Yahoo! 360° - Sin D's Blog
Anunturi
*
o Ajutati la restaurarea bisericii "CAPELA MILITARĂ "din Bulevardul Tomis -Constanţa
alege judetul constanta
Stiri locale
STIRI DIN CONSTANTA RSS Feed Add to Google
Joi, 29 Noiembrie 2007
Cei mai bogati constanteni
Dobrogea - Cei mai bogati constanteni
Cristian Hagi
Vineri, 30 Noiembrie 2007
» In topul celor mai bogati romani, realizat de revista Capital, au intrat 19 constanteni.
» Fata de anul trecut, numarul milionarilor a crescut cu cinci.
» Acestia au strans o avere de aproape 1,5 miliarde dolari.
Cel mai bogat roman cu domiciliul in Constanta si cea mai mare surpriza a clasamentului este Gabriel Valentin Comanescu. Daca anul trecut nici macar nu figura in top, acum este prezent cu 600-700 milioane dolari, stransi din platforme petroliere si extractie de petrol si
gaze. Acesta a cumparat, la finele anului 2005, cele sase platforme petroliere ale Romaniei, pentru putin peste 100 milioane dolari. Valoarea lor de piata in prezent este de cel putin patru ori mai mare. Urmatoarele locuri sunt ocupate de oameni care au mizat pe industria navala sau shipping: Gheorghe Bosanceanu si Cornel Idu. Avantul constructiilor reiese si din top, trei oameni de afaceri, Lucian Lazia, Vasile Costea si Grigore Comanescu, intrand pentru prima data in top cu afaceri in acest domeniu. Cei care au mizat pe turism au avut de castigat, pentru ca sezonul 2007 a fost unul dintre cele mai bune din ultimii ani din punctul de vedere al incasarilor. Se remarca de altfel ca multi milionari, cu domiciliul in alte orase, isi indreapta o parte din investitii spre industria hoteliera de pe litoral. Afacerile care au mai produs milionari in judetul Constanta sunt cele din industria vinificatiei si a salubrizarii. O parte din banii stransi din diverse obiecte de activitate au fost investiti in special in imobiliare, segment care cunoaste inca randamente extrem de ridicate, dar si pe piata de capital. Pentru multi dintrei ei insa afacerile inseamna si sacrificii.
» Primii 19
1. Gabriel Valentin Comanescu – 600-700 milioane dolari
2. Gheorghe Bosanceanu – 75-80 milioane dolari
3. Corneliu Idu – 75-80 milioane dolari
4. Stere Samara – 51 milioane dolari
5. Lucian Lazia – 50-55 milioane dolari
6. Nicusor Nastase – 50-52 milioane dolari
7. Constantin Fratila – 48-50 milioane dolari
8. Dumitru Martin – 45-48 milioane dolari
9. Claudiu Necsulescu – 45-48 milioane dolari
10. Gheorghe Hagi – 45-47 milioane dolari
11. Vasile Costea – 35-40 milioane dolari
12. Grigore Comanescu – 35-40 milioane dolari
13. Nicolae si Ioan Dusu – 30-32 milioane dolari
14. Victor Baldescu – 30 milioane dolari
15. Florin Carstocea – 25 milioane dolari
16. Adolf Baclea – 20 milioane dolari
17. Gheorghe Verioti – 16-20 milioane dolari
18. Familia Gucci – 16-17 milioane dolari
19. Dorel Constantin Onaca – 15-17 milioane dolari
Sfîntul Andrei cel nebun pentru Hristos
Adaugat la Octombrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
Sf.Andrei cel nebun pentru Hristos
În vremea împăratului grec Leon cel Înţelept, fiul împăratului Vasile Macedon, era un bărbat în Constantinopol pe care îl chema Teognost. Acesta a cumpărat mulţi robi, împreună cu care l-a cumpărat şi pe acest Andrei. Andrei era de neam slovean, fiind foarte tînăr şi era frumos la chip şi cu obiceiuri bune. Stăpînul său l-a pus să slujească înaintea lui şi pe el îl iubea mai mult decît pe toţi. Stăpînul l-a dat pe Andrei la învăţătura cărţilor sfinte, iar acesta degrabă a învăţat Sfînta Scriptură şi umblînd adeseori la biserici, citea cărţile sfinte şi se ruga lui Dumnezeu. Într-o noapte stătea la rugăciune şi văzînd aceasta vrăjmaşul diavol a zavistuit începăturii lui celei bune şi, venind, a început a bate tare în uşa casei în care şedea Andrei. Andrei s-a înspăimîntat de frică şi, lăsînd rugăciunea s-a culcat degrabă pe pat şi s-a acoperit cu o piele de capră.
Văzînd aceasta satana s-a bucurat şi a zis către un altul: “Vezi oare pe acesta, că pînă acum fapte urîte a lucrat, iar acum el se înarmează asupra noastră”. Şi zicînd acestea au pierit. De frica aceea adormind, fericitul a văzut în vis că era undeva la o privelişte şi de o parte stăteau mulţime de arapi, iar de cealaltă parte mulţime de alţi sfinţi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe. Şi era între amîndouă părţile ca o alergare de cai şi luptă; pentru că arapii aveau între ei pe un negru foarte mare, care zicea cu mîndrie către cei în haine albe ca să dea de la dînşii un luptător, care ar putea să lupte cu arapul cel negru.
Arapul acela era dregător al nesăţiosului legheon; şi cînd cei cu chip negru se lăudau cu puterea lor, cei cu haine albe nu le răspundeau nimic. Iar fericitul Andrei stătea şi privea, vrînd să vadă cine se va lupta cu acel înfricoşat potrivnic; şi iată a văzut pe un tînăr foarte frumos pogorîndu-se de sus şi ţinînd în mîini trei cununi: una era împodobită cu aur curat şi pietre scumpe, a doua cu mărgăritar mare şi scump, strălucind, iar a treia era mai mare decît amîndouă, din toate florile roşii şi albe şi din ramurile dumnezeiescului rai împletită şi nevestejită niciodată. Astfel de frumuseţe aveau cununile acelea, încît mintea omenească nici nu putea a le ajunge şi limba a le spune.
Văzînd aceasta, Andrei, gîndea în ce chip ar putea să-şi ia măcar una din cununile acelea şi, apropiindu-se de tînărul ce se arătase, i-a zis: “Te jur cu Hristos, să-mi spui, vinzi oare cununile acestea? Că deşi nu pot să le cumpăr, însă să mă aştepţi puţin, căci eu, mergînd, voi spune stăpînului meu şi-ţi va da aur pentru cununile acestea cît vei voi tu”. Iar tînărul, cu faţa veselă, i-a zis: “Să mă crezi, iubitule, că de mi-ai aduce tot aurul din toată lumea nu-ţi voi da nici o floare din acestea, nici altuia, nici celui ce ţi se pare ţie stăpîn, pentru că acestea nu sînt din lumea aceasta deşartă, ci din vistieriile cele cereşti, cununi de la Hristos, cu care se încununează cei ce biruiesc pe acei negri arapi. Iar de voieşti să iei nu una, ci chiar pe toate aceste trei, mergi şi luptă-te cu arapul cel negru şi dacă îl vei birui pe el, apoi toate cununile ce le vezi le vei lua de la mine”. Acestea auzindu-le Andrei din cuvîntul acestuia, a luat îndrăzneală şi a zis către dînsul: “Să mă crezi, că toate cîte ai zis le voi face, numai să mă înveţi meşteşugul lui”. A zis către dînsul tînărul: “Dar tu oare nu ştii meşteşugul lui? Arapii nu sînt înfricoşători şi groaznici, ci neputincioşi. Deci, nu te teme de înfricoşata lui mărime şi de chip, căci ca o iarbă uscată, aşa este şi acela, putred şi neputincios”.
Acel frumos tînăr, întărindu-l pe Andrei, îl învăţa pe el cum să se lupte cu arapul, şi-i spuse: “Cînd te va apuca şi va începe să se întoarcă cu tine, să nu te înspăimînţi, ci să-i împiedici piciorul şi vei vedea ajutorul lui Dumnezeu”. Îndată fericitul a ieşit la luptă, zicînd cu mare glas către arap: “Vino aici, negrule, ca să ne luptăm”. Şi a venit arapul, înfricoşînd şi îngrozind, şi apucîndu-l pe Andrei, a început a-l întoarce pe el încoace şi încolo multă vreme, încît începuseră arapii a plesni din palme, iar cei cu hainele albe îngălbeniseră, căci se temeau ca să nu-l trîntească pe el arapul la pămînt. Apoi, deşi fiind ostenit Andrei de arapul acela, totuşi s-a întremat şi a împiedicat piciorul arapului, încît acesta, plecîndu-se întocmai ca un copac, a căzut şi a nimerit cu fruntea de o piatră şi striga de acolo: “Vai şi amar!” Iar cei cu haine albe s-au bucurat foarte mult şi apucară pe Andrei în sus cu mîinile lor şi au început a-l săruta pe el, veselindu-se pentru biruinţa lui Andrei asupra arapului. Atunci negrii cei potrivnici s-au răspîndit toţi cu mare ruşine, iar tînărul cel frumos i-a dat lui cununile acelea şi sărutîndu-l pe el, i-a zis: “Mergi cu pace şi de acum înainte să fii prietenul şi fratele nostru. Deci, aleargă spre nevoinţa cea bună, gol să fii şi nebun pentru Mine şi la multe bunătăţi vei fi părtaş în ziua Împărăţiei Mele”. Auzind acestea fericitul de la frumosul tînăr, s-a deşteptat din somn şi se mira de acea mare vedenie; şi din acel ceas s-a făcut nebun pentru Hristos.
În cealaltă noapte, sculîndu-se, s-a rugat şi, luîndu-şi cuţitul, a mers la puţ şi dezbrăcîndu-şi haina de pe el a făcut-o pe ea bucăţi, ca un nebun. Iar a doua zi dimineaţă a mers bucătarul să scoată apă şi, văzîndu-l pe Andrei nebun, s-a dus şi i-a spus stăpînului său. S-a mîhnit stăpînul pentru Andrei şi mergînd la dînsul l-a văzut pe el ca un nepriceput, nemaiputînd să grăiască bine. Socotind că are pe diavol în el, l-a legat cu lanţuri de fier şi a poruncit ca să fie dus la biserica Sfintei Anastasia. Iar el toată ziua ca un nebun se făcea, iar noaptea neîncetat se ruga lui Dumnezeu şi Sfintei Anastasia. Însă gîndea în inima sa: oare primit este de Dumnezeu lucrul pe care l-a început, sau nu? Şi voia să se încredinţeze de aceasta.
Gîndind el aşa, iată că cinci femei veniră acolo şi împreună cu ele era şi un bătrîn luminat şi umblau cercetînd pe cei neputincioşi şi au mers şi la Andrei, iar bătrînul acela a zis către femeia cea mai în vîrstă: “Stăpînă Anastasio, dar nu tămăduieşti aici nimic?” Şi aceasta i-a răspuns lui: “Doamne, învăţătorule, Acela l-a tămăduit pe el, care i-a zis lui: “să fii nebun pentru Mine şi de multe bunătăţi vei fi părtaş în ziua Împărăţiei Mele”; şi nu-i este cu putinţă lui de tămăduire”. Grăind acestea au mers în biserică, de unde nu i-a mai văzut ieşind pînă la toaca de utrenie. Cunoscînd fericitul Andrei că este primit lui Dumnezeu lucrul lui, se bucura cu duhul şi mai mult se nevoia noaptea la rugăciune, iar ziua se făcea nebun.
Trecînd ziua şi iarăşi noaptea sosind, fericitul, după obicei, aducea rugăciuni şi cereri în biserica cea ascunsă a inimii sale, lui Dumnezeu şi Sfintei Muceniţe Anastasia. Şi a venit la dînsul, în vederea ochilor, arapul cu mai mulţi diavoli, ţinînd o secure, alţii avînd cuţite, alţii lemne, pari şi suliţe, ca să-l ucidă pe fericit. Acel arap a început a răcni de departe - căci în acelaşi chip i s-a arătat ca şi atunci cînd s-a luptat cu dînsul; şi s-au repezit asupra sfîntului, vrînd să-l taie cu securea pe care o aveau în mîini şi toţi demonii care erau împreună cu arapul au sărit la dînsul. Iar el cu lacrimi a strigat către Domnul, ridicîndu-şi mîinile şi zicînd: “Să nu dai fiarelor sufletul meu, care se mărturiseşte Ţie”. Si a mai zis: “Sfinte Apostole Ioan, Cuvîntătorule de Dumnezeu, ajută-mă pe mine!”. Îndată s-a auzit un tunet şi un sobor mare de oameni s-a arătat şi, iată, un bătrîn frumos la chip a venit, avînd faţa mai luminoasă decît soarele şi avea mare mulţime de slujitori împreună cu dînsul şi a zis cu mînie către cei ce erau cu ei: “Încuiaţi uşile ca să nu scape nici unul dintre aceştia”. Şi degrabă au încuiat uşile şi i-au prins pe toţi arapii. Iar Andrei a auzit pe un diavol zicînd în taină către tovarăşul său: “Vai de ceasul acesta în care noi ne-am înşelat; căci Sfîntul Apostol Ioan este cumplit şi rău ne va chinui pe noi”. Şi a poruncit Apostolul Ioan celor cu haine albe ce veniseră cu dînsul să scoată lanţul cel de fier de pe grumazul lui Andrei şi a stat în afara uşii şi a zis: “Aduceţi-mi cîte unul”. Şi l-au adus pe cel dintîi diavol şi l-au întins la pămînt şi luînd Sfîntul Apostol lanţul, l-a făcut în trei, şi i-a dat diavolului o sută de lovituri, încît acesta a început a striga la fel ca omul: “Miluieşte-mă”.
După aceasta au adus pe alt demon şi l-au bătut şi pe acesta la fel. Apoi l-au adus şi pe al treilea şi acela iarăşi tot atîtea răni a suferit, pentru că Dumnezeu îi bătea pe dînşii cu adevărate bătăi, de care diavolescul neam se istoveşte. Bătîndu-i la rînd pe toţi, le-a zis lor: “Mergeţi şi arătaţi-vă tatălui vostru, satana, oare îi va plăcea lui aceasta?” Iar după ce au plecat cei cu haine albe, diavolii s-au stins, iar cinstitul bătrîn a venit la robul lui Dumnezeu, Andrei, şi punîndu-i lanţul pe grumazul lui, a zis către dînsul: “Vezi că am grăbit spre ajutorul tău, căci foarte mă îngrijesc de tine, că mi-a poruncit Dumnezeu ca să port grijă de tine; deci rabdă, şi degrabă vei fi slobod şi vei începe a umbla în voia ta, unde va fi plăcut ochilor tăi”. Şi Andrei a zis: “Domnul meu, tu cine eşti?” Şi a răspuns bătrînul: “Eu sînt Ioan, cel ce m-am rezemat pe pieptul Domnului”. Şi zicînd acestea s-a făcut ca un fulger şi a dispărut din ochii lui Andrei. Iar fericitul Andrei îl slăvea pe Dumnezeu că i-a trimis lui ajutor pe iubitul Său ucenic.
După arătarea Sfîntului Apostol Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, după ce a grăit cu dînsul şi după chinuirea acelor diavoli, fericitul Andrei, fiind legat, s-a culcat, vrînd să se odihnească. Şi i s-a făcut lui vedenie: i se părea a fi nişte palate împărăteşti şi împăratul şedea pe scaun în slavă mare şi l-a chemat la dînsul şi l-a întrebat: “Oare voieşti să-mi slujeşti Mie cu tot sufletul?” Iar Andrei a răspuns: “Vreau, Doamne”. Iar împăratul i-a dat lui să mănînce puţin şi ceea ce a mîncat era mai amar ca pelinul, şi i-a zis lui: “Întru acest chip este calea cea cu necazuri, pentru cei ce-mi slujesc Mie în lumea aceasta”. Şi după aceea i-a dat lui Andrei ceva care era mai alb decît zăpada şi mai dulce decît mana, iar el a mîncat şi s-a veselit şi a uitat amărăciunea cea dintîi. Şi i-a zis lui împăratul: “Astfel este hrana Mea pentru cei ce-mi slujesc Mie în lumea aceasta şi bărbăteşte rabdă pînă la sfîrşit. Deci, săvîrşeşte şi tu bărbăteşte precum ai început, pentru că puţin vei pătimi şi în veci întru viaţa cea nesfîrşită vei petrece”.
Deşteptîndu-se din somn, Andrei se gîndea că cea dintîi gustare amară închipuieşte răbdarea din lumea aceasta, iar gustarea cea dulce de pe urmă închipuieşte viaţa cea veşnică. Iar după aceea l-a mai ţinut stăpînul său patru luni şi l-a lăsat liber şi a început el a alerga pe uliţe, făcîndu-se nebun. Şi umbla prin cetate lipsit, necăjit şi chinuit, încît nu-i era de folos toată lumea. Unii îl batjocoreau pe el ca pe un nebun, alţii îl goneau, scîrbindu-se de el ca de un cîine mort, alţii socoteau că este îndrăcit, copiii şi cei tineri glumind, îl băteau pe fericitul, iar el toate le răbda şi se ruga pentru cei ce îl supărau. Iar dacă cineva din cei milostivi şi iubitori de săraci îi dădeau lui milostenie, la alţi săraci o dădea, însă nu o dădea ca să fie cunoscut că dă milostenie, ci ca un nebun, certîndu-se cu dînşii; ca şi cum vrînd a-i bate pe ei, le arunca în faţă banii pe care îi avea în mînă şi îi făcea să-i adune de pe jos. Pîine uneori nu gusta cîte trei zile, iar alteori toată săptămîna petrecea flămînd şi de nu era cineva ca să-i dea lui o bucată de pîine, apoi cealaltă săptămînă fără hrană o petrecea. Iar haina lui era o treanţă netrebnică, care abia putea să-i acopere goliciunea trupului. Drept aceea, ziua alerga pe uliţe ca un nebun, asemănîndu-se întru toate Sfîntului Simeon cel nebun pentru Hristos, iar noaptea în rugăciuni petrecea. Într-o cetate atît de mare vieţuind, în mijlocul mulţimii poporului, nu avea unde să-şi plece capul, pentru că săracii îl goneau din colibele lor, iar bogaţii nu-l lăsau în curţile lor. Cînd avea nevoie să doarmă şi să-şi odihnească puţin trupul cel mult ostenit, căuta culcuşurile cîinilor şi între dînşii se culca, dar nici aceştia nu-l primeau între dînşii pe robul lui Dumnezeu, pentru că unii muşcîndu-l, îl goneau de la dînşii, iar alţii, lăsîndu-l singur, fugeau de dînsul. Niciodată nu s-a odihnit sub un acoperămînt, ci întotdeauna stătea în frig şi în zăduf şi în gunoi, întocmai ca Lazăr şi în noroi se tăvălea, fugind de oameni şi de dobitoace.
Aşa pătimea cel de bunăvoie mucenic şi aşa, nebunul, de toată lumea îşi bătea joc; căci cei nebuni ai lui Dumnezeu sînt mai înţelepţi decît oamenii. Şi s-a sălăşluit în el darul Sfîntului Duh şi avea darul vederii mai înainte pentru că ştia gîndurile omeneşti.
Odinioară în Constantinopol a murit fiica unui boier, care şi-a petrecut viaţa în feciorie curată, iar cînd era pe moarte l-a rugat pe tatăi ei ca să o îngroape înaintea cetăţii, în casa de săraci ce se afla în via lor. Si cînd a murit, au luat-o şi au dus-o în acel loc şi au îngropat-o după obiceiul creştinesc. În acea vreme trăia un oarecare jefuitor de morminte, care îi dezgropa pe morţi şi scotea hainele de pe ei. Acela, stînd în drum, pîndea să vadă unde va fi îngropată acea fecioară şi, văzînd unde era mormîntul ei, s-a gîndit ca, ducîndu-se noaptea, s-o dezgroape şi să ia de pe dînsa îmbrăcămintea. Şi s-a întîmplat să meargă acolo şi Sfîntul Andrei, făcînd el pentru Hristos obişnuita sa nebunie, şi cum l-a văzut pe acel jefuitor de morminte, îndată a cunoscut cu duhul gîndul lui cel rău şi vrînd să-l abată pe el de la acel lucru (căci ştia ce fel de nevoie avea să-i fie lui), căutînd spre dînsul cu chip sălbatic şi mîniindu-se, i-a zis: “Aşa grăieşte duhul judecăţii, acelora ce fură hainele celor ce zac în morminte: de acum tu nu vei mai vedea soarele, de acum tu nu vei mai vedea ziua, nici faţa omenească, pentru că se vor închide uşile casei tale şi mai mult nu se vor deschide şi ţi se va întuneca ţie ziua şi nu se va mai lumina în veci”. Iar el, auzind acestea, nu a înţeles ce grăieşte sfîntul şi, nebăgînd de seamă aceea, s-a dus. Apoi sfîntul, văzîndu-l, iarăşi a zis către el: “Oare tot mergi? Nu fura, că mă jur pe Iisus, că de vei face aceasta nu vei mai vedea soarele”. Iar el, înţelegînd ce i-a zis sfîntul, a început a se mira cum de îi ştie sfîntul gîndurile şi întorcîndu-se spre dînsul a început a-i zice: “Cu adevărat boleşti tu, îndrăcitule, de grăieşti cele neştiute şi ascunse, din tulburarea demonului? Dar eu tot mă voi duce acolo, ca să văd cît de adevărate sînt cuvintele tale”. Iar sfîntul a plecat.
Făcîndu-se seară, a avut vreme lesnicioasă ticălosul acela şi, ducîndu-se, a prăvălit piatra de pe mormînt şi a intrat înăuntru; şi mai întîi a luat haina cea de deasupra şi toate podoabele, pentru că erau de mare preţ şi după ce le-a luat pe toate, cînd voia să se ducă, i-a zis lui gîndul: “Foarte bună este şi cămaşa, să o iau şi pe ea”. Luînd cămaşa de pe fecioară, i-a lăsat trupul gol şi voia să iasă, dar moarta, prin porunca lui Dumnezeu, şi-a ridicat mîna cea dreaptă şi l-a lovit pe el peste obraz şi îndată au orbit ochii lui. Înspăimîntîndu-se, ticălosul a început a se înfiora, încît de frica aceea au început a-i tremura fălcile, dinţii, genunchii şi toate oasele. Deschizîndu-şi gura fecioara cea moartă, aşa a grăit către dînsul: “Ticălosule, nu te-ai temut de Dumnezeu, nici nu te-ai gîndit că eşti şi tu om? Se cădea ţie să te ruşinezi de goliciunea feciorească. Destul îţi erau ţie cele pe care mai întîi le-ai luat, iar cămaşa să o fi lăsat sărmanului meu trup. Ci, nu m-ai miluit şi te-ai arătat om cumplit şi ai gîndit să mă faci de rîs întru a doua venire a Domnului, tuturor sfintelor fecioare. Şi acum te voi face să nu mai furi niciodată. Să ştii că viu este Dumnezeul Iisus Hristos şi după moarte este judecată, răsplătire şi pedeapsă”.
Zicînd acestea, fecioara s-a sculat şi, luîndu-şi cămaşa s-a îmbrăcat şi toate podoabele şi hainele şi le-a pus pe ea şi s-a culcat şi a zis: “Tu, Doamne, pe mine una, spre nădejde m-ai sălăşluit”. Şi aşa, cu pace a adormit. Iar ticălosul acela abia a putut ieşi din mormînt şi a aflat gardul viei şi dibuind cu mîinile gardul a ieşit în calea care era aproape şi s-a dus la poarta cetăţii. Iar celor care îl întrebau de pricina orbirii lui, el altceva le spunea, nu aşa cum se întîmplase, dar mai pe urmă le-a spus tot adevărul. De atunci a început a cere milostenie şi în felul acesta se hrănea. Odată, stînd singur, îşi zicea: “Blestemat să fii, gîtule, căci pentru tine am luat orbirea aceasta”. Şi îşi aducea aminte de Sfîntul Andrei şi se mira că înainte a văzut şi i-a proorocit toate cele ce aveau să se întîmple şi cum s-a împlinit proorocia lui.
În altă vreme umblînd Sfîntul Andrei prin cetate a văzut de departe un mort care era dus la groapă şi omul acela era foarte bogat şi mulţime de popor mergea după dînsul, cu multe lumînări şi cu tămîie, iar clericii cîntau pe lîngă el obişnuitele cîntări ale îngropării şi plîngere multă de la ai săi se auzea. Iar sfîntul vedea, ca înainte văzătorii, ce se petrecea la mortul acela şi a stat privind şi, deodată, a început a nu se mai simţi pe sine mult timp. Şi iată, a văzut o mulţime de arapi mergînd înaintea lumînărilor şi strigau: “Amar lui, amar lui”. Şi ţineau nişte saci în mîini şi turnau cenuşă pe oamenii care mergeau împrejurul mortului. Iar alţii de bucurie şi de veselie jucau şi rîdeau fără de ruşine, ca nişte neruşinate desfrînate, alţii urlau ca şi cîinii, iar alţii guiţau ca porcii, căci al lor era mortul acela. Alţii mergeau în jurul lui şi îl stropeau pe mort cu apă rău mirositoare, iar alţii prin văzduh zburau împrejurul mortului şi miros urît ieşea din trupul acelui păcătos. Iar alţii din urmă mergeau plesnind cu mîinile şi cu picioarele şi zgomot mare făceau, batjocorind pe cei ce cîntau şi aşa grăiau între dînşii: “Să nu vă dea vouă Dumnezeu, nici unuia, ca să vedeţi lumina, ticăloşilor creştini, căci cîntaţi unui cîine: “Cu sfinţii odihneşte sufletul lui” şi încă robul lui Dumnezeu îl numiţi pe acesta, care este vinovat de toată răutatea”.
Privind sfîntul, iarăşi, a văzut pe unul din mai marii diavolilor, avînd ochii învăpăiaţi, care ţinea în mîinile sale pucioasă şi smoală şi mergea la mormîntul nenorocitului aceluia ca să-i ardă trupul. Săvîrşindu-se îngropăciunea, a văzut Sfîntul Andrei că mergea îngerul în chipul unui tînăr frumos cuprins de mîhnire şi plîngînd cu mare jale. Şi era aproape de Sfîntul Andrei şi, socotind Andrei că acesta era un tînăr din cei de aproape ai omului mort şi pentru aceasta plînge, s-a apropiat de acel tînăr care plîngea şi i-a zis lui: “Juru-te pe tine pe Dumnezeul cerului şi al pămîntului că îmi spui şi mie care este pricina plîngerii tale, căci nu am văzut niciodată pe nimeni plîngînd aşa după un mort cum plîngi tu”. Şi i-a răspuns îngerul: “Pricina plîngerii mele este aceasta: eu am fost păzitorul mortului pe care l-ai văzut ducîndu-l la mormînt şi pe el l-a luat diavolul la sine şi aceasta este pricina plîngerii şi mîhnirii mele”. Şi Sfîntul Andrei a zis către dînsul: “Acum am înţeles cine eşti tu; rogu-mă dar ţie, sfinte îngere, spune-mi care au fost păcatele lui pentru care l-au luat diavolii din mîinile tale?” A răspuns îngerul: “De vreme ce vrei să ştii aceasta, Andrei, alesule al lui Dumnezeu, nu voi tăcea, ci îţi voi spune ţie, pentru că văd frumuseţea sufletului tău cel sfînt strălucind ca aurul cel curat şi văzîndu-te pe tine m-am mîngîiat pentru necazul meu.
Acest om era un bărbat cinstit de împărat, însă era foarte păcătos şi foarte cumplit în viaţa sa şi după toate mai era şi desfrînat, înşelător, nemilostiv, iubitor de argint, mincinos, urîtor de oameni, pe care îi vorbea de rău şi le lua camătă şi călcător de jurămînt. Pe săracile slugile sale le chinuia cu foame şi cu bătaie şi îi lăsa fără îmbrăcăminte şi fără încălţăminte în zilele friguroase de iarnă şi pe mulţi a ucis şi i-a îngropat sub pardoseala grajdului de cai. Şi astfel era pornit spre necurată aprindere şi îl ura pe Dumnezeu, încît a atras în cursă cam la trei sute de suflete în acele urîte şi groaznice păcate de desfrînare. Şi a venit asupra lui secerişul şi l-a aflat pe dînsul moartea nepocăit şi, negrăite păcate avînd, îi luară diavolii sufletul, iar necuratul lui trup însuţi ai văzut cu ce fel de batjocură era petrecut de duhurile necuraţilor. Pentru aceasta, o, sfinte suflete, eu mă întristez şi de durere mare mă cuprind plîngînd, că cel păzit de mine este acum de rîsul demonilor”.
Acestea grăindu-le îngerul lui Dumnezeu, a zis sfîntul către dînsul: “Rogu-mă ţie, prietene, să încetezi de a mai plînge, de vreme ce el a lucrat cele necurate şi la sfîrşit fără de pocăinţă a venit. Deci, să se sature de lucrurile sale. Iar tu, cel în chipul văpăii, plin de mari bunătăţi, slujitor al Domnului Savaot Atotţiitorul, vei fi întru bunătăţile Dumnezeului tău, de acum pînă în veci”. Cu aceste vorbe s-a dus îngerul de la Sfîntul Andrei, făcîndu-se nevăzut. Iar cei ce mergeau pe uliţa pe care Sfîntul Andrei vorbea cu îngerul, văzîndu-l pe el stînd şi vorbind singur, iar pe înger nevăzîndu-l, nefiind vrednici de aceasta, ziceau între ei: “Îl vedeţi pe nebunul acesta, cum aiurează şi cum vorbeşte în vînt, nepriceputul?!”, şi îl împungeau pe el şi îl goneau, zicîndu-i: “Ce-ţi este ţie, nebunule, nevrednic fiind a vorbi cu oamenii, oare grăieşti cu vîntul?” Iar sfîntul tăcînd şi mergînd la un loc ascuns, îşi aducea aminte de nenorocitul acela, pe care l-a văzut ducîndu-l la mormînt şi plîngea cu amar pierzarea lui.
Altădată, umblînd Sfîntul Andrei prin mijlocul poporului, în tîrgul cel aproape de stîlpul pe care a fost pus Sfîntul împărat Constantin, unei femei pe nume Varvara, luminîndu-se cu Duhul lui Dumnezeu, i s-a făcut vedenie şi a văzut pe fericitul Andrei umblînd prin mijlocul mulţimii ca un stîlp de văpaie strălucind. Iar unii nepricepuţi cu călcîiul îl împingeau pe el, alţii îl băteau, iar mulţi, căutînd spre dînsul, ziceau: “Este nebun omul acesta şi-a pierdut mintea; o, să nu fie aşa nici vrăjmaşilor noştri”. Şi iată diavolii, în chip de arapi negri, umblau după dînsul şi ziceau: “O! să nu dea Dumnezeu pe altul ca acesta pe pămînt, că nimeni altul nu a ars inima noastră ca acesta, care nevrînd să slujească la locul stăpînului său, s-a făcut nebun pe sine şi-l batjocoreşte toată lumea”. Apoi femeia aceea vedea că diavolii îi însemnau pe cei care îl băteau pe Sfîntul Andrei şi ziceau între ei: “Măcar asta ne este mîngîiere, că cei fără minte îl bat pe acest sfînt şi pentru această pricină osîndiţi vor fi în ceasul morţii lor, căci pe plăcutul lui Dumnezeu l-au bătut fără de milă şi fără să fi avut vreo vină şi asta nu le este lor spre mîntuire”.
Auzind aceasta fericitul, cu duhul lui Dumnezeu ca o văpaie s-a repezit spre dînşii şi le-a risipit semnele lor cu puterea cea înfricoşată şi îi înfrunta pe ei, zicîndu-le: “Nu vi se cade vouă să-i însemnaţi pe cei care mă bat pe mine, căci eu mă rog Stăpînului meu ca să nu le fie lor păcat aceasta, că întru neştiinţă fac acestea şi pentru neştiinţă vor lua iertare”. Pe cînd le grăia acestea sfîntul, iată că s-a deschis cerul ca o poartă şi au ieşit o mulţime de rîndunele frumoase care se îndreptau spre sfînt şi între dînsele era un porumbel mare, alb ca zăpada şi care avea în gură frunze de aur şi de măslin şi, vorbind omeneşte, a zis către dînsul: “Primeşte frunzele acestea, pe care Domnul Atotţiitorul ţi le-a trimis ţie din rai, spre semnul darului Său, căci eşti milostiv şi iubitor de oameni, precum singur El este milostiv şi te va binecuvînta şi va mări mila Sa asupra ta, căci pe cei ce te bat îi ierţi şi îi miluieşti şi te rogi pentru dînşii, ca să nu aibă pentru aceasta păcat”. Acestea grăindu-le, porumbelul s-a aşezat pe capul sfîntului. Toate acestea văzîndu-le acea dreptcredincioasă femeie, se minuna şi, după vedenie, venindu-şi în fire, zicea: “Cîţi luminători are Dumnezeu pe pămînt şi nimeni nu-i ştie pe ei!” De multe ori voia să spună altora despre cele ce văzuse, dar dumnezeiasca putere o oprea pe dînsa. Iar după aceea a întîmpinat-o pe ea undeva Sfîntul Andrei şi i-a zis: “Păzeşte-mi taina, Varvaro, ca nimănui să nu spui ceea ce ai văzut pînă ce voi trece în locul cortului celui minunat, pînă la casa lui Dumnezeu”. Iar ea a zis către sfînt: “Chiar de aş voi să spun cuiva, tot nu pot, cinstite luminătorule şi sfîntule al lui Dumnezeu, căci mă opreşte puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu”.
Altădată, umblînd, Sfîntul Andrei a întîmpinat un boier şi trecînd pe alăturea de el şi înţelegîndu-i viaţa, a scuipat spre dînsul, zicîndu-i: “Vicleanule desfrînat şi batjocoritorule de biserici, care nu te prefaci că mergi la biserică şi zici: “mă duc la utrenie” şi tu faci lucrurile cele spurcate ale satanei?! Nelegiuitule, care în miezul nopţii te scoli şi mînii pe Dumnezeu! Iată, acum a sosit vremea să-ţi primeşti pedeapsă după faptele tale. Oare ţi se pare că te vei tăinui de înfricoşatul ochi al lui Dumnezeu, Cel ce pe toate le ştie?” Iar acel boier, auzind acestea şi-a mînat calul şi s-a dus, ca să nu se ruşineze mai mult. Iar după cîteva zile s-a îmbolnăvit acel boier de o boală rea şi a început cu încetul carnea a se usca pe el, iar cei din casa lui îl purtau din biserică în biserică şi de la doctor la doctor, dar nimeni nu-l putea vindeca. Iar după puţin timp păcătosul acela s-a dus la munca veşnică. Într-o noapte a văzut sfîntul aproape de curtea lui pe îngerul Domnului, venind dinspre apus. Îngerul strălucea ca o văpaie de foc şi ţinea un toiag mare de văpaie, iar dacă a mers la acel bolnav, a auzit un glas de sus, zicînd: “Bate-l pe acel batjocoritor şi urît desfrînat şi cînd îl baţi să-i zici aşa: oare voieşti să mai faci păcate şi să sminteşti pe mulţi? Sau, prefăcîndu-te a merge la utrenie, oare vei mai merge la diavoleasca fărădelege?” Şi a început îngerul a-l bate şi cele poruncite a-i zice lui; şi se auzea glasul celui ce grăia şi bătaia toiagului, iar cel ce bătea era nevăzut. Muncindu-se aşa omul acela, a ieşit duhul din el.
Venind Sfîntul Andrei în tîrg, la o cruce a aflat pe un oarecare monah a cărui viaţă o lăudau toţi ca fiind îmbunătăţită; căci cu adevărat bine se nevoia, precum se cuvine monahilor, însă era biruit de iubirea de argint fără de măsură; mulţi dintre cetăţeni, mărturisindu-şi înaintea lui păcatele, îi dădeau lui mulţime de aur ca să o împartă la săraci pentru mîntuirea sufletelor lor, iar el, fiind cuprins de nesăţioasa patimă a iubirii de argint, nimănui nu da, ci în punga sa punea totul şi, văzînd că argintul se înmulţeşte, se bucura. Iar Fericitul Andrei, mergînd pe calea aceea unde ticălosul monah îşi avea petrecerea sa, cu ochi prooroceşti a văzut un şarpe înfricoşat încolăcindu-se pe grumazul lui. Şi mergînd aproape de călugăr privea la şarpele acela. Iar călugărul, socotind că este unul din săraci şi stăruie ca să ia milostenie, i-a zis: “Dumnezeu să te miluiască frate, că nu am ce să-ţi dau”.
Fericitul Andrei, depărtîndu-se puţin de dînsul, a văzut o hîrtie în văzduh, deasupra şarpelui, scrisă cu litere negre: “Şarpele iubirii de argint, rădăcina a toată fărădelegea”. Apoi, uitîndu-se înapoi, a văzut doi tineri certîndu-se între dînşii: unul era negru şi avea ochii întunecaţi, căci era diavol, iar altul era alb ca o lumină cerească, căci era îngerul lui Dumnezeu. Şi zicea tînărul cel negru: “Al meu este călugărul acesta, că voia mea face, căci nemilostiv şi iubitor de argint este şi cu Dumnezeu parte nu are, ci ca un al doilea slujitor de idoli mie îmi slujeşte”. Iar luminosul înger zicea: “Ba nu, al meu este de vreme ce posteşte şi se roagă şi este smerit şi blînd”. Şi se certau aşa amîndoi şi nu era pace între dînşii. Atunci s-a auzit un glas din cer spre purtătorul de lumină înger, zicînd: “Nu ţine parte cu călugărul acela şi lasă-l pe el, căci lui Mamona slujeşte, iar nu lui Dumnezeu”.
Îndată s-a depărtat îngerul Domnului de la dînsul.
Văzînd aceasta Fericitul Andrei s-a mirat cum potrivnicul demon a biruit pe îngerul cel luminat. Odată a întîmpinat pe călugărul acela Sfîntul Andrei în uliţă şi, luîndu-l de mîna dreaptă, i-a zis: “Robule al lui Dumnezeu, fără de mînie să mă asculţi pe mine, robul tău, şi cu mila ta primeşte smeritele mele cuvinte, că pentru tine mare necaz mi s-a făcut şi nu pot de acum să rabd mai mult; mai întîi ai fost prieten al lui Dumnezeu, iar acum te-ai făcut prieten şi slugă diavolului. Aripi ai avut ca şi serafimii, deci, pentru ce te-ai dat satanei, ca să le taie pe ele din rădăcină? Chip ai avut ca de fulger şi pentru ce te-ai făcut întunecat la chip? Vai, mie! de vreme ce ai avut vedere ca cei cu ochi mulţi, iar acum te-a orbit pe tine şarpele! Soare ai fost, acum ai apus în noaptea cea întunecoasă şi rea. Pentru ce, frate, ţi-ai pierdut sufletul tău? Pentru ce te-ai însoţit cu diavolul iubirii de argint? Pentru ce i-ai dat lui odihnă întru tine? Pentru ce ai argintul? Oare te vei îngropa cu el? Nu ştii că după moartea ta va rămîne altora? Pentru ce ţii păcate străine şi vrei să te sugrumi cu scumpetea, iar alţii sînt flămînzi şi însetaţi şi mor de frig, iar tu, privind la mulţimea aurului, te veseleşti? Aceştia sînt paşii pocăinţei? Sau altfel este rînduiala călugărească şi defăimarea vieţii celei deşarte? Oare aşa te-ai lepădat de lume şi de cele ce sînt în lume? Oare aşa te-ai răstignit lumii şi tuturor deşertăciunilor? Oare nu ai auzit pe Domnul Care zice: “Să nu agoniseşti aur, nici argint, nici aramă, nici două haine?” Pentru ce ai uitat aceste porunci? Iată, astăzi sau mîine se sfîrşeşte viaţa noastră şi cele ce le-ai agonisit ale cui vor fi? Oare nu ştii că îngerul Domnului, cel ce te păzeşte pe tine, s-a depărtat de la tine plîngînd, iar diavolul stă aproape de tine şi şarpele iubirii de argint s-a încolăcit în jurul grumazului tău şi tu nu-l simţi pe el? Adevăr zic ţie, că alături de tine trecînd, am auzit pe Domnul Dumnezeu lepădîndu-se de tine. Deci, mă rog ţie, ascultă-mă şi-ţi împarte averea la săraci, la văduve şi la sărmani şi la cei scăpătaţi şi la străinii cei ce nu au unde să-şi plece capetele şi sîrguieşte-te să fii iarăşi prietenul lui Dumnezeu. Iar de nu mă vei asculta pe mine, apoi rău vei muri. Aşa mă jur pe Iisus Hristos, Împăratul nostru, că îndată vei vedea pe diavol”. Şi i-a mai spus lui: “Oare îl vezi pe dînsul?” Şi i s-au deschis călugărului ochii sufleteşti şi l-a văzut pe diavol, ca pe un arap negru, în chip de fiară şi buzat, stînd departe şi neîndrăznind a se apropia de dînsul, de teama Sfîntului Andrei. Iar călugărul a zis sfîntului: “Îl văd pe el, robule al lui Dumnezeu şi spaimă mare m-a cuprins, deci spune-mi cele ce îmi sînt de trebuinţă spre mîntuirea sufletului meu”. Robul lui Dumnezeu Andrei a zis iarăşi către dînsul: “Să mă crezi pe mine, că de nu mă vei asculta, îl voi trimite pe el la tine ca să te chinuiască, ca toţi să vadă ruşinea feţei tale, nu numai cetăţenii aceştia, ci toţi oamenii din cele patru margini ale lumii. Deci, păzeşte-te şi cele ce-ţi spun ţie, fă-le!”
Auzind acestea călugărul, s-a înfiorat şi a făgăduit ca să îndeplinească toate poruncile. Şi îndată a văzut Sfîntul Andrei că a venit de la răsărit un duh puternic, ca o văpaie de fulger şi s-a atins de şarpele acela, zdrobindu-i puterea, iar şarpele s-a prefăcut în corb şi s-a dus de acolo. La fel a pierit şi arapul cel negru şi iarăşi a luat putere îngerul lui Dumnezeu spre paza acelui călugăr.
Ieşind de la el fericitul, i-a poruncit, zicîndu-i: “Fereşte-te, să nu spui cele făcute de mine la nimeni, iar eu voi începe a te pomeni ziua şi noaptea în rugăciunile mele, ca Domnul Iisus Hristos să-ţi îndrepte calea spre bine”. Şi, ducîndu-se, călugărul a împărţit tot aurul pe care-l avea la săraci. Iar el zicea astfel celor ce aduceau aurul ca să-l împartă cu mîinile sale: “Ce folos îmi este ca să mă îngrijesc de spinii străini?” Vieţuind el aşa precum se cade unui călugăr, i s-a arătat robul lui Dumnezeu în vedenie, cu faţa veselă şi i-a arătat pe un cîmp un pom luminos care avea floare de dulci roduri şi i-a zis: “Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că te-a scos pe tine din gura şarpelui şi a făcut sufletul tău ca pe un pom purtător de floare; deci, sîrguieşte-te ca pe acea floare să o faci rod dulce căci, iată, acest pom frumos pe care îl vezi este închipuirea sufletului tău”. Apoi, deşteptîndu-se, călugărul mai mult s-a întărit la lucrul duhovnicesc şi întotdeauna aducea mulţumită lui Dumnezeu şi Sfîntului Andrei, plăcutul Său, prin care s-a povăţuit la calea mîntuirii.
Atît de bineplăcut şi iubit de Dumnezeu s-a arătat acest Sfînt Andrei, încît, odată s-a răpit pînă la al treilea cer, asemenea cu Sfîntul Pavel şi acolo a auzit cuvinte negrăite şi pe cele nevăzute le-a privit, precum singur le-a mărturisit unui credincios prieten al său, Nichifor, mai înainte de sfîrşitul său: că într-o iarnă mare cu îngheţ şi ger cumplit, fiind în Constantinopol timp de două săptămîni, toate casele erau pline de zăpadă şi vîntul de la miazănoapte sufla şi cădeau zidurile cele înalte şi copacii de furtună şi de vînt se prăbuşeau şi toate păsările, neavînd ce să mănînce, cădeau moarte la pămînt, atunci toţi scăpătaţii şi săracii în mare primejdie se aflau, plîngînd şi suspinînd şi tremurînd de frig, de lipsuri, de foame şi de ger şi mulţi dintre dînşii au murit. Atunci şi fericitul Andrei, neavînd nicăieri adăpost, nici îmbrăcăminte, nu puţin a suferit din pricina frigului, căci atunci cînd se ducea la alţi săraci, vrînd să se odihnească şi să se încălzească puţin sub acelaşi acoperămînt cu dînşii, ei cu beţele îl goneau ca pe un cîine, strigînd la dînsul şi zicîndu-i: “Du-te, du-te, cîine de aici!” Şi acum neavînd unde să se ascundă de primejdia ce era şi deznădăjduindu-se de viaţa sa, a zis în sine: “Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeu şi de voi muri în iarna aceasta, pentru dragostea lui Dumnezeu să mor, însă puternic este Dumnezeu, ca, odată cu iarna aceasta, să-mi dea mie şi răbdare”. Şi intrînd într-un colţ, a găsit un cîine zăcînd şi s-a culcat lîngă dînsul, vrînd să se încălzească de el, iar cîinele văzîndu-l pe el, s-a sculat de acolo şi s-a dus şi a zis Andrei în sinea lui: “O!, cît de păcătos eşti, ticălosule, că nu numai oamenii, dar şi cîinii se scîrbesc de tine”.
Aşa zăcînd şi tremurînd el de cumplitul ger şi vînt şi trupul lui învineţindu-se şi tremurînd de frig, socotea că i-a venit cea de pe urmă suflare şi, ridicîndu-şi spre Dumnezeu ochii inimii sale, se ruga ca să-i primescă în pace sufletul său. Apoi, deodată, a simţit în el oarecare căldură şi deschizînd ochii a văzut un tînăr foarte frumos a cărui faţă strălucea ca soarele şi avea în mînă o stîlpare înflorită cu multe flori cu care căutînd spre Andrei, i-a zis: “Andrei, unde eşti?” Iar Andrei a răspuns: “În întuneric şi în umbra morţii sînt acum”. Iar acel tînăr, care i se arătase cu stîlparea aceea înflorită pe care o ţinea în mîini, l-a lovit încet peste faţă pe Andrei, zicîndu-i: “Primeşte însufleţirea trupului tău”. Şi îndată Sfîntul Andrei a mirosit frumoasa stîlpare de flori, care, intrînd în inima lui, l-a încălzit şi l-a reînviat. După aceasta a auzit un glas, zicînd: “Aduceţi-l pe el, ca să se mîngîie aici o vreme şi iarăşi se va întoarce la locul lui”.
Odată cu cuvîntul acesta i-a venit lui un somn dulce şi a văzut descoperirile cele negrăite ale lui Dumnezeu - pe care în amănunt singur i le-a spus lui Nichifor, mai sus pomenit, - zicînd aşa: “Ce a fost, nu ştiu, căci precum cineva toată noaptea doarme bine şi dimineaţa se trezeşte, aşa şi eu în acele două săptămîni am petrecut în acea dulce vedenie, precum dumnezeiasca voire a poruncit. Şi m-am văzut pe mine ca în raiul cel frumos şi minunat şi mirîndu-mă cu duhul, gîndeam: Ce este aceasta? Ştiu că în Constantinopol este locuinţa mea, iar cum de mă aflu aici, nu ştiu. Şi nu mai ştiu dacă eram în trup, sau în afară de trup. Dumnezeu ştie! Căci mă vedeam îmbrăcat în haină luminoasă, ca şi cum era ţesută din fulger şi aveam pe cap o cunună împletită din flori mari şi eram încins cu brîu împărătesc şi mă bucuram foarte tare de acele frumuseţi şi mă minunam cu mintea şi cu inima de podoaba cea nespusă a dumnezeiescului rai şi umblînd pe acolo, mă bucuram. Şi erau acolo livezi foarte multe cu pomi înalţi şi cu multe flori mirositoare. Unii din acei pomi erau înfloriţi, alţii împodobiţi cu frunze de culoarea aurului, iar alţii aveau multe feluri de roade, de nespusă frumuseţe şi gust, încît nu este cu putinţă a se asemăna frumuseţea acelor pomi cu nici un pom de pe pămînt, pentru că acel pom era sădit de mînă dumnezeiască şi nu de mînă omenească. În acea livadă erau păsări fără de număr, unele cu aripi de aur, altele cu aripi albe ca de zăpadă, iar altele cu pene pestriţe în multe feluri. Toate şedeau pe ramurile pomilor raiului şi cîntau foarte frumos, încît, în glasul cel dulce al cîntărilor nu îmi mai aduceau aminte de mine şi aşa se îndulcea inima mea şi socoteam că glasul cîntării lor se aude pînă la înălţimea cerului. Acele livezi erau foarte frumoase, puse în rînd şi, umblînd eu prin mijlocul lor, în bucuria inimii, am văzut curgînd prin mijloc un rîu mare care adăpa livezile cele frumoase. În partea cealaltă de rîu erau nişte vii, care îşi întindeau viţele lor cu frunze de aur, împodobite cu struguri tot în chipul aurului. Acolo suflau vînturi line şi bine mirositoare în cele patru laturi şi de a lor suflare se clătinau livezile care făceau un sunet minunat cu frunzele lor.
După aceasta, o spaimă a căzut peste mine şi mi se părea că stau deasupra tăriei cerului, iar un tînăr îmbrăcat în porfiră, a cărui faţă era ca soarele, umbla înaintea mea, iar eu socoteam că el este acela care m-a lovit cu stîlparea cea de flori peste faţă. Umblînd eu după dînsul, am văzut o cruce mare şi frumoasă cu un curcubeu ceresc, iar împrejurul ei stăteau cîntăreţi în chipul focului, ca o văpaie, şi într-o cîntare dulce îl slăveau pe Domnul, Care a fost răstignit pe cruce. Iar tînărul care mergea înaintea mea, apropiindu-se de cruce, a sărutat-o, apoi mi-a făcut semn ca şi eu s-o sărut. Şi am căzut înaintea Sfintei Cruci cu frică şi cu bucurie mare şi am sărutat-o cu osîrdie, iar după ce am sărutat-o m-am umplut de o negrăită dulceaţă şi am simţit un miros mai plăcut decît al raiului. După ce am sărutat crucea, m-am uitat în jos şi am văzut sub mine un adînc mare şi mi se părea că merg prin văzduh şi mi-a fost frică, iar atunci am strigat către cei care mă duceau pe mine, zicînd: “Doamne, îmi este frică să nu cad în prăpastie”. Iar ei, întorcîndu-se către mine, au zis: “Nu te teme, căci ni se cade să ne suim mai sus”. Şi mi-au dat mie mîna şi mi se părea, cînd am luat mîna lui, că ne aflăm mai sus de a doua tărie. Acolo am văzut bărbaţi minunaţi, a căror fericire şi bucurie este negrăită de limba omenească. După aceasta am intrat într-o minunată văpaie, care nu ne ardea, ci numai ne lumina. Şi am început să mă înspăimînt, şi iarăşi, întorcîndu-se cel ce mă ducea mi-a dat mîna, zicîndu-mi: “Încă mai sus se cade nouă a ne urca”. Îndată, cu cuvîntul, mai sus de al treilea cer ne-am aflat, unde am auzit şi am văzut mulţime de puteri cereşti cîntînd şi slăvind pe Dumnezeu.
Apoi am mers înaintea unei perdele care strălucea ca fulgerul, înaintea căreia stăteau nişte tineri înalţi şi înfricoşaţi, cu chipul ca văpaia focului, avînd feţele mai strălucitoare decît soarele şi arme de foc aveau în mîinile lor. Şi am văzut mulţime nenumărată de oaste cerească, care cu frică stătea înainte. Şi mi-a zis tînărul care mă ducea: “Cînd perdeaua se va da la o parte, atunci Îl vei vedea pe Stăpînul Hristos şi să te închini Scaunului slavei Lui”. Iar eu, auzind acestea, mă bucuram şi tremuram, căci o negrăită bucurie şi spaimă m-au cuprins pe mine şi priveam, aşteptînd pînă ce se va ridica perdeaua. Şi iată că o mînă de văpaie a ridicat perdeaua şi am văzut pe Domnul meu - precum odată proorocul Isaia - şezînd pe un scaun înalt şi strălucitor, iar serafimii stăteau împrejurul Lui. El era îmbrăcat într-o haină roşie, avînd faţa prealuminată şi cu ochi buni se uita înspre mine. Si văzîndu-L, am căzut cu faţa în jos înaintea Lui, închinîndu-mă prealuminatului scaun al slavei Lui. Însă ce fel de bucurie m-a cuprins atunci la vederea Lui, nu pot grăi; încît şi acum, aducîndu-mi aminte de acea vedenie, mă umplu de negrăită dulceaţă. Şi zăceam înaintea Stăpînului meu cu cutremur, minunîndu-mă de marea milostivire a Lui, că m-a lăsat pe mine, omul cel păcătos şi necurat, ca să vin înaintea Lui şi să-I văd dumnezeiasca podoabă.
Apoi m-am umplut de umilinţă, socotindu-mi nevrednicia mea şi la mărirea Stăpînului meu gîndind, am zis cuvintele lui Isaia proorocul: “O! ticălosul de mine, că om fiind şi buze necurate avînd, m-am învrednicit a vedea cu ochii pe Domnul meu”. Apoi am auzit pe Milostivul şi Făcătorul meu, zicînd către mine cu dulcea şi preacurata Sa gură trei cuvinte dumnezeieşti, care atît mi-au îndulcit inima mea şi cu dragostea Lui a aprins-o încît, cu totul, ca ceara m-am topit de căldura cea duhovnicească şi s-a împlinit cuvîntul proorocului David: “Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte în mijlocul pîntecului meu”. Apoi au cîntat toate oştile cereşti o cîntare prea minunată. După aceasta, nu ştiu cum, iarăşi m-am aflat umblînd în rai şi mă gîndeam întru mine cum de nu am văzut-o pe Sfînta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu. Apoi am văzut un bărbat luminos ca un nor, purtînd o cruce şi zicîndu-mi: “Oare pe Împărăteasa cea preastrălucită a puterilor cereşti ai vrut a o vedea aici? Nu este acum aici, căci s-a dus în lumea cea încercată de primejdii, ca să le ajute oamenilor şi să-i mîngîie pe cei nenorociţi. Si ţi-aş fi arătat ţie sfîntul ei loc, dar nu este acum vreme, că, iată, se cade ţie ca să te întorci de unde ai venit, precum îţi porunceşte Stăpînul”. Acestea zicînd către mine, mi s-a părut că am adormit şi după aceasta, deşteptîndu-mă, m-am aflat în locul unde eram întîi, în ungherul acela zăcînd şi m-am mirat unde am fost în vedenie şi ce m-am învrednicit a vedea. Şi inima mea era plină de o negrăită bucurie şi-am mulţumit Stăpînului meu, Care a binevoit a mi se arăta mie”.
Sfîntul Andrei a spus acestea prietenului său Nichifor, mai înainte de moartea sa şi cu jurămînt l-a legat pe el ca să nu spună acestea nimănui, pînă ce el se va dezlega de legăturile trupeşti. Iar Nichifor l-a rugat pe el ca să-i spună măcar un cuvînt din acele trei cuvinte pe care Domnul le-a grăit către dînsul dar nu a voit să-i spună nicidecum.
Astfel, Sfîntul Andrei, asemenea ca Sfîntul Pavel fiind răpit la cer, a văzut cele ce ochiul trupesc nu le-a văzut şi a auzit cele ce urechea muritoare nu le-a auzit şi s-a îndulcit de podoabele cele cereşti ce i s-au descoperit lui, care la inima omului nu s-au suit. Iar de vreme ce întru descoperirea cereştilor Taine n-a văzut pe Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, s-a învrednicit pe pămînt a o vedea pe dînsa, în biserica Vlahernei, venind să ajute oamenilor, pentru care, rugîndu-se Fiului ei şi Dumnezeu, în văzduh era cu proorocii şi cu apostolii, cu îngereştile cete şi cu cinstitul ei Omofor acoperea tot poporul. Văzînd-o pe Sfînta Fecioară, fericitul a zis către Epifanie, ucenicul său: “Oare o vezi pe Împărăteasa şi Doamna tuturor?” Iar el a răspuns: “O văd, sfinte părinte şi mă înspăimînt”.
Petrecînd viaţă minunată, Sfîntul Andrei multe minuni a făcut şi multe batjocuri şi bătăi a răbdat, precum se scrie în cartea vieţii lui, scrisă de Nichifor. Şi a proorocit cele ce vor fi şi pe mulţi păcătoşi i-a întors la pocăinţă. Apoi a trecut la veşnicele acoperămînturi, la care mai înainte a fost răpit, iar acum, întru ele în veci sălăşluindu-se, este la un loc cu îngerii şi stă înaintea lui Dumnezeu, unul în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
