumina dumnezeiască în cap, sau ajungi la ea pe calea rituală, deci de acces anvoios, trudnic şi de durată. Ei, asta spuneam eu cînd spuneam că orice român trebuie să scrie biografia lui Eminescu. Este o cale rituală. Ion Popescu va da, să zicem, peste amănuntele morţii lui Eminescu. Nu se poate, nu există om, de la cel mai bun creştin şi pînă la criminal, care să nu fie impresionat de această biografie cînd va afla cuvintele spuse pe patul de suferinţă de Eminescu netrebnicului ăluia de doctor care îl supravegea în ultima lui noapte de viaţă. Eminescu era închis ca un animal într-o celulă şi cînd nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: mi-e rău din tot trupul!... Şi s-a întors pe o parte. Mi-e rău din tot trupul!... îţi dai seama cum îl cotropise durerea... ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Şi l-au lăsat să moară ca un cîine.

[…]

(V.I.) Spuneţi că sînteţi profetul lui Eminescu şi kagemusha lui Labiş. Ca să întregim termenii ecuaţiei, care este poziţia lui Labiş faţă de Eminescu?

(C.I.) Spun asta şi în finalul cărţii despre Labiş: prima mare epifanie a poeziei româneşti a fost Eminescu, a doua a fost Labiş. În sensul strict de epifanie, deci de manifestare de sus în jos a sacrului printre oameni şi de asemeni în sensul buddhist al cuvîntului, de apariţie de Bodhisattva. Bodhisattva este cel care trebuie să devină un Buddha în încarnarea pe Terra. Dacă Labiş ar fi trăit măcar pînă la 25 de ani, el împlinea exact rolul de mare profet al lui Eminescu. Nu puteai să-l înţelegi pe Eminescu decît prin Labiş. Nici Arghezi, nici Blaga, nici Ion Barbu, nici Dan Botta, nici Emil Botta, nici Gellu Naum, nici unul dintre marii poeţi români nu se poate măcar imagina scriind între 17 şi 21 de ani cum a scris Labiş. Pentru mine el este o manifestare divină. Eu cînd l-am citit prima oară pe Labiş, elev fiind la Bîrlad, am avut exact senzaţia de revărsare omorîtoare, strivitoare a sacrului, adică eram copleşit, îmi vuiau urechile ca şi cum ar fi sunat trîmbiţele cereşti cînd am citit Moartea căprioarei şi Balada, mai ales.

Notă asupra interviului:

Textul prezentat reproduce cîteva fragmente din cartea Kagemusha. Şapte zile cu Cezar Ivănescu. Viorel Ilişoi într-un dialog cu poetul Cezar Ivănescu (decembrie 1996–ianuarie 1997). Această carte de jurnalistică nu a mai fost pînă la urma tipărită pentru că Cezar Ivănescu, pe deplin conştient de faptul că libertatea sa de exprimare depăşea cu mult puterea de înţelegere şi de acceptare a contemporanilor săi, a decis să nu facă public, cel puţin pe timpul vieţii sale, acest dialog.

Cezar Ivănescu afirma în acest text din anul 1996: „Eminescu era închis ca un animal într-o celulă şi cînd nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: mi-e rău din tot trupul!... Şi s-a întors pe o parte. Mi-e rău din tot trupul!... îţi dai seama cum îl cotropise durerea... ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Şi l-au lăsat să moară ca un cîine…“.

Scenariile se repetă spasmodic. Cezar Ivănescu avea să moară şi el, cu zile, chinuit cumplit, ca urmare a unei intervenţii banale, programate şi care nu implica nici un risc, efectuate într-un spital din Bacău, păşind în Moarte, ca un adevărat Profet, pe urmele nobile presărate cu aur şi sînge ale Maestrului său în Absolut, Mihai Eminescu.

După reîntoarcerea din Albania – tărâmul sfânt din stâncă şi lumină, patria mamei sale, după momentele de glorie trăite acolo, pe 20 aprilie, cu o zi doar înaintea nenorocitei de intervenţii „ultramoderne, cu laser“, garantat neinvazive, Cezar Ivănescu nota: „tot timpul, în maşină [în Albania – n.n.], am simţit încă pe cineva prezent alături de noi; i-am spus Clarei că a fost cu noi Îngerul Domnului, la care Clara mi-a replicat: eu sînt Îngerul Domnului! Se pare că are dreptate, ea e Îngerul Domnului...“ („! păzească-te numai lumina/ a ochilor mei luminînd,/ departe de oameni din vina/ de a nu fi de pe pămînt,/ departe de oameni din vina/ de a nu fi de pe pămînt!“, Cezar Ivănescu, Doina – Gnoză)

Noi, cei care i-am fost atunci alături în acea călătorie, am resimţit întoarcerea în ţară ca pe o agresiune. Nu aş putea defini cu exactitate, dar o multitudine de elemente ne-au determinat această senzaţie care se acutiza cu cât ne apropiam de Bucureşti. Au urmat apoi cele mai cumplite zile din viaţa noastră, zile ale terorii totale în care am încercat cu disperare să rupem un lanţ de evenimente tragice care parcă se succedau într-o dezordine totală, imposibil de anticipat. Lanţul creat devenise o „entitate“ diabolică, indestructibilă şi de neînţeles care părea că se recompune, cu fiecare aparentă senzaţie de fisură, mai puternic şi mai de neînvins şi care era chiar întruparea „trimişilor beznei“, cei atât de prezenţi – ca o sumbră imagine a unei morţi traumatice – în poemele sale.

Remarcăm asemănările dintre cele două cazuri deja de domeniul istoriei literare: moartea lui Eminescu şi moartea lui Ivănescu, sperînd că într-o zi vom afla adevărul. Pînă atunci însă întrebăm şi ne întrebăm cum de a fost cu putinţă ca un om să moară aşa, cu zile, purtat între unităţi spitaliceşti ale căror medici au dovedit că au un comportament cel puţin inuman, departe de orice deontologie, profesionalism, milă şi bun-simţ.

Pe 24 aprilie Cezar Ivănescu a murit. Pe 24 aprilie 2008, în Joia Mare, Cezar Ivănescu, personalitate deplină a culturii române, anticomunist convins şi scriitor total antisistem, a fost ucis în propria sa Ţară, Ţara Tatălui de incompetenţa crasă, inexplicabilă şi suspectă a medicilor din Bacău („Şi l-au lăsat să moară ca un cîine…“), după ce Ţara Mamei l-a primit cu dragoste şi l-a învăluit ca într-un miraj al iubirii totale, determinându-l să-şi dorească cu ardoare să revină şi să scrie în şi despre Albania (intenţiona ca în vară să se reîntoarcă pe malul lacului „luminos“, celebru încă din antichitate, pentru a-şi reîntregi un jurnal de călătorie început tot în Albania, dar în cea a lui Enver Hodja, în anul 1973. Cartea urma să apară bilingv, în limbile albaneză şi română, în condiţii grafice de lux, la editura Ora din Tirana. „Am scris această carte pentru tine, mamă! Pentru ca Dumnezeu în ceruri să aibă grijă de Sufletul tău!“, nota Poetul pe una din ultimele pagini scrise înainte de plecarea spre Bacău.

Cei care şi-au luat asupra lor răspunderea intervenţiei şi a vieţii scriitorului să-i poarte de acum, în veci, pe braţe, trupul însîngerat şi sufletul veşnic viu... iertare pentru ei nu este. („! Sufletul nostru-i nemuritor,/ iubit discipol, fii-mi ajutor,/ poartă-mi pe braţe, pe braţ să-mi porţi/ sufletul trupului meu dintre morţi,/ înalţă-mi sufletul meu de tot/ cînd trupu-mi sîngeră şi nu mai pot,// înalţă-mi sufletul meu de tot/ cînd trupu-mi sîngeră şi nu mai pot!”, Cezar Ivănescu, Către discipoli, I).

Istoria literaturii va nota toate aceste fapte şi va mai reţine şi nimicnicia unor aşa-zişi lideri ai breslei care nu au lăsat ca în preajma marii sărbători creştine a Învierii Domnului nostru Iisus Christos să fie aprinsă o lumânare şi să fie pusă o floare la Sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti sau Iaşi, sau la Muzeul Literaturii Române (nota bene, române) din Bucureşti… întru cinstirea creştină şi smerită a celui care a fost Cezar Ivănescu, scriitor, traducător, director de editură, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România… În preajma Învierii… Dar după Înviere? După adevărata Înviere? (C.A.)

4 Articol preluat de pe www.agero-stuttgart.de.

12 august 2008

„Eminescu-i Dumnezău, iau eu mi-s Profetul Său!“

Aş vrea să mor cântând Eminescu

„Aş vrea să mor cântând Eminescu, aşa cum fiecare făptură creată de Dumnezeu ar vrea să moară întru Dumnezeul care a creat-o.

Dacă nu ar fi existat Eminescu în limba română, eu, unul, după atâţia alţii aş fi rămas un ins fără de nici un Dumnezeu, şi când aceşti atâţia alţii se numesc Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi George Bacovia, Ion Barbu şi Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, vă puteţi închipui că nu o să mă clatin în faţa unor contestatari contemporani...

Dimpotrivă, mă încredinţez încă o dată că firava mea făptură numai prin el se atinge cu adevărat de Fiinţă şi mă rog să am puterea să mor cântând Eminescu.

În 1989, 10 decembrie, când am făcut spectacolul Doina, închinare lui Eminescu, spuneam că nu am îndrăznit să cânt decât un poem de Eminescu, Doina, pentru că fiecare text eminescian este o mantra atât de puternică, încât actantul care o rosteşte se poate pulveriza în orice clipă încercând să se încarce de energia ei imensă...

Cum îndrăznesc azi să cânt trei poeme de Eminescu? Azi ştiu bine cum aş vrea să mor, aş vrea să mor cântând Eminescu.

Închin acest recital marelui Petru Creţia, spiritului lui luminat şi inimii sale tânjitoare după Eminescu. Către el îmi înalţ azi vocea.

Voi cânta după textele stabilite de ediţia Nicolae Georgescu, discipolul meu în tinereţe, azi cel mai redutabil eminescolog.“

Cezar Ivănescu, 15 iunie 2005

Muzeul Naţional al Literaturii Române,
Bucureşti

Textul reprodus în introducerea articolului este motivaţia spectacolului Aş vrea să mor cântând Eminescu suţinut de Cezar Ivănescu pe 15 iunie 2005. Nu a fost să fie aşa. Nu a murit de moarte bună şi nu a murit cântând Eminescu, a murit, aşa cum o tot repet de o vreme cu groază şi durere, în nişte condiţii de neimaginat. A murit cu zile, în Joia Mare, purtat de medici lipsiţi de responsabilitate şi suflet între unităţi spitaliceşti.

Muzeul Literaturii Române în care Cezar Ivănescu a ţinut de-a lungul timpului nenumărate spectacole, acum la moartea Poetului, brusc, prin vocea şi voinţa conducerii a decis că „Muzeul nu e capelă!“.

Ce nu au înţeles atunci, în preajma Învierii, nici distinşii domni din conducerea USR şi nici cei din conducerea MLR este faptul ca datoria de a ne respecta şi de a ne comporta demn faţă de cei care pleacă la Domnul ne aparţine în totalitate nouă şi nouă, celor rămaşi, ne face cinste şi nouă ne dă măsura umanismului şi a inteligenţei.

09 august 2008

„cum m-aş întoarce-Acasă / merg spre Domnul..."

Cezar Ivănescu,
câteva repere biografice

Cezar Ivănescu (n. 6 august 1941, Bârlad – d. 24 aprilie 2008, Bucureşti), personalitate de excepţie a culturii române, poet, dramaturg, traducător şi director de editură român.

Provenind dintr-o ilustră familie de intelectuali moldavi, nepot al marelui lingvist Gh. Ivănescu, rudă cu Octav Onicescu, Cezar Ivănescu a dus mai departe blazonul genialităţii familiei sale.

A absolvit Facultatea de Filologie din Iaşi. Redactor la Luceafărul, îndrumă în anii '80 cenaclul „Numele Poetului”, frecventat de tineri scriitori precum Gabriela Creţan, Mircea Şoncuteanu, Florentina Vişan, Delia Dună, Tiberiu Dăioni, Ioana Bălan,Valeriu Mircea Popa, Dan Oprina, Mihaela Muraru-Mândrea, Mircea Drăgănescu, Petruţ Pârvescu.

Cezar Ivănescu îşi face debutul poetic în ziarul Flacăra Iaşului (iunie, 1959). În anul 1968 îi apare volumul de debut Rod (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968), eveniment editorial de excepţie despre care criticul N. Manolescu scria în Luceafărul'' (nr. 51/1968): „Când în proză se va debuta cu cărţi de valoarea Rodului lui Cezar Ivănescu, vom putea vorbi nu de o evoluţie, ci de o adevărată revoluţie“.

Debut în teatru (1969), cu piesa Mică dramă, care se joacă la Teatrul „Al. Davila“ din Piteşti, fiind montată „într-un spectacol coupé“ cu Vin soldaţii de Gheorghe Astaloş, în regia lui Radu Boroianu. Din 1968, îl găsim profesor de limba şi literatura română în Ardeal şi Moldova, apoi redactor la Almanahul literar al Uniunii Scriitorilor şi la revista Argeş din Piteşti (1969–1971, de unde a plecat prin demisie, în semn de protest la faimoasele „teze din iulie 1971”), şomer, redactor cu jumătate de normă la revista Luceafărul (1974–1984). Pe 10 iulie 1984, devine redactor cu normă întreagă al revistei Luceafărul (până la data de 1.03.1990 când, ca urmare a aplicării Deciziei nr. 263, din 10.02.1990, luată de conducerea USR prin domnul Mircea Dinescu, îi este desfăcut în mod ilegal contractul de muncă).

În anul 1971 începe spectacolele de muzică şi poezie, cu propria-i orchestră numită „Baaad“, preludiu la capodopera sa poetică de mai târziu intitulată La Baaad.

În anul 1975 îi apare volumul Rod III, despre care Marin Preda afirma:

„Am citit volumul lui Cezar Ivănescu în redacţia editurii Cartea Românească. Din zecile de volume de poezie care ne vin, deodată am auzit o voce obsedată de un singur sentiment cântat cu o mare adâncime şi forţă de expresie... Cititorul poate fi şocat de unicitatea sentimentului, dar în cele din urmă câştigat şi emoţionat. O adevărată voce de mare poet“.

Insolitul personalităţii sale este izbitor prin aceste manifestări. Cezar Ivănescu reînvia printr-o formulă modernă, sincretismul baladesc medieval al poeziei şi muzicii. A creat muzică şi a cântat propriile versuri, dar şi poeme de Pindar, Rutebeuf, François Villon, Lorenzo de Medici, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Henri de Regnier, Mihai Eminescu şi George Bacovia. I se tipăreşte la Editura Minerva antologia de poezie românească sub titlul Cântecul amintirii (1978), cuprinzând poeţi de la Dosoftei la Dumitru M. Ion. Prefaţează celebrul roman al lui Louis F. Céline, Călătorie la capătul nopţii (Editura Cartea Românească, 1978), în traducerea soţiei sale Maria Ivănescu, tălmăcire căreia i s-a decernat Premiul pentru traducere al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Traduce din franceză, împreună cu Maria Ivănescu, lucrarea lui Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980).

De la Păltiniş, Constantin Noica îi împărtăşeşte gîndurile despre La Baaad şi Muzeon, ca şi despre traducerea din Mircea Eliade, scriindu-i la 8 martie 1980. În vremea cenzurii, poetul avea obiceiul să transcrie de mână, pe volumele dăruite cu dedicaţie, versurile cenzurate.

Noica îi mulţumeşte pentru următoarele stihuri din Rosarium (Muzeon):

! stau în pământul sterp fără noroc,
cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop,
gropar al vieţii mele fără viaţă
trăită-n scârbă, în dezgust şi greaţă,
plătit cu Timpul care mă omoară
dator vândut celui ce mă plăteşte
din groaza mea nu pot ieşi afară
cum Soarele arzând se osândeşte!

Pe drept cuvânt Constantin Noica apreciază strofa ca fiind extraordinară, identificând în lirica lui Cezar Ivănescu „o experienţă gravă“, cu o profundă intuire a sacrului. În anul centenarului morţii lui Mihai Eminescu are gata pentru tipar un volum cu poeme închinate „Marelui său Maestru în absolut“ (1989), dar cartea este respinsă de diriguitorii editurii Cartea Românească.

La 10 decembrie 1989, forţează, de aceea, organizarea unui spectacol de muzică şi poezie sub genericul Doina, închinare lui Eminescu, la Casa de cultură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, la Radio „Vocea Americii“ i se recită premonitor Doina despre Fiara cea Apocalipsă şi despre marginalizarea poporului român.

Continuă împreună cu soţia sa Maria Ivănescu, seria de traduceri din Mircea Eliade cu volumul Eseuri (Mituri, vise şi mistere şi Mitul eternei reîntoarceri) apărut la Editura Ştiinţifică, în anul 1990. La 14 iunie 1990 este victima mineriadei. În urma agresiunilor extrem de dure, fizice şi psihice suferite îşi revine greu după o lungă boală. „Surprinzător, «revoluţia» nu pune capăt marginalizării lui Cezar Ivănescu; Drumul crucii continuă o dată cu al poporului român, minţit şi jefuit de speranţe. Nu aderă la mentalitatea clipei, necrezând că foştii comunişti Ion Iliescu, Mircea Dinescu ş.a. pot deveni peste noapte «revoluţionari» şi «democraţi»". (Theodor Codreanu, Tabel cronologic la volumul Efebul de la Marathon, Editura Minerva, 2000)

În anul 1994, îi apare volumul Sutrele Muţeniei (Editura Princeps, Iaşi), cu o prefaţă semnată de Petru Creţia, Pentru Cezar Ivănescu, din care reproducem:

„De aceea vom zice, astăzi şi mereu că ne aflăm în timpul bun şi sfânt şi vechi cât noi al poeziei româneşti. Şi că ne mai aflăm spre bucuria şi cinstea noastră, alături de unul dintre cei mai puri şi mai sfâşietori reprezentanţi ai poeziei româneşti, Cezar Ivănescu, poeta magnus. Şi îl vom mai numi biruitor, pentru că, prin lungul şir din veacuri al poeţilor români, câţiva cu nume sfinte nouă, alţii, mulţi, pe veci fără nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme şi obidă, prin însângerările şi tina istoriei. Am biruit, ca puţini alţii, înfrângând tot ceea ce ne tăgăduia.“

În anul 1995 tipăreşte la Editura Helicon din Timişoara antologiile Jeu d'Amour şi Doina.
I se decernează Premiul Serilor de poezie de la Vânători-Neamţ pentru Opera Omnia. Apoi, în anul 1996, îi apare cartea Pentru Marin Preda.

„Truda aşternerii pe hârtie a cuvântului e o asceză, truda neîntreruptă, de o viaţă e o călugărire, o femeie care-ţi vine în chilie şi-ţi îmbăiază trupul cu trupul ei de mir, e un dar al lui Dumnezeu, nu un păcat, e doar paharul cu ichor divin pe care Domnul ţi-l îmbie şi-o să-ţi îmbie şi-acel crunt pahar ce nu se poate trece de la tine, până atunci te du prin întuneric spre o chilie luminată pe-a cărei uşă scrie: o mie de călugări, o mie de religii, el e acolo, înăuntru, cu un cărţoi imens în faţă şi-l răsfoieşte curios ca o femeie, cam bună carte, pergamentul lumii, Cronica Akaşică...". (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda)

Semnează împreună cu Maria Ivănescu, traducerea din limba franceză, Blaise Pascal, Cugetări, text integral, 1998, Editura Aion. Susţine spectacolul de muzică şi poezie Rosarium (1998).
La 15 ianuarie, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu" din Botoşani i se decernează Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu" pe anul 1999. I se conferă titlul de cetăţean de onoare al municipiului Botoşani. Tot în anul 2000 susţine spectacolul de muzică şi poezie Doina, închinare lui Eminescu. Gavril Ţărmure din Bistriţa şi „Societatea de Concerte“ îi produc, în acelaşi an, primul CD şi prima casetă cu fragmente din spectacolul Doina, închinare lui Eminescu.

Cezar Ivănescu a făcut greva foamei în anii '60, ca student în Iaşi , al Facultăţii de Filologie în semn de protest pentru că a fost exmatriculat din facultate şi exclus din Cenaclul Facultăţii de Filologie. A mai făcut greva foamei în 1983, în redacţia revistei Luceafărul în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care îi pregătea pentru a îi fi topită cartea de poeme Doina. A făcut din nou, 7 zile greva foamei în 1986, până când a fost spitalizat în stare critică la Spitalul de Urgenţă cu o greutate de doar 45 de kilograme, în semn de protest împotriva autorităţilor comuniste care i-au interzis Cenaclul „Numele Poetului". A făcut greva foamei şi în 5 ianuarie 1990 în semn de protest pentru faptul că M. Dinescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, i-a desfăcut contractul de muncă (de la revista Luceafărul) în mod ilegal.

...! iar eu m-am rătăcit prin lume
şi de pe-acum abia mă port
şi îmi fac murgul numai spume
şi prin cetăţi mi-l strig pe nume
pe blîndul meu, frăţânul mort !

! că nu mai poate ţine Viaţa,
numa-n cîntarul celui Rău;
în Baaad coboară ceaţa
şi urlu: Frate, dimineaţa
roua-i de sânge: Trupul tău !...
Fratele Nostru Soarele (Treapta a doua. Taina nunţii)

Cezar Ivănescu a fost propus de două ori la premiul Nobel pentru Literatură. În 16 aprilie 2008, la propunerea lui Besnik Mustafaj (fost Ministru de Externe al Albaniei şi editorul poetului în limba albaneză), lui Cezar Ivănescu i se propunea, din nou, depunerea candidaturii la Premiul Nobel din partea Albaniei. Aceleaşi demersuri erau începute şi de Asociaţia Scriitorilor Români din Canada.

De asemenea cu câteva zile înainte de sfârşitul neaşteptat şi pe deplin tragic al poetului îi apare un amplu interviu în cotidianul Shekulli (Tirana, Albania), în care declara:

„Am sânge turc, grec, albanez şi român. De la turci am luat nebunia, de la greci inteligenţa, de la albanezi curajul şi de la români puterea de a îndura.“

Din anul 2000 şi până la moartea sa a condus Editura Junimea din Iaşi.

[Sursa: enciclopedia libera wikipedia]

Abonaţi-vă la: Postări (Atom)

Cezar Ivanescu: „Ii acuz de intentie de crima!“ (02.2008)

Cezar Ivanescu: „Denunt aceasta crima!“; (fragment)

Cezar Ivănescu: muzică şi poezie

Victor Roncea

Arhivă blog

• ▼ 2008 (15)
  • ▼ noiembrie (2)
    • ▼ Nov 07 (1)
      • Moartea Poetului Cezar Ivănescu. Radiografia unei ...
    • ► Nov 02 (1)
      • CEZAR IVANESCU. MARTOR AL ADEVARULUI
  • ► octombrie (3)
    • ► Oct 23 (1)
      • KAGEMUSHA. SAPTE ZILE CU CEZAR IVANESCU
    • ► Oct 16 (1)
      • NECONSOLATUL PRINŢ
    • ► Oct 10 (1)
      • „Am renunţat la viaţă ca să fac literatură“
  • ► septembrie (4)
    • ► Sep 27 (1)
      • Cezar Ivănescu – în amintire
    • ► Sep 19 (1)
      • Moartea lui Cezar. Cronica adevărului
    • ► Sep 07 (1)
      • L.F. Céline, Călătorie la capătul nopţii
    • ► Sep 01 (1)
      • Cezar, prieten drag, Imi cer scuze ca iti tri...
  • ► august (6)
    • ► Aug 30 (1)
      • „Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut“ Motto: ...
    • ► Aug 19 (1)
      • Cezar Ivanescu, poeme
    • ► Aug 15 (1)
      • Cezar Ivanescu, poeme
    • ► Aug 13 (1)
      • Cezar Ivănescu, „profetul lui Eminescu şi kagemush...
    • ► Aug 12 (1)
      • „Eminescu-i Dumnezău, iau eu mi-s Profetul Său!“
    • ► Aug 09 (1)
      • „cum m-aş întoarce-Acasă / merg spre Domnul..."

Cezar Ivănescu, foto Corneliu Grigoriu

Efebul de la Marathon, manuscris

Cezar Ivănescu, înregistrări audio-document

1. Doina, versuri de Mihai Eminescu, muzica Cezar Ivănescu, înregistrare din concertul Doina, închinare lui Eminescu, anul 2000

2. Despărţire, versuri de Mihai Eminescu, muzica Cezar Ivănescu, înregistrare din recitalul susţinut la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, 15 iunie 2005. Spectacol intitulat Aş vrea să mor cântând Eminescu..., închinat memoriei lui Petru Creţia.

3. Doina, Străina, Cezar Ivănescu, înregistrare din concertul Doina, închinare lui Eminescu, anul 2000.

1. Doina, Mihai Eminescu

2. Despărţire, Mihai Eminescu

3. Doina, Străina

Cezar Ivănescu, înregistrări video-document

1. Recitatul Aş vrea să mor cântând Eminescu..., susţinut de Cezar Ivănescu la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti pe 15 iunie 2005, recital închinat memoriei marelui Petru Creţia. Cezar Ivănescu a fost prezentat de regretatul critic şi director al Muzeului Literaturii Române Alexandru Condeescu. La pian Puiu Pascu, la contrabas Pedro Negrescu.

Mulţumind celor vii, ne îndreptăm gândurile pline de pioşenie către cei morţi.

http://www.trilulilu.ro/petronius52/8f68e855ee27cb

DOINĂ

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s’a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornei
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte;
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se ’ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu ’n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoiu
Şi ş’aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cânturile pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinătate,
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sinul,
Codrul – frate cu Românul –
De săcure se tot pleacă
Şi isvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandrutului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Zioa ’ntreagă, noaptea ’ntreagă,
Doar s’a’ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te ’nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îţi vin codri ’n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Mihai Eminescu, text reprodus după ediţia Nicolae Georgescu

Sutra XI

Pentru Alexandru Zub

neam bun şi blînd, –
de trădători,
cuminte neam,
frumoasă cruce,
pe Fiii lui dumnezeieşti
neamul cu drag
pe cruce-i duce !
Cezar Ivănescu, Sutrele Muţeniei, 1994

Turn

Şi pentru că duşmanul meu mi-a spus că voi muri
Eu i-am spus: caută-ţi de treabă!

Cum ai putea muri, tu, Mary?
Doar am conceput împreună acest poem!
Şi în inimă porţi înţelepciunea tuturor femeilor
Cum crucea l-a purtat pe Isus.

O, noi care ne-am aruncat fericirea
– Cum Iosif de fraţii lui a fost aruncat –
Spre a o găsi rege pe durere!
Cum ai putea muri, tu, Petre?

Care pe toate le-ai învăţat singur, ca Adam,
Pentru-a ne fi tată, şi ai pictat
Pe când alţii îşi ucideau părinţii?
Tablou-acela al tău care se cheamă

„Lupta cu forţele întunericului”.
Pe mine m-a făcut să cred că dacă vei pleca
Planeta se va ţine ca o albină pură după tine!
Ori tu, Mil, cum ai putea să mori?

Când ai venit şi-ai început să plângi,
Ascuns după gheara unei păsări,
Care-şi înfigea ciocul în palma ta dreaptă.
Ori eu. Cum s-ar putea să mor?

Când voi mi-aţi spus
Că mâine dimineaţă vom bea cafea,
Şi vom deschide gazeta-n care
Nu va apare acest poem.

De profundis

! acum, fiindcă frigul face bulboane
şi fiindcă eu sunt bolnav şi mă tem,
ca sălbaticul am să-mi fac leul meu pe peşteră,
iar voi să spuneţi: îl vâna în fiecare zi !

! acum, fiindcă sunt sincer şi milos,
vă rog să nu vă uitaţi în ochii mei
prin care lacrimile găuresc pupilele
şi deci nu plâng: nici rîsul meu

care vă chinuie, vă sluţeşte, feriţi-vă de râsul meu
într-însul mama e tot albă ! şi inima mea,
acest cântar social, care atunci când eu
voi fi pur de tot se va sfărîma

într-una din părţile balanţei şi va rămâne numai
un cap uimit, umed, plin de lună ca o floare
scoasă din lac. O, candoarea
capului din inimă, cu braţe !

! lăsaţi-mi numai lapte şi mâncare
până mă scol mâini de dimineaţă
căci acum îşi fac turul prin ochi
hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputinţei !

! şi socotiţi-mă un lepros care se vindecă
şi v-ar putea şi omorî cu-mbrăţişările,
şi socotiţi-mă-un lepros care se vindecă
şi v-ar putea şi omorî cu-mbrăţişările !

! acum, fiindcă am chiar şaptezeci de ani
cu cei lăsaţi de mama,
îngăduiţi-mi deruta suportabilă
şi bucuraţi-vă de înţelepţii tineri !

Cezar Ivănescu, din volumul Rod, 1968

Către discipoli (I)

! sufletul nostru-i nemuritor,
iubit discipol, fii-mi ajutor,
poartă-mi pe braţe, pe braţ să-mi porţi
sufletul trupului meu dintre morţi,
înalţă-mi sufletul meu de tot
când trupu-mi sângeră şi nu mai pot,

înalţă-mi sufletul meu de tot
când trupu-mi sângeră şi nu mai pot!

! fii, dară, liber cum sufletu-i,
ca tine nimeni pe Lume nu-i,
tu îi porţi faţa lui Dumnezău
şi mult mă bucur de chipul tău,
Domnul ca înger şi îngeră
în tine plânge şi sângeră,

Domnul ca înger şi îngeră
în tine plânge şi sângeră!

! dacă eşti singur şi eşti lovit,
dacă ţi-i foame şi umilit
umbli pe drumuri, să ştii mereu
că-nduri acestea ca Dumnezeu,
lovit cu pietre, râs şi scuipat,
roagă-te zilnic şi fii curat,

lovit cu pietre, râs şi scuipat,
roagă-te zilnic şi fii curat!

! plânge-i pe-acei ce te schingiuiesc,
eu pentru tine numai trăiesc,
eu pentru mine nu am folos
decât în tine, Fiu Glorios,
tu-mi eşti grai limpede, grai ocult,
tu decât mine eşti mult mai mult,

tu-mi eşti grai limpede, grai ocult,
tu decât mine eşti mult mai mult!

Cezar Ivănescu, din volumul Efebul de la Marathon, 2000

Eu am fost săritor la trapez fără plasă toată viaţa

„Acest deceniu pentru mine (am şi spus-o în alte interviuri) a fost cel mai greu interval din viaţa mea, cel mai dificil şi cel în care m-am acomodat cel mai greu. Vremurile de tranziţie, care la români durează de pe la începutul veacului (regina Maria este cea care a lansat sintagma – epoca de tranziţie) le-am înfruntat tot mai uşor pe vremuri şi mai dificil în ultimul deceniu.

Pentru că dacă înainte de 1989 eram un anticomunist fără probleme şi ştiam cum mă situez în raport cu puterea şi cu ceea ce se întâmpla (anticomunist – nu disident, pentru ca disidenţa s-a făcut, cum bine spune şi termenul – de la partidul comunist. Adică au fost comunişti care din convingere, din interes, din diferite influenţe străine, au devenit disidenţi, au început să combată comunismul din interior ş.a.m.d. Toţi, însă, fireşte – cu o anumită funie legată bine de spate. /…/

Adevăraţii artişti însă lucrează fără plasă de asigurare. Dacă se întâmpla să cadă – mor. Saltul e mortal. Eu am fost, dacă vrei, săritor la trapez fără plasă toată viaţa.

Aceşti 10 ani eu nu-i consider deloc nici democraţie cum se pretinde în România, nici libertate, nimic altceva nu sunt aceşti 10 ani decât o prelungire sinistră, ceauşistă. Adică toate racilele ceauşiste au fost duse la ultimele lor consecinţe. Puterea pe care o deţinea un singur personaj a fost împărţită la câteva mii de personaje, toate îmbogăţite peste noapte, devenite, aceste personaje, mici tirani ai României.“

Cezar Ivănescu, Fragment dintr-un interviu realizat de Eugenia Guzun, Revista Sud-Est, 2000

Cezar Ivănescu, înregistrări audio-document

1. Sunt mure coapte, ele sunt... (poem cantat, 1984)

2. Corabie, acompaniat la chitara de Gelu Alecu, înregistrare life, din arhiva autorului, anul 1985

3. Zile care îmi ucideţi..., înregistrare din Concertul Doina, Închinare lui Eminescu, anul 2000, muzică şi versuri, Cezar Ivănescu

4. Oralităţi, înregistrare din concertul Doina, Închinare lui Eminescu, anul 2000, muzică şi versuri Cezar Ivănescu

5. Cezar Ivănescu, mesaj de mulţumire, 15 februarie 2008

Cezar Ivanescu, sunt mure coapte, ele sunt...

Cezar Ivanescu, Corabie

Cezar Ivanescu - Zile care imi ucideti

Cezar Ivanescu, Doina, Oralitati, life, muzica si versuri Cezar Ivanescu

Cezar Ivanescu - Mesaj in pragul mortii

Sutra I

! aşa pedepseşte Dumnezău
pe acei răi şi negri corbi
ce nu-I vor chipul Său:
nu Li se mai arată: ca la nişte orbi!

Sutra IV (Tao)

! cum m-aş întoarce-Acasă
merg spre Domnul...
şi Fratele-mi surâde
ca un Înger
şi ca un Înger
îmi surâde Sora...
mă-mbrăţişează Mama
şi mă sărută. Somnul
mi-l privighează Tatăl
cel Bun... nunc et in hora!

Cezar Ivănescu, din volumul Sutrele Muţeniei, 1994

Scrisoare deschisă Preafericitului Daniel (Părintele meu), Patriarhul României

„Suntem într-un ceas greu, Părinte, căci, iată, pleacă de lângă noi oameni pe care i-am iubit şi am uitat să le spunem cât de mult îi iubim şi am greşit căci spunându-le neîncetat i-am mai fi putut reţine lîngă noi... Au plecat pe rând, Ovidiu Iuliu Moldovan, marele actor, George Pruteanu, actor şi el şi personaj shakespearean, şi preot al limbii române şi acum, pictorul Sabin Bălaşa, legat prin opera lui şi prin mâna de ţărână a trupşorului lui de Destinul Moldovei şi al Iaşului de Înalt Prea Sfinţia din scaunul Mitropolitan... Ne doare sufletul, Părinte, ca un obraz de copil pălmuit... De ce atâta moarte în preajma Învierii? Să intonăm Prohodul şi să-i urmăm pe morţi, cu inima uşoară cu cât suntem mai aproape de Înviere? Să rămânem liniştiţi şi să ne bucurăm de prezenţa lucrătoare a celor vii suferinzi de boli grele şi necruţătoare dar rămânând în destinul lor, torturaţi fizic şi înfruntând tortura fizică, încarnarea diavolului spre a-şi lumina chipul să privească icoanele luminate de lumânări din bisericile Iaşului nostru cel plin de biserici şi de muzee...

/..../

Greşesc dacă, după Înviere, îmi arăt faţa de Înger Cumplit, de Înger cu Armură, cum m-a pictat marea pictoriţă Aurelia Călinescu, şi dau ia-ma-n diavoli să le rup gâturile? Să le iau tot ceea ce au şi tot ceea ce sunt şi să-i fac surcele, să ardă mocnit la cazanele de smoală din Iad în care tot ei or să fiarbă?

Şi dacă greşesc, Preafericite, şi persist în greşală chiar peste povaţa Preafericirii Tale de a nu persista, se dă osândă grea pentru aşa greşală?

Spre un exemplu, pot fi obligat să citesc în eternitate poemele lui Dan Deşliu publicate înainte de 1989, la Editura „Minerva“, în colecţia Bpt, cu prefaţa lui Nicolae Manolescu, exultând în faţa versurilor deşliuene:
Să ne strîngem ura stivă
Şi să facem colectivă!

Nu s-ar putea, Preafericite, osândă mai uşoară, să zicem o Veronica Porumboiu sau o Maria Banuş, sunt totuşi fete, cu fetele trece timpul mai uşor şi Paolo Malatesta era de aceeaşi părere, ca şi drăguţa Francesca da Rimini: Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria...
What is a man, Preafericite?

Nu e voinţa lui Dumnezeu în el, dacă el simte în el adânc pe Domnul?

Rămânem azi lângă cei vii şi înfruntăm totul, batjocura şi praştia Destinului, sau o pornim pe urmele acelor care au coborât în Moarte cum Domnul Nostru Iisus Hristos s-a coborât la rându-i printre morţi?

În braţele Tale, Doamne, îmi pun Sufletul!“

Cezar Ivănescu, fragment dintr-o scrisoare deschisă, martie 2008 (publicată postum), adresată Patriarhului României, Preafericitului Daniel

“O personalitate se măsoară prin câtă suferinţă poate îndura"

Nicolae Coande: De câtăva vreme faceţi naveta între Iaşi şi Bucureşti. În oraşul „Junimii“ conduceţi chiar editura cu acest nume. Este Iaşiul dornic să revină la cotele exigente ale unei vieţi culturale pe care a impus-o definitiv în conştiinţa românilor la sfârşitul secolului al XIX-lea?

Cezar Ivănescu: M-am reîntors în Iaşi [...] şi pentru câteva zile am trăit în atmosfera Europei medievale de la 1200, cu târgoveţi veniţi din toată ţara şi împânzind tot oraşul şi mişunând spre Catedrala Mitropolitană... Cum eu însumi trăiam ca un înviat din morţi (după mineriadă) tot spectacolul mi se părea a ţine de miracol... Apoi am retrăit miracolul în fiecare toamnă... Până la a fi directorul Editurii Junimea, am mai fost directorul unei edituri particulare şi am candidat, fără succes, la obţinerea postului de redactor-şef al revistei Convorbiri literare (nu m-au vrut colegii din comitetul de conducere al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi)...

Şi aşa se împlini deceniul de când fac naveta între Bucureşti şi Iaşi... Acum, ca să răspund onest la întrebarea dumitale, trebuie să reamintesc ce a însemnat pentru Iaşi mutarea la Bucureşti a Junimii, a Convorbirilor literare, şi gruparea şi revista s-au impus deopotrivă şi la Iaşi şi la Bucureşti. Era imposibil ca Iaşiul să-şi revină aşa uşor. În perioada interbelică exodul a continuat, dar e destul să amintesc două lucruri, aparent disparate, pentru a înţelege greutatea spirituală a Iaşiului interbelic:

1. acest oraş a generat, prin cuzism mai întâi, şi apoi prin legionarism, singura mişcare politică autentic românească din toată epoca modernă (fascinându-i pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, până la Ion Negoiţescu şi Mihai Şora, care la bătrâneţe au executat repetate canose) şi

2. unchiul meu, G. Ivănescu, autorul singurei Istorii a limbii române în 45 de ani de comunism, îmi povestea că el şi cu Eugen Coşeriu, studenţii lui Iorgu Iordan, prin anul al II-lea sau al III-lea de facultate s-au gândit să revoluţioneze lingvistica mondială... „Ei, şi aţi făcut-o“ l-am întrebat eu în 1980, la Iaşi, unchiul meu aflându-se la Spitalul de urgenţă, bolnav de osteoporoză... „Cred că am făcut-o, pe deasupra eu am ajuns şi Papă!“...

Ce se întâmplase, Iorgu Iordan, magistrul unchiului meu, scrisese în revista „Limba română“ un articol cu titlul Habemus Papam, în care elogia „Istoria limbii române“... Tot în Iaşiul interbelic trăia un Ştefan Procopiu (căruia Niels Bohr i-a cam furat Nobelul) care întreţinea o asiduă corespondenţă cu Einstein...

Generaţia noastră s-a trezit într-un Iaşi vandalizat de comunişti, după ce generaţia marelul istoric Al. Zub intrase deja în puşcărie, într-un Iaşi în care tovarăşii din conducerea comunistă a Iaşiului priveau mai mult spre Moscova decât spre Bucureşti (şi mare noroc am avut că după Cernăuţi şi Chişinău nu am pierdut şi Iaşiul!), într-un Iaşi care pierduse totul înafară de onoare; pentru noi, această onoare însemna calea regală a poeziei româneşti, Conachi, Alecsandri, Eminescu, Bacovia, Labiş; eram alături Adi Cusin, poet rimbaldian de geniu (atunci, nu acum), Petru Aruştei, pictor şi poet de geniu, Laurenţiu Ciobanu (Dan Laurenţiu), Mircea Ciobanu, Cristian Simionescu, Constantin-Liviu Rusu, Ioanid Romanescu, Margareta Moldoveanu, Stelian Baboi, Tudorel Ghideanu, Richard Regwald, N.V. Turcu, Octavian Stoica, Dan Ravaru, Ion Constantinescu, Mihai Ursachi (încă în puşcărie), Emil Brumaru, mai trăiau George Mărgărit (la Sanatoriul Bârnova) şi rafinatul Creţescu; când a dat de noi, într-o vizită în Iaşi însoţindu-l pe George Ivaşcu, A.E. Baconsky a rămas şocat şi nu a avut ce să recite la recitalul nostru, deşi noi am insistat; a scris un articol în Contemporanul „Papa“ Baconsky, cum îi zicea Dan Laurenţiu; toţi eram la acea oră mai buni decât cei care aveau să debuteze în iarna lui 1960 în proaspăt înfiinţata colecţie Luceafărul, Ilie Constantin, Cezar Baltag, Nichita Stănescu (reprezentând Capitala Republicii), Leonida Neamţu (Cluj), Anghel Dumbrăveanu (Timişoara), Florin Mihai Petrescu (Iaşi)...

Interviu Cezar Ivănescu, Nicolae Coande, septembrie 2003

„Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea“

Revelator pentru forţa cu care poetul a luptat până la capăt este şi următorul pasaj dintr-o ultimă scrisoare, postumă, adresată Domniei-Sale Domnului Traian Băsescu, în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României.

„Domnule Preşedinte, supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conformă căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic./…/

Fragment olograf

pagina 23

„Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată“

Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.

Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.

Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.

Fragment olograf

„să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic“

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,

Cezar Ivănescu“

...la scurt timp avea să moară cu zile, în mod suspect, ca urmare a unei intervenţii banale

Ivănescu, Eminescu şi Steaua României

Cezar Ivănescu, înregistrări audio-document

1. Cezar Ivănescu, Asta-i ţară de murit..., melodia şi versurile Cezar Ivănescu, înregistrare de lucru din arhiva autorului, anul 1984

2. Cezar Ivănescu, Proclamaţia Asociaţiei Victimelor Regimului Comunist, înregistrare-document din arhiva autorului, februarie 2008
http://www.trilulilu.ro/alki/a2bde9885f20f8

Cezar Ivanescu, Asta-i tara de murit...

Cezar Ivanescu - Proclamatia Asociatiei Victimelor Regimului Comunist

Mihai Eminescu

„a le spune însă ticăloşilor că ticăloşi sînt nu e nici o cestie de «creştere», nici cestie de «limbagiu», ci o foarte tristă datorie a tuturor oamenilor care au luat neplăcuta sarcina de a judeca despre netrebniciile ce se fac în lumea aceasta.“

Cezar Ivănescu

„Bazat pe numeroasele mărturii ale unor oameni în viaţă, dar în principal pe mărturia Stelei Covaci, văduva marelui traducător Aurel Covaci, prietenul cel mai bun al lui Labiş, demonstrez în această carte că Nicolae Labiş, copilul de geniu al poeziei româneşti, a fost asasinat.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi-L rog să-i miluiască pe toţi martorii adevărului.“
Timpul asasinilor, Editura Libra, Bucureşti, 1997

Cezar Ivănescu, manuscris olograf

aprilie 2008

Despre mine

clara

Vizualizaţi profilul meu complet

Lista mea de bloguri

• 
  Cezar Ivanescu
• 
  Cezar Ivanescu: Poeme

  Jeu d’Amour (Clară Lumină)
• 
  Institutul Cultural Budapesta prezinta: Arta Traditionala Romaneasca

  Putin pe pamant romanesc, la Chisinau, Medvedev la Nisa

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“
Cezar Ivănescu

Cezar Ivanescu si “Cabala” lui Nicolae Manolescu
November 12th, 2008 /
Comentati (4 Comentarii)·
29 ianuarie 2008.


·29 ianuarie 2008.
O stire falsa incendiaza presa. Cezar Ivanescu este supus unui asalt mediatic masiv.29 aprilie 2008. Cezar Ivanescu este inmormantat.Clara ArusteiFisierele audio de mai jos contin doua fragmente din inregistrarile pe care Cezar Ivanescu le-a facut in decursul lunii februarie a.c. constient fiind de faptul ca viata ii era pusa in primejdie si intelegand pe deplin ca aceasta era singura forma de a-si apara onoarea si opera in cazul unei morti subite intervenite pe parcursul acestei dispute publice. {sunt cca 30 de minute dintr-o caseta care are in total o ora}.show_7b93a2daf99af0(448, 46);Cezar Ivanescu - Motivarea Cabalei 1show_1311589f61b629(448, 46);Cezar Ivanescu - Motivarea cabalei 2Raul cel mai mare cu putinta in ceea ce il priveste pe Cezar Ivanescu s-a produs. Poetul a murit in conditii inca neelucidate, in mod straniu si subit, la scurt timp dupa declansarea acestui scandal mediatic, pornit cu mare grabire, tocmai de la Paris.Pe 29 ianuarie 2008, ora 16:00, intreaga presa a preluat stirea infama, neprobata prin nimic, pe ’sursa’, stire care lansa ideea ca Poetul Cezar Ivanescu ar fi facut ‘politie politica’. Acum, la sase luni de la moartea lui Cezar Ivanescu, fac un apel pentru memoria lui Cezar Ivanescu si cer dreptate in numele unui mare scriitor roman, mort in conditii tragice, umilit in pragul mortii si dupa moarte (amintesc doar replica: „Muzeul nu este capela!“).Pentru Cezar Ivanescu, mort, nu a existat in Bucuresti un loc unde admiratorii, colegii, scriitorii, prietenii si dusmanii, sa ii aduca un ultim omagiu. Intr-o tara crestina, in preajma Invierii, conducerea Uniunii Scriitorilor din Romania - din care facea parte si Cezar Ivanescu - nu a considerat, probabil, a fi oportun acest minim omagiu adus unui om mort si unui confrate, si, desigur, in mod cinic a dezvaluit ca „Muzeul nu este Capela!“ [Semnalez cu tristete si faptul ca acum sediul USR este purtatorul nu al unui insemn care ar avea vreo legatura cu literatura sau cu scriitorii romani, cum poate ca v-ati fi asteptat, ci al unui banner al Loteriei Romane!].Acum, la sase luni de la moarte, Cezar Ivanescu isi denunta „executorii“:„Pentru aceasta crima, accentuez crima, intentie de crima, de linsaj mediatic, jur ca nu voi inceta lupta cu acest personaj sinistru pana cand nu-i voi dovedi toata vinovatia, nu doar in ceea ce ma priveste, ci vinovatia lui in raport cu nenumarati oameni nevinovati, nenumarati oameni vinovati pe care i-a inocentat cu buna stiinta, santajul, traficul si manipularea de documente la care s-a dedat de cand este in CNSAS si celelalte implicari ale lui in ceea ce eu as numi tradarea de tara. O voi dovedi in instanta cu documente.“Asa cum si i-a denuntat si pe 4.02.2008, si in nenumaratele scrisori pe care le-a scris de atunci. Reproducem aici o scrisoare adresata domniei-sale domnului presedinte al Romaniei Traian Basescu. Din aceasta scrisoare au mai fost publicate cateva scurte fragmente imediat după moartea lui Cezar Ivănescu. O reproducem aici in totalitate. Considerăm că măcar acum, la peste şase luni de la moartea Poetului, instituţiile abilitate şi obligate din punct de vedere legal, dar şi cele care ar putea aduce unele clarificări fie şi numai dintr-o perspectivă morală (USR, de exemplu) ar trebui să ofere anumite explicaţii.———————————————–“Domniei-Sale Domnului Traian Băsescu,Preşedintele României, Şef al Ordinului „Steaua României“Scrisoare deschisăDomnule PreşedinteAm depus la Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală (Nr. 2994 din 4.02.2008), textul care urmează, prin intermediul unei persoane de încredere, în timp ce, eu însumi mă aflam în greva foamei, la sediul Uniunii Scriitorilor din România, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu Oglinzi.Domnului Preşedinte Traian BăsescuVă aduc la cunoştinţă, textul pe care l-am transmis d-lui Nicolae Manolescu, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.„Domnule Preşedinte Nicolae ManolescuSubsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmitã tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în aceastã afacere).2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca Şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.Cu cele mai nobile sentimente.4.02.2008, BucureştiDomniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu“Revin azi, 20.02.2008, rugându-vă să vă consultaţi consilierii personali cerându-le să vă informeze exact în privinţa Protocolului Ordinului Steaua României al cărui şef sunteţi, cât şi în privinţa persoanei care vi se adresează, subscrisul Cezar Ivănescu, scriitor român, Comandor al Ordinului Steaua României.Supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conform căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic. Am semnalat din prima clipă, în intervenţiile mele în presă, că „scursura“ din cadrul Colegiului CNSAS este Dinescu Mircea, soldaş fruntaş la Securitate, absolvent al Academiei „Ştefan Gheoghiu“ (şcoala de cadre a Partidului Comunist Român), fost membru al Partidului Comunist Român şi secretar UTC al PCR: numitul Dinescu Mircea s-a autodivulgat în numeroase declaraţii în presă şi în două emisiuni „Tănase şi Dinescu“ ale postului de televizune Realitatea (din 1.02.2008, ora 22 şi 8.02.2008, ora 22) inconştient (stare permanentă şi dominantă la acest personaj sinistru) că se află în ilegalitate flagrantă, calitatea sa de membru al Colegiului CNSAS nepermiţându-i să divulge presei şi publicului nici un secret din interiorul unei instituţii care trebuie să respecte legile unui stat de drept.În 5.02.2008, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România a dat un comunicat oficial pe care vi-l reproduc.Solicitarea adresată CNSAS‘Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară cu cât din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS.Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor.Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său.’Orice persoană alfabetizată şi onestă, putea să înţeleagă, citind comunicatul, că se plasează înafara legii chiar şi numai prin colportarea ştirii calomnioase.Dinescu Mircea, în 8.02.2008, ora 22, în emisiunea „Tănase şi Dinescu“, nu doar a reiterat atacul calomnios la adresa persoanei mele, ci a împroşcat cu noroi persoane în viaţă şi iluştri dispăruţi ai literaturii române, lista deschizându-se cu magistraţi de la Curtea Constituţională şi închizându-se cu regretatul Nichita Stănescu, marele poet plecat dintre noi acum un sfert de veac.Vă rog să cereţi postului de televiziune Realitatea un CD cu incriminata emisiune, pentru a vă cruci de manifestarea isterică a unui ins care părea a fi posedat de diavol.Abia în 12.02.2008, presa românească, degradată până la cel mai de jos nivel, reacţionează normal informând corect şi obiectiv publicul: Jurnalul Naţional (marţi, 12 februarie 2008) publică în pagina 8 o anchetă cu titlul O nebuloasă pentru CNSAS, anchetă pe care v-o recomand s-o citiţi numai dacă aveţi o inimă perfect sănătoasă.Trei jurnaliste îi întreabă pe membrii Colegiului CNSAS ce ştiu în legătură cu situaţia dosarului personal al subscrisului, şi, cu excepţia demonizatului soldat fruntaş al Securităţii, Dinescu Mircea, care-şi debitează calomnia în continuare, neconfirmat de nici un membru al Colegiului, toţi ceilalţi membri nu sunt în stare să articuleze logic şi gramatical o propoziţie [...].Textul anchetei e cutremurător. Dacă cetăţeanul român e livrat arbitrariului acestei bande mafiote, care se propune pe sine şi ca instanţă morală, atunci trebuie să constat, domnule Preşedinte, că România nu e un stat democratic de drept.Indivizi iresponsabili plătiţi din banul public (vă rog să ne comunicaţi dumneavoastră totul despre dubioasa instituţie CNSAS), membrii Colegiului CNSAS, nu s-au învrednicit nici până acum (miercuri, 20.02.2008), când vă scriu această scrisoare, să redacteze şi să transmită presei un comunicat oficial prin care să dezmintă o ştire calomnioasă emisă de numitul Dinescu Mircea.Cu calm, sfătuit de avocaţii mei (Domnul Sergiu Andon, eminent jurist, deputat şi Preşedinte al Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor din Parlamentul României, şi doamna Liliana Zaica) pregătesc dosarele pentru a acţiona în justiţie persoanele, agenţiile de ştiri, publicaţiile şi mediile care mi-au adus un imens prejudiciu. Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.
Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu”

————————-Suplimentar:
“Cu limba de moarte”

Cititi si:
http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/http://cezar-ivanescu.blogspot.com/
→ Comentati (4 Comentarii)
Tags: Cultura/Contracultura

Lista candidaţilor pătaţi

Măi, uninominalelor!

Lista candidaţilor pătaţi

07 Noi 2008

Prelungire Abonament

Deci, măi, uninominalule, măi, da’ ţie chiar nu ţi-e ruşine aşa, un pic? Păi, după ce că ai turnat la Securitate mai ceva ca nea Nicu Văcă’ pînă la şase dimineaţa, după ce că ai furat (nu, nu, nu e o figură de stil, ai şi dosar la Poliţie şi Parchet – ei, dosar, ce dosar? DOSARE, nu dosar!), ai trecut prin enşpe partide - de nici nevastă-ta tu nu mai ştie de ce culoare politică să-ţi cumpere izmenele – şi te-ai îmbogăţit din funcţii publice (de nu mai ştiu nici amantele la care casă le duci în uichendu’ ăsta: la aia de la munte, la aia de la mare sau la ailaltă, de la Monte Carlo?), tu tot mai vii să ne ceri votul??

... citeşte în continuare

Hi .HH/Happy Halloween

Yahoo! 360° - Sile this Millennium's Blog
Yahoo! 360° - Home

Reader `s NET
sin-collage:


StumbleUppon!



irisrinas profile - StumbleUpon




Le Village des Baux, 1963



Yves Brayer Thank you dear Irisrina, for finding yet again images of Provence which remind me of my childhood...
© StumbleUpon 2001-2008

Tags: happyhalloween/©stumbleupon2001-2008

Sfaturi pentru politicieni *(foto : Academicianul Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române)

Victor Stroe/Jurnalul Naţional

Sfaturi pentru politicieni

01/11/2008

Sfaturi pentru politicieni

01/11/2008

+a | -a

Conducerea Academiei Române, reprezentată de preşedintele acad. Ionel Haiduc, vicepreşedinţii acad. Marius Sala, Dan Berindei, Marius Iosifescu, Florin Filip şi secretarul general acad. Păun Ion Otiman, a dat publicităţii un apel la clasa politică în contextul campaniei electorale, pe care îl redăm integral.

Referendum:Preşedintele sesizează CCR
ILIESCU ATACĂ / Băsescu – "o viziune bolnavă”
APD presează Guvernul
Profesorii tot fac grevă
Salariile dascălilor: Majorări amânate şi condiţionate
TĂIAT DE LA VICTORIA / Băsescu îl atacă pe premierul magnaţilor

“Prin tradiţie şi prin statut, Academia Română nu participă direct la viaţa politică a ţării. Obiectivele ei presupun, dimpotrivă, o totală independenţă faţă de ideologiile de partid şi faţă de orice angajament electoral. Academia Română se fereşte de opţiuni circumstanţiale, de confruntări directe şi interesate, de a se plasa pe o poziţie, inevitabil partizană, a combatantului din arena politică, dar nu-şi poate îngădui să refuze rolul observatorului atent şi echidistant decât asumând blamul unui nejustificabil absenteism civic şi al unei vinovate aroganţe.

ÎNGRIJORARE

O instituţie precum Academia Română, născută prin mobilizarea unor inteligenţe prestigioase din toate domeniile, nu poate trata cu indiferenţă evenimentele care au loc pe scena publică. În calitatea ei de protector tradiţional al limbii române, Academia Română îşi manifestă îngrijorarea pentru reaua ei folosire în multe dintre disputele publice curente, pentru creşterea nepermisă a coeficientului de agresivitate, trivialitate, precaritate gramaticală şi sărăcie lexicală, tot mai frecvente în discursul public. Este motivul pentru care, în perspectiva iminentei campanii electorale, am înţeles să ne adresăm întregii clase politice, precum şi tuturor cetăţenilor cu drept de vot, îndemnându-i să dovedească, în perioada următoare, maturitate, responsabilitate, luciditate şi echilibru, bună-credinţă, sportivitate şi stil. În opinia noastră, oamenii politici trebuie să ofere nu numai soluţii utile de guvernare, ci şi modele de comportament. Ei trebuie să vorbească în respectul deplin al interlocutorului şi al audienţei, valorificând resursele de nobleţe ale limbii române.

Stilul academic al discursului şi dialogului nu trebuie să rămână virtutea unei minorităţi. El ar trebui să fie o referinţă plauzibilă în confruntările dintre partide, dar şi în mass-media. Invităm, prin urmare, pe toţi cei care participă la cursa electorală să aibă în vedere şi preocuparea pentru acurateţea limbajului, pentru corectitudinea înfruntării.

EXEMPLUL ÎNAINTAŞILOR

În întreaga ţară, toţi românii aşteaptă de la oamenii politici soluţii economice şi sociale de dezvoltare durabilă, trainică a ţării care să slujească bunăstării meritate de noi toţi. Prin urmare, cursa electorală trebuie să fie o competiţie a ideilor bune, a programelor performante şi a acţiunilor perseverente, pline de moralitate, precum şi a dialogului elegant pe scena publică.

În acest sens, invităm oamenii politici să-şi conexeze eforturile de creaţie, de gândire şi acţiune politică, spre o strategie de dezvoltare durabilă a României, convergentă celei Europene, prin care fiecare român, tânăr ori vârstnic, să-şi găsească locul şi împlini-rea în ţara sa. Prima generaţie de academicieni români s-a ilustrat nu numai în teritoriul cercetării şi al creativităţii, ci şi în acela al acţiunii publice.

Din rândurile acestei generaţii s-au desprins fondatorii României moderne: Ion Heliade Rădulescu (care a fost şi cel dintâi preşedinte al nou-înfiinţatei Academii), C.A. Rosetti, Titu Maiorescu, Timotei Cipariu, George Bariţ, Vasile Alecsandri, Spiru Haret şi încă mulţi academicieni, de aceeaşi anvergură.

Cu toţii au fost exemple de probitate intelectuală şi morală, cu toţii s-au implicat în efortul fondator al unei ţări prospere şi civilizate.

Ei au dovedit că ştiinţa şi cultura nu sunt incompatibile cu destinul civic, ci că poţi fi prezent politic, fără să abandonezi exigenţele purtării demne şi ale rostirii frumoase. Avem obligaţia să fim, în cât mai mare măsură, la înălţimea acestor înaintaşi. În numele lor şi al românilor de bunăvoinţă lansăm acest apel, pe care îl dorim auzit, înţeles şi asumat.”

“Stilul academic al discursului şi dialogului nu trebuie să rămână virtutea unei minorităţi.”

"Sfaturi pentru politicieni"

Sursa: Jurnalul National

din apelul Academiei Române către clasa politică