Yahoo! 360° - Sin D's Blog:"un melanj penibil"

Yahoo! 360° - Sin D's Blog

Frunzăverde declară că PDL reprezintă "un melanj penibil" ideologic, precizînd că el se va opune "total" renunţării la marca PD şi introducerii cuvîntului "liberal" în titulatura noului partid.

Yahoo! 360° - Sin D's Blog

Yahoo! 360° - Sin D's Blog

ALOOO BASESCOOO YOU ARE NOT CEAUŞESCOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO!

"
Elena Basescu vrea functie de conducere
06/12/2007

[Elena Basescu vrea functie de conducere] Fiica cea mica a presedintelui Traian Basescu, Elena Basescu, a declarat, joi, ca vrea sa candideze la functia de secretar general al organizatiei de tineret a noului Partid Democrat Liberal, rezultat din fuziunea Partidului Democrat cu Partidul Liberal Democrat, anunta Mediafax, conform Gandul.


Secretarul executiv al organizatiei de tineret PD Sector 1, Elena Basescu, a precizat, insa , ca se va consulta intai cu liberal-democratii, pentru a gasi "formula politica" potrivita.


Un inceput de campanie poate fi considerata actiunea in care femeile democrate, inclusiv Elena Basescu si mama ei, Maria, au impartit daruri de Mos Nicolae mai multor copii din centrele de plasament din sectoarele 1,3 si 4.


Copiii au primit ca daruri diverse dulciuri si cate un ghiozdan si au cantat cantece specifice sarbatorilor de iarna.


Maria Basescu a precizat ca este legata de unii dintre copii prezenti, dat fiind ca, de-a lungul anului, i-a dus pe o parte dintre ei la centrul hipic de la Baneasa, invatandu-i sa calareasca.


Copii au oferit si ei, la rindul lor, cadouri cu incarcatura simbolica organizatorilor, fiecare dintre promotorii actiunii, inclusiv sotia presedintelui, primind in dar cate o icoana din lemn. Icoanele au fost realizate de copii, cu ajutorul personalului din centrele de plasament.

Sursa: Ziare.com
T
Adauga opinia ta
Opinia cititorului
pur (2007-12-06 17:42) Iarasi miorlaita..
Iarasi parasuta asta miorlaita,cu 7 operatii estetice..?..si tot urita,de proasta nu mai zic,cind deschide gura,e jale mare..
Ce era sa iasa din chioru ala mereu beat..?e clar ca tot la betie a conceput-o pe sifilitica asta,care se crede vedeta..
Sinistra familie,a ajuns sa conduca tara asta.
Si moldoveni pe deasupra.La Voronin cu toti,de la Milcov pin la Nistru...
Observatorul (2007-12-06 17:30) Confirm
De acord cu toti ,dar mai ales cu "dan".Nu le este rusine!!!Ce cred ei ca toti inculti fac politica.Auzi preeocupare:i-a invitat la calarie!!!Da la educatie cand ii inviti????Asta-i stire de interes general???Voua nu va este rusine sa luati din timpul liber al oamenilor cu tampenii de genul asta????!!!!!
vaporul vandut (2007-12-06 17:15) pai daca ii grefeaza 2 neuroni...
de **** baltata... ii tripleaza "gandirea creatoare"
si toti ailalti ligai din pd o sa-i voteze toanele...
ca e ordin de la stralucitul shaf...
din toate trei membranele... parca tot alina-i mai buna...
nu luam in considerare "mici, grase si guduratoare" ca boc, blaga, videanu si strambeanu al'lalt...
ati VOTAT bineeeeeeee!
gelu (2007-12-06 16:15) Din familie!!!
Bunicul din partea mamei securist, taticul securist bisnitar in anii epocii de aur si presedinte in anii tranzitiei asa ca, urla gena-n ea de securitate si si se pricepe si la politica. Nu sunt majoritatea puliticienilor securisti, informatori si activisti???
dan03 (2007-12-06 14:43) fufa asta-i dusa cu pluta ... (2 vizualizari)
cum de i-a intrat fufei astaie in cap ca se pricepe la politica, are ea experienta in altceva decat in umblatul creanga? daca va fi aleasa nu va fi decat o confirmare a faptului ca pd-ul nu e decat o adunatura de fripturisti si lingai.
Elena Basescu vrea functie de conducere




Fiica cea mica a presedintelui Traian Basescu, Elena Basescu, a declarat, joi, ca vrea sa candideze la functia de secretar general al organizatiei de tineret a noului Partid ... Toata stirea
ALOOO BASESCOOO YOU ARE NOT CEAUŞESCOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO!


"


postare Astazi, 06:10 PM
Postare #1


Student
***

Grup: Members
Postari: 216
Adaugat: 29-July 07
De la: L.A
Membrul Nr.: 393





Romanii cred ca Ceausescu e cel mai bun si cel mai rau lider politic
06/12/2007

[Romanii cred ca Ceausescu e cel mai bun si cel mai rau lider politic] Traian Basescu este considerat al doilea mare lider politic cu rol istoric din ultimii o suta de ani, dupa Nicolae Ceausescu si inaintea lui Ion Iliescu si a regilor Carol I si Mihai I, dupa ce, in anul 1999, romanii nici macar nu il plasau in ierarhia primelor zece astfel de personalitati.

Barometrul Opiniei Publice, realizat de Fundatia Soros si dat joi publicitatii, arata faptul ca, desi ierarhiile privind cel mai bun si cel mai rau lider politic din ultimii o suta de ani s-au modificat in ultimii opt ani, Ceausescu ramane figura care marcheaza cel mai mult mentalul colectiv al romanilor, astfel incat dictatorul se mentine pe primul loc in topul liderilor politici.

La 18 ani de la prabusirea comunismului, Ceausescu este considerat, paradoxal, atat cel mai bun lider politic din ultimii o suta de ani, cat si cel mai rau, clasandu-se in fruntea topurilor, la ambele categorii.

Studiul arata ca perceptia pozitiva de care se bucura fostul dictator vine din partea celor care considera, in 2007, ca inainte de 1989 „se traia mai bine” decat in prezent si ca tot atunci „era mai multa libertate” decat in prezent, aceleasi persoane care manifesta o puternica nemultumire fata de guvernul actual.

Potrivit realizatorilor studiului, nostalgicii epocii Ceausescu nu sunt semnificativ mai in varsta sau mai saraci sau mai putin educati, singurele indicii de profil specific obiectiv fiind ca au o slaba conectare la informatia moderna care circula prin internet si au un capital de relatii important.

"Altfel spus, sunt cei care au trait mai bine in perioada comunista, continua sa aiba relatii influente, nu s-au imbogatit dupa 1989 si au ramas relativ izolati sub aspect cultural, neconectati la fluxurile de modernizare electronica", spun autorii Barometrului Opiniei Publice.

O alta prezenta constanta a topurilor este chiar cel care a preluat puterea imediat dupa caderea regimului comunist si care continua sa fie o prezenta activa in viata politica post-decembrista- Ion Iliescu. Pe de alta parte, Traian Basescu intra in atentia opiniei publice in 2007, in conditiile in care, in urma cu opt ani, nu reprezenta un punct de reper.

Astfel, in anul 1999, romanii ii plasau pe primele pozitii ale ierarhiei privind cel mai bun lider politic pe Nicolae Ceausescu (22%), Ion Iliescu (9%), regii Carol I (5%), urmati de regele Mihai I, Gheorghiu Dej si Ion Antonescu cu cate 4 procente, regele Ferdinand, Nicolae Titulescu si Emil Constantinescu cu cate trei procente, regele Carol al II-lea (2%), in timp ce 8% dintre romani optau pentru alta varianta, iar 33% din cei intervievati nu au raspuns la intrebare.

In 2007, Nicolae Ceausescu ramane pe prima pozitie a topului, cu 23 de procente, urmat insa de Traian Basescu, cu 15%. Pozitiile inferioare sunt ocupate de catre Ion Iliescu (7%), regii Carol I (6%) si Mihai I (6%), Gheorghiu Dej (3%), regele Ferdinand (3%), Nicolae Titulescu (2%), regele Carol al II-lea (2%), Ion Antonescu (2%), Emil Constantinescu (1%).

In acelasi timp, cei care opteaza pentru alta varianta reprezinta 3% din totalul celor intervievati, iar cei care nu doresc sa raspunda scad la 28 de procente.

In ceea ce priveste ierarhia celui mai rau lider politic din ultimii o suta de ani, primele pozitii ale topului erau ocupate, in 1999, de Nicolae Ceausescu (22%), Emil Constantinescu (18%) si Ion Iliescu (7%).

In 2007, numele celor care se claseaza pe aceste pozitii sunt aceleasi, insa se schimba ierarhia. Astfel, pe locul al doilea nu mai este Emil Constantinescu, care scade la opt procente, ci Ion Iliescu, care urca la 15%, fapt pe care autorii studiului il catalogheaza drept "un caz tipic de reconstruire a imaginii publice despre personalitatile politice cu rol istoric".

Explicatiile privind aceasta inversare a pozitiilor au la baza doua secvente majore care ar putea fi semnificative pentru modificarea de imagine publica.

Astfel, Emil Constantinescu, dupa anul 2000, nu a mai fost presedinte, iar Iliescu, dimpotriva, pentru patru ani, intre 2000 si 2004, a revenit in postura de presedinte al tarii, iar exercitiul puterii si dezbaterile ulterioare in care a fost implicat au erodat tot mai mult imaginea publica.

In acest fel, liderul politic Ion Iliescu a devenit, in decurs de opt ani de zile, de doua ori mai nepopular decat era in anul 1999, in timp ce pentru Emil Constantinescu procesul a fost invers, imaginea negativa pe care o avea in 1999 reducandu-se considerabil de la 18% la 8% la nivelul populatiei adulte a tarii.

Barometrul de Opinie Publica (BOP) este un program de cercetare si analiza a opiniei publice din Romania, care are in centrul sau cercetarea cantitativa - sondaj de opinie - bianuala Barometrul de Opinie Publica, la care se adauga cercetari dedicate focalizate pe anumite segmente ale societatii - Barometrul Rural, Romania Urbana, Barometrul de Gen.

BOP are la baza o serie de sondaje reprezentative pentru populatia adulta neinstitutionalizata a Romaniei, realizate de doua ori pe an (in mai si octombrie), cu un esantion mare (1.800-2.200 persoane), folosind o schema de esantionare probabilista, cu control extern al culegerii datelor.
Sursa: Ziare.com

"Aloooo Stoica eşti un cacialmist" LIBERAL "şi să nu să nu ne „bălăceanustolnici”:PLATFORMA ta LIBERALA A DECEDAT !"

Presa zilei de Sfântul Nicolae care are BICIUL ALEGĂTORULUI!


„14:13 - Elena Basescu vrea functie de conducere
Fiica cea mica a presedintelui Traian Basescu, Elena Basescu, a declarat, joi, ca vrea sa candideze la functia de secretar general al organizatiei de tineret a noului Partid ... Toata stirea”
Carl Andersson, a sophomore at University of San Diego wrote this "A" research paper about the rise of the personality cult of Elena Ceausescu.It is published here exclusively with the express permission of the author - all rights reserved.


Christmas Day 1989 represents for many Romanians ‘the day of liberation’, as it was the day when the dictator couple Nicolae and Elena Ceausescu were executed, and thus left Romania free after a 25-year harsh Communist dictatorship. Considered a “most-favored nation” by the West, what took place during their reign was something many in the Capitalist part of the world never were aware of. Not only had the Romanians been exposed to severe living conditions, but they had also been ‘forced’ to love their leaders as they had built up an immense personality cult apparatus around themselves.

The present study attempts to examine the trajectory of the development of Elena Ceausescu’s personality cult as manifested in various articles to be found on the Internet, four books concerning the Ceausescu issue, and a reference to the Romanian Communist Party daily, Scînteia.

The period between 1970-1989 illustrates the gradual creation of Elena’s public personality, obtained solely through the intervention of her husband and constructed in such a way as to represent the party’s ideal type of a Communist Romanian woman. Elena Ceausescu’s personality cult was falsely built up with the help of a Ph.D. degree, party involvement, Central Committee positions, and propaganda.
Elena Ceausescu’s life was a peculiar one – she started off as daughter of a poor peasant, to later rise quickly in power as her husband Nicolae became president of the Communist Republic of Romania – ending with her execution in 1989.

Elena was born in 1919 to a poor peasant family in Oltenia, a rural region southwest of Bucharest (Lovatt 1). She only attended school for a couple of years before giving up and moving in with her brother in Bucharest, where she began working as a laboratory assistant and later on as a textile factory worker (Behr 68). She early joined the, by then illegal, PCR (Partidul Communist Român) but did not play a significant role until after WWII, when she in 1946 married Nicolae Ceausescu who by then was the leader of the Young Communists’ League (Behr 68). Until her husband assumed the position of General Secretary of the PCR in 1966, Elena was an anonymous figure rarely seen in public and occupied a secretary post of minor importance at the ministry of Foreign Affairs (Behr 140). However, as soon as Nicolae Ceausescu became the Romanian supreme leader, Elena’s appearances in public rapidly increased. She soon became the head of the ICECHIM (Institutul de Cercetari Chimice) after quickly having obtained a Ph.D. in chemistry, by studying night courses at a municipal adult education institute (Pacepa 49). Her hunger for political recognition soon came to the surface: In 1968, Elena Ceausescu became a member of the Romanian Communist Party's Bucharest Municipal Committee. By 1972, she had become a member of the Central Committee, and in 1973, she reached the Executive Committee. In 1979, she became an ex officio member of the cabinet through her chairwomanship of the National Council of Science and Technology. By 1980, she was deputy premier, second in command to Nicolae himself (Lovatt 2-3). Clearly she became a high-ranked politician in a very short period of time. However, this career was only possible because her husband was the Romanian dictator.

Elena’s public life was made of manipulated information such as the creation of a false Ph.D., a political career thanks to the fact that she was the wife of Nicolae Ceausescu, and a eulogizing biased press.
Elena Ceausescu had a poor education, she barely finished elementary school, but after her husband assumed power in Romania, she obtained a Ph.D. in Chemistry, became the head of ICECHIM, and was rewarded with vast foreign recognition. This would suggest that Elena was a serious scientist. However, after her execution in 1989, a former teacher of hers dared to show her flunky grades. At age 14 Elena dropped out of school after failing everything but needlework, singing, and gymnastics, and then moved to her brother in Bucharest and started working (Behr 67). In the capital she held a variety of unskilled jobs, yet she was not allowed to stay at any of them. At first Elena worked as a hired hand in a shabby laboratory, which some doctors and pharmacists had bought as a small apartment, producing pharmaceutical components such as slimming and headache pills. This was where her interest for chemistry arose. As this only was a temporary job, she soon began to work as a seamstress in a textile factory (Behr 68). In her free time Elena started to attend the meetings of the Young Communists’ League, together with her brother Gheorghe. At these meetings she met her soon-to-be husband Nicolae, an iron-fisted Stalinist. “She didn’t seem too keen on the ideology, but enjoyed the company” (Behr 67). While Nicolae Ceausescu was beginning his rise in the PCR hierarchy, Elena worked as a secretary at the Foreign Affairs ministry, but due to her incompetence she was fired (Behr 140). This was her third unqualified job, and the second she was dismissed from, proving her lack of skills and education.

Elena then began attending chemistry night courses at the Bucharest Municipal Adult Education Institute, but during an exam she was caught cheating and was expelled (Behr 140). Clearly, this was a person that was not meant for studying, her intellectual level being far from sufficient to study even at adult education night courses. Nevertheless, by 1960 she had obtained a Ph.D. in Chemistry after defending her thesis on the ‘Stereospecific Polymerization of Isoprene on the Stabilization of Synthetic Rubbers and Copolymerization’, and by 1965 she became the head of ICECHIM. However, there is no record of her ever obtaining a chemistry degree in advance of her doctorate, despite the claim that: “It is almost impossible to reach a doctorate level on the basis of adult education evening classes” (Corciovei, qtd. in Behr 141). Moreover, when colleagues from ICECHIM wanted to attend her doctorate oral examination they found the doors locked and were informed that the examination had taken place earlier that morning, Elena having sent her defense taped on film to avoid questioning (Behr 141). Thus, she received this Ph.D. because of who she was, not in consideration of her ability. Her need to convince the people of her ‘knowledge’ is fascinating, yet tragic, as everyone knew she could not possibly have obtained a Ph.D. on her own, this being confirmed every time she spoke, even in public.


Not satisfied with a false Ph.D., she also wanted to have political status. As Nicolae Ceausescu was reaching the highest positions in the Romanian Communist Republic, Elena was not slow to follow. Newly appointed head of the ICECHIM, Elena aspired for more, and ambitiously accumulated more scientific titles:

* chairwoman of the Section for Chemistry in Romania’s Supreme Council for Economic and Soviet Development from 1967;
* President of the National Council for Science and Technology, created especially for her, as of 1970;
* President of the National Council for Socialist Culture and Education, from 1975.

Her most influential position, which she assumed in 1980, was that of Chief of the Party and State Cadres Commission, which enabled her to effect organizational and personnel changes in the party apparatus and the government (Cline 2). In 1974 she became a member of the Romanian Academy, the highest title for a scientist in any Soviet bloc country. Elena Ceausescu had plans to become its president, however, the academicians balked at that. As a result, she broke its power, setting up a string of new, rival academies, each devoted to a special field of study and staffed by her own nominees (Verdery 114-115). Subordinates at ICECHIM, who feared for both job and freedom if they opposed their boss’ orders, always did Elena’s scientific work:
We were told: no paper could be written or published, no conference delivered publication could leave ICECHIM without Elena Ceausescu’s name appearing in first place [...] we were producing papers with words which, we knew, she could not pronounce, let alone understand (Corciovei, qtd. in Behr 184).

The fact that other scientists had to write Elena’s academic research papers and the comment by Corciovei demonstrates what people already ‘knew’: Elena Ceausescu did not possess the capability of producing a scientific paper thus proving her Ph.D. to be a fraud. Furthermore, Elena's desire for international recognition far outweighed that of her husband. Much of her business on official visits abroad concerned the attribution of honorary degrees in recognition of her ‘scientific work’ (Lovatt 2). The DIE (Departamentul de Informatii Externe) had specific orders to negotiate with prominent institutions in whatever country the Ceausescus were to visit to acquire honor rewards for Elena, or else the couple would not accept the invitation for a state visit (Pacepa 180-182). Before attending an official visit to the United Kingdom the DIE tried to obtain honors for Elena at Oxford, Cambridge, and at the Fellowship of the Royal Society. However these petitions were turned down and she had to settle with honorary degrees from the Central London Polytechnic and the Royal Institute of Chemistry (Behr 184). “Being an ignorant, uneducated, primitive kind of woman, she really thought that if she had titles after her name, it would change her image” (Codreanu, qtd. in Lovatt 2). In 1975 Elena was awarded Doctor Honoris Causa at both the University of Teheran and Jordan University in Amman (Les 3-4). Before Elena and Nicolae Ceausescu set out for a state visit to the United States in 1978, the Illinois Academy of Science approached Elena, offering her an honorary membership. When told that President Carter could not assure her an honorary degree from a Washington-based institute, Elena uttered vehemently: “Come off it! You can’t sell me the idea that Mr. Peanut [Carter] can give me an Illi-whatsis diploma but not any from Washington. I w-i-l-l n-o-t g-o t-o I-l-l-i-what ever it is. I will not!” (Pacepa 180). However, as no other center acknowledged Elena’s scientific achievements, she had to give in and accept the honorary degree that was being offered. Notwithstanding she showed her abhorrence by having to accept this ‘low-ranked’ degree and on top of it from the hands of a ‘dirty Jew’ – Doctor Emanuel Merdinger was the head of the Illinois Academy of Science in 1978 when Elena and Nicolae Ceausescu visited the United States (Pacepa 181). Prior to their trip to the Philippines the DIE had to implore President Marcos to persuade the University of Manila, by means of a big donation, to offer Elena an honorary doctorate (Pacepa 181). Nonetheless, Elena never admitted this and to the very DIE chief, whom had organized everything, she said:
I don’t think you know, darling, but their university insisted on giving me an honorary doctorate. I kept refusing, but do you know what they did? The may be little yellow people [...] but they made Imelda [Marcos] take me there. What could I do then, darling? (Pacepa 181).
This semi-humorous, but yet deadly serious, behavior does not belong to an academician that has achieved his or her position himself or herself, as they need not to prove their abilities. In Romania the situation was treated differently by the Communist media, which always eulogized Elena as “Vice President, Comrade, Academician, Doctor, Engineer Elena Ceausescu” (Scînteia 1). Obviously, Elena was by this point fulfilling one of the reasons for building up her personality cult: to be accepted in Romania as a scientist in her own right.

As Nicolae Ceausescu became the General Secretary of the PCR and President of Romania, Elena wanted to become more than ‘just’ a scientist, and thus her political life and personality cult commenced. Two years after her husband assumed power, Elena was elected member of the Communist Party’s Bucharest Municipal Committee, and it would not take long before more important posts were given to her.

The personality cult that rapidly grew along with her scientific and political ‘success’ had as major outcome to promote her as mother, scientist, and political woman (Les 1). In early 1970 Elena Ceausescu had little public image, if any, as compared to her husband Nicolae Ceausescu. In the beginning she accompanied her husband on different visits having thus a mere entertaining role and being simply mentioned as ‘his wife’. The visit to China from 2nd June up to 25th, 1971, had a major influence on Elena’s future ambitions to become a prominent figure in her country’s politics, imitating Mao’s wife in politics, media, science, and arts (Les 3). Thus, her presence gained increasing importance from 1971, when she accompanied her husband on most public occasions, from visits in different towns, and work sites in the country, to military parades and public demonstrations, but mostly abroad.

On July 19th 1972, at the National Conference of the Romanian Communist Party, Elena Ceausescu was elected to full membership of the Central Committee, and from that moment on, she was nominated many other important titles. For example, in 1973 she became a member of the Party’s Executive Committee (Les 3). Beginning with 1975, her name appeared in the titles, beside her husband’s, even though her position had not drastically changed from a mere companion. Moreover, she organized receptions for guests of the country, and the images promoted a more relaxed and independent Elena. She also presided with Nicolae at Party and state ceremonies, traveled with him more abroad than in the country, and held formal positions directly below him in the political hierarchy (Les 4). According to the list of the Central Committee members, provided by the daily Scînteia the 29th November 1974, the 11th Party Congress elected 2 women out of 22 members: Elena Ceausescu and Lina Ciobanu, as members of Central Committee of the Romanian Communist Party. Another 7 women out of 205 members were elected for membership in the Central Committee, and 24 women out of 157 were elected for alternate membership (Les 5).”These figures were only a façade for the political and scientific legitimization of Elena” (Kligman, qtd. in Les 5). In 1979 she became an ex officio member of the cabinet, through her chairwomanship of the National Council of Science and Technology, and by 1980 she was first deputy Prime Minister and the most powerful figure in Romania after Nicolae Ceausescu himself (Behr 182). Beginning in 1979, Elena Ceausescu’s presence gained increasing importance, being presented as the second most powerful person in the party. In the late 1970s the Romanian press worshipped her almost equally as her husband. On her sixtieth birthday, January 6th 1979, she was praised for forty years of revolutionary activity, and Scînteia devoted two days of celebrations to her with titles like: “Great Example of Devotion and Revolutionary Passion”; “Leading Fighter of the Party for the Glorious Destiny of Romania”; “Prestigious Contribution to the Evolution of Romanian Science, to the Cause for Peace and International Cooperation” (Les 6). Although the Romanian press praised her, Elena Ceausescu was not a popular personality in most of the country. She did not project a practical competence like Eleanor Roosevelt nor the mystical charm and beauty of Eva Perón. Even if Nicolae Ceausescu’s image had become extremely defiant and lacking in trustworthiness, it still remained more credible than hers did. Romanians would say he earned his high office, rising to the peak of power through hard work and political skill – while she was generally perceived as a ‘dragon lady’ (Les 7). Naturally, this opinion was not expressed in the media, as everything had to pass through a vast censorship apparatus before publishing.

The utmost expression of Communist censorship in Romania was reached during the years of personal dictatorship of Nicolae and Elena Ceausescu. The dictator couple’s photographies had to be treated with the highest consideration. Photos of the Ceausescus were not allowed to be shown on a blue background, only on red, as red was the color of the Communist revolution (Rad 8). Orders were given that the names of Nicolae and Elena Ceausescu were to be written on the same line, in special characters. It was recommended that no other names be quoted in the same articles, so the dictators’ names should not be outshone. Administrative and political sanctions were given to any mistakes (Rad 9). Every time Elena Ceausescu, alone or accompanied by her husband, set out for a trip or a visit, domestic or on return from abroad, as well as in many other occasions, she was met by demonstrations that praised her scientific ‘knowledge’, excellent personality, and hard work for the development of the Romanian Communist Republic. Upon their return to Bucharest from a state visit to the United States in 1978, almost 100,000 people were waiting at the airport. They had been bussed out from schools and workplaces, giving Elena and Nicolae their most ‘enthusiastic and spontaneous’ welcome, waving pictures of their leaders and chanting slogans like: “The Most Loved and Esteemed Son and Daughter of the Romanian People” (Pacepa 342-343). After the National Conference of Women, Elena was praised by an invasion of children dressed in their Pioneer uniforms showering her with flowers and delivering an ode in chorus:
We gaze with esteem, with respect, at the harmony of this family life. We attach special significance to the fact that her life, as a former textile worker, communist youth militant, member of the Party since the days of illegality, today hero of Socialist labor, scientist, member of the Central Committee of the PCR, together with her husband – offers an exemplary image the destinies of two communists [...] The three children of the Presidential couple work, like any of us, following the example of their parents, to bring socialism to Romania. All this attests clearly to the truth that work and personal example are obligations in the Ceausescu family (Behr 188).
However, if the demonstrations really had been spontaneous other words and slogans would have been heard. In fact, there was one demonstration that resulted against Elena and Nicolae Ceausescu.

In late December 1989 when the Eastern European Communist republics collapsed, Nicolae Ceausescu held a rally at Bucharest’s central square Piata Universitatii (Stanley 2). As the Ceausescus were praising ‘scientific socialism’ the crowd started opposing violently, screaming “down with the dictators”, leading to the revolution that ended with the execution of Elena and Nicolae Ceausescu (Kaplan 98). This is a clear proof that such was the accumulated discontent and hatred towards the couple that no more could be tolerated. The events also show that notwithstanding the enormous personal cult Elena had built up around herself, she was not appreciated nor respected by the Romanians.
In conclusion, while in the late 1960s Elena was sequentially shifting from scarce appearances in the background, to the mentioning of her name alongside her husband’s, in the late 1970s she appeared as an independent woman and an important contributor to the scientific progress of the country. However, after investigating her true academic curricula it is not hard to see that Elena Ceausescu did not possess the proper intellectual capability to be able to obtain a Ph.D. in chemistry, thus making it clear that her scientific record was a hoax. Her political career was based on influence by her husband’s Party achievements, and it is apparent that Elena Ceausescu rose to power only and solely by virtue of Nicolae Ceausescu’s role as leader. The Romanian nation was during the Communist dictatorship ‘forced’ to love Elena whatever the circumstances, and her personality cult was made omnipresent by the newspaper Scînteia, that emphasized her intellectual capacity and political engagement. However, clearly biased, Scînteia was a Communist daily that reacted and produced only on direct orders issued by the leaders of the Communist Party – Elena Ceausescu. Public demonstrations in favor of Elena took place constantly. Loyal party cadres were bussed to where she was to appear and were provided with slogans and told what to chant. However the only, and last, public appearance that ended up against Elena was enough to overthrow her and her husband’s dictatorship. This plainly proved that the appreciation of the personality cult built up around Elena Ceausescu was nothing but what it had originated from: duplicity.


“Observator de Constanta
Fuziunea: reusita sau esec?!

Sfântul Nicolae care are BICIUL ALEGĂTORULUI!

Sfântul Nicolae care are BICIUL ALEGĂTORULUI!

Yahoo! 360° - Sin D's Blog :Thousands watch as Europe's largest Christmas tree lights up, putting the people of Buchar

Yahoo! 360° - Sin D's Blog


Now that's a tree! 0:42
Thousands watch as Europe's largest Christmas tree lights up, putting the people of Bucharest in the winter holiday mood.

3576228.jpg (JPEG Image, 350x525 pixels) - Scaled (55%)

3576228.jpg (JPEG Image, 350x525 pixels) - Scaled (55%): "http://ima.dada.net/image/3576228.jpg"




Mini Dress Fashion Beautiful Models
Postato da: Carmila Charolina

http://beautyphotos.blog.dada.net/permalink/678144.html

It is just fine!
Mittente: sindumitru49
Email: sin_dumitru2001@yahoo.com

Yahoo! 360° - Sin D's Blog:DOINA - EMINESCU

Yahoo! 360° - Sin D's Blog

DOINA - EMINESCU

Yahoo! 360° - Sin D's Blog :Ajutati la restaurarea bisericii "CAPELA MILITARĂ "din Bulevardul Tomis -Constanţa

Yahoo! 360° - Sin D's Blog

Anunturi

*
o Ajutati la restaurarea bisericii "CAPELA MILITARĂ "din Bulevardul Tomis -Constanţa

alege judetul constanta
Stiri locale

STIRI DIN CONSTANTA RSS Feed Add to Google

Joi, 29 Noiembrie 2007
Cei mai bogati constanteni
Dobrogea - Cei mai bogati constanteni
Cristian Hagi
Vineri, 30 Noiembrie 2007

» In topul celor mai bogati romani, realizat de revista Capital, au intrat 19 constanteni.
» Fata de anul trecut, numarul milionarilor a crescut cu cinci.
» Acestia au strans o avere de aproape 1,5 miliarde dolari.


Cel mai bogat roman cu domiciliul in Constanta si cea mai mare surpriza a clasamentului este Gabriel Valentin Comanescu. Daca anul trecut nici macar nu figura in top, acum este prezent cu 600-700 milioane dolari, stransi din platforme petroliere si extractie de petrol si

gaze. Acesta a cumparat, la finele anului 2005, cele sase platforme petroliere ale Romaniei, pentru putin peste 100 milioane dolari. Valoarea lor de piata in prezent este de cel putin patru ori mai mare. Urmatoarele locuri sunt ocupate de oameni care au mizat pe industria navala sau shipping: Gheorghe Bosanceanu si Cornel Idu. Avantul constructiilor reiese si din top, trei oameni de afaceri, Lucian Lazia, Vasile Costea si Grigore Comanescu, intrand pentru prima data in top cu afaceri in acest domeniu. Cei care au mizat pe turism au avut de castigat, pentru ca sezonul 2007 a fost unul dintre cele mai bune din ultimii ani din punctul de vedere al incasarilor. Se remarca de altfel ca multi milionari, cu domiciliul in alte orase, isi indreapta o parte din investitii spre industria hoteliera de pe litoral. Afacerile care au mai produs milionari in judetul Constanta sunt cele din industria vinificatiei si a salubrizarii. O parte din banii stransi din diverse obiecte de activitate au fost investiti in special in imobiliare, segment care cunoaste inca randamente extrem de ridicate, dar si pe piata de capital. Pentru multi dintrei ei insa afacerile inseamna si sacrificii.




» Primii 19




1. Gabriel Valentin Comanescu – 600-700 milioane dolari




2. Gheorghe Bosanceanu – 75-80 milioane dolari




3. Corneliu Idu – 75-80 milioane dolari




4. Stere Samara – 51 milioane dolari




5. Lucian Lazia – 50-55 milioane dolari




6. Nicusor Nastase – 50-52 milioane dolari




7. Constantin Fratila – 48-50 milioane dolari




8. Dumitru Martin – 45-48 milioane dolari




9. Claudiu Necsulescu – 45-48 milioane dolari




10. Gheorghe Hagi – 45-47 milioane dolari




11. Vasile Costea – 35-40 milioane dolari




12. Grigore Comanescu – 35-40 milioane dolari




13. Nicolae si Ioan Dusu – 30-32 milioane dolari




14. Victor Baldescu – 30 milioane dolari




15. Florin Carstocea – 25 milioane dolari




16. Adolf Baclea – 20 milioane dolari




17. Gheorghe Verioti – 16-20 milioane dolari




18. Familia Gucci – 16-17 milioane dolari




19. Dorel Constantin Onaca – 15-17 milioane dolari

Sfîntul Andrei cel nebun pentru Hristos

Adaugat la Octombrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Sf.Andrei cel nebun pentru Hristos

În vremea împăratului grec Leon cel Înţelept, fiul împăratului Vasile Macedon, era un bărbat în Constantinopol pe care îl chema Teognost. Acesta a cumpărat mulţi robi, împreună cu care l-a cumpărat şi pe acest Andrei. Andrei era de neam slovean, fiind foarte tînăr şi era frumos la chip şi cu obiceiuri bune. Stăpînul său l-a pus să slujească înaintea lui şi pe el îl iubea mai mult decît pe toţi. Stăpînul l-a dat pe Andrei la învăţătura cărţilor sfinte, iar acesta degrabă a învăţat Sfînta Scriptură şi umblînd adeseori la biserici, citea cărţile sfinte şi se ruga lui Dumnezeu. Într-o noapte stătea la rugăciune şi văzînd aceasta vrăjmaşul diavol a zavistuit începăturii lui celei bune şi, venind, a început a bate tare în uşa casei în care şedea Andrei. Andrei s-a înspăimîntat de frică şi, lăsînd rugăciunea s-a culcat degrabă pe pat şi s-a acoperit cu o piele de capră.

Văzînd aceasta satana s-a bucurat şi a zis către un altul: “Vezi oare pe acesta, că pînă acum fapte urîte a lucrat, iar acum el se înarmează asupra noastră”. Şi zicînd acestea au pierit. De frica aceea adormind, fericitul a văzut în vis că era undeva la o privelişte şi de o parte stăteau mulţime de arapi, iar de cealaltă parte mulţime de alţi sfinţi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe. Şi era între amîndouă părţile ca o alergare de cai şi luptă; pentru că arapii aveau între ei pe un negru foarte mare, care zicea cu mîndrie către cei în haine albe ca să dea de la dînşii un luptător, care ar putea să lupte cu arapul cel negru.

Arapul acela era dregător al nesăţiosului legheon; şi cînd cei cu chip negru se lăudau cu puterea lor, cei cu haine albe nu le răspundeau nimic. Iar fericitul Andrei stătea şi privea, vrînd să vadă cine se va lupta cu acel înfricoşat potrivnic; şi iată a văzut pe un tînăr foarte frumos pogorîndu-se de sus şi ţinînd în mîini trei cununi: una era împodobită cu aur curat şi pietre scumpe, a doua cu mărgăritar mare şi scump, strălucind, iar a treia era mai mare decît amîndouă, din toate florile roşii şi albe şi din ramurile dumnezeiescului rai împletită şi nevestejită niciodată. Astfel de frumuseţe aveau cununile acelea, încît mintea omenească nici nu putea a le ajunge şi limba a le spune.

Văzînd aceasta, Andrei, gîndea în ce chip ar putea să-şi ia măcar una din cununile acelea şi, apropiindu-se de tînărul ce se arătase, i-a zis: “Te jur cu Hristos, să-mi spui, vinzi oare cununile acestea? Că deşi nu pot să le cumpăr, însă să mă aştepţi puţin, căci eu, mergînd, voi spune stăpînului meu şi-ţi va da aur pentru cununile acestea cît vei voi tu”. Iar tînărul, cu faţa veselă, i-a zis: “Să mă crezi, iubitule, că de mi-ai aduce tot aurul din toată lumea nu-ţi voi da nici o floare din acestea, nici altuia, nici celui ce ţi se pare ţie stăpîn, pentru că acestea nu sînt din lumea aceasta deşartă, ci din vistieriile cele cereşti, cununi de la Hristos, cu care se încununează cei ce biruiesc pe acei negri arapi. Iar de voieşti să iei nu una, ci chiar pe toate aceste trei, mergi şi luptă-te cu arapul cel negru şi dacă îl vei birui pe el, apoi toate cununile ce le vezi le vei lua de la mine”. Acestea auzindu-le Andrei din cuvîntul acestuia, a luat îndrăzneală şi a zis către dînsul: “Să mă crezi, că toate cîte ai zis le voi face, numai să mă înveţi meşteşugul lui”. A zis către dînsul tînărul: “Dar tu oare nu ştii meşteşugul lui? Arapii nu sînt înfricoşători şi groaznici, ci neputincioşi. Deci, nu te teme de înfricoşata lui mărime şi de chip, căci ca o iarbă uscată, aşa este şi acela, putred şi neputincios”.

Acel frumos tînăr, întărindu-l pe Andrei, îl învăţa pe el cum să se lupte cu arapul, şi-i spuse: “Cînd te va apuca şi va începe să se întoarcă cu tine, să nu te înspăimînţi, ci să-i împiedici piciorul şi vei vedea ajutorul lui Dumnezeu”. Îndată fericitul a ieşit la luptă, zicînd cu mare glas către arap: “Vino aici, negrule, ca să ne luptăm”. Şi a venit arapul, înfricoşînd şi îngrozind, şi apucîndu-l pe Andrei, a început a-l întoarce pe el încoace şi încolo multă vreme, încît începuseră arapii a plesni din palme, iar cei cu hainele albe îngălbeniseră, căci se temeau ca să nu-l trîntească pe el arapul la pămînt. Apoi, deşi fiind ostenit Andrei de arapul acela, totuşi s-a întremat şi a împiedicat piciorul arapului, încît acesta, plecîndu-se întocmai ca un copac, a căzut şi a nimerit cu fruntea de o piatră şi striga de acolo: “Vai şi amar!” Iar cei cu haine albe s-au bucurat foarte mult şi apucară pe Andrei în sus cu mîinile lor şi au început a-l săruta pe el, veselindu-se pentru biruinţa lui Andrei asupra arapului. Atunci negrii cei potrivnici s-au răspîndit toţi cu mare ruşine, iar tînărul cel frumos i-a dat lui cununile acelea şi sărutîndu-l pe el, i-a zis: “Mergi cu pace şi de acum înainte să fii prietenul şi fratele nostru. Deci, aleargă spre nevoinţa cea bună, gol să fii şi nebun pentru Mine şi la multe bunătăţi vei fi părtaş în ziua Împărăţiei Mele”. Auzind acestea fericitul de la frumosul tînăr, s-a deşteptat din somn şi se mira de acea mare vedenie; şi din acel ceas s-a făcut nebun pentru Hristos.

În cealaltă noapte, sculîndu-se, s-a rugat şi, luîndu-şi cuţitul, a mers la puţ şi dezbrăcîndu-şi haina de pe el a făcut-o pe ea bucăţi, ca un nebun. Iar a doua zi dimineaţă a mers bucătarul să scoată apă şi, văzîndu-l pe Andrei nebun, s-a dus şi i-a spus stăpînului său. S-a mîhnit stăpînul pentru Andrei şi mergînd la dînsul l-a văzut pe el ca un nepriceput, nemaiputînd să grăiască bine. Socotind că are pe diavol în el, l-a legat cu lanţuri de fier şi a poruncit ca să fie dus la biserica Sfintei Anastasia. Iar el toată ziua ca un nebun se făcea, iar noaptea neîncetat se ruga lui Dumnezeu şi Sfintei Anastasia. Însă gîndea în inima sa: oare primit este de Dumnezeu lucrul pe care l-a început, sau nu? Şi voia să se încredinţeze de aceasta.

Gîndind el aşa, iată că cinci femei veniră acolo şi împreună cu ele era şi un bătrîn luminat şi umblau cercetînd pe cei neputincioşi şi au mers şi la Andrei, iar bătrînul acela a zis către femeia cea mai în vîrstă: “Stăpînă Anastasio, dar nu tămăduieşti aici nimic?” Şi aceasta i-a răspuns lui: “Doamne, învăţătorule, Acela l-a tămăduit pe el, care i-a zis lui: “să fii nebun pentru Mine şi de multe bunătăţi vei fi părtaş în ziua Împărăţiei Mele”; şi nu-i este cu putinţă lui de tămăduire”. Grăind acestea au mers în biserică, de unde nu i-a mai văzut ieşind pînă la toaca de utrenie. Cunoscînd fericitul Andrei că este primit lui Dumnezeu lucrul lui, se bucura cu duhul şi mai mult se nevoia noaptea la rugăciune, iar ziua se făcea nebun.

Trecînd ziua şi iarăşi noaptea sosind, fericitul, după obicei, aducea rugăciuni şi cereri în biserica cea ascunsă a inimii sale, lui Dumnezeu şi Sfintei Muceniţe Anastasia. Şi a venit la dînsul, în vederea ochilor, arapul cu mai mulţi diavoli, ţinînd o secure, alţii avînd cuţite, alţii lemne, pari şi suliţe, ca să-l ucidă pe fericit. Acel arap a început a răcni de departe - căci în acelaşi chip i s-a arătat ca şi atunci cînd s-a luptat cu dînsul; şi s-au repezit asupra sfîntului, vrînd să-l taie cu securea pe care o aveau în mîini şi toţi demonii care erau împreună cu arapul au sărit la dînsul. Iar el cu lacrimi a strigat către Domnul, ridicîndu-şi mîinile şi zicînd: “Să nu dai fiarelor sufletul meu, care se mărturiseşte Ţie”. Si a mai zis: “Sfinte Apostole Ioan, Cuvîntătorule de Dumnezeu, ajută-mă pe mine!”. Îndată s-a auzit un tunet şi un sobor mare de oameni s-a arătat şi, iată, un bătrîn frumos la chip a venit, avînd faţa mai luminoasă decît soarele şi avea mare mulţime de slujitori împreună cu dînsul şi a zis cu mînie către cei ce erau cu ei: “Încuiaţi uşile ca să nu scape nici unul dintre aceştia”. Şi degrabă au încuiat uşile şi i-au prins pe toţi arapii. Iar Andrei a auzit pe un diavol zicînd în taină către tovarăşul său: “Vai de ceasul acesta în care noi ne-am înşelat; căci Sfîntul Apostol Ioan este cumplit şi rău ne va chinui pe noi”. Şi a poruncit Apostolul Ioan celor cu haine albe ce veniseră cu dînsul să scoată lanţul cel de fier de pe grumazul lui Andrei şi a stat în afara uşii şi a zis: “Aduceţi-mi cîte unul”. Şi l-au adus pe cel dintîi diavol şi l-au întins la pămînt şi luînd Sfîntul Apostol lanţul, l-a făcut în trei, şi i-a dat diavolului o sută de lovituri, încît acesta a început a striga la fel ca omul: “Miluieşte-mă”.

După aceasta au adus pe alt demon şi l-au bătut şi pe acesta la fel. Apoi l-au adus şi pe al treilea şi acela iarăşi tot atîtea răni a suferit, pentru că Dumnezeu îi bătea pe dînşii cu adevărate bătăi, de care diavolescul neam se istoveşte. Bătîndu-i la rînd pe toţi, le-a zis lor: “Mergeţi şi arătaţi-vă tatălui vostru, satana, oare îi va plăcea lui aceasta?” Iar după ce au plecat cei cu haine albe, diavolii s-au stins, iar cinstitul bătrîn a venit la robul lui Dumnezeu, Andrei, şi punîndu-i lanţul pe grumazul lui, a zis către dînsul: “Vezi că am grăbit spre ajutorul tău, căci foarte mă îngrijesc de tine, că mi-a poruncit Dumnezeu ca să port grijă de tine; deci rabdă, şi degrabă vei fi slobod şi vei începe a umbla în voia ta, unde va fi plăcut ochilor tăi”. Şi Andrei a zis: “Domnul meu, tu cine eşti?” Şi a răspuns bătrînul: “Eu sînt Ioan, cel ce m-am rezemat pe pieptul Domnului”. Şi zicînd acestea s-a făcut ca un fulger şi a dispărut din ochii lui Andrei. Iar fericitul Andrei îl slăvea pe Dumnezeu că i-a trimis lui ajutor pe iubitul Său ucenic.

După arătarea Sfîntului Apostol Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, după ce a grăit cu dînsul şi după chinuirea acelor diavoli, fericitul Andrei, fiind legat, s-a culcat, vrînd să se odihnească. Şi i s-a făcut lui vedenie: i se părea a fi nişte palate împărăteşti şi împăratul şedea pe scaun în slavă mare şi l-a chemat la dînsul şi l-a întrebat: “Oare voieşti să-mi slujeşti Mie cu tot sufletul?” Iar Andrei a răspuns: “Vreau, Doamne”. Iar împăratul i-a dat lui să mănînce puţin şi ceea ce a mîncat era mai amar ca pelinul, şi i-a zis lui: “Întru acest chip este calea cea cu necazuri, pentru cei ce-mi slujesc Mie în lumea aceasta”. Şi după aceea i-a dat lui Andrei ceva care era mai alb decît zăpada şi mai dulce decît mana, iar el a mîncat şi s-a veselit şi a uitat amărăciunea cea dintîi. Şi i-a zis lui împăratul: “Astfel este hrana Mea pentru cei ce-mi slujesc Mie în lumea aceasta şi bărbăteşte rabdă pînă la sfîrşit. Deci, săvîrşeşte şi tu bărbăteşte precum ai început, pentru că puţin vei pătimi şi în veci întru viaţa cea nesfîrşită vei petrece”.

Deşteptîndu-se din somn, Andrei se gîndea că cea dintîi gustare amară închipuieşte răbdarea din lumea aceasta, iar gustarea cea dulce de pe urmă închipuieşte viaţa cea veşnică. Iar după aceea l-a mai ţinut stăpînul său patru luni şi l-a lăsat liber şi a început el a alerga pe uliţe, făcîndu-se nebun. Şi umbla prin cetate lipsit, necăjit şi chinuit, încît nu-i era de folos toată lumea. Unii îl batjocoreau pe el ca pe un nebun, alţii îl goneau, scîrbindu-se de el ca de un cîine mort, alţii socoteau că este îndrăcit, copiii şi cei tineri glumind, îl băteau pe fericitul, iar el toate le răbda şi se ruga pentru cei ce îl supărau. Iar dacă cineva din cei milostivi şi iubitori de săraci îi dădeau lui milostenie, la alţi săraci o dădea, însă nu o dădea ca să fie cunoscut că dă milostenie, ci ca un nebun, certîndu-se cu dînşii; ca şi cum vrînd a-i bate pe ei, le arunca în faţă banii pe care îi avea în mînă şi îi făcea să-i adune de pe jos. Pîine uneori nu gusta cîte trei zile, iar alteori toată săptămîna petrecea flămînd şi de nu era cineva ca să-i dea lui o bucată de pîine, apoi cealaltă săptămînă fără hrană o petrecea. Iar haina lui era o treanţă netrebnică, care abia putea să-i acopere goliciunea trupului. Drept aceea, ziua alerga pe uliţe ca un nebun, asemănîndu-se întru toate Sfîntului Simeon cel nebun pentru Hristos, iar noaptea în rugăciuni petrecea. Într-o cetate atît de mare vieţuind, în mijlocul mulţimii poporului, nu avea unde să-şi plece capul, pentru că săracii îl goneau din colibele lor, iar bogaţii nu-l lăsau în curţile lor. Cînd avea nevoie să doarmă şi să-şi odihnească puţin trupul cel mult ostenit, căuta culcuşurile cîinilor şi între dînşii se culca, dar nici aceştia nu-l primeau între dînşii pe robul lui Dumnezeu, pentru că unii muşcîndu-l, îl goneau de la dînşii, iar alţii, lăsîndu-l singur, fugeau de dînsul. Niciodată nu s-a odihnit sub un acoperămînt, ci întotdeauna stătea în frig şi în zăduf şi în gunoi, întocmai ca Lazăr şi în noroi se tăvălea, fugind de oameni şi de dobitoace.

Aşa pătimea cel de bunăvoie mucenic şi aşa, nebunul, de toată lumea îşi bătea joc; căci cei nebuni ai lui Dumnezeu sînt mai înţelepţi decît oamenii. Şi s-a sălăşluit în el darul Sfîntului Duh şi avea darul vederii mai înainte pentru că ştia gîndurile omeneşti.

Odinioară în Constantinopol a murit fiica unui boier, care şi-a petrecut viaţa în feciorie curată, iar cînd era pe moarte l-a rugat pe tatăi ei ca să o îngroape înaintea cetăţii, în casa de săraci ce se afla în via lor. Si cînd a murit, au luat-o şi au dus-o în acel loc şi au îngropat-o după obiceiul creştinesc. În acea vreme trăia un oarecare jefuitor de morminte, care îi dezgropa pe morţi şi scotea hainele de pe ei. Acela, stînd în drum, pîndea să vadă unde va fi îngropată acea fecioară şi, văzînd unde era mormîntul ei, s-a gîndit ca, ducîndu-se noaptea, s-o dezgroape şi să ia de pe dînsa îmbrăcămintea. Şi s-a întîmplat să meargă acolo şi Sfîntul Andrei, făcînd el pentru Hristos obişnuita sa nebunie, şi cum l-a văzut pe acel jefuitor de morminte, îndată a cunoscut cu duhul gîndul lui cel rău şi vrînd să-l abată pe el de la acel lucru (căci ştia ce fel de nevoie avea să-i fie lui), căutînd spre dînsul cu chip sălbatic şi mîniindu-se, i-a zis: “Aşa grăieşte duhul judecăţii, acelora ce fură hainele celor ce zac în morminte: de acum tu nu vei mai vedea soarele, de acum tu nu vei mai vedea ziua, nici faţa omenească, pentru că se vor închide uşile casei tale şi mai mult nu se vor deschide şi ţi se va întuneca ţie ziua şi nu se va mai lumina în veci”. Iar el, auzind acestea, nu a înţeles ce grăieşte sfîntul şi, nebăgînd de seamă aceea, s-a dus. Apoi sfîntul, văzîndu-l, iarăşi a zis către el: “Oare tot mergi? Nu fura, că mă jur pe Iisus, că de vei face aceasta nu vei mai vedea soarele”. Iar el, înţelegînd ce i-a zis sfîntul, a început a se mira cum de îi ştie sfîntul gîndurile şi întorcîndu-se spre dînsul a început a-i zice: “Cu adevărat boleşti tu, îndrăcitule, de grăieşti cele neştiute şi ascunse, din tulburarea demonului? Dar eu tot mă voi duce acolo, ca să văd cît de adevărate sînt cuvintele tale”. Iar sfîntul a plecat.

Făcîndu-se seară, a avut vreme lesnicioasă ticălosul acela şi, ducîndu-se, a prăvălit piatra de pe mormînt şi a intrat înăuntru; şi mai întîi a luat haina cea de deasupra şi toate podoabele, pentru că erau de mare preţ şi după ce le-a luat pe toate, cînd voia să se ducă, i-a zis lui gîndul: “Foarte bună este şi cămaşa, să o iau şi pe ea”. Luînd cămaşa de pe fecioară, i-a lăsat trupul gol şi voia să iasă, dar moarta, prin porunca lui Dumnezeu, şi-a ridicat mîna cea dreaptă şi l-a lovit pe el peste obraz şi îndată au orbit ochii lui. Înspăimîntîndu-se, ticălosul a început a se înfiora, încît de frica aceea au început a-i tremura fălcile, dinţii, genunchii şi toate oasele. Deschizîndu-şi gura fecioara cea moartă, aşa a grăit către dînsul: “Ticălosule, nu te-ai temut de Dumnezeu, nici nu te-ai gîndit că eşti şi tu om? Se cădea ţie să te ruşinezi de goliciunea feciorească. Destul îţi erau ţie cele pe care mai întîi le-ai luat, iar cămaşa să o fi lăsat sărmanului meu trup. Ci, nu m-ai miluit şi te-ai arătat om cumplit şi ai gîndit să mă faci de rîs întru a doua venire a Domnului, tuturor sfintelor fecioare. Şi acum te voi face să nu mai furi niciodată. Să ştii că viu este Dumnezeul Iisus Hristos şi după moarte este judecată, răsplătire şi pedeapsă”.

Zicînd acestea, fecioara s-a sculat şi, luîndu-şi cămaşa s-a îmbrăcat şi toate podoabele şi hainele şi le-a pus pe ea şi s-a culcat şi a zis: “Tu, Doamne, pe mine una, spre nădejde m-ai sălăşluit”. Şi aşa, cu pace a adormit. Iar ticălosul acela abia a putut ieşi din mormînt şi a aflat gardul viei şi dibuind cu mîinile gardul a ieşit în calea care era aproape şi s-a dus la poarta cetăţii. Iar celor care îl întrebau de pricina orbirii lui, el altceva le spunea, nu aşa cum se întîmplase, dar mai pe urmă le-a spus tot adevărul. De atunci a început a cere milostenie şi în felul acesta se hrănea. Odată, stînd singur, îşi zicea: “Blestemat să fii, gîtule, căci pentru tine am luat orbirea aceasta”. Şi îşi aducea aminte de Sfîntul Andrei şi se mira că înainte a văzut şi i-a proorocit toate cele ce aveau să se întîmple şi cum s-a împlinit proorocia lui.

În altă vreme umblînd Sfîntul Andrei prin cetate a văzut de departe un mort care era dus la groapă şi omul acela era foarte bogat şi mulţime de popor mergea după dînsul, cu multe lumînări şi cu tămîie, iar clericii cîntau pe lîngă el obişnuitele cîntări ale îngropării şi plîngere multă de la ai săi se auzea. Iar sfîntul vedea, ca înainte văzătorii, ce se petrecea la mortul acela şi a stat privind şi, deodată, a început a nu se mai simţi pe sine mult timp. Şi iată, a văzut o mulţime de arapi mergînd înaintea lumînărilor şi strigau: “Amar lui, amar lui”. Şi ţineau nişte saci în mîini şi turnau cenuşă pe oamenii care mergeau împrejurul mortului. Iar alţii de bucurie şi de veselie jucau şi rîdeau fără de ruşine, ca nişte neruşinate desfrînate, alţii urlau ca şi cîinii, iar alţii guiţau ca porcii, căci al lor era mortul acela. Alţii mergeau în jurul lui şi îl stropeau pe mort cu apă rău mirositoare, iar alţii prin văzduh zburau împrejurul mortului şi miros urît ieşea din trupul acelui păcătos. Iar alţii din urmă mergeau plesnind cu mîinile şi cu picioarele şi zgomot mare făceau, batjocorind pe cei ce cîntau şi aşa grăiau între dînşii: “Să nu vă dea vouă Dumnezeu, nici unuia, ca să vedeţi lumina, ticăloşilor creştini, căci cîntaţi unui cîine: “Cu sfinţii odihneşte sufletul lui” şi încă robul lui Dumnezeu îl numiţi pe acesta, care este vinovat de toată răutatea”.

Privind sfîntul, iarăşi, a văzut pe unul din mai marii diavolilor, avînd ochii învăpăiaţi, care ţinea în mîinile sale pucioasă şi smoală şi mergea la mormîntul nenorocitului aceluia ca să-i ardă trupul. Săvîrşindu-se îngropăciunea, a văzut Sfîntul Andrei că mergea îngerul în chipul unui tînăr frumos cuprins de mîhnire şi plîngînd cu mare jale. Şi era aproape de Sfîntul Andrei şi, socotind Andrei că acesta era un tînăr din cei de aproape ai omului mort şi pentru aceasta plînge, s-a apropiat de acel tînăr care plîngea şi i-a zis lui: “Juru-te pe tine pe Dumnezeul cerului şi al pămîntului că îmi spui şi mie care este pricina plîngerii tale, căci nu am văzut niciodată pe nimeni plîngînd aşa după un mort cum plîngi tu”. Şi i-a răspuns îngerul: “Pricina plîngerii mele este aceasta: eu am fost păzitorul mortului pe care l-ai văzut ducîndu-l la mormînt şi pe el l-a luat diavolul la sine şi aceasta este pricina plîngerii şi mîhnirii mele”. Şi Sfîntul Andrei a zis către dînsul: “Acum am înţeles cine eşti tu; rogu-mă dar ţie, sfinte îngere, spune-mi care au fost păcatele lui pentru care l-au luat diavolii din mîinile tale?” A răspuns îngerul: “De vreme ce vrei să ştii aceasta, Andrei, alesule al lui Dumnezeu, nu voi tăcea, ci îţi voi spune ţie, pentru că văd frumuseţea sufletului tău cel sfînt strălucind ca aurul cel curat şi văzîndu-te pe tine m-am mîngîiat pentru necazul meu.

Acest om era un bărbat cinstit de împărat, însă era foarte păcătos şi foarte cumplit în viaţa sa şi după toate mai era şi desfrînat, înşelător, nemilostiv, iubitor de argint, mincinos, urîtor de oameni, pe care îi vorbea de rău şi le lua camătă şi călcător de jurămînt. Pe săracile slugile sale le chinuia cu foame şi cu bătaie şi îi lăsa fără îmbrăcăminte şi fără încălţăminte în zilele friguroase de iarnă şi pe mulţi a ucis şi i-a îngropat sub pardoseala grajdului de cai. Şi astfel era pornit spre necurată aprindere şi îl ura pe Dumnezeu, încît a atras în cursă cam la trei sute de suflete în acele urîte şi groaznice păcate de desfrînare. Şi a venit asupra lui secerişul şi l-a aflat pe dînsul moartea nepocăit şi, negrăite păcate avînd, îi luară diavolii sufletul, iar necuratul lui trup însuţi ai văzut cu ce fel de batjocură era petrecut de duhurile necuraţilor. Pentru aceasta, o, sfinte suflete, eu mă întristez şi de durere mare mă cuprind plîngînd, că cel păzit de mine este acum de rîsul demonilor”.

Acestea grăindu-le îngerul lui Dumnezeu, a zis sfîntul către dînsul: “Rogu-mă ţie, prietene, să încetezi de a mai plînge, de vreme ce el a lucrat cele necurate şi la sfîrşit fără de pocăinţă a venit. Deci, să se sature de lucrurile sale. Iar tu, cel în chipul văpăii, plin de mari bunătăţi, slujitor al Domnului Savaot Atotţiitorul, vei fi întru bunătăţile Dumnezeului tău, de acum pînă în veci”. Cu aceste vorbe s-a dus îngerul de la Sfîntul Andrei, făcîndu-se nevăzut. Iar cei ce mergeau pe uliţa pe care Sfîntul Andrei vorbea cu îngerul, văzîndu-l pe el stînd şi vorbind singur, iar pe înger nevăzîndu-l, nefiind vrednici de aceasta, ziceau între ei: “Îl vedeţi pe nebunul acesta, cum aiurează şi cum vorbeşte în vînt, nepriceputul?!”, şi îl împungeau pe el şi îl goneau, zicîndu-i: “Ce-ţi este ţie, nebunule, nevrednic fiind a vorbi cu oamenii, oare grăieşti cu vîntul?” Iar sfîntul tăcînd şi mergînd la un loc ascuns, îşi aducea aminte de nenorocitul acela, pe care l-a văzut ducîndu-l la mormînt şi plîngea cu amar pierzarea lui.

Altădată, umblînd Sfîntul Andrei prin mijlocul poporului, în tîrgul cel aproape de stîlpul pe care a fost pus Sfîntul împărat Constantin, unei femei pe nume Varvara, luminîndu-se cu Duhul lui Dumnezeu, i s-a făcut vedenie şi a văzut pe fericitul Andrei umblînd prin mijlocul mulţimii ca un stîlp de văpaie strălucind. Iar unii nepricepuţi cu călcîiul îl împingeau pe el, alţii îl băteau, iar mulţi, căutînd spre dînsul, ziceau: “Este nebun omul acesta şi-a pierdut mintea; o, să nu fie aşa nici vrăjmaşilor noştri”. Şi iată diavolii, în chip de arapi negri, umblau după dînsul şi ziceau: “O! să nu dea Dumnezeu pe altul ca acesta pe pămînt, că nimeni altul nu a ars inima noastră ca acesta, care nevrînd să slujească la locul stăpînului său, s-a făcut nebun pe sine şi-l batjocoreşte toată lumea”. Apoi femeia aceea vedea că diavolii îi însemnau pe cei care îl băteau pe Sfîntul Andrei şi ziceau între ei: “Măcar asta ne este mîngîiere, că cei fără minte îl bat pe acest sfînt şi pentru această pricină osîndiţi vor fi în ceasul morţii lor, căci pe plăcutul lui Dumnezeu l-au bătut fără de milă şi fără să fi avut vreo vină şi asta nu le este lor spre mîntuire”.

Auzind aceasta fericitul, cu duhul lui Dumnezeu ca o văpaie s-a repezit spre dînşii şi le-a risipit semnele lor cu puterea cea înfricoşată şi îi înfrunta pe ei, zicîndu-le: “Nu vi se cade vouă să-i însemnaţi pe cei care mă bat pe mine, căci eu mă rog Stăpînului meu ca să nu le fie lor păcat aceasta, că întru neştiinţă fac acestea şi pentru neştiinţă vor lua iertare”. Pe cînd le grăia acestea sfîntul, iată că s-a deschis cerul ca o poartă şi au ieşit o mulţime de rîndunele frumoase care se îndreptau spre sfînt şi între dînsele era un porumbel mare, alb ca zăpada şi care avea în gură frunze de aur şi de măslin şi, vorbind omeneşte, a zis către dînsul: “Primeşte frunzele acestea, pe care Domnul Atotţiitorul ţi le-a trimis ţie din rai, spre semnul darului Său, căci eşti milostiv şi iubitor de oameni, precum singur El este milostiv şi te va binecuvînta şi va mări mila Sa asupra ta, căci pe cei ce te bat îi ierţi şi îi miluieşti şi te rogi pentru dînşii, ca să nu aibă pentru aceasta păcat”. Acestea grăindu-le, porumbelul s-a aşezat pe capul sfîntului. Toate acestea văzîndu-le acea dreptcredincioasă femeie, se minuna şi, după vedenie, venindu-şi în fire, zicea: “Cîţi luminători are Dumnezeu pe pămînt şi nimeni nu-i ştie pe ei!” De multe ori voia să spună altora despre cele ce văzuse, dar dumnezeiasca putere o oprea pe dînsa. Iar după aceea a întîmpinat-o pe ea undeva Sfîntul Andrei şi i-a zis: “Păzeşte-mi taina, Varvaro, ca nimănui să nu spui ceea ce ai văzut pînă ce voi trece în locul cortului celui minunat, pînă la casa lui Dumnezeu”. Iar ea a zis către sfînt: “Chiar de aş voi să spun cuiva, tot nu pot, cinstite luminătorule şi sfîntule al lui Dumnezeu, căci mă opreşte puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu”.

Altădată, umblînd, Sfîntul Andrei a întîmpinat un boier şi trecînd pe alăturea de el şi înţelegîndu-i viaţa, a scuipat spre dînsul, zicîndu-i: “Vicleanule desfrînat şi batjocoritorule de biserici, care nu te prefaci că mergi la biserică şi zici: “mă duc la utrenie” şi tu faci lucrurile cele spurcate ale satanei?! Nelegiuitule, care în miezul nopţii te scoli şi mînii pe Dumnezeu! Iată, acum a sosit vremea să-ţi primeşti pedeapsă după faptele tale. Oare ţi se pare că te vei tăinui de înfricoşatul ochi al lui Dumnezeu, Cel ce pe toate le ştie?” Iar acel boier, auzind acestea şi-a mînat calul şi s-a dus, ca să nu se ruşineze mai mult. Iar după cîteva zile s-a îmbolnăvit acel boier de o boală rea şi a început cu încetul carnea a se usca pe el, iar cei din casa lui îl purtau din biserică în biserică şi de la doctor la doctor, dar nimeni nu-l putea vindeca. Iar după puţin timp păcătosul acela s-a dus la munca veşnică. Într-o noapte a văzut sfîntul aproape de curtea lui pe îngerul Domnului, venind dinspre apus. Îngerul strălucea ca o văpaie de foc şi ţinea un toiag mare de văpaie, iar dacă a mers la acel bolnav, a auzit un glas de sus, zicînd: “Bate-l pe acel batjocoritor şi urît desfrînat şi cînd îl baţi să-i zici aşa: oare voieşti să mai faci păcate şi să sminteşti pe mulţi? Sau, prefăcîndu-te a merge la utrenie, oare vei mai merge la diavoleasca fărădelege?” Şi a început îngerul a-l bate şi cele poruncite a-i zice lui; şi se auzea glasul celui ce grăia şi bătaia toiagului, iar cel ce bătea era nevăzut. Muncindu-se aşa omul acela, a ieşit duhul din el.

Venind Sfîntul Andrei în tîrg, la o cruce a aflat pe un oarecare monah a cărui viaţă o lăudau toţi ca fiind îmbunătăţită; căci cu adevărat bine se nevoia, precum se cuvine monahilor, însă era biruit de iubirea de argint fără de măsură; mulţi dintre cetăţeni, mărturisindu-şi înaintea lui păcatele, îi dădeau lui mulţime de aur ca să o împartă la săraci pentru mîntuirea sufletelor lor, iar el, fiind cuprins de nesăţioasa patimă a iubirii de argint, nimănui nu da, ci în punga sa punea totul şi, văzînd că argintul se înmulţeşte, se bucura. Iar Fericitul Andrei, mergînd pe calea aceea unde ticălosul monah îşi avea petrecerea sa, cu ochi prooroceşti a văzut un şarpe înfricoşat încolăcindu-se pe grumazul lui. Şi mergînd aproape de călugăr privea la şarpele acela. Iar călugărul, socotind că este unul din săraci şi stăruie ca să ia milostenie, i-a zis: “Dumnezeu să te miluiască frate, că nu am ce să-ţi dau”.

Fericitul Andrei, depărtîndu-se puţin de dînsul, a văzut o hîrtie în văzduh, deasupra şarpelui, scrisă cu litere negre: “Şarpele iubirii de argint, rădăcina a toată fărădelegea”. Apoi, uitîndu-se înapoi, a văzut doi tineri certîndu-se între dînşii: unul era negru şi avea ochii întunecaţi, căci era diavol, iar altul era alb ca o lumină cerească, căci era îngerul lui Dumnezeu. Şi zicea tînărul cel negru: “Al meu este călugărul acesta, că voia mea face, căci nemilostiv şi iubitor de argint este şi cu Dumnezeu parte nu are, ci ca un al doilea slujitor de idoli mie îmi slujeşte”. Iar luminosul înger zicea: “Ba nu, al meu este de vreme ce posteşte şi se roagă şi este smerit şi blînd”. Şi se certau aşa amîndoi şi nu era pace între dînşii. Atunci s-a auzit un glas din cer spre purtătorul de lumină înger, zicînd: “Nu ţine parte cu călugărul acela şi lasă-l pe el, căci lui Mamona slujeşte, iar nu lui Dumnezeu”.

Îndată s-a depărtat îngerul Domnului de la dînsul.

Văzînd aceasta Fericitul Andrei s-a mirat cum potrivnicul demon a biruit pe îngerul cel luminat. Odată a întîmpinat pe călugărul acela Sfîntul Andrei în uliţă şi, luîndu-l de mîna dreaptă, i-a zis: “Robule al lui Dumnezeu, fără de mînie să mă asculţi pe mine, robul tău, şi cu mila ta primeşte smeritele mele cuvinte, că pentru tine mare necaz mi s-a făcut şi nu pot de acum să rabd mai mult; mai întîi ai fost prieten al lui Dumnezeu, iar acum te-ai făcut prieten şi slugă diavolului. Aripi ai avut ca şi serafimii, deci, pentru ce te-ai dat satanei, ca să le taie pe ele din rădăcină? Chip ai avut ca de fulger şi pentru ce te-ai făcut întunecat la chip? Vai, mie! de vreme ce ai avut vedere ca cei cu ochi mulţi, iar acum te-a orbit pe tine şarpele! Soare ai fost, acum ai apus în noaptea cea întunecoasă şi rea. Pentru ce, frate, ţi-ai pierdut sufletul tău? Pentru ce te-ai însoţit cu diavolul iubirii de argint? Pentru ce i-ai dat lui odihnă întru tine? Pentru ce ai argintul? Oare te vei îngropa cu el? Nu ştii că după moartea ta va rămîne altora? Pentru ce ţii păcate străine şi vrei să te sugrumi cu scumpetea, iar alţii sînt flămînzi şi însetaţi şi mor de frig, iar tu, privind la mulţimea aurului, te veseleşti? Aceştia sînt paşii pocăinţei? Sau altfel este rînduiala călugărească şi defăimarea vieţii celei deşarte? Oare aşa te-ai lepădat de lume şi de cele ce sînt în lume? Oare aşa te-ai răstignit lumii şi tuturor deşertăciunilor? Oare nu ai auzit pe Domnul Care zice: “Să nu agoniseşti aur, nici argint, nici aramă, nici două haine?” Pentru ce ai uitat aceste porunci? Iată, astăzi sau mîine se sfîrşeşte viaţa noastră şi cele ce le-ai agonisit ale cui vor fi? Oare nu ştii că îngerul Domnului, cel ce te păzeşte pe tine, s-a depărtat de la tine plîngînd, iar diavolul stă aproape de tine şi şarpele iubirii de argint s-a încolăcit în jurul grumazului tău şi tu nu-l simţi pe el? Adevăr zic ţie, că alături de tine trecînd, am auzit pe Domnul Dumnezeu lepădîndu-se de tine. Deci, mă rog ţie, ascultă-mă şi-ţi împarte averea la săraci, la văduve şi la sărmani şi la cei scăpătaţi şi la străinii cei ce nu au unde să-şi plece capetele şi sîrguieşte-te să fii iarăşi prietenul lui Dumnezeu. Iar de nu mă vei asculta pe mine, apoi rău vei muri. Aşa mă jur pe Iisus Hristos, Împăratul nostru, că îndată vei vedea pe diavol”. Şi i-a mai spus lui: “Oare îl vezi pe dînsul?” Şi i s-au deschis călugărului ochii sufleteşti şi l-a văzut pe diavol, ca pe un arap negru, în chip de fiară şi buzat, stînd departe şi neîndrăznind a se apropia de dînsul, de teama Sfîntului Andrei. Iar călugărul a zis sfîntului: “Îl văd pe el, robule al lui Dumnezeu şi spaimă mare m-a cuprins, deci spune-mi cele ce îmi sînt de trebuinţă spre mîntuirea sufletului meu”. Robul lui Dumnezeu Andrei a zis iarăşi către dînsul: “Să mă crezi pe mine, că de nu mă vei asculta, îl voi trimite pe el la tine ca să te chinuiască, ca toţi să vadă ruşinea feţei tale, nu numai cetăţenii aceştia, ci toţi oamenii din cele patru margini ale lumii. Deci, păzeşte-te şi cele ce-ţi spun ţie, fă-le!”

Auzind acestea călugărul, s-a înfiorat şi a făgăduit ca să îndeplinească toate poruncile. Şi îndată a văzut Sfîntul Andrei că a venit de la răsărit un duh puternic, ca o văpaie de fulger şi s-a atins de şarpele acela, zdrobindu-i puterea, iar şarpele s-a prefăcut în corb şi s-a dus de acolo. La fel a pierit şi arapul cel negru şi iarăşi a luat putere îngerul lui Dumnezeu spre paza acelui călugăr.

Ieşind de la el fericitul, i-a poruncit, zicîndu-i: “Fereşte-te, să nu spui cele făcute de mine la nimeni, iar eu voi începe a te pomeni ziua şi noaptea în rugăciunile mele, ca Domnul Iisus Hristos să-ţi îndrepte calea spre bine”. Şi, ducîndu-se, călugărul a împărţit tot aurul pe care-l avea la săraci. Iar el zicea astfel celor ce aduceau aurul ca să-l împartă cu mîinile sale: “Ce folos îmi este ca să mă îngrijesc de spinii străini?” Vieţuind el aşa precum se cade unui călugăr, i s-a arătat robul lui Dumnezeu în vedenie, cu faţa veselă şi i-a arătat pe un cîmp un pom luminos care avea floare de dulci roduri şi i-a zis: “Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că te-a scos pe tine din gura şarpelui şi a făcut sufletul tău ca pe un pom purtător de floare; deci, sîrguieşte-te ca pe acea floare să o faci rod dulce căci, iată, acest pom frumos pe care îl vezi este închipuirea sufletului tău”. Apoi, deşteptîndu-se, călugărul mai mult s-a întărit la lucrul duhovnicesc şi întotdeauna aducea mulţumită lui Dumnezeu şi Sfîntului Andrei, plăcutul Său, prin care s-a povăţuit la calea mîntuirii.

Atît de bineplăcut şi iubit de Dumnezeu s-a arătat acest Sfînt Andrei, încît, odată s-a răpit pînă la al treilea cer, asemenea cu Sfîntul Pavel şi acolo a auzit cuvinte negrăite şi pe cele nevăzute le-a privit, precum singur le-a mărturisit unui credincios prieten al său, Nichifor, mai înainte de sfîrşitul său: că într-o iarnă mare cu îngheţ şi ger cumplit, fiind în Constantinopol timp de două săptămîni, toate casele erau pline de zăpadă şi vîntul de la miazănoapte sufla şi cădeau zidurile cele înalte şi copacii de furtună şi de vînt se prăbuşeau şi toate păsările, neavînd ce să mănînce, cădeau moarte la pămînt, atunci toţi scăpătaţii şi săracii în mare primejdie se aflau, plîngînd şi suspinînd şi tremurînd de frig, de lipsuri, de foame şi de ger şi mulţi dintre dînşii au murit. Atunci şi fericitul Andrei, neavînd nicăieri adăpost, nici îmbrăcăminte, nu puţin a suferit din pricina frigului, căci atunci cînd se ducea la alţi săraci, vrînd să se odihnească şi să se încălzească puţin sub acelaşi acoperămînt cu dînşii, ei cu beţele îl goneau ca pe un cîine, strigînd la dînsul şi zicîndu-i: “Du-te, du-te, cîine de aici!” Şi acum neavînd unde să se ascundă de primejdia ce era şi deznădăjduindu-se de viaţa sa, a zis în sine: “Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeu şi de voi muri în iarna aceasta, pentru dragostea lui Dumnezeu să mor, însă puternic este Dumnezeu, ca, odată cu iarna aceasta, să-mi dea mie şi răbdare”. Şi intrînd într-un colţ, a găsit un cîine zăcînd şi s-a culcat lîngă dînsul, vrînd să se încălzească de el, iar cîinele văzîndu-l pe el, s-a sculat de acolo şi s-a dus şi a zis Andrei în sinea lui: “O!, cît de păcătos eşti, ticălosule, că nu numai oamenii, dar şi cîinii se scîrbesc de tine”.

Aşa zăcînd şi tremurînd el de cumplitul ger şi vînt şi trupul lui învineţindu-se şi tremurînd de frig, socotea că i-a venit cea de pe urmă suflare şi, ridicîndu-şi spre Dumnezeu ochii inimii sale, se ruga ca să-i primescă în pace sufletul său. Apoi, deodată, a simţit în el oarecare căldură şi deschizînd ochii a văzut un tînăr foarte frumos a cărui faţă strălucea ca soarele şi avea în mînă o stîlpare înflorită cu multe flori cu care căutînd spre Andrei, i-a zis: “Andrei, unde eşti?” Iar Andrei a răspuns: “În întuneric şi în umbra morţii sînt acum”. Iar acel tînăr, care i se arătase cu stîlparea aceea înflorită pe care o ţinea în mîini, l-a lovit încet peste faţă pe Andrei, zicîndu-i: “Primeşte însufleţirea trupului tău”. Şi îndată Sfîntul Andrei a mirosit frumoasa stîlpare de flori, care, intrînd în inima lui, l-a încălzit şi l-a reînviat. După aceasta a auzit un glas, zicînd: “Aduceţi-l pe el, ca să se mîngîie aici o vreme şi iarăşi se va întoarce la locul lui”.

Odată cu cuvîntul acesta i-a venit lui un somn dulce şi a văzut descoperirile cele negrăite ale lui Dumnezeu - pe care în amănunt singur i le-a spus lui Nichifor, mai sus pomenit, - zicînd aşa: “Ce a fost, nu ştiu, căci precum cineva toată noaptea doarme bine şi dimineaţa se trezeşte, aşa şi eu în acele două săptămîni am petrecut în acea dulce vedenie, precum dumnezeiasca voire a poruncit. Şi m-am văzut pe mine ca în raiul cel frumos şi minunat şi mirîndu-mă cu duhul, gîndeam: Ce este aceasta? Ştiu că în Constantinopol este locuinţa mea, iar cum de mă aflu aici, nu ştiu. Şi nu mai ştiu dacă eram în trup, sau în afară de trup. Dumnezeu ştie! Căci mă vedeam îmbrăcat în haină luminoasă, ca şi cum era ţesută din fulger şi aveam pe cap o cunună împletită din flori mari şi eram încins cu brîu împărătesc şi mă bucuram foarte tare de acele frumuseţi şi mă minunam cu mintea şi cu inima de podoaba cea nespusă a dumnezeiescului rai şi umblînd pe acolo, mă bucuram. Şi erau acolo livezi foarte multe cu pomi înalţi şi cu multe flori mirositoare. Unii din acei pomi erau înfloriţi, alţii împodobiţi cu frunze de culoarea aurului, iar alţii aveau multe feluri de roade, de nespusă frumuseţe şi gust, încît nu este cu putinţă a se asemăna frumuseţea acelor pomi cu nici un pom de pe pămînt, pentru că acel pom era sădit de mînă dumnezeiască şi nu de mînă omenească. În acea livadă erau păsări fără de număr, unele cu aripi de aur, altele cu aripi albe ca de zăpadă, iar altele cu pene pestriţe în multe feluri. Toate şedeau pe ramurile pomilor raiului şi cîntau foarte frumos, încît, în glasul cel dulce al cîntărilor nu îmi mai aduceau aminte de mine şi aşa se îndulcea inima mea şi socoteam că glasul cîntării lor se aude pînă la înălţimea cerului. Acele livezi erau foarte frumoase, puse în rînd şi, umblînd eu prin mijlocul lor, în bucuria inimii, am văzut curgînd prin mijloc un rîu mare care adăpa livezile cele frumoase. În partea cealaltă de rîu erau nişte vii, care îşi întindeau viţele lor cu frunze de aur, împodobite cu struguri tot în chipul aurului. Acolo suflau vînturi line şi bine mirositoare în cele patru laturi şi de a lor suflare se clătinau livezile care făceau un sunet minunat cu frunzele lor.

După aceasta, o spaimă a căzut peste mine şi mi se părea că stau deasupra tăriei cerului, iar un tînăr îmbrăcat în porfiră, a cărui faţă era ca soarele, umbla înaintea mea, iar eu socoteam că el este acela care m-a lovit cu stîlparea cea de flori peste faţă. Umblînd eu după dînsul, am văzut o cruce mare şi frumoasă cu un curcubeu ceresc, iar împrejurul ei stăteau cîntăreţi în chipul focului, ca o văpaie, şi într-o cîntare dulce îl slăveau pe Domnul, Care a fost răstignit pe cruce. Iar tînărul care mergea înaintea mea, apropiindu-se de cruce, a sărutat-o, apoi mi-a făcut semn ca şi eu s-o sărut. Şi am căzut înaintea Sfintei Cruci cu frică şi cu bucurie mare şi am sărutat-o cu osîrdie, iar după ce am sărutat-o m-am umplut de o negrăită dulceaţă şi am simţit un miros mai plăcut decît al raiului. După ce am sărutat crucea, m-am uitat în jos şi am văzut sub mine un adînc mare şi mi se părea că merg prin văzduh şi mi-a fost frică, iar atunci am strigat către cei care mă duceau pe mine, zicînd: “Doamne, îmi este frică să nu cad în prăpastie”. Iar ei, întorcîndu-se către mine, au zis: “Nu te teme, căci ni se cade să ne suim mai sus”. Şi mi-au dat mie mîna şi mi se părea, cînd am luat mîna lui, că ne aflăm mai sus de a doua tărie. Acolo am văzut bărbaţi minunaţi, a căror fericire şi bucurie este negrăită de limba omenească. După aceasta am intrat într-o minunată văpaie, care nu ne ardea, ci numai ne lumina. Şi am început să mă înspăimînt, şi iarăşi, întorcîndu-se cel ce mă ducea mi-a dat mîna, zicîndu-mi: “Încă mai sus se cade nouă a ne urca”. Îndată, cu cuvîntul, mai sus de al treilea cer ne-am aflat, unde am auzit şi am văzut mulţime de puteri cereşti cîntînd şi slăvind pe Dumnezeu.

Apoi am mers înaintea unei perdele care strălucea ca fulgerul, înaintea căreia stăteau nişte tineri înalţi şi înfricoşaţi, cu chipul ca văpaia focului, avînd feţele mai strălucitoare decît soarele şi arme de foc aveau în mîinile lor. Şi am văzut mulţime nenumărată de oaste cerească, care cu frică stătea înainte. Şi mi-a zis tînărul care mă ducea: “Cînd perdeaua se va da la o parte, atunci Îl vei vedea pe Stăpînul Hristos şi să te închini Scaunului slavei Lui”. Iar eu, auzind acestea, mă bucuram şi tremuram, căci o negrăită bucurie şi spaimă m-au cuprins pe mine şi priveam, aşteptînd pînă ce se va ridica perdeaua. Şi iată că o mînă de văpaie a ridicat perdeaua şi am văzut pe Domnul meu - precum odată proorocul Isaia - şezînd pe un scaun înalt şi strălucitor, iar serafimii stăteau împrejurul Lui. El era îmbrăcat într-o haină roşie, avînd faţa prealuminată şi cu ochi buni se uita înspre mine. Si văzîndu-L, am căzut cu faţa în jos înaintea Lui, închinîndu-mă prealuminatului scaun al slavei Lui. Însă ce fel de bucurie m-a cuprins atunci la vederea Lui, nu pot grăi; încît şi acum, aducîndu-mi aminte de acea vedenie, mă umplu de negrăită dulceaţă. Şi zăceam înaintea Stăpînului meu cu cutremur, minunîndu-mă de marea milostivire a Lui, că m-a lăsat pe mine, omul cel păcătos şi necurat, ca să vin înaintea Lui şi să-I văd dumnezeiasca podoabă.

Apoi m-am umplut de umilinţă, socotindu-mi nevrednicia mea şi la mărirea Stăpînului meu gîndind, am zis cuvintele lui Isaia proorocul: “O! ticălosul de mine, că om fiind şi buze necurate avînd, m-am învrednicit a vedea cu ochii pe Domnul meu”. Apoi am auzit pe Milostivul şi Făcătorul meu, zicînd către mine cu dulcea şi preacurata Sa gură trei cuvinte dumnezeieşti, care atît mi-au îndulcit inima mea şi cu dragostea Lui a aprins-o încît, cu totul, ca ceara m-am topit de căldura cea duhovnicească şi s-a împlinit cuvîntul proorocului David: “Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte în mijlocul pîntecului meu”. Apoi au cîntat toate oştile cereşti o cîntare prea minunată. După aceasta, nu ştiu cum, iarăşi m-am aflat umblînd în rai şi mă gîndeam întru mine cum de nu am văzut-o pe Sfînta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu. Apoi am văzut un bărbat luminos ca un nor, purtînd o cruce şi zicîndu-mi: “Oare pe Împărăteasa cea preastrălucită a puterilor cereşti ai vrut a o vedea aici? Nu este acum aici, căci s-a dus în lumea cea încercată de primejdii, ca să le ajute oamenilor şi să-i mîngîie pe cei nenorociţi. Si ţi-aş fi arătat ţie sfîntul ei loc, dar nu este acum vreme, că, iată, se cade ţie ca să te întorci de unde ai venit, precum îţi porunceşte Stăpînul”. Acestea zicînd către mine, mi s-a părut că am adormit şi după aceasta, deşteptîndu-mă, m-am aflat în locul unde eram întîi, în ungherul acela zăcînd şi m-am mirat unde am fost în vedenie şi ce m-am învrednicit a vedea. Şi inima mea era plină de o negrăită bucurie şi-am mulţumit Stăpînului meu, Care a binevoit a mi se arăta mie”.

Sfîntul Andrei a spus acestea prietenului său Nichifor, mai înainte de moartea sa şi cu jurămînt l-a legat pe el ca să nu spună acestea nimănui, pînă ce el se va dezlega de legăturile trupeşti. Iar Nichifor l-a rugat pe el ca să-i spună măcar un cuvînt din acele trei cuvinte pe care Domnul le-a grăit către dînsul dar nu a voit să-i spună nicidecum.

Astfel, Sfîntul Andrei, asemenea ca Sfîntul Pavel fiind răpit la cer, a văzut cele ce ochiul trupesc nu le-a văzut şi a auzit cele ce urechea muritoare nu le-a auzit şi s-a îndulcit de podoabele cele cereşti ce i s-au descoperit lui, care la inima omului nu s-au suit. Iar de vreme ce întru descoperirea cereştilor Taine n-a văzut pe Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, s-a învrednicit pe pămînt a o vedea pe dînsa, în biserica Vlahernei, venind să ajute oamenilor, pentru care, rugîndu-se Fiului ei şi Dumnezeu, în văzduh era cu proorocii şi cu apostolii, cu îngereştile cete şi cu cinstitul ei Omofor acoperea tot poporul. Văzînd-o pe Sfînta Fecioară, fericitul a zis către Epifanie, ucenicul său: “Oare o vezi pe Împărăteasa şi Doamna tuturor?” Iar el a răspuns: “O văd, sfinte părinte şi mă înspăimînt”.

Petrecînd viaţă minunată, Sfîntul Andrei multe minuni a făcut şi multe batjocuri şi bătăi a răbdat, precum se scrie în cartea vieţii lui, scrisă de Nichifor. Şi a proorocit cele ce vor fi şi pe mulţi păcătoşi i-a întors la pocăinţă. Apoi a trecut la veşnicele acoperămînturi, la care mai înainte a fost răpit, iar acum, întru ele în veci sălăşluindu-se, este la un loc cu îngerii şi stă înaintea lui Dumnezeu, unul în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, căruia I se cuvine slava în veci. Amin.