Ce e un om , ori un an ,sau un mileniu?
Toate trecătoare luate implacabil de valul timpului
și cu valul laolată se vor risipi
înghțite câte unul în câte unul în uitarea neagră a orizontului din zare care va fi în briză mării fără tine .
D.Sin.
Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium
Dezvelirea statuii principelui maghiar Gabriel Bethlen de la Alba Iulia arată paradoxul relațiilor româno-maghiare: potențialul multicultural din Transilvania vs. naționalismul alimentat politic.
Noua președintă a Ungariei, Katalin Novak, instalată în funcție acum zece zile, s-a grăbit să-și arate atașamentul față de Transilvania. O conservatoare din cercul de apropiați ai lui Viktor Orban, Katalin Novak, la fel ca predecesorul său, nu așteaptă să primească o invitație oficială pentru a vizita România, fiindcă ar dura mult prea mult, ci preferă să găsească cea mai bună ocazie.
Născută și crescută la Szeged, oraș situat la doar 50 de kilometri de granița dintre Ungaria și România, Katalin Novak înțelege, poate, mai bine decât alți politicieni de la Budapesta felul în care ar trebui construită mai departe relația dintre cele două state. Președinta Ungariei s-a aflat la Alba Iulia pentru dezvelirea statuii principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen, care a condus provincia între 1613 și1629, și pentru aniversarea celor 400 de ani, câți au trecut de când Bethlen a înființat la Alba Iulia Colegiul Academic, una dintre cele mai vechi instituţii de învăţământ din Ardeal.
Omagierea lui Bethlen la Alba Iulia scoate la iveală potențialul de toleranță al românilor și maghiarilor. Un principe maghiar calvin, care a știut să jongleze cu alianțele externe pentru a se menține la putere și cu banii pentru a-și dezvolta micul regat, Bethlen a fost nu doar un mare general, ci și un intelectual iubitor de artă.
Președintele UDMR, Kelemen Humor, a spus de altfel la dezvelirea statuii lui Gabriel Bethlen din Alba Iulia că prețuiește faptul că „o comunitate care este majoritară în oraş a acceptat eroul unei comunităţi minoritare” și că statuia nu a fost ascunsă de autoritățile locale într-un colț periferic: „Monumentul principelui Bethlen Gabor a primit loc în cetate, un loc care, pentru noi, semnifică perioada de aur a Transilvaniei, iar pentru prietenii noştri români evocă naşterea României moderne”.
Statuia a fost dezvelită de Katalin Novak, de episcopul Eparhiei Reformate din Ardeal, Kato Bela, şi de primarul municipiului, Gabriel Pleşa. A fost un eveniment rar, în care un fragment al istoriei comune a părut că poate lega cele două comunități de care se folosesc în egală măsură liderii de la București și cei de la Budapesta pentru câștiguri politice.
Pentru o clipă naționalismul de ambele părți a fost lăsat deoparte pentru a elogia o perioadă luminoasă a Transilvaniei, în care Bethlen a construit câte ceva important aproape în fiecare oraș ardelean.
Trecutul acestei provincii a fost distorsionat în manualele și cărțile de istorie ale celor două țări, iar istoricii români și maghiari nu s-au așezat încă la masă pentru a scrie împreună o istorie comună. Reconcilierea nu a avut, încă, loc, dar poate în viitor vor exista mai multe momente ca cel de la Alba Iulia, în care un primar român nu se mai rușinează să vorbească despre „perioada înfloritoare” a principatului transilvănean sub un principe maghiar.
E adevărat, pe de altă parte, că senatorul PSD de Alba, Călin Matieş, a vrut să strice sărbătoarea și a venit cu un tablou al lui Avram Iancu, spunând că vrea o statuie cu liderul moților. Gestul social-democratului era pentru televiziuni și pentru întreținerea naționaliștilor, fiindcă localnicii știu bine că la mai puțin de jumătate de kilometru distanță de noua statuie a lui Gabriel Bethlen se află una dedicată lui Avram Iancu.
Ceva mai subtil, președinta Ungariei a transmis la rândul ei mai multe mesaje: o fotografie sugestivă în care se sprijină de borna vopsită în tricolorul Ungariei de pe Piatra Secuiului, făcută după momente oficiale de la Alba Iulia, și declarația care a supărat ministerul român de Externe, potrivit căreia prioritatea ei este să reprezinte „toți maghiarii, indiferent dacă trăiesc înăuntrul sau în afara granițelor”.
Diplomația de la București a răspuns prompt printr-un lung comunicat de presă că „potrivit dreptului internațional, un stat nu poate să își aroge drepturi de orice fel în raport cu cetățenii altui stat”.
Katalin Novak a răspuns ferm, spunând că Ungaria „nu va tăia niciodată cordonul ombilical dintre patria-mamă şi maghiarii care au ajuns să trăiască în afara graniţelor” şi că Budapesta „nu va permite, niciodată, ca acesta să fie tăiat”.
Relațiile dintre România și Ungaria s-au răcit în ultimii ani tot mai mult, ceea ce nu înseamnă, însă, că Bucureștiul nu-i dă voie Budapestei să investească în Transilvania și să-și extindă influența în această provincie istorică. România face aceste concesii, fiindcă la rândul său își întinde puterea politică, economică și culturală în Republica Moldova. Așa cum cetățenii români din R. Moldova votează în alegerile din România, la fel și cetățenii maghiari din Ardeal votează în scrutinele ungare. Aceste distorsiuni nu sunt doar electorale și vor avea efecte politice în viitor. Deocamdată în comunitățile maghiare din Transilvania dictează Budapesta, într-un soi de revizionism asimetric, pe care Ungaria îl întreține în măsura posibilităților ei economice.
Actuala
Constituție are nevoie de revizuire. Contrar multor opinii, la momentul
elaborării ei nu a fost o lege proastă, dimpotrivă, însă evoluția
societății, involuția clasei politice și ieșirea CCR din rolul
constituțional (ceea ce a fost posibil ca urmare a revizuirii din 2003)
au generat situații pe care prevederile nu le-au putut acoperi. Ceea ce a
sporit derapajul CCR, care s-a simțit și obligată și îndreptățită la
legiferare.
Dar oricum ar fi ea, actuala
Constituție are toate șansele să fie mai bună decât ceea ce ar putea
genera demersul de revizuire intenționat de actuala coaliție.
Argumentul
principal este capacitatea extrem de modestă de legiferare eficientă și
consistentă a acestei majorități, dovedită de numeroasele legi inepte
și greșite, dar și de înclinația fără precedent spre populism. Să nu
uităm că revizuirea ar urma să se producă în perioada preelectorală. Dar
și unele probabile interese personale.
Există deja un subiect asupra căruia majoritatea pare să fi ajuns la consens – trecerea la republica parlamentară, adică un președinte care să fie ales de Parlament, nu de popor. PSD și UDMR susțin deschis subiectul.
Social
democrații știu că au șanse minime să cucerească reduta și că mereu
trimit la sacrificiu un lider. Marcel Ciolacu nu vrea să fie acela, dar
nici să riște ca printr-un neașteptat succes să creeze un alt pol de
putere în partid.
În schimb, ca principal partid parlamentar, cum
a tot fost PSD, sub diferitele sale denumiri, în ultimii 30 de ani, ar
putea să fie factorul decisiv pentru alegerea președintelui în
Parlament.
Socoteala
este asemănătoare și în cazul UDMR, care mereu ar avea poziția de
balama. Kelemen Hunor s-a pronunțat de altfel deschis pentru modificare.
PNL
evită subiectul, dar a grăit Klaus Iohannis care nu a exclus soluția,
pronunțându-se pentru o clarificare: „Vrem președinte ales de popor cu
puteri multe sau vrem președinte ales de Parlament, care are o poziție
mai degrabă protocolară? Sunt argumente pro și contra pentru ambele”.
Care a fi argumentele pro președinte ales de Parlament în opinia
președintelui ales?
Clarificarea e necesară pe fond, dar pusă în
mâna actualului Parlament nu e nicio surpriză în ce direcție se va duce.
Tocmai de aceea, nu ar fi fost de așteptat ca președintele în funcție
să o apere, să se lupte pentru legitimitatea ei electorală, pentru
legătura directă dintre popor și președinte?
Cu alte cuvinte, vor
trece la Parlament, în mod indirect, deci fără raspunderea politică
aferentă, toate atribuțiile actuale ale președintelui, care va fi un
produs al majorității.
Sigur că, indiferent de voința
clasei politice, revizuirea Constituției trebuie să fie votată de popor
prin referendum. Atenție, însă, cel mai probabil nu se va vota articol
cu articol. Nici nu ar fi fezabil, dacă vor fi multe modificări. Nu îi
poți pune cetățeanului în brațe o carte de ștampilat, cu care să stea în
cabină câte o jumătate de oră.
Proiectul se votează bloc, DA sau NU pentru tot. Și, atunci, alături
de această schimbare fundamentală privind alegerea președintelui, vor
fi introduse tot felul de bomboane pentru diferite categorii. Cum va vota electoratul USR dacă revizuirea va include, după cum sugerează Kelemen Hunor, și „fără penali în funcții publice”?
Poate
va fi inclusă familia tradițională ca să vină în galop și electoratul
naționalist conservator, nu doar al AUR, inhibat data trecută de
Dragnea. Și cine știe ce alte populisme.
În plus, prăbușirea
credibilității și încrederii în funcția prezidențială în mandatul lui
Klaus Iohannis ar putea să slăbească rezistența celor care până acum nu
ar fi conceput să nu își aleagă președintele.
De ce avem nevoie tocmai de acest demers când cade economia pe noi?
Pentru că, după toate semnele și informațiile, dl Iohannis nu vrea să plece la pensie în 2024.
Unii au estimat că vrea să devină premier. E prea leneș pentru asta.
Alții l-au văzut în diverse funcții externe. Se pare că nu are anvergura
necesară.
Și atunci ce-i rămâne? Să rămână președinte al României încă un mandat, poate chiar două. O
nouă Constituție, cu modificări de substanță ale funcției, ar însemna,
așa cum a fost și cazul lui Ion Iliescu în 1992, reluarea de la zero a
numărătorii mandatelor.
Va păstra controlul asupra PNL,
incapabil deocamdată oricum să genereze alt lider și prezidențiabil, își
va păstra atribuțiile care-i convin, va păstra privilegiile care dau
dependență, dar va scăpa de grija de a fi pe placul prostimii care nu va
mai conta în alegerea sa.
Și cum dupa 2024 se anunță tot o majoritate PSD-PNL, treaba va fi ușoară. Unul va da premierul, celălalt președintele.
Jurnalist
deopotrivă preocupat de cultură și politică. Cea mai bună îndeletnicire
a Magdei e întrebarea, iar printre dialogurile despre locul omului în
istorie se numără cele cu Amos Oz, Ismail Kadare, Ludmila Ulitkaia,
Andrew Solomon, Lucian Boia și Yuval Noah Harari.
La
fel ca Republica Moldova astăzi, și România ar fi putut fi acea poveste
de succes de care Europa avea nevoie, mai întâi în 1990, odată cu
prăbușirea unui totalitarism pe care Vestul l-a tolerat nepermis de
mult, apoi în anii din urmă, după îndepărtarea regimului controlat de
Liviu Dragnea.
Șansa pe care politicienii de la București au ratat-o pentru țară e acum în mâinile Maiei Sandu, pentru Republica Moldova.
Asta
înțeleg românii care au stat în stradă luni de zile, pentru a opri o
grupare cleptocratică să pună mâna pe toate instituțiile din țară și să
legifereze în interes personal și de clan. Pentru că asta a făcut
societatea, nu politicienii, nu instituțiile, nu președintele Klaus
Iohannis.
Imediat după dispariția lui Liviu Dragnea, însă,
Puterea s-a regrupat și societatea a înțeles că a fost doar unul dintre
momentele de neisprăvire, un cuvânt care i-a obsedat pe cei care au
scris, de-a lungul timpului, despre felul României de a trece prin
istorie (Drăghicescu, Ralea, Cioran).
E
principalul motiv pentru care românii văd în Maia Sandu politicianul pe
care România nu l-a avut exact atunci când avea cea mai mare nevoie.
Nu
un lider providențial, nu unul sprijinit de sistem - „ca să poată face
treabă”, președintele are nevoie de un guvern al lui, nu-i așa? – nu
unul dintre noi, cei mulți, nu un prinț descălecat la București, ci doar
un lider politic consecvent, ale cărui acțiuni și cuvinte să fie pe
măsura educației pe care o are și a contractului de reprezentare
politică, deopotrivă.
Odată cu pantofii sport ai Maiei Sandu, românii au revăzut paltonul aruncat al lui Klaus Iohannis.
În fotografiile de la Bruxelles, cu președinta de la Chișinău îmbrăcată la fel de natural, a apărut umbra unui președinte în costum alb de golf,
când medicii erau abandonați în spitale, să facă față unei pandemii pe
care autoritățile au gestionat-o minimal și sacrificând exact ce nu se
sacrifică: educația și categoriile sociale vulnerabile.
În
discursul clar pe care președinta Republicii Moldova l-a ținut în
Parlamentul European, românii au auzit cum sună absența președintelui
României, chiar și atunci când comunicatele oficiale înșiră discurs după
discurs.
Politica este despre reprezentare, simboluri și
ritualuri care reamintesc valoarea contractului încheiat între cetățeni
și politicienii de la putere.
Poate tușele sunt groase, dar când
se întâmplă asta, ele scot la iveală ruptura cronică dintre națiune și
cei care o reprezintă politic, în virtutea unui contract de
reprezentare, încheiat prin votul pe care oamenii îl dau.
Votul
înseamnă că renunț la o parte din puterea mea de cetățean și îl
împuternicesc pe cel votat să ia decizii pentru binele public, pentru ca
eu să-mi pot vedea de treabă în profesia pe care o am, cât mai bine și
în același folos al binelui general, din care derivă și binele meu.
Asta
e definiția pe care Noica o dădea patriotismului. Nimic pompos, nu o ie
purtată într-o zi națională, nu un mic mâncat popular, nu o fotografie
la schi.
Felul în care Maia Sandu a umplut funcția prezidențială,
în pofida unui context geopolitic și intern cu o dificultate pe care nu
am experimentat-o niciodată, ca țară, se vede idealizat de la
București, prin contrast.
Nu e vorba așadar despre o statuie
ridicată peste noapte, așa cum critică cei iritați de admirația pe care
românii o afișează față de președinta de la Chișinău, ci despre șansa pe
care politicienii români au ratat-o pentru România, privilegiind
mediocritatea și impostura.
După Revoluția din 1989, România a
fost țara privită cu admirație dinspre Vest. Aici se murise pentru
libertate și democrație. Am avut însă prea puțin timp pentru a ne ridica
o societate solidă și instituții care să reziste uzurpărilor, iar acolo
unde părea că vom reuși, au fost trimiși minerii cu bâtele lor.
După
înfrângerea regimului Dragnea, România a devenit iarăși o poveste care
ar fi putut reuși. Liderii europeni au stat alături de societatea
românească nu doar din admirație, ci și pentru că fotografia ieșea bine,
aici se ieșise în stradă pentru democrație și stat de drept.
Dar
societatea nu a avut nici acum timp să se consolideze și avem astăzi un
guvern struțo-cămilesc, liberalo-pesedist, submediocru, dar instalat în
cel mai oportun moment pentru el: cel al unei apatii sociale
generalizate.
Dar măcar România nu e în cazul Ungariei, nu pune
probleme Bruxelles-ului, s-ar fi putut și mai rău, nu-i așa? Și iată-ne
blocați iar în răul-cel-mai-mic, într-o eternă consolare națională.
De
fapt, tot rea este și situația în care România nu contează prea mult
politic, chiar dacă geopolitic e întărită de partenerii din NATO și UE.
Faptul
că Maia Sandu face acum figură bună nu înseamnă că Republica Moldova a
ajuns la liman. Integrarea în Uniunea Europeană are de parcurs un drum
complicat și, în pofida entuziasmului de primă poză, nici Ucraina, nici
Republica Moldova nu vor beneficia de etape arse.
Dar Maia Sandu a
avut consecvența și puterea de a-și forma o echipă de guvernare cu care
a știut să nu rateze oportunitatea și să ia parte la istorie.
Toate astea apar în fotografiile cu pantofi sport albi, în fundal.
Impozitul progresiv – un truc prin care impozitele vor crește pe șest
19/0 5/2ipitorului, care-și aprinde țigara cu bancnote de 200 de lei! Nici o instituție de stat nu vădește preocuparea de a cheltui mai puțin decît anul trecut. Toate instituțiile cer bani tot mai mulți de la Buget. N-am auzit pînă acum nici un minister anunțînd că pentru anul care vine va solicita mai puțini bani decît cei obținuți pentru anul acesta. În fiecare an, înainte de adoptarea Bugetului, între instituțiile bugetare se instituie o luptă sălbatică pentru a obține cît mai mulți bani de la Buget.
Orice societate din Istorie a avut drept principală problemă raportul dintre banii obținuți prin taxe și impozite și banii cheltuiți după aceea ca bani publici. Și toate marile prăbușiri de imperii din Istorie au avut una dintre cauze în dezechilibrul dintre banii obținuți și banii cheltuiți. E mai mult decît semnificativ că Imperiul bizantin, intrat în Criză politică începînd cu 1071, anul dezastrului de la Mazinkert, cînd Împăratul Romanos al IV-lea Diogenes a fost capturat de sultanul selgiucid Alp Arslan, a mai rezistat încă trei secole și ceva grație sistemului bine pus la punct de colectare de taxe și impozite. Indiferent de ce întîmpla în Palatele de la Constantinopol, în cuprinsul Imperiului se strîngeau taxele și impozitele ca sub puterea unei legi fatale.
România lunecă pe zi ce trece tot mai mult în prăpastie, pentru că banii strînși din taxe și impozite nu reușesc să acopere cheltuielile publice nesăbuite. Într-o atare împrejurare sînt două soluții la îndemîna guvernanților.
Prima a fost folosită în 1901 de Guvernul Liberal al lui Dimitrie Sturdza prin măsura istorică prezentată în Parlament de Emil Costinescu, ministrul Finanțelor, sub titlul Să punem capăt cheltuielilor nesăbuite. Asta ar însemna ca actuala Coaliție de guvernare, profitînd de majoritatea zdrobitoare din Parlament, să promoveze măsuri drastice de reducere a Cheltuielilor publice.
A doua măsură constă în creșterea nivelului de impozitare fie prin introducerea de noi taxe și impozite, fie prin creșterea celor existente. Coaliția de Guvernare se confruntă cu posibila nemulțumire populară dacă sporesc direct, fățiș, taxele și impozitele. Și atunci se ia în calcul o sporire a taxelor și impozitelor pe șest, prin așa zisa introducere a impozitului progresiv. Simulări precum cea făcută de Antena 3 arată clar că impozitul progresiv înseamnă practic sporirea urieșească a nivelului de impozitare de pînă acum. Da, PNL se opune impozitului progresiv pe motiv că Dreapta a trăit și trăiește din cota unică. PNL știe însă că impozitul progresiv e o formulă subtilă de sporire a nivelului de impozitare, altfel spus, de creștere a sumei de bani pe care cetățenii pentru ca aceștia să se rupă muncind pentru ca Statul să poată cheltui mai departe nesăbuit. Și n-am nici o îndoială că prin gura lui Marcel Ciolacu, în pledoaria pentru introducerea impozitului progresiv, vorbește Klaus Iohannis.
Tot mai mulți experți în geopolitică susțin că Bucureștiul anului 2008 este la originea războiului din Ucraina. Rezoluția Summit-ului NATO de la București a pus pecetea războiului.Există voci puternice în SUA care susțin teza: criza ucraineană a început la București.
Atunci, s-a hotărât extinderea Alianței Nord Atlantice către est. Mai precis, spre Ucraina și Georgia, fără a se fixa un termen de aderare.
Fotografia Angelei Merkel cu Vladimir Putin, în care s-a vârât și președintele român de la acea vreme, Traian Băsescu, rămâne simbolică.
Renumiții profesorii americani John Mearsheimer (în desen), William Ruger,, Rajan Menon, citați de toată presa serioasă din lume, consideră că evenimentul de la București a fost o greșeală de strategie a Alianței Nord Altantice.
Mai mult, profesorul John Mearsheimer acuză “Occidentul că este principalul responsabil pentru criza ucraineană,” într-un editorial recent din The Economist.
Profesorii William Ruger și, Rajan Menon de la New York University, susțineau, încă de acum patru ani, că “prin supraextinderea NATO, poverile și potențialele pericole vor cădea în principal asupra SUA.”
desen de Ștefan Popa Popa’S
Discuțiile academice au coborât în agoră. Există cel puțin trei curente de gândire. Unul că unipolaritatea puterii de pe mapamond s-a încheiat. Al doilea că se “reaprinde” Războiul rece, al treilea că SUA trebuie să rămână jandarmul planetei.
Dar să le luăm pe rând, pentru a înțelege de ce autocrația lui Putin a fost stârnită de la București. Încă din 2008.
Profesorul Mershaimer a prezis încă din 2015 invadarea Ucrainei.
Este Putin dușmanul de moarte al Noii Ordini Mondiale?
Propaganda rusă și cea occidentală a înnebunit marele public. Pe deoparte, narativul din mainstream-ul anglo-american că Noul Țar de la Kremlin dorește să extindă Rusia spre Vest, iar pe de alta, în registru sovietic, “Rusia eroică din al doilea război mondial s-a reîntors și luptă împotriva noilor naziști.”
Ambele puncte de vedere alimentează complexul fricii și stârnesc ura, sentiment atât de tonic pentru “profitorii războiului.”
Dar revenind la opiniile șoc ale profesorului de la Chicago.
Pentru adeptul școlii de gândire realistice, așa cum se caracterizează Mearsheimer, agresorul din Ucraina nu este Rusia. “Sunt de fapt SUA, care au încercat să aducă Belarus și Ucraina în NATO. Odată ce l-au supărat pe Putin și au provocat invazia și anexarea Crimeei de către Rusia în 2014, a trebuit inventată o poveste pentru a face Rusia să arate ca băiatul cel rău,” susține profesoara Shane J Ralston de la Universitatea de Stat din Pennsylvania.
Deși sfătuit să nu întindă coarda, George W Bush a pus frânghia pe gâtul SUA
Sigur că discipolii Școlii de la Frankfurt rămân adepții luptei Occidentului pentru democratizarea lumii noi. Nu este cazul aici să analizăm evoluția statului de drept din Kuweit, Irak, Afganistan după războaiele duse de SUA pentru a implanta steagul societății deschise pe culmile statelor conduse de triburile antidemocratice. Serbia rămâne, totuși, un eșec al detonării democrației cu rachetele, oricine o știe.
Revenind la Summit-ul de la București din anul 2008, Traian Băsescu trona. Vă mai amintiți? Părea cel mai fericit amfitrion din lume. Era gazda unui eveniment planetar. Veneau marii lideri ai lumii. Nu doar ca să facă fotografii, dar să și prefigureze viitorul.
George W Bush era la apogeul carierei. Dorea să lase în urma sa o tușă. Deși a fost sfătuit de către “inteligenții” Pentagonului să nu ia decizii pripite – care să-l înfurie pe Vladimir Putin – a întins coarda.
Criza ucraineană a început la București – „păcatul cardinal”
La București, s-a stârnit „păcatul cardinal” al NATO, susținea atunci Ivo Daalder, ambasadorul SUA de la Bruxelles.
Expertul NATO, James J. Coyle, autor al cărții “Războaiele de la granița Rusiei și conflictele înghețate,” spunea încă din 2017 că “ar fi o sinucidere să începi un război cu Kremlinul.” Iată că, astăzi, lumea se află în cel mai important război de la criza rachetelor din Cuba anilor 1962.
Fostul oficial al Consiliului de Securitate Națională al SUA, Fiona Hill, a dezvăluit recent că șefii comunității de informații din SUA s-au opus pasului decisiv de la București înspre extinderea NATO spre est. Președintele George W. Bush le-a ignorat argumentele, din motive care nu au fost niciodată pe deplin explicate.
Puțină lume își mai amintește de perioada anilor 2008. Era euforie. Flăcările războiului din deșertul irakian se mai stinseseră.
Georgia și Ucraina, cepurile rupte al butoiului Noii Ordini Mondiale
Oare ce le-o fi venit americanilor să insiste pentru stârnirea ursului de la Kremlin, se întreabă azi oamenii cu judecată ai lumii?
Ucraina și Georgia nu îndeplineau, la acea dată, nici măcar un criteriu de aderare. Politologul Samuel Charap avea să considere Rezoluția Summit-ului de la București „rea pentru toate părțile lumii.” “Nu a oferit Securitate sporită celor două state invitate și a stârnit Moscova.”
La București, Angela Merkel și Nicolas Sarkozy s-au opus tezei americane, potrivit căreia se obține mai multă securitate pentru NATO prin împingerea către est a alianței. Nu au fost luați în seamă.
Vladimir Putin a plecat nervos de la București. La scurt timp, a invadat Osetia de sud. După patru ani, Crimeea.
Doar inepții se pot declara surprinși de războiul din Ucraina, aveam să-i spun unui jurnalist american, dintr-o rețea de radiouri sindicalizate.
Vocile lumii
John Mearsheimer
Profesor Chicago
Profesorul care a prorocit războiul din Ucraina
“Dacă Occidentul zădărnicește Moscova pe câmpurile de luptă ale Ucrainei și provoacă daune grave și de durată economiei Rusiei, de fapt împinge o mare putere la pragul de sus. Putin ar putea activa opțiunea nucleară,” susține profesorul John Mearhaimer, în editorialul din The Economist.
Marius Ghilezan scrie la “România liberă” din anul 1991. Este reporterul care i-a deconspirat pe celebrul Căpitan Soare, pe Omul Negru de la Rahova, pe Aurel Moiș, “călăul din Christian Tell,” fost torționar comunist, care a trimis șapte țărani din Apateu la moarte, pentru că au refuzat să intre în colectiv. A publicat celebrele stenograme ale întâlnirii lui Mihail Gorbaciov cu Nicolae Ceaușescu. A fost primul jurnalist român post-decembrist care a stat de vorbă cu președintele SUA. Este autorul a nouă cărți.
