LUMEA LUI BANCIU 27 FEB P3/3

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

LUMEA LUI BANCIU 26 FEB P1/3

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Lumea lui Banciu 26 februarie emisiune completa

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

VIDEO Cinci dintre cele mai rele femei. Cum a sfârşit o bucureşteancă cu chip de înger, după ce a ucis 35 de bărbaţi - Marți 26 februarie 2019 - Sursă : Adevărul.ro

VIDEO Cinci dintre cele mai rele femei. Cum a sfârşit o bucureşteancă cu chip de înger, după ce a ucis 35 de bărbaţi

Istoria şi literatura universală sunt pline de personaje sinistre, ucigaşi, criminali sadici, oameni care au comandat uneori adevărate genocide. Multe femei au rămas în memoria posterităţii din cauza crimelor pe care le-au comis.

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html


VIDEO
 Cinci dintre cele mai rele femei. Cum a sfârşit o bucureşteancă seducătoare cu chip de înger, după ce a ucis cu mâinile sale 35 de bărbaţi

 Seducătoarea Vera Renczi s-a născut în Bucureşti, dar a comis crimele ei pe actualul teritoriu al Serbiei

26 februarie 2019, 06:03

 de

Ştefan Lică

        Istoria şi literatura universală sunt pline de personaje sinistre, ucigaşi, criminali sadici, oameni care au comandat uneori adevărate genocide. Multe femei au rămas în memoria posterităţii din cauza crimelor pe care le-au comis.

       Din Bucureştiul începutului de secol XX vine Vera Renczi, supranumită „Văduva neagră”, din motive evidente. Veşnic îmbrăcată în negru, cu un aer misterios, de o frumuseţe aproape nepământeană, Vera era irezistibilă pentru bărbaţi, devorându-şi realmente soţii şi amanţii.

     Născută în 1903, la Bucureşti, Vera era fiica unei românce din capitala României şi a unui om de afaceri maghiar. Rămasă orfană de mamă la doar 13 ani, adolescenta a lăsat în urmă România pentru a se muta în Banatul sârbesc, la Berkerek, actualmente Zrenjanin, acolo unde tatăl său deţinea o moşie. 

    Sub un chip de înger se ascundea caracterul unui monstru cu apetit pentru sânge. Vera Renczi ar fi ucis 35 de bărbaţi. Crimele sale au transformat-o într-un obiect de studiu pentru criminalişti şi nu întâmplător ea apare în cartea „Cei mai odioşi 100 criminali români”, scrisă de Traian Tandin. Despre Vera se ştie că şi-a omorât chiar şi propriul fiu, iar victimele ei au fost majoritatea înmormântate în subsolul conacului. Legenda spune că superba şi diabolica femeie obişnuia să savureze seară de seară un pahar de şampanie bună în compania sicrielor în care se aflau cei ucişi cu arsenic sau stricnină. 

  Frumoasa Vera a avut parte de un sfârşit tragic. A fost condamnată la închisoare pe viaţă şi a înnebunit, iar medicii penitenciarului au găsit-o într-o zi fără suflare din cauza unei hemoragii cerebrale.  

    Mai departe, se spune că  Elisabeta Bathory obişnuia să se scalde în sângele tinerelor fete sau să le bea sângele, dar şi alte poveşti care au fost mai degrabă rodul imaginaţiei populare. Cert este că Elisabeta a scăpat de ştreang doar datorită rangului său nobiliar, însă a fost închisă în castelul ei, departe de orice alte fiinţe umane în afara gardienilor puşi să o păzească.    

Beverly Allitt, ucigaşa de copii  

.     Ea a omorât patru copii, a rănit grav alţi cinci şi doar faptul că a fost prinsă a făcut să nu mai ucidă şi alţii. Asistenta morţii acţiona simplu. Le făcea micuţilor injecţii cu insulină şi potasiu pentru a le provoca stop cardiac, iar dacă, totuşi, un copil supravieţuia, trecea rapid la planul B, sufocându-l. Alţi 13 copii au fost salvaţi atunci când Berverly a fost prinsă. Criminala nu a putut să ofere nicio motivaţie pentru faptele sale, iar unii specialişti consideră că acestea sunt legale de sindromul Münchausen by proxy de care Allitt suferă.     


citeste totul despre: stiri din cluj cluj elisabeta de bathory beverly allitt irma grese katherine knight vera renczi

Citeste mai mult: adev.ro/pnil8q

  

Beverley Allitt, The Angel of Death : Crime Documentary

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

The strange story of Countess Elizabeth Bathory, Vampire, Witch, Killer!

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Cannibal Killer Katherine Knight - Dad's Head for Dinner (Crime Document...

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Irma Grese - The Beautiful Beast - Nazi Aufseherin

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Vera Renczi Documentary

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Alexandru Grumaz : Ce se întâmplă când Ordinea Globală se destramă? Cine va conduce lumea: SUA, China sau Rusia? - 22 februarie 2019, 07:25 - Sursă : Adevărul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Alexandru Grumaz :
”Ce se întâmplă când Ordinea Globală se destramă? Cine va conduce lumea: SUA, China sau Rusia? ”

Puzzle militar

22 februarie 2019, 07:25


    Este cert că relaţia transatlantică trece prin momente grele, iar discuţiile de la Conferinţa de Securitate de la München au devoalat încă o dată, dacă mai era cazul, acest fapt. Este însă o falsă idee că între aliaţii europeni şi SUA există o divizare în cadrul NATO. Leitmotivul care generează aceste discuţii este procentul de 2 % alocat din PIB pentru armatele naţionale.
Un gînd bun de la un împărat roman: 

„ Nu lăsa viitorul să-ţi strice liniştea. Dacă va fi nevoie, îl vei înfrunta cu aceleaşi arme ale raţiunii cu care lupţi astăzi împotriva prezentului.“ Marcus Aurelius 
(împărat roman din dinastia Antoninilor - între anii 161 şi 180 d.Hr. - şi filosof stoic autor al „Gânduri către sine însuşi“)         O lume stabilă este un fapt rar. Când se întâmplă, liniştea vine după convulsii care creează atât condiţiile, cât şi dorinţa de ceva nou. Noua situaţie necesită o distribuţie stabilă a puterii şi o acceptare largă a regulilor care guvernează conduita relaţiilor internaţionale. Menţinerea acesteia necesită diplomaţie creativă, instituţii funcţionale şi acţiuni eficiente pentru a o ajusta atunci când circumstanţele se schimbă şi a o sprijini atunci când provocările vin una după alta. Pentru a căuta paralele cu lumea de astăzi ne uităm în primul rând la Grecia antică unde creşterea unei noi puteri a dus la războiul dintre Atena şi Sparta, apoi la perioada după primul Război Mondial, unde izolaţionalismul Statelor Unite a făcut ca Europa să cadă în mâinile Germaniei iar Asia în mâinile Japoniei, cele două ignorând acordurile şi invadându-şi vecinii.
         Din 1815 până la izbucnirea primului război mondial un secol mai târziu, ordinea stabilită la Congresul de la Viena[1] a definit numeroase relaţii internaţionale şi a stabilit (chiar dacă adeseori nu a reuşit să impună) reguli de bază pentru conduita internaţională. Acesta oferă un model de gestionare colectivă a securităţii într-o lume multipolară. Ordinea globală a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea şi a primei părţi a celei de-a XXI-a a apărut din „scrumul“ a două războaie mondiale. Ordinea din secolul al XIX-lea a urmat unei convulsii internaţionale anterioare: războaiele napoleoniene, care, după Revoluţia Franceză şi apariţia lui Napoleon Bonaparte, au devastat Europa de mai bine de un deceniu. După ce a învins pe Napoleon şi pe armatele sale, aliaţii victorioşi - Austria, Prusia, Rusia şi Marea Britanie, marile puteri ale zilei - s-au reunit la Viena în 1814 şi în 1815. La Congresul de la Viena, puterile europene şi-au propus măsuri ca armata franceză să numai ameninţe niciodată statele lor şi ca mişcările revoluţionare să nu mai ameninţe niciodată monarhiile lor. Puterile victorioase au făcut, de asemenea, alegerea înţeleaptă de a integra o Franţă învinsă, un curs foarte diferit de cel luat de Germania după primul război mondial şi oarecum diferit de cel ales de Rusia după Războiul Rece.

  ”Pe măsură ce Statele Unite se întorc spre interior şi tind să rezolve doar interesele lor imediate, riscă să ignore sau să subestimeze creşterea dictatorilor populişti şi a puterilor agresive până la un moment extrem de periculos.”

     Congresul a dat naştere unui sistem cunoscut sub numele de „Concertul Europei“[2]. Deşi centrat în Europa[3], acesta s-a constituit în ordinea internaţională a momentului, având în vedere poziţia dominantă a Europei şi a europenilor în lume[4]. Un echilibru militar brut a descurajat orice stat tentat să răstoarne ordinea stabilită. La mijlocul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX o Germanie unificată şi o Japonie revanşardă au apărut în forţă pe scena globală în timp ce Imperiul Otoman şi Rusia ţaristă au decăzut din drepturile de mari puteri. Franţa şi Marea Britanie au crescut dar nu suficient pentru a intra în prima linie a forţelor globale. Aceste schimbări au dezechilibrat balanţa de putere care s-a aflat la fundaţia „Concertului Europei“, mai mult Germania a văzut status quo inconsistent cu interesele sale. Două lecţii stau la baza deteriorării securităţi şi declanşării ostilităţilor: (1) dezacordurile nu s-au datorat ordinii politice şi sociale din Europa, ele s-au datorat competiţie pentru controlul periferiei; (2) şi, în al doilea rând, deoarece ordinea tindea să se încheie mai degrabă cu un „bâzâit“, decât un „bang“, procesul de deteriorare nu este adesea evident pentru factorii de decizie până când nu avansează considerabil.

     Ordinea globală construită în urma celui de-al Doilea Război Mondial a constat din două centre de putere Washingtonul şi Moscova. Unul dintre acestea a eşuat la finele Războiului Rece. La baza relaţiei dintre cele două centre de putere s-a situat un echilibru brut al puterii militare în Europa şi Asia, susţinut de descurajarea nucleară. Cele două părţi au arătat un grad de reţinere în rivalitatea lor. Rollback - „Răsturnarea“ - concept al Războiului Rece pentru ceea ce se numeşte astăzi „schimbarea regimului“ - a fost respins ca fiind atât imposibil, cât şi nesăbuit. Ambele părţi au urmat reguli informale ale drumului care au inclus respect pentru administraţiile şi aliaţii celorlalţi. În cele din urmă, ei au ajuns la o înţelegere asupra ordinii politice din Europa, principala arenă a competiţiei pentru Războiul Rece, iar în 1975 a codificat această înţelegere reciprocă în Acordurile de la Helsinki.

   Chiar într-o lume divizată, cele două centre de putere au convenit asupra modului în care va fi organizată competiţia: o competiţie bazată pe mijloace mai degrabă decât pe scopuri. Fiind doar două centre de putere acordul între ele a fost uşor de realizat. Lumea de astăzi nu este pe deplin comparabilă cu lumile care au rezultat din „molozul“ celor două războaie mondiale. Cu toate acestea, pe măsură ce Statele Unite se întorc spre interior şi tind să rezolve doar interesele lor imediate, riscă să ignore sau să subestimeze creşterea dictatorilor populişti şi a puterilor agresive până la un moment extrem de periculos. Preşedintele Vladimir Putin al Rusiei a încălcat deja normele şi acordurile internaţionale, mai ales în Crimeea, iar alţi preşedinţi - cum ar fi preşedintele Recep Tayyip Erdogan din Turcia sau preşedintele chinez Xi Jinping - par să fie dispuşi să facă acelaşi lucru. Şi când Washingtonul şi alte puteri democratice abdică de la responsabilitatea pentru ordinea globală, puterile mai mici îşi pot abandona speranţele pentru o ordine internaţională paşnică şi, în schimb, se supun bătăliilor în „cartierele“ lor.  

 

Relaţia transatlantică

 Este cert că relaţia transatlantică trece prin momente grele, iar discuţiile de la Conferinţa de Securitate de la München au devoalat încă o dată, dacă mai era cazul, acest fapt. Pericolul iminent este dat de faptul că aceste fisuri transatlantice riscă să fie exploatate de Rusia şi China. Din păcate, în cele mai importante capitale ale Occidentului, Paris şi Berlin, încrederea în politica lui Donald Trump scade văzând cu ochii. 

     Europa a devenit în ochii Washingtonului un rival economic. Alianţa devine unilaterală şi tranzacţională[5]. Şi totuşi există o parte a establishmentului american care crede în relaţia transatlantică dovadă că mai mult de cincizeci de parlamentari americani, atât republicani, cât şi democraţi, au luat parte la conferinţa de la München. Lipsa de dialog în ceea ce priveşte teatrele de operaţii din Siria şi Afganistan dar şi retragerea din Tratatul INF creează incertitudine în viitorul geoplitic global afectând securitatea europeană. 

    Ministrul de externe francez, Jean-Yves Le Drian, a numit politica americană în Siria ca fiind „un mister pentru mine (n. A.G. pe el însuşi)“. În centrul acestei dezbaterii transatlantice se situează relaţia SUA-Germania. Aceasta este marcată de abordarea diferită a legăturii celor două cu Rusia şi de strategiile naţionale diferite. SUA s-a concentrat de-a lungul a 100 de ani de istorie pe eliminarea unui stat hegemon al Europei şi din această cauză a intrat în cele două Războaie Mondiale: pentru a opri ascensiunea unei Germanii revanşarde şi în Războiul Rece pentru a contracara URSS. Concluzionând Germania s-a situat de fiecare dată, când America a venit în Europa, în centru acestei strategii chiar şi în Războiul Rece atunci când graniţa dintre Pactul de la Varsovia şi NATO se afla în Germania. Germania şi-a dorit unitatea teritorială şi păstrarea prosperităţii pe care Europa i-a asigurat-o de-a lungul perioadei de după  al Doilea Război Mondial. Ceea ce înfiorează Germania de astăzi este creşterea complexului militar american în estul Europei în Polonia şi România. 

     De fapt este clar că în cadrul UE avem două blocuri cu interese separate: Occidentul condus de Germania şi de cealaltă parte Europa de Est cu Polonia şi România. Germania vrea o înţelegere politică cu Rusia, pentru că una economică există deja chiar şi numai axată pe resursele de gaz şi nu doreşte o competiţie militară la graniţa de est. 

   Este o falsă idee că între aliaţii europeni şi SUA există o divizare în cadrul NATO. Complexitatea situaţiei face ca relaţia transatlantică să fie analizată din mai multe puncte de vedere, nu numai din cel al alianţei NATO. Unul din motivele care provoacă o astfel de viziune este discuţia inflamată despre procentul de 2% din PIB pentru armatele naţionale. Însă pe masă este şi situaţia UE care nu este tocmai roză înainte de alegerile care pot aduce 1/3 anti europeni în Parlament.  

      Germania are nevoie de Uniunea Europeană ca o piaţă de desfacere a bunurilor sale dar are şi loc de manevră atât timp cât SUA asigură securitatea europeană. Din păcate, UE se fragmentează din motive economice şi politice. Cea de-a doua cea mai mare economie din Europa dar şi cea mai mare putere militară, Marea Britanie, iese din UE, Italia, a patra economie, este în conflict cu Bruxelles în timp, Bruxelles-ul  atacă Polonia şi Ungaria pentru deviaţii politice. Puzzle-ul UE se sparge, iar Germania nu poate să-l ţină împreună. De ce oare Cancelarul Merkel a precizat la Conferinţa de Securitate de la Munchen că NATO este nu numai o alianţă militară ci şi una politică? Nu vrea ca componenta sa militară să predomine şi să fie atrasă într-o confruntare în flancul estic cu Rusia(?!). Strategia Germaniei este mai complicată. Se caută o soluţie politică pentru rezistenţa cu care se confruntă cu partenerii de coaliţie. Ca întotdeauna, nu există o soluţie „elegantă“ la problema strategică germană. 

     ”Este o falsă idee că între aliaţii europeni şi SUA există o divizare în cadrul NATO. Complexitatea situaţiei face ca relaţia transatlantică să fie analizată din mai multe puncte de vedere, nu numai din cel al alianţei NATO.”
    O altă serie de întrebări ne agasează? De ce oare a fost nevoie după 70 de ani de NATO  de semnarea tratatului de la Aachen? Care sunt efectele asupra aliaţilor SUA din Europa de Est şi Centrală? Nu mai este bun tratatul de la Lisabona? Ce se ascunde în spatele acestui tratat? De fapt ar fi câteva răspunsuri. Unul dintre ele este că UE traversează o perioadă de  criză iar Germania fără Merkel trebuie să-şi asigure hegemonia economică. Alianţa cu Franţa, care după plecarea Marii Britanii devine cel mai puternic stat militar din Europa, ne duce cu gândul la o Uniune cu două viteze dar şi mult mai mică[6]. 

   De ce întoarce Germania spatele Americii? După mai bine de 60 în care Washingtonul a fost principalul protector al securităţii europene, dar şi cel mai mare finanţator, în special, al Germaniei (Planul Marshall), acum este tratat drept un inamic potenţial atât de Franţa, cât şi de Germania (vezi discursul lui Macron[7]). Cum va reacţiona Washingtonul prin administraţia Trump? Dacă vreţi un răspuns: cred că Europa de Est şi Central va fi piesa centrală a politicii americane în următorii doi ani sau poate 6 ani. America la rândul ei, prin vocea vicepreşedintelui Mike Pence, a reluat tema acordului nuclear cu Iranul şi le-a cerut europenilor să se retragă din acest acord. De fapt, sancţiunile reînnoite de Statele Unite asupra Iranului afectează mai mult companiile europene decât pe cele americane.  

        Rădăcinile acestei alterări a relaţiilor transatlantice se datorează, în primul rând, dispariţiei celor care au creat-o, cei din generaţia lui John McCain, cei care au făcut războiul şi au a ţinut piept URSS în timpul Războiului Rece, asigurând securitatea Europei în faţa maşinii de război şi a propagandei sovietice.  

       La acest fapt se adaugă schimbările tectonice globale datorate unei Rusii revanşarde care încearcă refacerea zonei de influenţă est europene, resurgenţa unei Chine retehnologizate în Asia şi crearea unei zone de influenţă a acesteia în Asia Centrală, în Africa şi Europa de est. În timp ce liderii vechii Europe se duelează cu Casa Albă, Vietnamul se pregăteşte să-l întâmpine pe preşedintele nord-coreean Kim Jong Un, aşteptat să vină peste câteva zile cu trenul, în vederea celui de-al doilea summit cu preşedintele american Donald Trump care are loc la 27-28 februarie la Hanoi. 

        Relaţia SUA-Federaţia Rusă se acutizează! 

   Un proiect de lege, bipartizan, introdus în Senatul Statelor Unite - Legea privind apărarea securităţii americane de agresiunea Kremlinului (DASKA) - a generat nervozitate semnificativă pe coridoarele puterii de la Moscova. Dacă este aprobat şi semnat de preşedintele SUA, proiectul de lege ar putea declanşa noi sancţiuni care vizează datoria de stat a Rusiei, proiectele de energie din străinătate şi băncile importante. Acest nou pachet de sancţiuni a fost introdus ca pedeapsă pentru acţiunile ruseşti din Siria şi Ucraina, în special după incidentul din 25 noiembrie 2018 din şi în jurul Strâmtorii Kerci, unde forţele ruse au capturat trei nave ucrainene. Navele, împreună cu echipajele lor, sunt ţinute în custodie în Rusia.

      Atât SUA, cât şi Uniunea Europeană au insistat asupra eliberării lor. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a denunţat proiectul de lege DASKA drept o manifestare ilegală a rusofobiei. În această lună miniştrii apărării din statele membre ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) s-au reunit la Bruxelles. Tema principală a acestei ministere a fost soarta Tratatului asupra Forţelor Nucleare Intermediare (INF) din 1987, pe care Washingtonul şi Moscova l-au „suspendat“ timp de şase luni. La finele lui iulie, INF ar putea deveni oficial defunct şi atât Rusia, cât şi SUA ar fi libere din punct de vedere legal să desfăşoare rachete nucleare cu rază intermediară nucleară în Europa şi în întreaga lume, ca şi în timpul Războiului Rece. Oficiali NATO şi SUA au negat orice planuri de redistribuire a rachetelor cu rază intermediară în Europa, chiar dacă INF este abandonat, observând că este încă posibilă „salvarea“ tratatului de control al armelor dacă Rusia este de acord să înceteze desfăşurarea şi să distrugă rachetele 9M729 (SSC-8), rachete de croazieră cu rază lungă de acţiune. Numărul acestora se ridică după estimări la 64 bucăţi dispuse în 4 locaţii din Rusia. 

        ”Siguranţa regională deteriorată afectează mulţi europeni, dar dezbaterile de la München arată o hotărâre tot mai mare de a-şi uni eforturile în combaterea diferitelor provocări provenite din Rusia. ”

    Rusia la rândul ei cere renunţarea la scutul antirachetă din Polonia şi România, cu referire la lansatoarele pentru rachetele SM-3, MK-41, lansatoare care, în opinia ruşilor, pot fi folosite pentru lansarea rachetelor de croazieră americane. Dar nu numai scutul antirachetă îi deranjează pe ruşi. Dronele MQ-1 Predator, MQ-9 Reaper şi Avenger încalcă, după opinia Moscovei, tratatul INF. Lista, înmânată ataşatului militar al SUA la Moscova  pare într-adevăr „comică“. Moscova va introduce noile rachete şi printre acestea ar putea fi şi rachetele de croazieră Kalibr-M cu baza la sol în Asia acolo unde chinezi deţin superioritatea în rachete cu rază intermediară. Dar şi Europa va fi o ţintă a acestor desfăşurări de rachete şi, în special, fostele state comuniste din est. Perioada de început a anului 2019 este una plină de reuniuni a două din cele trei blocuri nou formate: Europa Veche, Europa Nouă şi ţările garante ale păcii în Siria. 

    La Conferinţa de Securitate de la München, Lavrov a caracterizat lumea ca un puzzle spart exact ceea ce a făcut şi Raportul conferinţei lansat la începutul acesteia. Siguranţa regională deteriorată afectează mulţi europeni, dar dezbaterile de la München arată o hotărâre tot mai mare de a-şi uni eforturile în combaterea diferitelor provocări provenite din Rusia, de la modernizarea nucleară până la dezvoltare capacităţilor sale militare în a bloca sistemele de navigaţie GPS. Dar poate cele mai importante ameninţări sunt cele cibernetice. 

   Nouăsprezece minute! În acest timp[8], victima unui grup de hackeri, sponsorizat de statul rus, trebuie să reacţioneze înainte ca penetrarea iniţială a unei reţele să devină acces mai larg, furt şi distrugere, potrivit datelor publicate de compania de securitate CrowdStrike. Prin comparaţie, al doilea cel mai rapid grup, nord-coreenii, au avut nevoie în medie de două ore pentru a sari de la primul calculator compromis la cel de-al doilea, iar grupurile de hakeri chinezi au avut nevoie în medie de patru ore. 

     În 2018, ruşii au vizat entităţi militare din Europa şi din NATO, precum şi grupurile de reflecţie-NGO, Jocurile Olimpice de Iarnă de la PyeongChang şi chiar laboratorul elveţian care lucra în cazul otrăvirii fostului agent rus Skirpal.

     Axa Varşovia-Soci, o axă fără soluţii 

    Două alianţe, ad-hoc, diferite s-au întâlnit zilele acestea în Europa ambele discutând situaţia din Orientul Mijlociu. Henry Kissinger a spus odată: „Arabii nu pot face război fără Egipt şi nu pot face pace fără Siria“. O generaţie mai târziu, cuvintele lui Kissinger sunt adevărate - dar într-un context diferit. Ceea ce se întâmplă în Siria trimite „valuri“ mult dincolo de graniţele sale. Siria este ca o răscruce de frontieră regională - la graniţa cu Libanul, Israelul, Irakul, Iordania şi Turcia. 

    Instabilitatea în Siria, afundarea sa în războiul civil sau răsturnarea preşedintelui Bashar al-Assad ar oferi oportunităţi diverse pentru adversarii regimului, dar şi riscuri mari. În timp ce Consiliul de Cooperare al Golfului îşi redeschide ambasadele una câte una la Damasc, Ankara face o întoarcere completă faţă de poziţia anterioară care cerea „nici un viitor pentru Assad“, iar Washingtonul acceptă, în cele din urmă, rămânerea lui Assad la putere. Toate aceste ridică o serie de întrebări. În primul rând, de ce au greşit experţi în evaluarea situaţiei şi a evoluţiei evenimentelor în Siria? 

     Damascul se află acum pe drumul său spre reluarea rolului regional, după cum, recentul ministrul demisionar al apărării din Israel, Avigdor Lieberman, a declarat că Tel Avivul va lua în considerare o reluare a unei relaţii diplomatice cu Assad. De fapt, Damascul se pregăteşte să reintre în Liban ca sprijin pentru Hezbollah şi iranieni, iar kurzii se uită la Assad ca la un izbăvitor în faţa agresiuni turce. 

Conferinţa de la Varşovia FOTO EPA-EFE

Ce a rezultat din cele două sesiuni?

                Conferinţa de la Varşovia s-a concentrat asupra instabilităţii din Orientul Mijlociu, afectată de intervenţia Rusiei în Siria. În cursul acestei operaţiuni, Moscova a trebuit să creeze o „fraternitate de arme“ cu Teheranul, şi el un important jucător în regiunea extinsă a Orientului. Cert este că locul lăsat de retragerea SUA din Siria nu va fi preluat de aliaţii Washingtonului, nici de francezii şi nici de englezii care actionează acum acolo. Toţi se retrag. Americani vor mai păstra trupe la graniţa cu Iordania, la baza Tanf - conform declaraţiilor lui John Bolton, consilierul de securitate al preşedintelui Trump. 

       Organizatorii au căutat să evite concentrarea dezbaterilor asupra problemei iraniene, dar Netanyahu, care este în campanie electorală, a cerut eforturi comune pentru a opri avansului forţelor iraniene în Siria şi a elimina opoziţia iranienilor asupra zborurilor israeliene deasupra Siriei. Netanyahu intenţionează să călătorească la Moscova pentru a vorbi cu preşedintele Putin despre situaţia din Orient şi despre apropierea ruşilor de iranieni. 

      Summitul de la Varşovia a arătat, în primul rând, diviziunea existentă între Europa şi SUA în problema iraniană. Jared Kushner, ginerele preşedintelui Donald Trump, a declarat la Varşovia că America va prezenta un plan pentru Orientul Mijlociu după 5 aprile când sunt programate alegerile în Israel.În aşteptarea planului, Abbas a început o rundă de discuţii cu liderii Cvartetului Arab (Egipt, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Iordania). 

   ”Cert este că locul lăsat de retragerea SUA din Siria nu va fi preluat de aliaţii Washingtonului, nici de francezii şi nici de englezii care actionează acum acolo. Toţi se retrag.”

     El a vrut să se asigure că statele arabe pro-americane, care oferă un sprijin vital PLO-ului, nu îl surprind prin adoptarea unui plan care să nu includă toate componentele Iniţiativei Arabe de Pace din 2002 (două state bazate pe frontierele din 1967, cu un schimb de teritorii convenit de ambele părţi, Ierusalimul de Est capitala Palestinei şi un acord privind soluţionarea problemei refugiaţilor palestinieni din 1948). Între timp, ruşii, care nu joacă un rol mic în regiune, pot avea rezerve faţă de plan, dar ei încă nu resping această iniţiativă. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a declarat, pe 12 februarie, că Statele Unite intenţionează să forţeze o soluţie în cazul palestinienilor. Deşi nu se opune ideii unei iniţiative americane, Lavrov este împotriva oricărui plan care nu include stabilirea unui stat palestinian. 

     Ruşii au schimbat macazul în ceea ce priveşte Hezbollahul, pe care îl denumesc acum o „forţă pentru stabilitate şi securitate în Liban“ şi asta înaintea vizitei prim-ministrului Binyamin Netanyahu la Moscova pe 21 februarie. Pe 9 februarie, ambasadorul rus la Beirut, Alexander Zasypkin, a declarat că un nou conflict ar putea izbucni între Israel şi Liban, ca urmare a acţiunilor Statelor Unite care au avut drept scop însămânţarea discordiei în regiune(!?). El a creditat Hezbollah cu o abordare responsabilă faţă de conflictul sirian. De ce oare această nouă turnură? Pentru că Rosneft, gigantul energetic rus, şi-a dezvoltat proiecte în industria gazelor şi petrolului în Liban, după ce a semnat recent un acord pe 20 de ani pentru gestionarea instalaţiilor de petrol şi gaze în oraşul Tripoli. Beirutul va fi sprijinit de Moscova în disputa sa cu Israelul privind controlul asupra câmpurilor de gaze din estul Mediteranei. Argumentul acesta poate provoca un nou conflict. 


FOTO EPA-EFE 


    Summitul trilateral ruso-turco-iranian de la Soci a fi trebuit să producă un progres decisiv în rezolvarea blocajului sirian. Însă această ambiţie a eşuat. Fiecare dintre cei trei lideri vede noi oportunităţi ca rezultat al retragerii anunţate a forţelor americane, dar aceste aşteptări merg în direcţii destul de diferite. Preşedintele Putin a încercat să obţină consimţământul lui Erdogan pentru a nu deschide un nou front în nordul Siriei, o nouă ofensivă împotriva provinciei rebele Idlib, dar se pare că a eşuat.

    Turcia nu doreşte să facă faţă unui nou val de refugiaţi şi persistă în construirea unei „zone tampon“ în nordul Siriei. Între timp, Iranul încearcă să atenueze îngrijorările Rusiei cu privire la acumularea sa militară în Siria. Generalul Mohammad Bagheri, şeful personalului armatei iraniene, a avut o întrevedere la Soci cu ministrul rus al Apărării, Serghei Shoigu.


       ” Cine va lipi piesele de puzzle? Se vor aşeza la masa tratativelor SUA, Rusia şi China? Va conta UE într-o ecuaţie de securitate globală? Am trecut de la un Război Rece la o Pace foarte fierbinte! ”

    Faţada oficială a parteneriatului pare amiabilă, iar rapoartele din mass-media rusească despre presupusele confruntări dintre forţele ruseşti şi cele pro-iraniene din Siria rămân neconfirmabile. Cu toate acestea, suspiciunea reciprocă dintre Moscova şi Teheran este clară. În mod surprinzător, preşedintele iranian Rouhani a vorbit în favoarea kurzilor, cerând ca „drepturile lor trebui să fie asigurate în cadru statului sirian şi că aceştia ar trebui să aibă rolul lor în construcţia suveranităţii Siriei“. O nouă coalitie se formează în jurul dorinţei unei prezenţe iraniane reduse în Siria. 

    Statele Unite, Rusia, Israel, statele din Golf şi Assad doresc ca Iranul să renunţe la prezenţa în Siria - din motive diferite. Chiar şi Secretarul General al Hezbollah, Hassan Nasrallah, ar dori să-şi aducă înapoi în Liban forţele, dacă Teheranul va aproba acesastă mutare. Însă, pentru Iran, prezenţa în Siria înseamnă chiar esenţa puterii iraniene în Orientul Mijlociu. 

    Cine va lipi piesele de puzzle? Se vor aşeza la masa tratativelor SUA, Rusia şi China? Va conta UE într-o ecuaţie de securitate globală? Am trecut de la un Război Rece la o Pace foarte fierbinte!

     [1]Congresul de la Viena (germană Wiener Kongress) a fost o conferinţă a ambasadorilor statelor europene prezidată de omul de strat austriac Klemens von Metternich, care şi-a desfăşurat lucrările în Vienna în mod oficial din noiembrie 1814 până în 1815.Obiectivul Congresului era găsirea unei soluţii pentru asigurarea unei păci pe termen lung pentru Europa, prin rezolvarea unor probleme importante apărute după încheierea Revoluţiei Franceze şi a războaielor napoleoniene. Obiectivele Congresului nu erau doar simpla reinstaurare a ordinei conservatoare şi restabilire a vechilor regimuri absolutiste, dar şi revenirea la vechile frontiere şi redimensionarea marilor puteri, astfel încât să fie capabile să se contrabalanseze reciproc şi, prin aceasta, să asigure păstrarea păcii. Liderii prezenţi la Congres erau conservatori, care se opuneau republicanismului şi spiritului revoluţionar, tendinţe care ameninţau status quoul în Europa. Franţa a pierdut toate cuceririle făcute în ultimul timp, în vreme ce Prusia, Imperiul Austriac şi Imperiul Rus au câştigat teritorii importante. Prusia a încorporat micile state germane din vest, Pomerania Suedeză şi aproximativ 60% din Regatul Saxoniei. Austria a primit Veneţia şi cea mai mare parte a Italiei de nord. Rusia a ocupat părţi din Polonia. Regatul Ţărilor de Jos, care apăruse pe harta politică a Europei doar cu câteva luni mai înainte, a inclus şi teritoriul care apărţinuse Austriei şi care în 1830 ava să devină ceea este în zilele noastre Belgia (Wikipedia). 

    [2]Concertul Europei , cunoscut şi sub denumirea de Sistemul Congresului sau Sistemul de la Viena după Congresul de la Viena (1814-15), a fost un sistem de soluţionare a litigiilor adoptat de marile puteri ale Europei pentru a evita conflictele viitoare care au evoluat în război şi pentru a se consolida şi îşi menţin puterea în regiunile lor controlate.

    [3]Miniştrii de Externe s-au întâlnit (la ceea ce au ajuns să fie numit „congrese“) ori de câte ori a apărut o problemă majoră. Tratatul de la Viena a făcut numeroase ajustări teritoriale şi apoi a blocat frontierele Europei, permiţând schimbări numai dacă toţi semnatarii au fost de acord. De asemenea, a făcut ceea ce a putut pentru a sprijini monarhiile şi a încuraja pe alţii să vină în ajutorul lor (aşa cum a făcut Franţa în Spania în 1823) atunci când a fost ameninţată de revoltele populare. 

    [4]Au existat o serie de înţelegeri comune cu privire la relaţiile dintre state, mai ales un acord de excludere a invaziei unei alte ţări sau de implicarea în afacerile interne ale unui alt stat fără permisiunea acestuia. 

     [5]Vezi ultimele evoluţii referitoare la taxele vamale pentru automobilele importate din Europa în SUA

     [6]La baza militară din Lohheide, Germania, soldaţii germani şi olandezi servesc împreună într-un batalion de tancuri. Este un prototip pentru o armată europeană care rămâne o viziune îndepărtată a susţinătorilor precum cancelarul Angela Merkel şi preşedintele Emmanuel Macron. Există multe obstacole în calea unei astfel de încercări în primul rând bariere lingvistice. Olandezii şi-au unit forţele cu Germania, deoarece Ţările de Jos nu au tancuri în dotare. Eforturile ptrecum această unitate, Batalionul 414, sunt „insule“ care trebuie să prolifereze şi apoi să se coalizeze într-o structură de apărare continentală, a declarat Hans-Peter Bartels, comisarul parlamentar german pentru forţele armate.

      [7]„Nu vom putea apăra europenii dacă nu decidem să avem o adevărată armată europeană. În faţa Rusiei, care este la frontierele noastre şi care arată că poate fi ameninţătoare, trebuie să avem o Europă care să se poată apăra mai mult de una singură, fără a depinde doar de Statele Unite, şi care să fie mai suverană“, a declarat Emmanuel Macron într-un interviu acordat postului Europe 1. Preşedintele Franţei a avertizat, fără a oferi detalii, că există „puteri autoritariste ce reapar şi se reînarmează la frontierele Europei“. „Trebuie să ne apărăm de China, de Rusia şi chiar de Statele Unite ale Americii“, a adăugat Emmanuel Macron, conform cotidianului Le Figaro.

       [8]Conceptul de „timp de breakout“, se referă statisctic la cantitatea de timp necesară atacatorului pentru a sări între nodurile de reţea, odată pătruns înăuntru. De asemenea, arată cât de mult timp au apărătorii, în medie, să detecteze o intruziune iniţială, s-o investigheze şi să scoată atacatorul din reţea, înainte ca datele sensibile să poată fi furate sau distruse - au scris analiştii CrowdStrike într-un raport din 2018, cand au introdus conceptul.

PORTRET Cella Serghi, scriitoare din dragoste pentru Camil Petrescu. „Mă simţeam prinsă ca o muscă într-o pânză de păianjen. Caietul era alături“ - 23 februarie 2019, 04:36 - de Alexandra Şerban - Sursă : Adevărul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html
PORTRET Cella Serghi, scriitoare din dragoste pentru Camil Petrescu. „Mă simţeam prinsă ca o muscă într-o pânză de păianjen. Caietul era alături“ 

 Cella Serghi şi Camil Petrescu, un cuplu în urma căruia a curs multă literatură


23 februarie 2019, 04:36 

de

Alexandra Şerban


   Destinul Cellei Serghi se leagă indisolubil de scriitorul Camil Petrescu. Dragostea i-a aruncat într-un joc dur, în care avântul ei tineresc căuta fericirea lumească, iar cinismul şi precauţiile lui tocmai asta evitau. În schimbul unui certificat de căsătorie, Camil Petrescu i-a oferit lumea largă a literaturii, pe care Cella a îmbrăţişat-o deplin şi în care şi-a cufundat amărăciunile, neliniştile şi singurătăţile.

    ” Eşti cea mai sentimentală dintre toate falsele cinice şi ceea ce e mai grav e că ai sentimentalismul contagios. Sau poate e de vină şi întâmplarea, ceasul. (...) Cum au trecut anii, Cella! N-am ştiut atunci când am scris prefaţa că ea va cădea sub ochii tăi muiaţi în pânza amintirii. Da, în vara aceea ne-am cunoscut şi urzeala romanului era un motiv al convorbirilor noastre dintâi. Vorbeam despre munca mea de acasă, tolăniţi pe lespezile de la Lido. Pe urmă, după ce cartea a apărut, în noiembrie, eu am fost două luni bolnav... şi tu ai aflat şi mi se pare că te-ai speriat. Dar la urma urmelor, poate că n-a fost chiar aşa. Ceea ce e sigur e că erai blondă şi abia terminaseşi liceul. Ne cunoscusem tot la ştrand, la ştrandul Kiseleff, tu pe balustradă, cu părul auriu căzut pe jumătatea dreaptă a feţii, eu pe lângă duş. Dar să vorbim despre altceva...“

        

        Trecuseră aproape trei decenii de când Camil Petrescu începuse să scrie romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“ (publicat în 1930) şi de când o întâlnise pe Cella Serghi. Trei decenii în care povestea lor de dragoste s-a contorsionat în atâtea feluri încât nu mai rămăsese decât literatura. În ianuarie 1954, Camil îi răspundea Cellei la o scrisoare, după ce ea îi spusese că i-a găsit cartea într-o librărie din Sinaia şi a recitit-o, avid, „pentru a câta oară?“, într-o singură noapte. În finalul scrisorii, ca un oftat neauzit, Camil o îndeamnă să schimbe subiectul discuţiei, dar pentru Cella, revenirea la începuturi, la întâlnirea cu el, era indispensabilă, căci a însemnat schimbarea întregii ei vieţi, intrarea într-o nouă lume, cea a marilor scriitori.

      

  Foto: Camil Petrescu, la ştrand, în costum de baie, 1930; Sursa: lumeabuna.ro 

Nora

    Cine era Cella în acea zi de vară în care hazardul a dus-o în calea lui Camil Petrescu? Întâi de toate, se recomanda pe numele ei real: Cella Marcoff. Provenea dintr-o veche familie de origine bulgărească şi se născuse, pe 22 octombrie 1907, în Constanţa, dar familia a trebuit să se refugieze la Brăila şi, ulterior, la Bucureşti, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial.

  Aşadar, la începutul verii lui 1927, în viaţa Cellei s-au produs succesiv o serie de coincidenţe: a luat bacalaureatul, după care seara, a petrecut alături de nişte vecini. La această sindrofie l-a cunoscut pe Alexandru Finţi, actor şi viitor regizor – „Ştiam că zeii coborau uneori din Olimp şi se amestecau printre muritorii de rând, dar nu-mi închipuiam că un actor!... Juca în «Les enfants terribles», piesa lui Cocteau, în care avea un succes imens“. A doua zi, Cella s-a dus la ştrandul Kiseleff, recent deschis publicului. La un moment dat, sprijinită de o balustradă la etaj, îşi scoate pantoful să-l scuture de nisip, când, la parter, un cap bărbătesc iese din zona duşurilor şi-o ceartă cu degetul arătător. Era chiar Finţi. „Peste umărul lui au apărut nişte ochi albaştri, albaştri cum parcă nu mai văzusem. Am coborât în grabă cu pantoful în mână, încercând să mă scuz. Ochii albaştri mă priveau cu un fel de mirare şi încântare. «– Scriitorul Camil Petrescu!», mi l-a prezentat Finţi, cu importanţă, teatral, de parcă l-ar fi anunţat pe Ludovic al XIV-lea“, rememora Cella în volumul autobiografic „Pe firul de păianjen al memoriei“.

       Cella era o fată pasionată de literatură, citea de plăcere scriitori români, fiind apropiată mai ales de Panait Istrati, Ionel Teodoreanu, Duiliu Zamfirescu, dar de Camil Petrescu n-auzise. Fascinată de privirea lui se cam pierduse cu firea, dar Camil părea să fie interesat de persoana ei. Cu o oarecare şovăială s-a prezentat: terminase studiile liceale şi avea de gând să se înscrie la Conservator, să devină actriţă. „«– Şi ce rol ai vrea să joci, dacă ar fi să alegi?» «– Nora de Ibsen!», am răspuns prompt, atât de prompt, încât a zâmbit şi a întinerit cu zece ani. Numai de nu m-ar întreba ce am citit din cărţile lui!“ 

  Scurta întrevedere s-a încheiat cu Cella aruncându-se în bazin să înoate, iar Camil dispărând în mulţime. În zilele următoare, fata a colindat străzile Bucureştiului căutându-i cărţile, dar de cele mai multe ori auzea din partea vânzătoarelor: „Poate Cezar Petrescu?“. 


   

Foto: Cella Serghi, în tinereţe; Sursa: anticariatuldenoapte.ro

„Să rămâi cum eşti acum!“

    În fine, viaţa şi-a reluat cursul normal. În toamna acelui an, Cella s-a înscris la Drept şi s-a angajat secretară la un avocat, lăsând în urmă visurile de actorie. Ulterior, s-a căsătorit cu inginerul Alfio Seni, o alianţă pregătită de ceva vreme, dar o alianţă de nevoie. „Acasă auzeam: «– Dacă nu te poţi întreţine singură, va trebui să te întreţină cineva».“ Revederea cu scriitorul a avut loc tot la ştrand, la Lido, peste un an: „«– Nora! Te-am căutat peste tot. Şi la Conservator. (...) Te-am căutat la toate premierele.» «– N-am fost niciodată la o premieră.» «– În toate restaurantele, seara după spectacol, în toate barurile.» «– N-am fost niciodată într-un bar.» Numai de nu m-ar întreba dacă am citit vreuna din cărţile lui!“. Inginerul şi scriitorul au fost prezentaţi şi chiar s-au împrietenit. Camil avea nevoie de consultanţă tehnică pentru roman, iar Alfio Seni a fost bucuros să-l ajute. Prezenţa lui Camil în preajma cuplului proaspăt căsătorit a devenit o constantă, de la seri la restaurant la interminabile partide de şah acasă la ei.

 ” Îl conduceam până la Capşa. Simţeam că abia aşteaptă să rămână singur să-şi răsfoiască ziarele. Totul îl interesa. Pe mine, doar el. Nu mă chema să intru, să stăm de vorbă. Despre ce am fi putut vorbi acolo, în auzul, în văzul tuturor? Odată m-a întrebat cu totul neaşteptat: «Când vii la mine?». Am plecat fără să răspund. Am fugit. ”

Cella Serghi, „Pe firul de păianjen al memoriei“

   Cella era încântată şi îl găsea tot mai fascinant pe Camil, chiar cu micile lui neajunsuri: „Nu era înalt, şi asta îl supăra poate tot atât de mult cât şi surzenia (n.r. – în timpul războiului mondial, Camil Petrescu a fost afectat la o ureche). Avea un mers sacadat. Umerii înţepeniţi, ochii apropiaţi, atenţi, vrând parcă să audă cu ei şi protestând permanent, vehement, împotriva a tot ce se întâmplă în jurul lui, în ţară, în lume“, îl descria Cella în memorii.

 

  Totuşi, pentru Cella, Camil avea o personalitate magnetică. În scurt timp, au devenit foarte apropiaţi, petreceau împreună timpul liber, la teatru, la film, la curse şi aiurea, iar ea a devenit confidenta şi sfătuitoarea lui. Pentru romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“, ea i-a sugerat cum să arate rochiile eroinei. „«– Dar ar trebui să ştiu cum e eroina, Camil.» «– Când avea optsprezece ani, semăna cu dumneata. Pe urmă s-a schimbat. Să rămâi cum eşti acum!»“ Mai târziu, când scria „Patul lui Procust“, ea a fost cea care i-a sugerat să introducă în roman scrisorile Doamnei T.

Foto: Cella Serghi a preferat ca portretul care îi apărea în fiecare volum publicat să fie din perioada tinereţii; Sursa: cleopatra-lorintiu.net

Mai bine „Moft“ decât „fosta nevastă a lui Camil Petrescu“

  Cella s-a îndrăgostit iremediabil de Camil. S-a înfiripat această dorinţă nebună de a fi unul pentru celălalt, doar ei doi, ca el să facă un gest radical şi să o ia din braţele soţului. Dar Camil nu făcea nimic. Doar când rămâneau singuri, se strecura lângă ea şi-i şoptea tandru: „Moft!“, căci aşa o alinta.

  

 „Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur şi uşor ironic. Sigur şi puţin trist. Ca un om în faţa unei vitrine, admirând o bijuterie care-l fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar ştie bine că asta nu se poate. (...) Dar pentru mine pământul s-a micşorat. E atât cât îl înconjoară pe el. Lumea e toată el“, scria ea în memorii. Pe lângă acel avânt al dragostei şi-a făcut loc în sufletul ei şi o oarecare tristeţe care punea stavilă impulsurilor.

 Alfio Seni începuse să înţeleagă jocul lor, dar l-a tolerat, din cine ştie ce motive. Numai că în mintea soţiei lui se instalase dorinţa unui divorţ. Ceea ce s-a şi întâmplat, mai târziu. Cella şi Camil nu şi-au împlinit niciodată dragostea, au rămas în acea pendulare ludică şi tragică şi şi-au spus „prieteni“. Ea s-a recăsătorit cu judecătorul Ion Bogdan. 

    Spre sfârşitul vieţii a povestit cum a înţeles ea dragostea fără dragoste: „Experienţa cea mai grea de suportat: singurătatea în doi şi compromisul afectiv pe care uneori trebuie să-l facem. La adăpostul căsniciei eram ferită de capcanele vieţii. Dar am văzut şi cât de tristă e singurătatea în doi, cât de dureroasă“. În ceea ce priveşte relaţia dintre ea şi Camil Petrescu, s-a resemnat, la umbra înţelepciunii şi a înţelegerii diferenţelor care aduc împreună şi separă, în acelaşi timp, doi oameni: „Când eram tânără, mi se părea că dovada cea mai sigură că un bărbat te iubeşte este să te ia de nevastă. Pe Camil îl vedeam zilnic şi totuşi nu mă cerea de nevastă (aş fi fost în stare să divorţez şi să mă căsătoresc cu el). Mai târziu, am înţeles de ce n-o făcea: era pasionat de filosofie, era sărac... Şi-i mai bine că nu s-a realizat această dorinţă a mea, căci, probabil, n-aş mai fi fost eu, ci doar «fosta nevastă a lui Camil Petrescu»“, spunea ea în ultimul său interviu, acordat în 1992 lui Ilie şi Doinei Rad. Peste câteva luni, pe 19 septembrie 1992, avea să moară, la vârsta de 84 de ani, în apartamentul ei din Bucureşti, înţesat de amintiri, tablouri, cărţi şi scrisori. 

 ”Mă simţeam prinsă ca o muscă într-o pânză de păianjen. Caietul era alături. Vroiam să-i spun ce mă doare, ce mă nelinişteşte, ce simt. Scriam multe pagini sub forma unor scrisori. A doua zi îmi era ruşine de platitudinea lor. Rupeam foile din caiet, le mototoleam, le aruncam, după ce, cu ciudă, le făceam bucăţele. ” 

Cella Serghi, „Pe firul de păianen al memoriei“ 

„Trebuie să fii independentă, să ai un nume al tău“

  

Foto: Cella Serghi, portret realizat de Magdalena Rădulescu; Sursa: clasate.cimec.ro 
        Camil a fost cel care a introdus-o pe Cella în lumea literară a vremii. Ion Cantacuzino, Petru Comarnescu, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Mircea Eliade şi Liviu Rebreanu erau personaje obişnuite ale cercului lui Petrescu. Dar, dintre toţi, Mihail Sebastian a devenit un prieten apropiat al Cellei, după întoarcerea lui din Paris, în vara lui 1931. Discuţiile lor despre literatură şi filosofie s-au lovit, de câteva ori, şi de relaţia ei improbabilă cu Petrescu. „Camil e un celibatar convins! Să nu crezi că se va însura vreodată. (...) Dar să ştii că nimic nu-i mai primejdios decât să te însori cu o femeie inteligentă. Eşti pentru Camil o primejdie şi el ştie asta. Ascultă-mă pe mine! Camil trăieşte pentru opera lui. Femeile modifică destinul bărbatului, mai ales dacă e artist“, i-a spus Mihail Sebastian, încercând să-i spulbere iluziile despre o fericire tradiţională, despre o dragoste după canoanele vechi.

 A scris la insistenţele lui Camil 
     Pe de altă parte, Camil Petrescu a început să îi spună tot mai des Cellei să se apuce de scris. „O cronică mondenă pe marginea unei premiere de teatru sau de cinema, a unui meci de fotbal, a unei gale de box. Trebuie să fii independentă, să ai un nume al tău. Îmi dau seama că avocatura nu te interesează. Dar o rubrică la o gazetă?“, i-a spus el într-o zi. Şi ea l-a ascultat. „El a fost cel care m-a îndemnat să scriu, să nu-mi risipesc viaţa. Camil era, pe atunci, scriitor şi eu nu eram. Camil ştia cât de greu se scrie şi eu nu ştiam. Şi totuşi, el m-a obligat, într-un fel, să devin scriitoare. Pentru asta îi sunt recunoscătoare.“
  „El a fost cel care m-a îndemnat să scriu, să nu-mi risipesc viaţa. Camil era, pe atunci, scriitor şi eu nu eram. Camil ştia cât de greu se scrie şi eu nu ştiam. Şi totuşi, el m-a obligat, într-un fel, să devin scriitoare. Pentru asta îi sunt recunoscătoare.”

   Cella Serghi a publicat, la început, o serie de reportaje şi de cronici de teatru în revistele „Gazeta“ şi „Reporter“, sub pseudonimul Cella Marin. Primul reportaj a fost „Week-end în Bucegi, toamna“, un succes gazetăresc ce a fost urmat de altele, şi mai apreciate, „La baia de abur“ şi „Match de foot-ball“. Ulterior, a început colaborări cu alte reviste şi ziare, precum „Revista Fundaţiilor Regale“, „Universul“, „Viaţa românească“, „Femeia“, „Flacăra“, „Gazeta literară“. Totuşi, Cella n-a rămas multă vreme pe această traiectorie, a gazetăriei: „N-am perseverat prea mult în această direcţie, căci fiecare reportaj mă consuma enorm. Îmi luam foarte în serios meseria, aşa cum, de altfel, am tratat întotdeauna scrisul: cu multă dăruire. Fiecare articol din acea perioadă, dar şi de după aceea (căci de gazetărie nu m-am lăsat chiar de tot), îmi solicita concentrare maximă, echivalentă celei cu care aş fi scris o pagină de roman. Multe dintre aceste pagini au şi fost integrate în romanele mele de mai târziu“, le spunea ea soţilor Rad, în 1992. 

  Evadare la Paris 

    În 1934, ivindu-se oportunitatea de a pleca la Paris alături de o prietenă, Cella îşi face bagajele şi fuge de dragostea neîmplinită. „Am să plec, am să uit, are să-mi treacă, am să mă întorc vindecată.“ Camil Petrescu a ajutat-o cu toate pregătirile: i-a aranjat colaborări cu „Realitatea Ilustrată“ şi cu „România literară“, reviste cărora să le transmită cronici şi reportaje din Franţa; i-a cumpărat biletele de tren şi a iubit-o, în sfârşit. Vremea petrecută în Paris, nu i-a alinat prea tare suferinţele, însă aici, Cella a strâns suficiente poveşti şi experienţe cât să poată să-şi construiască romanele de mai târziu.  

 „Pe atunci eram foarte sigură că voi muri la 30 de ani“

    Cella Serghi credea în romanul trăit, credea că „nimeni n-a moştenit niciodată nimic, afară de poveştile unor întâmplări de spaimă“. Era inspirată de autori precum André Gide şi Panait Istrati, care scriau clar şi la obiect, fără să nareze prea mult, fără să filosofeze prea mult. „«Pânza de păianjen» are chiar un motto din Gide. Mi se potrivea perfect, mai ales acea paranteză: «Car vous êtes triste, Laura» («Pentru că eşti tristă, Laura»). Ştiţi că din cauza acestui motto, la care n-am vrut să renunţ, romanul n-a fost reeditat şi a fost pus la index în biblioteci timp de 16 ani, din 1946 până în 1962?“, povestea scriitoarea, în 1992. 

    Cella n-a fost influenţată în scrierea romanelor de opera lui Camil Petrescu. Ba dimpotrivă, spunea ea: „De pildă, Camil n-a scris un singur cuvânt despre copilărie; or, ea este, la mine, o dominantă. Camil se jena să recunoască faptul că a fost sărac. Amintiţi-vă că Ladima a fost găsit cu 500 de lei în buzunar ca să nu se spună că s-a sinucis din cauza sărăciei. În scrierile mele, sărăcia este puternic marcată... În romanele, în piesele lui Camil, bărbaţii sunt superiori, femeile mediocre, cu un trecut dubios (cu excepţia Doamnei T.). La mine este exact invers!“. 

      Nici nu s-a apucat de scris romane pentru el. La începutul anilor ’30, tatăl ei a murit, iar evenimentul a marcat-o profund. S-a tot gândit la viaţa lui şi la viaţa familiei, la drumurile pe care i-au purtat istoria, sărăcia, nevoile. Atunci s-a hotărât să scrie un roman inspirat din viaţa ei: „Am fost atât de marcată, încât am hotărât să scriu o carte, o singură carte, ca o singură viaţă, a mea. Să las ceva în urmă. Pe atunci eram foarte sigură că voi muri la 30 de ani. Voiam să mor tânără, deşi nu mă consideram tânără la 30 de ani. De ce, nu e important. Era şi o modă atunci: se sinucideau tinerii, aşa, ca proştii, fără vreun motiv clar. Dar, mă gândeam, cum să plec de tot fără să las în urmă copilăria, marea, care a fost prima mea dragoste, tot ce am păstrat la opt-nouă ani în suflet, când am fugit din Constanţa? Paradoxal, ideea morţii, obsesia ei era un stimulent pentru viaţă şi pentru creaţie“.

„Eşti un scriitor“

       În 1936, când a fost gata manuscrisul, primul căruia i-a cerut să-l citească a fost Mihail Sebastian, urmat de Liviu Rebreanu. Cel din urmă a asigurat-o, părinteşte, cu mâna pe umărul ei: „Eşti un scriitor“. „Sebastian ezita să-mi ia manuscrisul: «Camil n-o să-ţi ierte că nu l-a citit el cel dintâi»“. 

   Ea nu i-l dăduse pentru că se temea de critica lui şi de nesiguranţele ei de debutantă. Până la urmă, manuscrisul a ajuns şi la Camil Petrescu, care nota în jurnal: „23 decembrie 1936, noaptea târziu. Am cetit până după ora 2 (e deci 24 decembrie) romanul scris la maşină al Cellei Serghi. E de o bogăţie faptică, de o sensibilitate, de o autenticitate care depăşeşte cu mult tot ce aşteptam anul acesta de la ea... E totuşi mediocru prin incultura ei, e plin de gafe printre care una singură (dintre sute şi sute) ar îngropa o carte... Totuşi e un material care uşor prelucrat (pentru mine ar fi asta foarte uşor dacă aş avea timp) ar da o carte de mare succes“. Dur la critică scriitorul, dar lucrurile s-au desfăşurat în următorul fel: cartea a apărut în anul 1938, cu un scurt înscris pe copertă: „Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian au recomandat Editurii acest roman“.

    Idiosincraziile domnului Călinescu

     Publicul a primit cu mare încântare opera Cellei şi numeroşi critici literari ai vremii au lăudat demersul ei. Au existat, însă, şi voci împotrivă – în general, adversarii scriitorilor care recomandaseră cartea. Un caz aparte a fost, totuşi, George Călinescu. Călinescu nu a făcut nicio recenzie romanului de debut al Cellei Serghi şi nici nu l-a inclus în „Istoria literaturii române“. Situaţia a fost generată de o gafă care a rănit orgoliul criticului literar. În 1938, Cella nu i-a trimis cartea cu dedicaţie – pur şi simplu, n-a ştiut de existenţa lui George Călinescu la Iaşi. Ulterior, Cella a aflat că George Călinescu obişnuia să treacă periodic pe la librăria Alcalay, unde verifica numărul de exemplare vândute din „Pânza de păianjen“ în comparaţie cu „Enigma Otiliei“, care apăruse în acelaşi an. „În 1938, critica s-a ocupat mai mult de «Pânza de păianjen», decât de «Enigma Otiliei». D.I. Suchianu, de pildă, îmi spunea pe atunci că G. Călinescu s-a supărat pe el, pentru că în «Le Moment», unde Suchianu colabora cu regularitate, a scris aşa de mult despre mine şi nu despre el. «Dar, zic, ai scris şi despre el!» Zice: «Da, dar mi-a spus: De ce ai scris mai întâi despre Cella Serghi şi pe urmă despre mine?!».

 Foto: Apartamentul Cellei Serghi era înţesat de cărţi, tablouri şi tot felul de amintiri; Sursa: lumeabună.ro

    Lucruri de neuitat 

     După publicarea romanului „Pânza de păianjen“, Cella se simţea un om împlinit. Nu dorea să devină scriitoare, să se afirme în literatură. Scrisese o carte şi considera că era suficient. Într-o zi, însă, se plimba pe strada Câmpineanu alături de Camil, când s-au întâlnit cu E. Lovinescu. „Dumneata ai scris «Pânza de păianjen»? Ştii că am cumpărat cartea de trei ori ca s-o pot dărui, căci mie nu-mi place să împrumut cărţi. Nu ţi s-a spus la Alcalay, la librărie, că te aştept la cenaclu?“, i-a spus atunci Lovinescu. 

     Invitaţia primită de Cella la „Sburătorul“ l-a determinat pe Camil să o ducă la prima cofetărie din drumul lor: „Şezi! Te-am adus aici pentru că nu vreau să uiţi niciodată că Lovinescu ţi-a spus că ai talent şi că eşti scriitoare. E un moment pe care nu trebuie să-l uiţi, fiindcă de la Maiorescu până la Lovinescu n-a existat un critic mai important“, i-a spus scriitorul. 

    Ajunsă la cenaclu, Cella a primit de la Lovinescu lovitura de graţie: „Ce ai de gând să mai scrii?“. Or, ea n-avea de gând să mai scrie nimic. Considera aventura încheiată. Totuşi, şi-a construit un răspuns pe loc: „Am să scriu o carte în care eroina mea va fi scriitoare şi vrea să fie scriitoare, pentru asta renunţând la orice altceva“. 

    Din acel moment, Cella Serghi a fost scriitoare de mare angajament şi anvergură, cu opere printre care s-a numărat „Cad zidurile“ (1950), roman reeditat sub titlul „Cartea Mironei“ (1965) şi, în final, „Mirona“ (1972), romanul promis lui Lovinescu. „Întrebată deseori care e cartea mea preferată, de care dintre eroinele mele mă simt mai legată, am răspuns fără ezitare: Mirona. Poate fiindcă mai mult pentru ea am suferit, pentru această carte pe care am scris-o împreună în nopţile în care timpul parcă înceta să mai curgă în clepsidră“, spunea Cella Serghi. Alte volume importante au fost şi „S-a dumirit şi Moş Ilie“ (1950), „Cantemiriştii“ (1954), „Genţiane“ (1970), „Iubiri paralele“ (1974), „Pe firul de păianjen al memoriei“ (1977) şi „Această dulce povară, tinereţea“ (1983). 

   

În loc de epilog 

  Cella Serghi a trăit şi a creat în regimul comunist. N-a pactizat, însă a avut viziuni de stânga, ca mulţi alţi intelectuali, a filosofat pe marginea viabilităţii unui astfel de experiment socio-politic pus în practică de altfel de conducători decât cei din acele vremuri. În fine, Cella Serghi s-a adaptat timpurilor, a supravieţuit şi a creat. În 1992, apucând să vadă România la începutul tranziţiei, a lăsat un mesaj final în interviul acordat soţilor Rad, despre viitorul societăţii româneşti: „E bine că am scăpat de regimul comunist. O spun eu, care am crezut în ideea de comunism. S-au făcut în anii ’50 greşeli de neiertat. Pătrăşcanu, bogat, intelectual rafinat, cu atâtea calităţi, a fost închis de burghezie şi, apoi, asasinat de comunişti. Nu avem voie să repetăm aceste greşeli. Înţeleg că se petrec în toate domeniile schimbări, deschideri, însă, din păcate, la noi, acum, nu se mai munceşte. Şi asta este cea mai mare greşeală! Se chiuleşte! Păcat de tinerii care au murit, dacă lucrurile continuă aşa cum sunt. Să sperăm că nu-i decât o perioadă de trecere... Mesajul meu adresat tinerilor ar fi să muncească mai mult şi mai bine şi să simtă mai profund ceva pentru ţara asta...“.

citeste totul despre: cella serghi camil petrescu portret panza de paianjen literatura eugen lovinescu sburatorul george calinescu mihail sebastian liviu rebreanu

Citeste mai mult: adev.ro/pncx8x