: Ce e un interviu? O pendulare intre lipsa, intre golurile de memorie și bucuria ca-ti amintesti…
:Haideti atunci sa incepem cu amintirile. Noica
spunea despre dumneavoastra ca aveti un alt mod, „strength“, de a
concepe filozofia și că, în acelasi timp, uneori aveti „obiectii
brutale, trădind aproape lipsa organului filozofic“. Sintem în anul
2000, aveti 84 de ani, si, pina acum, ati ramas un retras sau, cum
spunea cineva, un „tip accesibil doar initiatilor“. Pentru toate
acestea, și pentru multe altele, spuneti-ne, pentru inceput, cine
sunteti dumneavoastra, domnule Dragomir?
A.D.: Cine sint? Un nimeni! Nu am notorietate fiindca n-am
calitati social-vizibile. Si, îndeosebi, fiindcă n-am urmărit asta
niciodată (sau îmi fac iluzia că pentru asta, și că, dacă as fi
făcut-o, cine stie ce ar fi iesit). Dar,
cum nici n-am scris nimic,
sunt de fiecare data foarte mirat cind mi se spune ca sunt stiut sau
cunoscut sau pomenit ici-colo. Nu se inghesuie lumea, dar… în fine.
Sigur ca asta mi se trage din pricina prietenilor pe care i-am avut, indeosebi Dinu Noica și
Mircea Vulcanescu și mulți alții.
Cu Cioran n-am fost prieten, în intelesul că, desi nu era o diferenta
mare de virsta intre noi, diferenta se marise destul de mult în epoca
tineretii, cind 6–7 ani ajung sa reprezinte o generatie. L-am cunoscut
pe Emil Cioran, Lu
ț, cum i se spunea în familie, la o cafenea
care era pe Calea Victoriei, „Corso“ se chema. Se intilneau mai toti
acolo, iar Cioran venea regulat. Era Cioran, era compozitorul Tudorel
Ciortea, Dinu Noica și Mircea Vulcanescu. Si cu Mircea am fost acolo,
Mircea Vulcanescu al cărui elev am fost.
[
Născut în 1916, Alexandru Dragomir a fost student la Filozofie si
Litere între 1933-1939. In anul 1933, Asociația „Criterion” organizase
cel de-al treilea ciclu de „simposionuri” pe tema tendințelor spirituale
ale tinerei generații (ciclu coordonat de profesorul Nae Ionescu), în
care au conferențiat Mircea Eliade (Autenticitate), Paul Sterian
(Ortodoxia), Petru Comarnescu (Neoclasicismul) și Mircea Vulcănescu
(Istorismul prin resemnare, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Doi
străluciți discipoli ai lui Heidegger : Al. Dragomir și Octavian Vuia,
în rev. „Jurnalul literar”, București, Anul XV, nr. 21-24, nov.-dec.,
2004, p.13,
sau http://www.scribd.com/doc/188004276/Isabela-Vasiliu-Scraba-Doi-filozofi-prieteni-Alexandru-Dragomir-si-Octavian-Vuia
). În noiembrie 1933 la Sala Dalles fusese al IV-lea Symposion despre
Neo-clasicism în care vorbiseră Dan Botta, Petru Comarnescu, Petru
Manoliu, Paul Sterian și Mircea Vulcănescu (vezi afișul în rev.
„Manuscriptum”, Anul XXVII, numărul special Mircea Vulcănescu,
nr.1-2/1996, p.233). În perioada când Mircea Vulcănescu a publicat (din
toamna lui '33 până în primăvara lui '34), revista „Criterion” (de artă,
litere și filozofie) a aparut Întoarcerea din rai, romanul lui Mircea
Eliade în personajele căruia s-au recunoscut prietenii acestuia de la
„Criterion”: „tel personnage réunit en lui Comarnescu et Mircea
(Vulcănescu), par exemple, tel autre est un résultat de la fusion des
caractères de Polychroniade et de Paul (Sterian), peut-être, et ainsi de
suite. Par téléphone, de vive voix, les copains comentent leurs
portraits ... Mircea (Vulcănescu), qui s'amuse de tout, trouve qu'on
devrait changer le titre du roman: au lieu de „Întoarcerea din rai”,
mettre „Întoarcerea de la Corso”. Le roman y correspondrait mieux”
(notație din Jurnalul Mărgăritei Ioana Vulcănescu (soția filozofului
Mircea Vulcănescu) în Memorii-Jurnal, vol. I, Ed. Vitruviu, București,
2013, p. 245). La cafeneaua „Corso” criterioniștii au discutat pe 15
februarie 1934 până după ora 1 noaptea minunata conferință despre Ion
Creangă ținută de M. Vulcănescu la Fundația Carol, impresionați mai ales
de observația după care lui Creangă „Eminescu i-a ținut loc de sat”
(op. cit., p.250) ].
(I) „ERAM UN GRUP FOARTE INFLUENŢATI DE MIRCEA VULCANESCU”
Alexandru Dragomir : Mircea Vulcanescu era asistent la
Universitate, la catedra de sociologie a lui Dimitrie Gusti. Mircea
preda acolo Etica. Am fost un grup în anul acela, printre care și Mihai
și Mariana Sora – care mi-au fost colegi și prieteni –, care am fost
foarte influentati de Mircea Vulcanescu. A fost primul care si-a dat
osteneala sa ne invete cum sa facem fișe din lecturile noastre, cum sa
facem fise de autor, cum sa conspectam o lucrare. Si, mai ales, ne-a
invatat regula ineluctabila : „Filozofie nu se citeste decit cu creionul
în mina și hirtia în fata, ca sa-ti iei notite ».
Ei, și acolo, la „Corso“, l-am intilnit pe Cioran… Mai erau citiva acolo, mai putin cunoscuti.
Fabian Anton : Cu care dintre acestia v-ati simtit cel mai
apropiat sufleteste? Cu Noica? Cu Eliade? Cu Ionescu ? Banuiesc ca
l-ati cunoscut și pe Nae Ionescu.
{
Aici redacția «Observatorului Cultural», nr. 275/2005 cenzurează
numele lui Nae Ionescu, înlocuind pe Nae cu «Eugen», probabil sub
influenta masivei mediatizari a unei carti mediocre și
rauvoitoare la adresa lui Cioran, Eliade și
Eugen
Ionesc scrisa de o comunista franceza după 1990. Din continuarea
interviului se vede ca în realitate filozoful A. D. avea prezent în
memorie timpul studentiei, cand audiase cursurile lui Nae Ionescu și
ale suplinitorului acestuia la catedra de metafizica, dar nu și
seminarul
tinut de Mircea Eliade. Alexandru Dragomir isi va aminti de
«personalitatea, foarte sugestiva, a lui Nae Ionescu după ce va povesti
( în continuarea ideii cu intalnirile de la «Corso») de ce a ajuns sa-l
cunoasca pe Mircea Eliade la cafeneaua «Corso» și
nu la
seminariile despre Metafizica lui Aristotel, iar ceva mai incolo de ce
crede el ca ar fi scapat de influenta naeionesciana. Ceea ce era foarte
departe de adevar. Din jurnalul unei foste colege de facultate (Jeni
Acterian) se poate constata limpede aceasta influenta (p. 434):
« Alexandru Dragomir spune : «-Nu ma intereseaza în viata decat un
lucru : filozofia, filozofia, filozofia »). Or, interesul pentru
filozofie se regaseste la toata Scoala trairista fondata de Nae
Ionescu: la Vasile Bancila, la ganditorul crestin care a fost Mircea
Vulcanescu, la sclipitorul Petre Tutea, la poetul filozof Horia
Stamatu, la romancierul filozof Vintila Horia, la filozoful religiilor
Mircea Eliade, la filozoful sceptic Emil Cioran, la Stelian Mateescu și
la Constantin Noica. (I. V.S.)}
A.D. : Nu!!! Stati putin! In timp ce eu eram student la
Filozofie noi faceam o asa-numita „para-militarie“, adica, o data pe
saptamina, trebuia sa mergem la pregatirea para-militara. Mergeam pe
cimp, sub comanda unui ofiter, și faceam și noi instructie, miscari din
astea cu stinga-imprejur, drepti, și asa mai departe. Asta faceam noi
exact în timpul în care Mircea Eliade tinea un seminar la catedra lui
Nae Ionescu. Era un seminar despre „
Metafizica lui Aristotel“ la
care Mihai Sora și Mariana mergeau. Asta fiindca Mihai n-avea pregatirea
para-militara simbata, ci duminica. Asa l-am scapat pe Eliade. Desigur,
l-am vazut și eu la cafeneaua „Corso“. Dar iti dai seama ca noi, astia
micii, studentii care eram acolo, stateam mai la marginea mesei și aveam
rolul de «acousmatos» de ascultatori, cum era în scoala lui Pitagora.
Nu aveam rolul de vorbitori, fiindca aveam bun-simt.
Pe Dinu [Noica] l-am cunoscut tot asa, exact asa. Dar Dinu era mult
mai sociabil și tinea sa cunoasca tineri studenti, „studenti de viitor“
cum se spune. L-am cunoscut la Biblioteca Facultatii de Litere, unde era
bibliotecară domnisoara Marcela Bedreag, un om foarte bun sufleteste.
Asta cred ca era prin ’34 – ’35. și asa am ramas prieten cu Dinu Noica
pâna la moartea lui. Deci am fost prieteni din 1935 si pina prin ’86.
Vreo 50 de ani. Chiar socotisem ca ne-a legat o prietenie de peste 50 de
ani.
F. A.: Există o
Autobiografie [care se vinde la Universitate] de care v-am spus [deja]. Din
Autobiografie
lumea află lucruri care [mai apoi circulă] și pe care nimeni nu le
poate proba. [Chiar și] în volumul xeroxat și legat ce cuprinde cam 400
de pagini pe care sunteti dumneavoastră trecut drept autor există o
autobiografie. Pe piata cartii, la anticarii de la Universitate circulă
astfel de lucruri pe care nimeni nu le poate proba. Ne-ati vorbit pina
acum despre prieteni, dar doream un cuvint de inceput despre
dumneavoastra, despre copilarie, adolescenta.
{
De aici redactia « Observatorului Cultural» a taiat intreaga
parte în care tanarul ii spune lui Alexandru Dragomir despre copiile
xerox cuprizând „prelegeri” tinute în casa lui Liiceanu care se vand la
anticarii din Piata Universitatii ca fiind scrise chiar de A.D., fara
ca el să fi prins de veste că a redactat așa ceva. Or tocmai
multiplicarea unor scrieri carora Alexandru Dragomir le nega în mod
categoric paternitatea -, reprezentase de fapt mobilul vizitei. Pe la
inceputul interviului, se poate auzi de pe casetă urmatoarea exclamatie
a lui Fabian Anton, « sa spulberam toata povestea asta ».
Tânărul era pe
drept motiv scandalizat de asemenea mod de a face bani de pe urma lui
Alexandru Dragomir profitând de o clandestinitate culturală impusă de
teroarea ideologica din comunism care a întârziat apariția publică a lui
Alexandru Dragomir - întâi la Radio pe 2 iulie 1997, apoi ca prefațator
al unei cărți scoase în același an de Editura Jurnalul Literar, cea
care a publicat în premieră din traducerea volumului heideggerian Sein
und Zeit, făcută de Dorin Tilinca. Cum bine se stie, Noica isi riscase
viata cand a dorit sa iasa din clandestinitate culturala. Acuzat de
infractiunea de «propaganda impotriva orânduirii» el a platit cu sase
ani de puscarie politică tentativa de publicare a Povestirilor după Hegel.
In
mod inexplicabil, Editura Humanitas si in anul 2010 scrie in p.2 a
volumului Al. Dragomir, Meditații despre epoca modernă, că autorul a
murit „fără să fi publicat vreodată ceva”, de ca si cum A. D. n-ar fi
aflat nici de prefața la volumul Octavian Vuia, Regăsirea în Pascal, Ed.
Jurnalul literar, 1997, p.5-8, si nici de aparitia la Paris intr-o
revistă scoasă de Ierunca a textului heideggerian pe care Al. Dragomir
l-a tradus impreună cu W. Biemel. (I.V.S) .
A. D. : Sunt nascut la 8 noiembrie 1916, la Zalau, în Salaj.
M-am nascut intimplator acolo, căci era razboi. Transilvania era în
Imperiul Habsburgic, tata era inrolat pe front, mobilizat, iar
bunica-mea, adica mama mamei, avea pamint acolo, în Sălaj. Asa ca mama
era acolo pentru că sotul ei, adica taica-meu, era plecat pe front. M-am
nascut deci intimplator acolo, fiindca noi aveam domiciliul în Cluj,
iar eu ma consider clujean. Scoala primara și liceul le-am facut la
Cluj. Numai facultatea, facultatile de fapt – adica Dreptul și Filozofia
–, le-am facut la Bucuresti. Sint licentiat în Drept și Filozofie. Si…
și atit.
F. A. : Ati mai avut frati, surori?
A. D. : Am avut un frate, da! Era cam cu doi ani mai în virsta
decit mine. E poza lui acolo. Il chema Virgil Dragomir, era inginer,
profesor și prorector la Institutul de Constructii. Cind a murit, acum
citiva ani, era prorector. Surori n-am avut. Eram doar noi doi,
singurele odrasle.
Cred că, dupa ce m-am născut eu, s-au lecuit ai mei și n-au mai
continuat. Cum am spus, am facut la Cluj scoala primară și liceul, ori
Seminarul Pedagogic Universitar, care era un foarte bun liceu. Fiindca
profesorii de acolo, majoritatea, erau profesori universitari. De-aia ii
și spunea Seminarul Pedagogic Universitar. Astia, proaspetii
licentiati, asa era pe vremea aceea, inainte sa devina profesori
trebuiau sa dea examene de predare și atunci veneau la liceul nostru, în
trimestrul al II-lea, și dadeau vreo doua-trei lectii de probă, sub
stricta supraveghere a profesorilor nostri de acolo care, cum am spus,
erau profesori universitari. Asa l-am avut profesor pe Daicovici, pe
matematicianul D.V. Ionescu, pe Bratu – tot la matematica – și pe multi
altii. Pe urma, la facultate însă, am venit la București.
(II) A. DRAGOMIR: «AM FĂCUT FILOZOFIE FĂRĂ SĂ ȘTIE TATĂL MEU »
Alexandru Dragomir : Bacalaureatul l-am dat tot la Cluj, în
1933, dar la facultate am venit la București să fac Dreptul. Taică-meu
voia neapărat să fac Dreptul și unchiul meu, care era profesor de
istorie și membru al Academiei, Silviu Dragomir, îmi spunea că nu
trebuie să fac facultatea la Cluj, pentru că acolo tata era cunoscut,
unchiul meu la fel, erau știuți de toată intelectualitatea clujeană,
inclusiv toți profesorii universitari de la Drept îi știau și ei și,
astfel, aș fi fost ispitit să trec examenele prin prestigiul alor mei și
nu prin merit propriu.
Așa am venit la Bucureștii, în octombrie 1933. Tin minte că nu mi-a plăcut deloc.
De fapt, retrospectiv, eram un tânar ardelean, îmbrăcat ardelenește,
vorbind ardelenește, gândind ardelenește și ținând să rămân așa. Si era
în 1933. Trecuseră ani de zile de la Unire și tot mai exista încă
PREJUDECATA, DISCRIMINAREA cu ardelenii și regățenii. Cei din Moldova și
Muntenia erau regățenii. Asta avea o colorație peiorativă în Ardeal.
Si ni se răsplătea cu vârf și îndesat de către cei din vechiul regat.
Aceștia considerau că ardelenii în primul rând vorbesc o română
stricată. Că, în al doilea rând, sânt niște papă-lapte, că sânt niște
naivi și alte calități
eiusdem farinae. Nu mi-a plăcut deloc
aici. Nu îi întelegeam pe colegii mei ce vorbeau, fiindcă vorbeau foarte
iute, fiindcă erau bășcălioși, cum se spune. Si pentru că eu nu gustam
așa bine glumele. Nu știam să discern și, mai ales nu știam să răspund
cu aceeași monedă. Si, când m-am întors în vacanța de Crăciun la Cluj
i-am spus lui taică-meu că eu nu mai vreau să mă întorc la București, că
acolo este tot ce v-am spus adineauri. Si tata a spus: „Nu, nu, tu o să
te întorci, o să te întorci ! Ti-e greu? Cu atât mai bine! Te vei duce
și te vei întoarce!“. Așa că m-am întors. Ce puteam să fac? Autoritatea
paternă a învins.
[
E demnă de remarcat constatarea că și după cinsprezece ani de la
hotărârea ardelenilor de a se unii cu regățenii încă mai dăinuiau
prejudecăți și de-o parte și de alta. Privind retrospectiv, filozoful se
amuză evident de această situație care i-a creat inițial dificultăți de
adaptare peste care a trecut însă cu ușurință dezvoltându-și simțul
umorului. Lipsiți de orice urmă de umor, redactorii de la „Observatorul
cultural”, nr.275/ 30 iunie –6 iulie 2005, nu au pierdut aici ocazia de a
face politica zilei, accentuând (prin subtitlul dat acestui fragment)
diferențele enumărate de filozof în glumă. După „politica zilei”, se cer
din nou sădite anacronice prejudecăți, musai asociate cu o mândrie
local-provincială cu totul deplasată în România, stat ce aparține
Uniunii Europene. Manipularea într-o asemenea direcție apărea într-o
anchetă a revistei „Dilema veche” din București, nr. 365/2011, la care
am făcut referire în articolul meu intitulat Mircea Vulcănescu și alți
cărturari martiri ai temnițelor comuniste (vezi rev. „Nord literar”,
Baia Mare, iulie-august, 7-8 (122-123)/ 2013, http://www.scribd.com/doc/170644948/Isabela-Vasiliu-Scraba-MIRCEA-VULC%C4%82NESCU-%C5%9EI-AL%C5%A2I-C%C4%82RTURARI-MARTIRI-AI-TEMNI%C5%A2ELOR
, text care are trecut insemnul „1 hundred reads”, indicând că a
depășit 100 de citiri, dar căruia cenzura românească a scribd-ului i-a
indicat doar 23 citiri la 28 nov. 2014). ]
Dar în iunie 1934, după ce am dat examen, nici nu m-am mai dus înapoi
la Cluj pentru că aveam prieteni regățeni de aici, din București. Stiu
chiar că m-am dus la vila de la Predeal a unuia dintre ei. Intrasem în
societatea bucureșteană.
Pe urmă am făcut Filozofia, în ilegalitate față de taică-meu. Am
făcut Dreptul, cum dorea tatăl meu și toată familia, „ca să câstig și eu
un ban“, și apoi, un an mai târziu m-am înscris și la Filozofie. Mi-am
plătit din economii taxele, până când unchiul meu [istoricul academician
Silviu Dragomir] s-a întâlnit la Academie cu P. P. Negulescu sau cu C.
Rădulescu- Motru, nu mai știu cu care din ei, care erau profesori la
Filozofie, și ăia m-au trădat! Fără să vrea săracii ! Adică i-au spus
unchiului meu: „Domnule, dar ai un nepot care este un foarte bun
student!“. Unchiul meu s-a mirat: „Unde student?“. „Păi la mine, la
Filozofie!“ El a spus: „Dar nu-i student la Filozofie, el e student la
Drept!“. Si acela i-a spus: „Că-i student și la Drept nu știu, dar știu
că a dat examen cu mine!“.
[
Silviu Dragomir (1888 – 1962) si-a luat licența în teologie și în
istorie la Universitatea din Cernăuți devenind academician în 1928.
Întâi a fost profesor de istorie bisericească la Seminarul „Andreian”
din Sibiu (1911-1918), apoi, vreo treizeci de ani, după înființarea
Universității Daciei Superioare, a fost profesor de istorie la
Universitatea Cluj-Sibiu. La vremea instaurării „regimului comunist al
Anei Pauker” (apud. Virgil Ierunca) este scos din Academie (în 1948),
casa din Cluj îi este naționalizată, iar el și soția sa trimiși după
gratii. Arestat la șaizecisiunu de ani fără alt motiv decât acela de a
fi unul dintre marii noștri istorici, academicianul Silviu Dragomir
publicase numeroase lucrări de referință în domeniul istoriei românilor,
domeniu cu atâta perseverență distrus în perioada comunistă, încât după
1990 a putut fi propulsat ca mare „istoric” chiar și grafomanul Lucian
Boia. Intre 1944-1946, Silviu Dragomir a publicat patru volume de Studii
și documente privitoare la revoluția românilor din Transilvania în anii
1848-1849, când încă mai era profesor de istorie la Universitatea
revenită de la Sibiu la Cluj, post din care a fost pensionat forțat în
1947. În vremea când jumătate din Ardeal fusese oferit de Hitler
ungurilor, Silviu Dragomir a scris în refugiul de la Sibiu La
Transylvanie avant et apres l’arbitrage de Vienne (Sibiu, 1943),
Vingt-cinq ans apres la reunion de la Transylvanie a la Roumanie (1943)
și Andrei Șaguna și Joseph Rajacic (1943). În 1938 îi apărea Les
Roumains de Transylvanie a la veille du mouvement de resurrection
nationale. Înainte publicase Nicolae Bălcescu în Ardeal (1930),
monografia Avram Iancu (1924), monografia Ioan Buteanu, prefectul
Zarandului în anii 1848-1849 (1928) și The ethnical minorities in
Transylvania (1927). Dintre lucrările sale referitoare la românitatea
din Balcani, înainte de alegerea sa ca membru titular al Academiei
Române, Silviu Dragomir a publicat Originea coloniilor române din
Istria (1926); Vlahii și morlacii. Studiu din istoria românismului
balcanic (1924) și Vlahii din Serbia în secolele XII-XV (1922). Intre
cele mai apreciate lucrări ale sale se găsesc cele două volume care
amintesc de perioada în care a predat istorie bisericească : Istoria
dezrobirii religioase a Românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea
(Sibiu, 1920). După decembrie 1989 se publică lucrarea sa Românii din
Transilvania și Unirea cu Biserica Romei (Cluj-Napoca, 1990).
Supraviețuind regimului de exterminare din cei șapte ani de temniță,
istoricul Silviu Dragomir a trebuit să trăiască fără pensie si locuință
vreo doi ani, până când, la insistențele academicianului Andrei Oțetea
si ale lui C. Daicoviciu, autoritățile comuniste i-au dat o slujbă la
Institulul de istorie si arheologie din Cluj, în clădirea căruia a
locuit din 1957 si până la moarte, în februarie 1962. În Wikipedia.ro,
dicționar on-line monopolizat de un grup cu interese ascunse (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro citită printre rânduri, în rev.
„Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 257/2013, pp.8-9, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm ),
fișa istoricului Silviu Dragomir era (pe 16 febr. 2014) destul de
„lacunară” la rubrica lucrărilor publicate, unde, ca din întâmplare,
erau „uitate” cărțile din 1943 referitoare la Transilvania si cele
despre românitatea sud-dunăreană.].
Așa am pățit și cu Iorga. Dădusem examen cu Iorga, în anul II
[1935/36], și făcusem performanța de a iesi la iveală, în capul lui
Iorga, acolo, la teze, la examen. El, în fiecare an, alegea una sau două
dintre tezele studenților, teze care ii păreau lui mai răsărite, și
discuta apoi cu autorii. Ori că anul meu era prost la istorie, ori că,
ori că… a fost destul că Nicolae Iorga să mă aleagă pe mine și să mă
cheme la o conversație. Si, din conversație în conversație – iar asta
ține loc de „din lac în puț“ – m-a întrebat: „Dar cum ai reușit
dumneata, student la filozofie, să faci o asemenea teză răsărită la
istorie? Ce legatură ai cu istoria?“. Atunci n-am avut încotro și i-am
spus că sunt nepotul lui Silviu Dragomir. Iar el a zis: „Aaaa, așa se
explică!!!“. Si, din momentul acela, a pierdut orice interes pentru
mine. Fiindcă era o explicație ereditară și nicidecum nu era un merit al
meu.
[
Teama de posibile performanțe datorate eredității au avut-o
permanent profitorii ideologiei comuniste aflați în posturi decizionale,
care, după amănunțite directivele ale NKVD-ului, s-au îndeletnicit cu
selecția inversă. Ceea ce a determinat nu numai respingerea Măriucăi
Vulcănescu de pe lista celor inscriși la Arhitectură în vara anului
1952, dar și arestarea tinerei de 18 ani pentru doi ani de zile, fără
altă vină decât aceea de a fi fata cea mică a gânditorului creștin
Mircea Vulcănescu. O selecție inversă de mare durată s-a făcut mai ales
la facultățile de așa-zisă „filozofie”, unde atât admiterea cât si
doctoratul erau permise după acceptarea dosarului depus de candidat.
Discriminarea având ca obiect „originea putredă/ burgheză” s-a perpetuat
(în unele cazuri) si după schimbarea de regim din decembrie 1989. Cu
asemenea contra selecție și cu studii fără prea multe legături cu
filozofia, unii dintre așa-zișii „specialiști” ajunși prin universități
pe post de cadre didactice încearcă să-și camufleze incompetența cu o
retorică manipulatoare după directivele politice care i-au săltat în
posturi necuvenite (vezi toată maculatura post-decembristă unde, fără
nici o legătură cu gândirea filozofică românească, s-a reintrodus în
circulație limbajul anchetelor prin care au fost martirizați gânditori
români închiși fără de vină, precum Mircea Florian, Mircea Vulcănescu,
Ion Petrovici, Traian Brăileanu, Benedict Ghiuș, Nichifor Crainic,
Părintele Arsenie Boca, etc).]
M-am înscris la Filozofie, eram sîrguincios, constiincios, urmam
cursurile lui Negulescu, ale lui Mircea Florian, ale lui Antonescu – la
pedagogie, și ale altora, câți mai erau pe acolo. Din 1934-1935 am urmat
și cursurile lui Nae Ionescu, care mă impresionase prin…, hai să
spunem, personalitatea lui care era mai mult decât sugestivă, dar cu
care nu eram de acord. Eu aveam lecturile mele. Si, într-o buna zi,
întâmplarea a facut să ascult un curs de-al lui în care spunea exact
ceea ce citisem eu, cu o zi înainte, în Kirkegaard. Ma rog, nu stiu dacă
spunea chiar exact. Așa mi s-a părut mie, un student, un puțoi ca să
zic așa, la 18-19 ani. Si, din momentul acela, am spus că Nae plagiază.
Ceea ce era, evident, o enormitate, o prostie. Ce vrei ? La vârsta mea de acum pot să scuz orice din păcatele tinereții. Așa am scăpat de molipsire naeionesciană.
[
Spusa lui Alexandru Dragomir nu corespunde cu impresia pe care a
consemnat-o în iunie 1946 o fostă colegă de la filozofie care tocmai
remarcase la el acea „molipsire naeionesciană” de care se credea scăpat:
„Alexandru Dragomir are un ideal de viață și un ideal de om. (...) El
spune: Nu mă interesează în viață decât un lucru: Filozofia, filozofia,
filozofia... Mă uitam la el cum vorbea de Plato și mă gândeam la Nae:
Neliniștea aceea pentru fiecare problemă, interesul acela vibrant și
tragic în jurul fiecărei întrebări, simplitatea cu care lua noțiunile și
le diseca și încercarea să scoată din ele maximumul de lămuriri
posibile. Și mai mult decât orice, ezitarea aceea permanentă. Felul în
care nu uita niciodată să-ți atragă atenția asupra limitelor noastre,
asupra relativității oricărei afirmații care trece dincolo de un anumit
plan. Felul în care ne învăța să fim prudenți și conștienți de
posibilitățile și imposibilitățile omenești. Nae...singurul om de la
care am învățat ceva... Nae... Singurul om care ar fi avut să-mi spună
ceva... Am impresia că dacă aș fi stat de vorbă cu el.. .m-aș fi lămurit
cu credința... Singurul om a cărui viziune ar fi avut interes vital
pentru mine. Singurul om de acest fel care mi-a fost dat mie să-l
cunosc” (Jeni Acterian, 5 iunie 1946, în vol. Jurnalul unei ființe greu
de mulțumit, București, 1991, pp.435-436). Din aceast fragment de jurnal
se mai poate deduce că la „Scoala de înțelepciune” înființată la Noica
în noua lui reședință de lângă pădurea Andronache, una din temele de
discuție o constituiau în 1946 dialogurile platonice.].
Dar îmi aduc aminte cum era atunci. Nae intra primul la curs,
totdeauna elegant îmbrăcat, dar nu distins îmbrăcat. Nu era nici
țipător. Venea îmbrăcat scump și asta se vedea. In orice caz, era foarte
bine îmbrăcat, spre deosebire de Negulescu, de Motru care erau mai
cârpăciti, mai dascăli îmbrăcăți. Leafa mică, „remunerație mică, după
buget“. Si am terminat facultatea normal, adică am terminat Dreptul în
1937 și Filozofia în februarie 1939. Pentru că, între timp, am facut
armata și apoi ne-a dat drumul din armata și ne-au luat din nou. Era
atunci istoria cu pactul de la München, cu anexarea Austriei de către
Hitler. Mă rog… erau tot soiul de tulburări politice si ne tot chemau
sub arme.
Si pe urmă în 1941, în 28 martie 1941, am plecat în Germania. întâi
la Breslau, care mai tarziu a devenit orașul polonez Wroclaw, pentru că
nu obținusem nici o bursă de stat, ci numai o bursă de oraș în Breslau,
unde am stat un semestru.
Si apoi, în toamna anului 1941, am plecat la Freiburg, cu o bursă
Humboldt. Am stat acolo din toamna anului 1941 pâna în toamna anului
1943, la Heidegger, facând o lucrare de doctorat în Hegel. Asta la
sfatul lui Heidegger, lucrare pe care bine că nu am terminat-o, fiindcă
am fost mobilizat. Nu prea poți termina o teza de doctorat într-un an și
jumătate la Heidegger!
(III) ALEXANDRU DRAGOMIR : „DIN IAN. 1945 ȘI
PÂNĂ LA PENSIONARE AM FOST PIERDUT PENTRU FILOZOFIE,
PENTRU PROPRIILE MELE INTERESE”
Alexandru Dragomir :Am fost mobilizat și trimis din nou în
țară, deși Heidegger îmi dăduse un fel de «Zeugnis», un certificat cum
că aș fi fost în câteva luni doctor. Mă rog, îi prezentasem deja tabla
de materii, ideile principale le discutasem cu dânsul…
[
Despre studiile post-universitare la Freiburg povestește W.
Biemel în niste amintiri despre Alexandru Dragomir. Biemel nu uită să
spună cât de mult îl aprecia Heidegger pe Dragomir, care avea o
înțelegere excepțională a limbajului filozofic heideggerian
(Erinnerungen an Dragomir, în „Studia Phaenomenologica IV, 3-4 / 2004,
p.13). Acest fapt a ușurat conlucrarea lor la traducerea în românește a
textului „Was ist Metaphysik ?”, refuzat de N. Bagdazar (care avea o
editură proprie) întrucât Heidegger ar fi fost „persoana non grata”. Din
textul lui Biemel, editorul G. Liiceanu a tăiat numele lui Stefan
Teodorescu, indicat de Biemel drept acel „coleg” de la Direcția de
studii si Documentare care, studiind cu Heidegger, îi povestise cu
entuziasm despre seminariile acestuia. Cenzurarea tipic comunistă a
„filozofului de la Heildelberg” (apud. Svetlana Paleologu Matta, „Despre
ontologia lui Stefan Teodorescu”, în vol. : Șt. Teodorescu, Spre un nou
umanism, Ed. Solstițiu. Satu Mare, 1999, pp. 141-183) practicată de
directorul Editurii Humanitas viza probabil crearea vidului artificial
prin care Alexandru Dragomir să apară drept unic discipol român al lui
Heidegger. Or, la filozoful german ajunseseră până la sfârșitul
războiului mulți studenți români, în general trimiși de Nae Ionescu: D.
C. Amzăr, Petre Pandrea, Stefan Teodorescu, Noica, C-tin Floru – în
opinia lui Mircea Vulcănescu, „mintea cea mai subtilă a generației
noastre” (rev. V.R. 1-2/ 2004, p. 149) ; la simpozionul Asociației
„Criterion” despre Tendințele din filozofie, Floru a conferențiat în
1933 despre Fenomenologie -, Octavian Viua, C-tin Oprișan, etc. (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii români ai lui Heidegger, în rev.
„Asachi”, Piatra Neamț, Anul XIII, nr. 194, aprilie 2005, p.1 și p.3,
sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/OPRIS6.html ).
O informație din textul lui W. Biemel privitoare la soarta traducerii
din Heidegger făcută în anii războiului cu Alexandru Dragomir are darul
de a contrazice un neadevăr repetat si răsrepetat de Liiceanu pe toate
cărțile lui Dragomir : „Moare la 13 noiembrie 2002 fără să fi publicat
vreodată ceva.” Pe de-o parte, spusele lui Alexandru Dragomir transmise
pe unde Radio despre filozoful Octavian Vuia fuseseră publicate de
Nicolae Florescu în 1997, pe de altă parte, însuși Biemel își amintește
că traducerea eseului „Was ist Metaphysik ?” făcută de Alexandru
Dragomir împreună cu el a fost publicată „in Paris von Virgil Ierunca”.]
Din momentul acela am fost pierdut pentru filozofie, pentru propriile
mele interese. Și am mers din concentrare în mobilizare, din mobilizare
în concentrare. Pe urmă a urmat înstrăinarea: Din ianuarie 1945 până în
decembrie 1950 am fost la o întreprindere de vândut oțeluri și
electrozi, a Fabricii „Industria sârmei“ din Turda. Eram funcționar la
serviciul de vânzări. Pe urmă, în 1950, am intrat la Editura Tehnică.
Eram pe un post de stilizator. La Editura Tehnică erau foarte multe
traduceri din rusă în 1950. Vezi, era piciorul stăpânirii. Și tot ce se
traducea era din știința cea mai grozavă, adică de la ruși. Și toate
astea trebuiau stilizate, deoarece cei care traduceau erau ba
basarabeni, ba ruși. Am stat acolo până prin 1952. Apoi am tot trecut de
la o editură la alta. M-au pasat de acolo, m-au transferat dincolo, și
asa mai departe.
[
După ce mi-a apărut volumul Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului,
Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2004, oferit si lui Mihai Șora, acesta mi-a
spus pe 24 oct. 2004 că prietenul său Dragomir, dat afară de la Editura
Tehnică ajunsese chiar si pe Santierul de la Bicaz unde se ocupa de
„aprovizionarea cu ciment” (vezi textul memorialistic: Isabela
Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă inaugurată de Nae Ionescu,
în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, 1-15 iunie 2013, nr. 258, pp.4-5, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm ).
Probabil că Alexandru Dragomir lucra pe Șantierul Hidrocentralei de la
Bicaz când unchiul său, acad. Silviu Dragomir, era ca și alți istorici
după gratii în închisoarea din Sighetul Marmației.].
Am avut și o seamă de alte mici posturi din acestea, de mizerie. Căci
începuse deja problema cu dosarul de cadre. Și eu aveam un dosar de
cadre foarte prost, pentru că studiasem în Germania (« nazistă »),
taică-meu fusese jurisconsult și decan al Baroului Cluj, pentru că
unchiul meu, istoricul Silviu Dragomir, fusese ministru în două rânduri.
Și toate astea făceau să am un dosar putred [academicianul Silviu
Dragomir (1888-1962), autor al
Istoriei dezrobirii religioase a Românilor din Ardeal în secolul al VIII-lea,
una dintre cele mai documentate istorii ale bisericii românești din
Transilvania, elaborate după amănunțite cercetări în arhive românești și
străine (din Budapesta, Viena, Carlovitz, Moscova) fusese arestat fără
nici o vină în 1948 și dus în închisoarea din Caransebeș iar apoi
alăturat, în mai 1950, lotului istoricilor români din închisoarea
Sighetului Marmației, unde a fost omorât istoricul academician Gheorghe
Brătianu. „Silviu Dragomir a supraviețuit perioadei sighetene și a fost
transferat la alte locuri de detenție” (vezi Nuțu Roșca,
Închisoarea elitei românești, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998, p.73.].
Și nu puteam să intru nicăieri unde să fiu cât-de-cât ce voiam eu. Nu puteam intra în
sectorul ideologic.
Ceea ce însemna nu numai ca nu puteam intra la vreo revistă, ca
redactor. Dar nici măcar bibliotecar nu eram admis. Căci și asta se
considera a fi tot în domeniul ideologiei. Și uite așa m-am târât după
23 august 1944. În 1976 am ieșit la pensie. Și, de atuncea, juisez. Asta
înseamnă să fiu la pensie. Uite, sunt 24 de ani de când mă bucur că nu
trebuie să fac nimic.
Fabian Anton : Cum va explicați totuși, v-am mai spus și la
începutul discuției noastre, ca în jurul dumneavoastră s-a creat o anume
faimă de „cel mai mare filozof român în viață“ ?
Alexandru Dragomir
: Dar mă întreb : « Cine era concurența ? »
F. A. : Cine știm: Nae Ionescu, Cioran, M. Vulcănescu…
A. D
.: Eeee… Eu eram mai mic decât ei!
F. A. : Studenții au început să vorbească de dumneavoastră. De ce credeți?
A. D. : Chiar! Și eu mă întreb. De unde și până unde??? Te întreb și pe matale…
F. A. : Cu toate că ați scris puțin sau nu s-a publicat mai
deloc ce-ați scris, totuși se vând așa-zise scrieri semnate Alexandru
Dragomir.[Se vinde pe piața cărții acest volum pe care vi l-am adus sa-l
vedeți: xeroxat și legat, el cuprinde vreo 400 de pagini. Pe copertă
este trecut numele dumneavoastră. Studenții cumpără de la anticariatele
de la Universitate aceste lucruri. Eu nu știu câți dintre ei vă cunosc
personal, câți au ajuns în camera aceasta…
A. D. : N-au ajuns! Pentru că eu nu am scris nimic.
În afară de chestia asta [din volumul xeroxat],
cu „Oglinda“, nu am scris nimic! Și nici n-am de gând să scriu. Nu mă interesează! Și sînt destule cărți pe piață, nu? Nu se simte lipsa mea !
F. A. : Uite că totuși se fac bani frumoși din așa-zisa operă a dumneavoastră. Cum se poate opri acest fenomen ?
{
Aici «Observatorul Cultural» din 2005 (cu nepăsarea tipică a
cenzorilor de profesie din perioada comunistă) denaturează sensul,
schimbând pur și simplu replica lui Fabian Anton care devine: «Poate vor începe să se publice. Se vor face poate bani frumoși pe seama dumneavoastră»,
desigur, aceasta fiind o mică diversiune întru camuflarea a ceea ce mai
încolo va fi total cenzurat, ca să nu se afle părerea lui Dragomir
despre practica vânzării așa-ziselor sale opere – practică desemnată de
bătrânul filozof drept „excrocherie”. Alexandru Dragomir este imaginat
de cenzorii cripto-comuniști ai interviului că ar aproba afirmația
scoasă din buzunar de redacția « Observatorului Cultural», prin
indiferența arătată față de niște evenimente VIITOARE. În noul context
creat de minciuna așezată în locul adevărului, filozoful e pus în mod
fals a-și manifesta totala indiferență față banii «frumoși» care se
făceau (în PREZENT, la acea dată!) prin vânzarea la Universitate de
către anticari a unei «opere» a cărei paternitate nu-i era indiferentă,
căci tocmai o negase vehement. Cu asemenea tertipuri „redacționale”
tipice comunismului așa-zis abandonat în decembrie 1989, Alexandru
Dragomir a apărut cititorului din 2005 ca « aprobând» oarecum
„excrocheria” vânzării de opere contrafăcute, precum volumul scos de
Liiceanu în 2004, Crase banalități metafizice, unde nici una
dintre prelegeri nu a fost păstrată în forma pe care i-a dat-o Alexandru
Dragomir, deși uneori a fost chiar înregistrat pe bandă de magnetofon.
În realitate, indiferența filozofului apare ca un răspuns de bun simț la
întrebarea tânărului Fabian Anton, cenzurată de « Observatorul
Cultural » : «cum se poate opri acest fenomen? ». Prin replica
sa, filozoful Alexanmdru Dragomir se îndoiește că ar exista o modalitate
de a opri frauda. Și abia de aici încolo el își manifestă indiferența
sa față de o notorietate ivită si extrem de târziu, si, din păcate, pe
calea colportării gândirii sale modificată de colportori (I.V.S.)}
A. D.: Din partea mea… Cred ca mi-e tot atât de indiferent cum îmi este și notorietatea!
F. A.: Domnule Dragomir, dar… de ce ați ales filozofia?
A. D.: De ce? Pentru că sunt filozof!
F. A. : Erați filozof și înainte de a fi student la filozofie?
A.D. : Da! Sunt filozof de la 16 ani. De când eram în ultima
clasa de liceu, când mi-a încăput pe mâna o carte în 3 volume a unui
eseist francez (când i-am pomenit lui Sorel Vieru de ea am văzut ca era
singurul care știa de cartea asta). Atunci așa, dintr-o dată, m-am
iluminat și am știut că asta este! Citind ce spune autorul despre Platon
în primul volum, citind despre Platon, îmi aduc aminte și acum. Aveam
16 ani, eram în prima clasă de liceu. Mi-am spus atunci: „Asta este!
Asta vreau să fac!“. Și în asta am rămas nedezmințit Adică
eu mă simt acasă numai în filozofie.
Chiar aș putea să spun, în metafizică. Nu în alte branșe ale
filozofiei, cum sînt psihologia, sociologia – dacă mai sînt branșe ale
filozofiei.
Dar, cum am mai spus, reîntors de la Heidegger în toamna lui 1943, am
renunțat să continui teza [despre Hegel] începută cu el. Mi se părea ca
n-am cu cine [să o fac] aici.
Am vrut sa fac o teza în Platon. Dar n-a ținut, fiindcă m-am dus la
Mircea Florian și el mi-a spus ca asta e o teză de elină, nu de
filozofie.
[
De fapt, odată cu ocupația rusească se instaurase si teroarea
ideologică. Spusa filozofului Mircea Florian trebuie văzută în contextul
de atunci când prin masive arestări si teroare polițienească se suprima
în România ciuntită libertatea de gândire si de exprimare. Insuși
faimosul profesor care predase logica la Universitatea din Cernăuți urma
să fie arestat si atât de schingiuit vreme opt luni de zile încât
atunci când s-a întors ascasă nevasta lui nu l-a recunoscut.]
Iar când m-am dus la Pippide, la bătrânul Pippide, care era profesor
de greacă, el mi-a spus ca asta e o teză de filozofie, nu de elină. Și
atunci am renunțat, fiindcă între timp trebuia să-mi câștig existența,
și am avut diverse slujbe, de toate felurile.
F. A.: Și cum se poate să fiți cunoscut ? Fără să aveți o operă, cum vă explicați că sînteți „cel mai mare filozof român în viată“?
A. D. : Da, Chiar ! Asta mă întreb și eu! Că n-am operă. Dar nu-i vorba numai că n-am operă. Faptul ca n-am operă este,
sa zicem, voința mea. Asta am decis eu,
oarecum.
Dar ca, urmând această cale, să devin totuși cunoscut, chiar nu mă așteptam Mă miră!
F. A. :Tinerii vă știu totuși. Există aceste xerocopii cu
autobiografia d-voastră. Există și portretul pe care i-l faceți lui
Heidegger. Anticarii de la Universitate vând toate acestea. Mai sunteți
menționat în Jurnalul de la Păltiniș și în Jurnalul Jenicăi Acterian.
A. D. : Mai ales Jeni, jurnalul lui Jeni… Acolo nu-s prea…
F. A. : Există și portretul lui Heidegger ! Ați scris
vreodată? Se vând xerocopii cu Autobiografia dumneavoastră, se vinde și
portretul pe care i-l faceți lui Heidegger. Anticarii de la Universitate
vând pagini în care faceți un portret superb lui Heidegger…
A. D. : Fac eu un portret lui Heidegger ? Mă rog, așa, între prieteni, când venea vorba, toți ma întrebau: „Cum era Heidegger?“.
(Va urma în numărul viitor)
Bun
regăsit, prieteni, la rubrica cărților nou apărute. Astăzi, prezentăm
un volum care ne oferă multe răspunsuri la întrebările pe care ni le-am
pus despre execuția conducătorului Italiei fasciste. Cartea scrisă de
Luciano Garibaldi conține mai multe informaţii despre execuția liderului
fascist care se credea un semizeu, capabil să refacă Imperiul Roman.
