Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium

miercuri, 20 martie 2019

”Gabrièle, o femeie extraordinară ” de Ioana Moldovan | 19.03.2019 - Sursă : Revista 22


http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Gabrièle, o femeie extraordinară

Ioana Moldovan


| 19.03.2019

În 1889, Gabrièle are 17 ani. Tatăl este militar și toată copilăria și-a trăit-o printre bagaje. Familia se mută des, din garnizoană în garnizoană, obligată de slujba tatălui.

În 1985, când Gabrièle moare, apartamentul e aproape gol. Femeia avea 104 ani și cauza decesului nu este nici un secret: bătrânețea. Ușa de la intrare este deschisă și de ani în șir oamenii străzii îi fac vizite nocturne pentru d-ale gurii. Vizitatorii noctambuli sunt interesați de conținutul frigiderului. Gabrièle era generoasă și toată lumea știa. Cu ani în urmă, însă, cei care îi treceau pragul erau interesați de artă. La un moment dat, cineva i-a admirat serviciul de cafea, ceramică pusă în forme și pictată de Picasso. „Dacă vă plac, puteți să le luați.“ Replica este urmată de gesturi hotărâte. Ceilalți invitați se văd deposedați de cești, iar conținutul e golit fără regret. Cel care lăudase serviciul de cafea se trezi cu ansamblul în brațe.
Gabrièle Picabia, născută Buffet. Prima soție a lui Francis Picabia; amanta lui Marcel Duchamp, Igor Stravinsky; prietenă de suflet a poetului Guillaume Apollinaire. Lista celor care i-au umplut „carnetul de bal“ conține și alte nume celebre: Lenin. Nu există dovezi în acest sens, dar simplul fapt că în sânul familiei circulă asemenea zvonuri trebuie să ne pună în gardă. Ani mai târziu ar fi declarat: „L‑am cunoscut pe Lenin deoarece locuia într-o casă învecinată cu cea pe care o închiriasem (n.n., undeva lângă Geneva). Îl vedeam ieșind și pot să vă spun că avea un cap foarte frumos“.
În 1889, Gabrièle are 17 ani. Tatăl este militar și toată copilăria și-a trăit-o printre bagaje. Familia se mută des, din garnizoană în garnizoană, obligată de slujba tatălui. Într-o lume în perpetuă schimbare: case, mobile, vecini, școală, colegi, un singur lucru dă notă de stabilitate acestei adolescențe nomade: muzica. Însă Gabrièle nu se vrea un bun instrumentist. Gabrièle are veleități de compozitor. Dar, la sfârșit de secol XIX, un compozitor femeie este un lucru ieșit din comun. Trei femei au reușit să-și lanseze o carieră muzicală în acest secol XIX: Louise Farrenc (1804-1875), Augusta Holmès (1847-1903) și Loïsa Puget (1810-1889). Gabrièle se prezintă la concursul de admitere la Conservatorul Național de Muzică din Paris. Este respinsă.
Însă acest eșec nu o descurajează. Află despre existența unei alte școli de muzică, singura care în epocă făcea concurență Conservatorului, o școală nouă, deschisă spiritului de avangardă: Schola Cantorum. Fiind o școală privată, femeile sunt acceptate pentru că prezența lor înseamnă sume de bani considerabile vărsate la buget. Este admisă, dar sub rezerva de a semna un contract de minimum cinci ani cu școala. Singura femeie admisă în clasa de compoziție, Gabrièle, vine dintr-o lume în care femeile n-au dreptul să poarte pantaloni decât dacă mâinile ating o bicicletă sau un cal; femeile n-au dreptul să lucreze decât cu autorizația soțului; femeile n-au dreptul să predea latina, greaca sau filosofia; n-au voie să obțină singure un pașaport, să voteze sau să facă politică.
Școala, la început de secol XX, are parte de un pedagog de excepție, Vincent d’Indy, unul dintre cei trei fondatori ai Schola Cantorum. D’Indy cultivă gustul studenților săi pentru celelalte arte, nu numai muzică. Sala de concerte a Școlii este deschisă experimentelor muzicale, iar o personalitate precum Claude Debussy este un obișnuit al concertelor oferite de studenți.
În 1906 Gabrièle obține diploma de studii și se află în impas. La 25 de ani, care sunt opțiunile pentru o fată de familie bună? Ajutorul vine de la profesorul d’Indy care scrie o scrisoare familiei Buf­fet, asigurându-i de talentul special pe care tânăra îl are și care trebuie aprofundat. Unde? La Berlin, oraș modern, o Mecca a muzicii la început de secol XX. Gabrièle primește recomandări pentru a continua studiile cu Ferruccio Busoni, considerat cel mai mare pianist... după Franz Liszt. Dar Busoni este și un teoretician al artei, cercetările sale muzicale fiind reunite și publicate într-un eseu intitulat Note pentru o nouă estetică a muzicii, apărut în 1907. Familia nu este de acord. Tânăra se vede nevoită să dea lecții particulare de pian pentru a-și plăti biletul de tren.
În 1906, Gabrièle ajunge la Berlin cu 50 de mărci în buzunar, echivalentul unui salariu mediu lunar. Se angajează repede într-o orchestră de tineri, una dintre sutele care creau atmosfera în cafenelele și berăriile berlineze. Berlin, oraș de tineri, oraș sonor, oraș cu oameni veseli și gălăgioși, oraș de cabaret, oraș modern unde arta de avangardă își face loc. Gabrièle se împrietenește cu un coleg muzician, dat afară de la Conservator, reprimit la Schola Cantorum și sosit la Berlin în continuare de studii. Pasiunea lui, de a inventa noi instrumente muzicale, a căror apariție este esențială pentru a concura cu noile sonorități ale industriei moderne. Ani mai târziu, Edgard Varèse va inventa muzica electronică.
Când în 1908 Gabrièle îl întâlnește pe Francis Picabia, la recomandarea fratelui său Jean, atracția intelectuală este imediată. Prima lor noapte este o noapte de discuții aprige. Picabia avea la activ o operă de aproximativ 300 de tablouri impresioniste care-l făcuseră celebru. Dar pasiuni precum automobilul, viteza, designul motoarelor îl aduc în impas creator. Pictura trebuie să se schimbe, să se transforme, dar nu știe cum. Gabrièle îi povestește despre experimentele muzicale, despre note dispersate care fac o muzică, dar nu muzică. De ce culorile n-ar fi pentru pictură ceea ce notele sunt pentru muzică? Impresionat, Francis se decide să-și unească destinul de această femeie. Gabrièle nu e o frumusețe, nu e o seducătoare. Gabrièle e un creier și Picabia vrea să și-l adjudece.
Picabia este maniaco-depresiv, o patologie nenumită în epocă. Schimbările de stare sunt radicale: de la fericire și extaz la depresie și melancolie. Alcoolul, opiumul, cocaina sunt tratamente care funcționează pe termen scurt. Apoi sunt mașinile – o pasiune de viteză și de proprietate care vindecă și ele, pentru o vreme. Picabia a cumpărat de-a lungul vieții circa 130 mașini. Apoi... femeile; fără număr precis. Gabrièle însă nu e interesată de bărbat – deși au împreună 4 copii –, ci de pictor. Pentru ca pictorul să existe, să poată lucra, să poată inova, Gabrièle permite bărbatului tot ce nu se permite.
Istoria artei, așa cum e scrisă și explicată azi, îi atribuie lui Kandinsky prima operă de pictură abstractă, o acuarelă datând din 1910. Alți istorici însă consideră că tabloul în sine este mai degrabă un studiu preparatoriu pentru un tablou terminat în 1913 (intitulat Compoziție VII). În iunie 1909, însă, Picabia pictează, pe un carton (47,7 cm x 61,5 cm), forme și culori peste cercuri negre suprapuse (Cauciuc). Tabloul, puternic influențat de cultura muzicală a doamnei Picabia, este considerat de o serie de istorici ai artei prima pictură abstractă din istoria artei*.
Apoi Cubismul. Apollinaire se pregătește să scrie un studiu introductiv pentru a justifica și explica acest nou curent în pictură care preocupă lumea artistică începând cu 1908. Cubismul însă are două rădăcini. Pe de-o parte, e binomul Braque-Picasso (artiștii care expun la galeria Kahnweiler); ceilalți sunt Cubiștii de Salon, un grup care se întâlnește duminică de duminică într-o casă în Puteaux, lângă Paris. Gazdele sunt frații mai mari ai lui Marcel Duchamp. Picabia și Gabrièle participă la aceste întâlniri săptămânale. Pentru acest al doilea grup, Apollinaire caută un termen care să definească viziunea lor artistică. Orfismul, cuvântul găsit, este rezultatul unei lungi conversații între Gabrièle și Apollinaire. Poetul apreciază atât de mult inteligența acestei femei, încât între cei doi se va stabili o corespondență amicală puternică, iar când Apollinaire se va căsători civil, în mai 1918, singurii săi martori vor fi Gabrièle și Picasso... – nu Picabia.
Reușita primei mari expoziții de avangardă în Statele Unite, The Armory Show, al cărei vernisaj are loc în 17 februarie 1913, la New York, i se datorează, de asemenea. În primul rând, pentru că a reușit să-și convingă soțul să participe și să plece în America. Artiștii contactați de unul dintre curatorii expoziției aflați în periplu prin Europa începând cu 1911 și-au trimis tablourile cu entuziasm (au fost prezente 1.200 de opere de artă), dar nimeni n-a crezut în potențialul New-Yorkului și al Americii în general de a deveni un jucător pe piața artei. Gabrièle însă și-a amintit discuțiile avute cu profesorul d’Indy, care efectuase o vizită în America la sfârșitul de secol XIX, pentru o serie de conferințe în marile universități. Mulți ani după, d’Indy povestește noilor studenți energia și interesul noului teritoriu pentru inovație, artă și progres.
Gabrièle vorbește engleză și germană, iar felul în care America face cunoștință cu arta de avangardă este regizat și explicat de tânără prin intermediul jurnaliștilor. Ziariștii sunt interesați de fiecare cuvânt rostit de doamna Picabia. Oameni cu avere fac apel la Gabrièle pentru a ști ce să cumpere în expoziție. Cei care au avut ocazia să-i stea alături au făcut cele mai bune tranzacții din istoria artei: cu câteva sute de dolari au cumpărat tablouri a căror valoare nu va înceta să urce.
O femeie ca Gabrièle nu se află înconjurată de cei mai mari artiști ai secolului XX din întâmplare. Talentul ei a fost de a descoperi geniul fiecăruia, de a-i încuraja, de a-i împinge, lansând idei și dezbateri. Un nume de femeie în istoria artei. O prezență discretă, dar catalizatoare. O veritabilă muză a începutului de secol XX
* Marc Le Bot, Francis Picabia et la Crise des valeurs figuratives: 1900‑1925, Editura Klincksieck, 1968.
Gabrièle Buffet- Picabia
Sursa: franceculture.fr
TAGS:

”Opera buffa şi încă ceva” de Serenela Ghiteanu | 19.03.2019 - Sursă : Revista 22


http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

 

Opera buffa şi încă ceva

Serenela Ghiteanu

| 19.03.2019
Romanul autobiografic Promisiunea zorilor ne oferă varianta feminină a lui Moş Goriot, sfântul sentimentelor paterne, în viziunea lui Balzac.    
„La patruzeci de ani, încă mai visez la semnele unei tandreţi nesfârşite“, spune naratorul din Promisiunea zorilor, nimeni altul decât scriitorul însuşi, Romain Gary. Scris în 1960, romanul a fost tradus recent la Editura Humanitas de Daniel Nicolescu.
Aflat pe plaja californiană de la Big Sur, faimosul scriitor, fost aviator decorat în al doilea război, apoi devenit diplomat şi chiar cineast, Gary se simte deja bătrân la 46 de ani şi îşi rememorează viaţa. Urma să mai trăiască douăzeci de ani şi să sfârşească prin sinucidere. Dar deja la mijlocul vieţii, totul pare consumat şi incipitul romanului ne duce cu gândul la alt mare disperat care hohoteşte de râs, la L.F. Céline. Incipitul acestuia de la Moarte pe credit seamănă enorm cu cel al lui Gary: „Gata, s-a isprăvit“. Povestea nici nu a început să fie depănată şi autorul ei este istovit, dezabuzat, nostalgic până la deznădeje şi totuşi încă în stare să râdă în hohote. Râs şi plâns amestecate, până nu le mai poţi deosebi unul de celălalt.
De ce visează încă la o tandreţe nesfârşită, la vârsta lui? Nu pentru că nu ar fi avut parte de aşa ceva, ci tocmai pentru că a fost copleşit de iubirea mamei sale, Mina Kacew, a primit un preaplin fără de care, după moartea ei, simte uneori că nu mai poate rezista. Romanul autobiografic Promisiunea zorilor ne oferă varianta feminină a lui Moş Goriot, sfântul sentimentelor paterne, în viziunea lui Balzac. Mina Kacew nu este doar o mamă singură care îşi creşte fiul cu sacrificii, de la Vilnius, Lituania, trecând prin Polonia şi Nisa, până la Paris. Ea este dublul feminin al lui Goriot, dar posedând şi accente comice, nu doar tragice, e un fel de „Madona“ complet dezvrăjită de aura sacră, o mamă evreică tipică şi care încântă şi exasperează în acelaşi timp.
Mina îşi doreşte pentru fiul ei când să-l vadă devenind un mare artist, adorat de femei, când ambasador al Franţei. De ce tocmai Franţa? Pentru că, spune ea, „Franţa e tot ce poate fi mai frumos pe lume“. Îi caută fiului ei pseudonime artistice, „Alexandre Natal. Armand de La Torre, Terral, Vasco de La Fernaye“, şi tună spre băieţaşul ei, ca o prezicătoare inspirată: „O să fii d’Annunzio ! O să fii Victor Hugo, o să iei premiul Nobel!“. Nu e singura ei fantasmă, se opreşte la literatură după ce constată că bietul ei copilaş este complet afon şi lamentabil ca posibil balerin. Scenele dintre Mina Kacew şi micul Roman (cel care va deveni Romain Gary) balansează între lacrimi şi extaz. Băieţelul se supune întotdeauna, iar punctul de vedere al bărbatului în vârstă de 46 de ani, care rememorează o copilărie şi o adolescenţă cu aer din alt veac, se întretaie cu acela al băieţaşului care trăieşte în lumea nebună a mamei sale ca în singura lume posibilă.
Tatăl e absent, iar ceea ce putem bănui despre el e faptul că are ochi albaştri, pe care fiul îi moşteneşte şi cu care o tulbură pe mama sa, care nu-şi va înlocui niciodată iubirea vieţii.
Şi totuşi, scriitorul - şi în acelaşi timp eroul narator - precizează că nu a simţit vreodată nici cea mai mică urmă de dorinţă incestuoasă faţă de mama sa şi dă de pământ cu teoriile psihanalitice. Dacă Mina Kacew e constantă în monomania ei maternală, Roman - Romuşka are momente de jenă faţă de excesele mamei sale. Dar nu o contrazice!
Copil fiind, Roman se îndrăgosteşte şi îi satisface toate dorinţele fetiţei care i-a furat inima: înghite, la ordinul ei, gândaci, frunze, nisip, melci, până la propriu-i pantof din cauciuc, lucru care îl va duce la spital, dar nu şi la regrete pentru ceea ce a făcut.
Totul este extravagant în acest roman şi de aceea se şi citeşte cu plăcere, pentru că e ca un carusel care, odată pornit, la prima pagină, nu se mai opreşte şi nici nu încetineşte până la final şi provoacă senzaţii tari.
Aflat în Polonia, Roman este luat în derâdere la şcoală de către colegi, care ştiu că Mina nu a fost o mare actriţă de teatru la Moscova, cum declară, şi e numită „fostă paţachină“. Băieţaşul îi povesteşte umilinţa şi primeşte o lecţie de viaţă pe care nu o va uita: „Ascultă-mă cu atenţie. Data viitoare când mai păţești aşa ceva, când maica-ta va fi făcută de ocară în faţa ta, data viitoare vreau să fii adus acasă pe targă. Ai băgat la cap?“. Ca o zeiţă a Infernului, ca o Furie, Mina nu cere acest lucru pentru ea, ci pentru a face un adevărat bărbat din fiul ei!
În 1939, ea îi va cere fiului ei nici mai mult, nici mai puţin decât să îl asasineze pe Hitler, salvând astfel lumea. În ultimul moment se va răzgândi şi îl va implora să rămână lângă ea. Un an mai târziu, când Roman e soldat şi se cam plictiseşte în perioada numită „la drôle de guerre“, în care timp de luni în șir francezii stau în expectativă pe linia Maginot, Mina clocoteşte ca un general de armată frustrat: „Trebuie să atacaţi de îndată! (...) Trebuie mers direct la Berlin!“.
Cum Gary a participat din plin la Al Doilea Război Mondial, episoadele de război sunt foarte verosimile. Pilot, el a scăpat cu viaţă în mod miraculos, pentru că avioanele cu care zbura erau un fel de conserve care se dezmembrau adesea şi fără să fie atacate. Fie că luptă, de partea lui Charles de Gaulle, în Anglia, fie în Africa de Nord, eroul devenit adult nu priveşte totuşi ceea ce trăieşte ca pe un carnagiu şi aici se desparte de viziunea lui Céline. El narează atrocitatea războiului ca şi cum ar povesti viaţa însăşi. Chiar când îşi pierde camarazi, nu cedează psihic şi asumă realitatea sălbatică, crudă ca pe o altă faţă a normalităţii.
La întoarcerea din război, Roman va afla că mama sa murise de trei ani şi, înainte să îşi dea duhul, scrisese peste două sute de scrisori de încurajare pentru fiul ei, pe care el le primise trimise de altcineva.
Nici bolile prin care trece Roman nu sunt oarecare, medicii care îl îngrijesc în spatele frontului de luptă sunt uluiţi că supravieţuieşte, lucru care însă pe el nu îl miră, pentru că pe Roman nu îl miră nimic din ce e ieşit din comun. El a fost crescut de o femeie care a fost întruchiparea extra-ordinarului, prin urmare, toată viaţa e pentru el o aventură pe lângă care cele povestite prin romane sunt apă de trandafiri.
Reuşeşte să scrie un roman care îi va fi publicat în Anglia, apoi în Franţa şi se întoarce din război, unde fusese decorat, gândindu-se că a respectat întrucâtva dorinţele mamei sale.
Deşi se distanţează de obsesiile ei, la un moment dat Roman face o observaţie care e mai puţin o declaraţie de dragoste, cât o intuiţie psihologică foarte fină: „...cred că tot ce era mai puternic în firea mamei a triumfat definitiv asupra metehnelor şi nehotărârilor mele, că duhul ei s-a aciuat în mine, înlocuind propriu-mi duh, că a devenit adevăratul meu eu...“.
De la scenele copilăriei, la Vilnius, unde Mina Kacew se chinuie să facă rost de banii necesari unui trai decent pentru ea şi fiul ei, făcând croitorie, dar şi comisioane şi joburi precare, oferindu-i lui zilnic o bucată de friptură în vreme ce ea doar linge tigaia, ferindu-şi copilul de impresia că sunt săraci, şi până la roadele eforturilor ei, când ajung la Paris, viaţa acestui cuplu de pomină ar fi una de circar (tragic), dacă nu ar avea totuşi o anumită măreţie.
Mina este paralelă cu lumea normală, dar are ambiţie şi suflet slav şi devine personaj literar mai pregnant decât multe creaturi celebre, din mari romane franţuzeşti sau de aiurea.
Ca să caracterizezi acest roman, ai nevoie să exagerezi, aşa cum face textul însuşi. Pasiune şi suferinţă, Promisiunea zorilor de Romain Gary este o opera buffa, dar şi altceva dincolo de acest gen. //
TAGS:

ROMAIN GARYPROMISIUNEA ZORILORDANIEL NICOLESCUEDITURA HUMANITAS


Planul american de pace pentru Orientul Mijlociu: Joaca cu focul, la risc maxim sau o eternă fata Morgana. Pulsul planetei - Autor: Iulian Chifu | miercuri, 20 martie 2019 - Sursă: Evenimentul Zilei

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Planul american de pace pentru Orientul Mijlociu: Joaca cu focul, la risc maxim sau o eternă fata Morgana. Pulsul planetei

Autor: 


  Un show mediatic, un plan de sprijin al Israelului și strivire a palestinienilor, refuzul statalității și tentația de a cumpăra liderii Organizației pentru Eliberarea Palestinei la bucată sau chiar abordarea ca pe o afacere cu risc mare și profituri substanțiale, cam acestea sunt comentariile cu care a fost întâmpinat virtualul plan de pace american pentru Orientul Mijlociu.

  Neîncrederea este deplină în partea palestinienilor, care-și văd toate perspectivele blocate, dacă e să ne uităm cu atenție la reacțiile lor după anunțul din decembrie 2017, la anunțul privind mutarea Ambasadei SUA la Ierusalim, un gest de frondă considerat o probă a faptului că cea mai pro-israeliană de dreapta administrație americană dorește doar să impună un plan de pace profund pro-israelian palestinienilor, nu să asculte interesele egale ale părților și să găsească un compromis.
  
   Trebuie spus foarte clar, pentru început, că nu se cunosc decât foarte vag și superficial prevederile propunerii de plan de pace. Că varianta inițială de a promova planul a fost blocată de alegerile americane de la mijlocul mandatului, în noiembrie, ulterior de alegerile anticipate din Israel și situația complicată a alegerilor anticipate israeliene din 9 aprilie. Mai nou, se așteaptă ca după alegeri să fie anunțat planul, ținut cu strictețe secret de către unul din autorii săi, consilier senior al președintelui Trump pentru acest dosar și ginere a lui Donald Trump, Jared Kushner. Dar și acest gest poate afecta perspectivele majorității pentru Benjamin Netanyahu, deja anchetat și afectat de acuzații de corupție.

   Principala problemă este faptul că partea palestiniană a respins SUA ca mediator după mutarea ambasadei, mai mult, consideră că abordarea lui Trump este cea de a întări Israelul și de a-i slăbi pe palestinieni, pentru ca ulterior să li se impună tuturor planul de pace. Mai mult, temerea generală, care răzbate din formulele de prevederi care au ieșit în spațiul public, vizează implementarea pozițiilor extreme ale lobbyurile de dreapta israeliene, acompaniate cu constrângeri economice majore – tăierea drastică a ajutorului umanitar către palestinieni, declararea Ierusalimului drept capitală a statului Israel și închiderea reprezentanțelor diplomatice palestiniene la Washington DC, dar și a consulatului SUA în Cisiordania și Gaza.

   Implementarea strictă a ideilor și avantajelor pentru israelieni subminează substanțial perspectivele planului, mai ales că procesul de impunere a unei soluții prestabilite palestinienilor nu e o variantă acceptabilă la Ramallah. Iar referirea președintelui Trump la faptul că Israelul va plăti un preț pentru pace e prea vagă pentru a marca elemete livrabile care să limiteze respingerea palestiniană. Partea palestiniană reclamă faptul că e vorba despre un concept fictiv de pace, care s-ar traduce în impunerea unilaterală a palestinienilor să accepte scenariul de ficțiune propus de Trump, dar redactat de către lobbyul de dreapta israeliană.

  Într-adevăr, din elementele scăpate public de unii cunoscători, abordarea lui Trump vizează un schimb dezvoltare economică și bani versus pace și acceptarea planului. Jason Greenbalt, și David Friedman, avocați apropiați lui Trump, îl însoțesc pe Kushner în acest efort de a convinge partenerii, câți sunt ei, din lumea arabă, să acorde resurse pentru soluționarea temei și să liniștească diplomatic aspirațiile palestiniene. Greenbalt consideră că noile colonii din Cisiordania nu ar afecta planul de pace. Mai mult, planul ar fi deja aplicat pe teren de către actualul premier. E adevărat că asumarea de costuri e enormă, însă oricum, doar 9% din israelieni își doresc un plan de pace. Netanyahu, aflat în campanie, nu vede urgențe în a revela planul Trump, fost ministru de Externe, Avigdor Lieberman, spune că nu-i pasă de statul palestinian, în timp ce ministrul justiției, Ayelet Shaked, susține că negocierea cu palestinienii e o pierdere de timp.

   Tratarea planului de pace ca pe o afacere de către cei trei negociatori crează probleme substanțiale. Asta odată ce Israelul vrea zonă de securitate până la râul Iordan, mențirea ocupației în Cisiordania pe aceeași bază și continuarea blocadei în Gaza. Această situație ridică semne de întrebare relevante, odată ce a te juca cu banii/economia/dezvoltarea versus securitate și liniște, a aborda tranzacționist sau ca pe o afacere acordul de pace e o impunitate, când în față stă o populație gata să îndure - o face de multă vreme - și care are așteptări principiale precum cele de statalitate – promisă deja de Acordurile de la Oslo - reîntoarcerea refugiaților, capitala proprie în Ierusalimul de Est.

  Din contra, pregătirea de foc cu recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului, tăierea ajutoarelor umanitare, blocada în Gaza, retragerea consulatelor din zonele paletiniene și expulzarea reprezentanței palestiniene din DC sunt toate văzute drept descalificante pentru americani, în viziunea unei părți a conflictului, cea palestiniană. Abordarea de tip economia și pacea, propunerea creșterii economice versus acordul pentru autonimie doar, eventual în două enclave, și recunoașterea rolului de responsabil de pecuritate statului Israel pe întregul teritoriu palestinian ar putea fi componente ale acordului, lesne de respins de către una din părți. Practic propunerea existenței a două state ar dispărea din istorie.

  Proiectul cu autonomia largă și auto-guvernarea palestiniană în cele două enclave datează încă din 1970, la negocierile israeliano-egiptene. Deci nu e nici o soluție novatoare, nici una autentic nouă. Cum echipa Trump s-a întâlnit la 11 martie cu regale Iordaniei, iar un turneu a fost făcut pentru a explica investiția în pace via sprijin economic - achitat de către aliații din Orientul Mijlociu ai SUA, cu precădere Egiptul, Arabia Saudită, Bahreinul și Emiratele Arabe Unite, avem confirmări indirecte a aspectelor relevate de factură economică, financiară și pragmatică. Mai adăugăm, în context, ca notă, și susținerea fostului Secretar de Stat, Rex Tillerson, cum că Kushner pune în pericol SUA prin intervențiile sale în Orientul Mijlociu.

  De altfel, publicarea acordului e un joc la risc maxim pentru Netanyahu, care ar putea câștiga alegerile și să nu poate forma guvernul sau gestiona protestele publice palestiniene. Iar impunerea unui acord gândit prin laboratoare, departe de părți, dar și de partenerii tradiționali, riscă să consolideze neîncrederea în abordarea de față, să o vadă drept o încercare de acțiune pacificatoare în forță, și să accentueze instabilitatea cronică, relansând perioada terorismului calificat de pe străzile orașelor israeliene.

Tag-uri: orientul mijlociuplanul americansuatrumpsua trumptrump orientul mijlociu

POLITICALLY INCORRECT. Cine sunt adevărații extremiști? Cei care apără lumea în care trăim sau cei care se joacă de-a „ucenicul vrăjitor”? - Autor: Ovidiu Drugă - | miercuri, 20 martie 2019 | - Sursă : Evenimentul Zilei


http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

POLITICALLY INCORRECT. Cine sunt adevărații extremiști? Cei care apără lumea în care trăim sau cei care se joacă de-a „ucenicul vrăjitor”?


Autor: 

 |  | 

Lumea contemporană a fost învățată să gândească prin clișee și etichete. Ni se repetă continuu, și sfârșim prin a crede, că Trump e un rasist și un misogin, că susținătorii săi sunt imbecili, că Marine le Pen e extremistă și că naționalismul este un fel de monstru de pe vremea lui Hitler, o adunătură de troglodiți, așa cum vedem prin filmele americane.
Și cine mai are timp și chef să stea să deslușească toate lucrurile astea, când viața e așa cum e, iar ziua de mâine atât de nesigurăpentru toată lumea. Din ce în ce mai puțini înțeleg că unii chiar trag foloase mari din modul în care noi am ajuns să vedem realitatea prin ochelarii pe care ei ni-i pun la dispoziție. N-am să mă mai refer la persoane, ci la moduri de a vedea marile probleme ale Europei. Elitele financiare și politicienii care conduc de decenii bătrânul continent sunt mari iubitori de oameni pentru că încurajeazăo imigrație imensă ca toată lumea să se poată bucura de bunăstarea din Occident. Asta deși n-am auzit de vreunul care să-și împartă averea imensă cu noii veniți. Generozitatea e întotdeauna în folosul bogaților și pe banii claselor de jos, a celor care muncesc. Ei sunt cei care trebuie să plătească pentru imigrație și să suporte riscurile- terorism, islamizarea vieții de zi cu zi, insecuritate.
Cine îndrăznește să denunțe această politică, pe care mulți ar numi-o iresponsabilă, se trezește acuzat de rasism, nazism și așa mai departe.
O să-mi spuneți că e treaba Occidentului, care trebuie să plătească pentru exploatarea colonială. Greșit, suntem în Uniunea Europeană și vom plăti și noi, chiar dacă am fost colonie (și riscăm să devenim iar) și nu o putere colonială. Mai devreme sau mai târziu, România va deveni o țară de imigrație, că ne dorim sau nu. O demonstrează încrâncenarea cu care Bruxellesul vrea să impună cote de imigranți Poloniei și Ungariei. Și dacă problema imigrației ne privește, ar fi mai bine, zic eu, să cunoaștem la ce duce, evitând, dacă se poate, greșelile pe care țări ca Franța, Belgia, Marea Britanie sau Germania au început deja să le plătească.
Am făcut toată această lungă introducere pentru a vă prezenta câteva idei din cartea unui eseist francez necunoscut în România. Numele lui este Herve Juvin și candidează la alegerile europene pe listele partidului extremist, neo-nazist, rasist și misogin Rassemblement National (fostul Front Național).Vi se pare o dovadă clară că e domnul e stupid și extremist, nu-i așa? Să vedem ce spune și cam câte clase are peste marii intelectuali de la București! Potrivit lui Juvin, eliminarea frontierelor de stat nu înseamnă sfârșitul conflictelor economice, sociale, religioase sau etnice. Când statele istorice dispar, rămân „triburile” formate, de obicei, pe motive etnice sau religioase. Organizarea lumii pe baza unor state suverane, așa cum există în ultimele secole, a permis o reducere semnificativă a mortalității din cauza războaielor, comparativ cu perioadele anterioare”.
Gândiți-vă numai că mijloacele diplomatice, folosite pentru a regla disensiunile dintre state, ar fi înlocuite cu legea pumnului, că diversele etnii, grupări și fanaticii religioși din toate părțile ar încerca să rezolve orice dispută exclusiv prin forță... Nici măcar țări dictatoriale, precum China, nu reușesc să țină sub control astfel forțe tribale, de exemplu pe uiguri, vor reuși democrațiile occidentale? Separatismul basc, cel catalan sau flamand arată că lucrurile nu sunt deloc simple.

Scopul politicilor progresiste nu este așadar fericirea universală, ci cu totul altul. „Proclamarea unei ere post-naționale, atacurile organizate împotriva națiunilor europene și a popoarele lumii au același obiectiv: să asigure revoluției capitaliste (imperialiste n.r.) conducerea unei lumi unice și a unei societăți globale, în care indivizii nu mai contează”.

Dar Juvin mai are o teorie interesantă. Multuculturalismul și corectitudinea politică nu sunt arme împotriva segregării, ci metode de a secționa o societate pe verticală. De o parte, elitele cosmopolite, de cealaltă- marea masă, împărțită în categorii în funcție de atașamentul pe care îl manifestă sau nu pentru pătura conducătoare. Și ar mai fi ceva: toleranța aceasta ascunde un mare risc. „Solidaritatea nu poate exista decât în comunitățile reale; planeta standardizată și atomizată la care visează Jacques Attalin (prieten și susținător al lui Macron) ar fi un iad în care lăcomia nu ar avea limite”

LUMEA LUI BANCIU, 19 MARTIE 2019. P2/3

http://silethismillennium.blogspot.com2017youtube-broadcast-yourself.html

marți, 19 martie 2019

„ Rusia e ca un electrician care te lasa fara lumina si iti fura paltonul ” - 2019-03-18 · 18:57:58 | Autor: Razvan Ioan Boanchis

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Ziarul National
       
Home » Razvan Ioan Boanchis » Rusia e ca un electrician care te lasa fara lumina si iti fura paltonul

Rusia e ca un electrician care te lasa fara lumina si iti fura paltonul

Autor: 

Ti s-a stricat o priza sau o lampa. Si cauti un electrician. Il gasesti greu. Si e cam ageamiu, fiindca aia buni au plecat in Spania. Dupa ore intregi de telefoane, vine electricianul. Intra pe usa ca un inspector, ca un profesor de istorie. Cu mainile la spate. N-are nicio scula la el. Chiar si medicul are macar un stetoscop. Si istoricul – o hartiuta. Dar pe electrician nu trebuie sa te superi. E prea smecher, n-are concurenta, bine ca nu te pune sa-i tii si paltonul

Cam ca electricianul se comporta si Rusia, dar te pune sa-i tii paltonul, iar cand pleaca, pleaca si cu paltonul tau din cuier. Si nu-ti repara lumina, fiindca lumina nu “vine de la Rasarit”, ci de acolo se stinge. Noua ne-a luat si cutia de bijuterii (tezaurul) din casa. Vorbim foarte mult despre relatia noastra cu Rusia din ultima suta de ani. Dar uitam ca au mai fost noua navaliri (1711, 1739, 1769, 1792, 1806, 1829, 1848, 1853, 1916). Cifrele le-am luat de la Paul Morand (cartea “Bucarest”, publicata in 1935), ca de la scoala am chiulit. Iar un alt francez, Edgar Quinet, scria ca “prietenia Rusiei a fost mai paguboasa pentru romani decat ostilitatea celorlalte popoare la un loc”.
In conditiile astea, spuneti-mi si mie cine ar vrea sa mai fim la mana Moscovei? Dar relatii economice, mai multe relatii economice ar fi trebuit sa avem cu Rusia. Si nu-i normal sa transferam la Bruxelles nici stravechea, nici vechea vasalitate fata de Moscova. Aia veche era dedicata lui Stalin. Stravechea vasalitate se manifesta asa: cand generalului Kutuzov i s-a pus pata pe nevasta unui boier de-al nostru, boierul i-a dus-o chiar el in dar, s-a simtit onorat. Europarlamentarii si diplomatii nostri si-ar da si nevestele, s-ar da si pe ei insisi daca le-ar cere-o Juncker si Timmermans. Marele socialist Timmermans, extraordinar model pentru neomarxistii nostri! Timmermans e si el un socialist, atat, un socialist, baieti, un socialist, nimic altceva. Tot un francez, Alain Besancon (citez din francezi, fac pe desteptul, eu nu scriu nimic si ma pacalesc pe mine ca v-am pacalit pe dumneavoastra), compara, in “Sfanta Rusie”, socialismul cu Marea Schisma. “Asa cum Bizantul a respins dinamica crestinismului apusean, tot asa Lenin a respins dinamica <<reformista>> a marxismului european.” S-o simplificam. Ne-am saturat de carameaua “socialismul n-a fost bine pus in practica”. Timmermans e un Lenin mai bun sau cum? In Occident s-a facut comunism la fara frecventa si fara sanctiuni. Noi l-am facut la zi, nu ne mai trebuie.
Si ar fi bine sa mai schimbam ceva. Abordarea in politica externa. Gata cu slugoii care si-ar da si nevestele, s-ar da si pe ei insisi! Am bagat-o imperativ – “gata!” – dar efectul se va resimti doar in text si e ridicol, insa il voi lasa asa. Altii creeaza asemenea efecte si nu-si dau seama. In fine, sa revenim la barbatia din politica externa. L-ati vazut pe ministrul de externe al Poloniei? I-a proptit-o frumos lui Timmemans: “Va rugam sa ne dati voie sa respectam propria Constitutie, nu viziunea dumneavoastra despre Constitutia noastra! E IN REGULA?” Iar polonezii au suferit, au suferit si ei, au suferit ceva si din cauza rusilor, si din cauza comunismului.


Un tsunami va lovi Europa! - 2019-03-18 · 19:41:42 | Autor: Nicholas Cezar

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html
Ziarul National!
Home » News » Un tsunami va lovi Europa!

Un tsunami va lovi Europa!

-2019-03-18 · 19:41:42 -

Autor: 

Ne-am obisnuit atat de tare cu lideri galagiosi incat am uitat cum este sa asculti un adevarat guru al politicii. Putini sunt cei care au aceasta putere, de a reduce la tacere o lume atunci cand deschid ei gura, iar Jacques Attali e, in mod cert,  unul dintre. Fost sfatuitor al lui François Mitterrand, acum il tine de mana pe mai tanarul si neinitiatul Emmanuel Macron. Nu-i plac aparitiile publice, dar se foloseste de ele cand are interes, iar azi vrea sa transmita Europei un mesaj de avertisment: urmeaza o criza economica de proportii apocaliptice!

attali macron Un tsunami va lovi Europa!
Jacques Attali, omul care l-a facut pe Emmanuel Macron presedinte
Despre Jacques Attali se stie ca este printre cei mai respectati consilieri din lume, parerile sale fiind ascultate de mai toti politicienii planetei. La 75 de ani, ramane activ in politica ca „sfatuitor” al presedintelui Macron, insa, de fapt, vorbele lui sunt directii pe care le urmeaza tot mai multi, nu doar actualul numar 1 de la Elysee.
Uniunea Europeana este in fata unui eveniment care-i va schimba istoria. Brexitul va fi, insa, intrecut in intensitate de provocarile ce vin si aici Attali pune pe primul loc marele tsunami economico-financiar ce va lovi continentul anul acesta. Da, in 2019, nu mai tarziu, o previziune cum nu se poate mai sumbra facuta din chiar primul trimestru al anului.

Critica imbogatirea obscena a miliardarilor

Pare neverosimil ca un personaj provenit din cele mai inalte sfere ale influentei globale sa critice tocmai imbogatirea miliardarilor planetei. Si, totusi, exact asta face Jacques Attali, care vede pericolul revoltelor sociale izbucnite pe fondul saracirii popoarelor. „Pentru noi, dezvoltarea este «pozitiva» daca este durabila din punct de vedere ecologic, dar si sociala. Exista o urgenta extrema. Ne confruntam cu o situatie de urgenta sociala, deoarece exista o accentuare obscena a concentrarii bogatiei in cateva maini, despre care nu puteam discuta acum 15 sau 20 de ani si care a venit pe fondul globalizarii pietelor. Globalizarea pietelor creeaza nedreptati si inegalitati care nu sunt compensate de un sistem global de redistribuire a bogatiei. Sistemul va exploda, deoarece exista prea multa concentrare a bogatiei si tot mai multi saraci. Daca nu vom actiona, natiunile se vor inchide in ele, iar protectionismul ne va conduce la dezastru”.
Si apropierea alegerilor europarlamentare il ingrijoreaza pe consilierul presedintelui Macron, in conditiile in carea vocea populismului se face tot mai auzita in mijlocul alegatorilor. Attali chiar atrage atentia asupra acestui aspect: „Am vazut la inceputul secolului al XX-lea care au fost consecintele populismului. Aveam totul pentru a fi fericiti – progres, optimism, dar am ramas blocati in populism si am avut 80 de ani de barbarism. Totusi, sa nu exagerati cresterea populistilor. Ei reprezinta in sondaje doar 20-25%, nu sunt o majoritate”.

„En Marche”, o rabufnire pozitiva

Franta se confrunta cu o serie de proteste care s-au transformat in lupte de strada. „En Marche” nu mai reprezinta vocea cetatenilor nemultumiti de politica macronista, a trecut bariera unei simple miscari de strada, pasind pe calea organizatiilor de gherila. Masini incendiate, politisti linsati, oameni simpli loviti, magazine devastate si jefuite, asta este, in prezent, En Marche. Culmea, Attali o vede ca pe ceva …pozitiv: „Suntem martorii unei reorganizari a fortelor. Exista o miscare centristica si pozitiva, En Marche, in Franta, dar cu alte nume in alte tari. Partidele traditionale nu au reusit sa se reinnoiasca. Partidul socialist nu a reusit sa inteleaga dimensiunea sociala si a fost coplesit din punct de vedere intelectual. Trebuie sa relansam cu orice pret partidele din stanga si de dreapta, pentru ca nimic nu ar fi mai rau decat o confruntare simplista intre populisti si modernisti. La inceput, modernistii vor castiga, timp de cinci ani, zece ani. Dar daca vom instala populistii ca singura alternativa, intr-o zi ei vor conduce. Si asta e prea periculos”.

Armata SUA nu va salva Europa!

Daca naivii inca mai cred in protectionismul militar al SUA, ei bine Jacque Attail ii trezeste la realitate: niciun soldat american nu ne va sari in aparare in caz de atac! Ba, din contra, i-am putea regasi in tabara adversa! Naivii de care vorbeste consilierul lui Macron (si pe care ii si numeste) sunt polonezii si cehii, dar in tabara asta un loc fruntas ar trebui sa-l ocupe si romanii, pentru care dependenta de Armata SUA e, deja, caz patologic.
armata SUA Un tsunami va lovi Europa!
„In lume avem doua natiuni extrem de puternice: Statele Unite si China. China este o economie de piata totalitarista, SUA sunt o democratie cu o structura totalitara. Noi, europenii, suntem undeva in mijloc. Suntem cea mai bogata parte a lumii, dar deschisa celor patru vanturi. Suntem singuri, in fata tuturor dusmanilor posibili, pentru ca mi-e clar ca americanii nu ne vor mai apara. Ei nu vor trimite mai multi soldati din trupele speciale pentru a salva Europa, chiar daca polonezii si cehii inca mai cred asta. Renasterea Europei va incepe odata cu constientizarea singuratatii sale, care o va face sa-si apere comorile, talentele si locul sau de prima putere in lume”.
Si atunci, aparitia unor lideri cu ideologii patriotice nu reprezinta tocmai raspunsul Europei la acest pericol? Ba da, explica Attail: „Paradoxal, discursurile italianului Matteo Salvini si ale altor populisti mi se par chiar pro-europene. Ei nu sunt impotriva Europei, sunt impotriva islamului in Europa. Ei nu vor ca Italia sa plece din Europa, vor sa o protejeze de dusmanii imaginati. Ei doresc o Europa unita, dar crestina (…) Suntem singuri, trebuie sa ne aparam. Pentru mine, unica solutie reala este infiintarea unei armate comune”.


https://silethismillennium2019.blogspot.com/

De ce nu pierde (încă) Rusia războiul, Ce a vrut Biden de la Iohannis