Cristian Unteanu : Noua axă în Europa: „Primăvara europeană“, noul experiment socio-politic după „Primăvara Arabă“? - 12 ianuarie 2019, 11:22 - Sursă : Adevărull.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2019 youtube-broadcast-yourself.html

Cristian Unteanu :

Noua axă în Europa: „Primăvara europeană“, noul experiment socio-politic după „Primăvara Arabă“? 

12 ianuarie 2019, 11:22

  
   Polonia şi Italia vor fi protagonistele „noii primăveri europene“, a spus la Varşovia Matteo Salvini, viceprim-ministru şi ministru de Interne în guvernul Italian, după întâlnirea avută cu Jaroslaw Kaczynski, şeful partidului conservator naţionalist «Dreptate şi Adevăr» aflat la guvernare în Polonia.

    Este, practic, prima înfăţişare publică – cu rolul de test al pieţelor europene şi internaţionale – a embrionului marii construcţii a naţionalismului european, modelat de gândirea lui Steve Bannon (fostul consilier pentru strategii politice al lui Trump) şi încredinţat acum lui Salvini, nou-venitul foarte talentat într-o tabără compactă dar, până acum, dominată de figurile unor personalităţi care pierduseră competiţiile politice din ţările lor şi, ca atare, nu mai erau perfect «vandabile» opiniei publice, impresionată în acest moment de randamentul şi eficienţa italianului care, ca prin minune, a reuşit să-şi bage la guvernare partidul devenit din promotor al ideilor independentiste, unul euroscptic. În jurul lui Salvini se coagulează acum nu numai speranţele americane de a dinamita prin implozie proiectul european «clasic», dar şi visurile de mărire ale unor partide oarecum izolatete şi considerate excentrice faţă de zona mainstream , toate convins naţionaliste, adversare ale birocraţilor de la Bruxelles, eurocraţii care sufocă dezvoltarea din Statele Naţionale pentru că, invariabil, o subordonează intereselor unor ocule mondiale, malefice şi conspiratoare de meserie împotriva intereselor oamenilor muncii.

   De aici porneşte construcţia ideologică a «Axei Salvini», adică partidele naţionalismului pur şi dur, intolerant faţă de proiectul european în forma pe care încearcă s-o impună liderii de la Bruxelles, împotriva procesului de coagulare rapidă a unor noi spaţii comune şi accentuând tot ceea ce ţine de amplificarea atributelor statelor naţionale, libere, independente şi care să-şi vadă, cu orice preţ, respectate atributele suveranităţii naţionale.

   «În timp ce Europa, timp de atâţia ani, s-a obişnuit să vorbească despre axa franco-germană, ne pregătim să avem în Europa un nou echilibru şi o nouă energie – a spus Salvini. Desigur, Polonia şi Italia vor fi protagonistele acestei noi primăveri europene, a acestei renaşteri a adevăratelor valori europene, cu mai puţine finanţe, mai puţină birocraţie şi cu mai multă muncă, mai multă familie şi, mai ales, mai multă securitate».

 
   Foarte interesant, deoarece este limpede că aşa începe jocul cu adevărat important care, la limită, poate provoca o ruptură importantă în evoluţia europeană începută odată cu înfiinţarea Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, embrionul Uniunii Europene de azi. Nu mai sunt vorbe, nu mai sunt discursurile oarecum romantice şi utopice ale primilor promotori ai naţionalismului european şi al Europei naţiunilor. Conceptul Noii Axe propuse de Salvini («a sosit vremea să înlocuim axa franco-germană cu o axă italo-poloneză») merge cu mult mai departe, definind naţionalismul drept fundamentul ideologic al unei construcţii care, e adevărat, porneşte în acest moment de la partidele de extremă dreaptă, dar are ambiţia, absolut deloc nerealistă, de a aspira diverse alte partide, acum în alte familii politice europene, chiar în unele cu ideologii absolut opuse, în căputare acum de noi afilieri deoarce, ca animale de pradă ce sunt, perfect oportuniste, simt «de unde bate vântul».

   Se poate? Sigur că da, au oftat fericite multe dintre ele, deoarece programul Noii Axe, bazat pe naţionalismul pur şi dur, scoate în faţă un principiu perfect corect politic, acela al «suveranismului», armă ce se poate dovedi foarte eficientă şi pe care reprezentanţii Axei o opun actualului proiect european. În acest sens, spunea Salvini, «....am propus un Contract pentru Europa, pentru o Europă care încă nu există», un Pact în 10 puncte, urmând ca, ulterior, electoratul din diverse ţări europene să decidă dacă este sau nu de acord cu propunerile respective

   
      Context în care scoate şi prima temă majoră pe care, cel mai probabil, se va articula întreaga lor companie pentru europarlamentare. Deloc surprinzător, unul dintre marile atuuri pe care se pregăteşte să le joace este, pe modelul creat de Bannon pentru campania Trump, răspunsul de tip noi, de mare forţă, pe care Axa se angajează să-l dea problemelor de securitate, prost sau deloc nerezolvate de cei de la Bruxelles. Drept care - şi acesta este unul dintre cele şo puncte ale viitorului Contract pentru Europa, «securitatea nu se obţine ajutând contrabandiştii, traficanţii şi ONG-urile complice, ci apărând dreptul fiecărei ţări de a-şi apăra frontierele. Cel care cedează şantajului celor de la Bruxelles sau al ONG-urilor face un deserviciu nu numai italienilor, ci şi tuturor europenilor» cum spunea Salvini la întâlnirea cu omologul său polonez Joachim Brudzinki care, la rândul său, adăuga că «nu este vorba ca ţărle noastre să părăsească UE, sunt parte integrantă a Uniunii...Vrem doar să o întărim, să ameliorăm secureitatea cetăţenilor şi a întregii comunităţi...şi să o reformăm pentru a o face mai apropiată de oamneni decât de politicieni».

  Va reuşi oare proiectul acestei Axe care vrea să declanşeze „noua primăvară europeană” pe baza unei acţiuni coune de solidaritate ideologică, aducând alături nu numai liderii italieni şi polonezi, dar şi pe Viktor Orban, Marine Le Pen, pe cei din extrema dreaptă germană, olandeză, spaniolă sau austriacă? Poate. Deocamdată, spun surse de la Varşovia, se studiază cu mare atenţie mesaje altor partide care ar putea sări în barca naţionaliştilor populişti, în acest sens cerându-se partidelor respective să iasă pe piaţă cu un discurs în care să revină cât mai des termenul de „suveranitate naţională” folosit în opoziţie cu acceptarea proiectului european de acum.

   Fără îndoială, aceasta va fi marea temă care deja s-a impus ca imposibil de ignorat şi nu numai pentru viitoarele alegerei europene. Este tema centrală în jurul căruia evoluează, pe fond, toate dezbaterile de acum în ce priveşte viabilitatea conceptului european aşa cum este schiţat acum în proiectul de Declaraţie finală negociată pentru Summitul de la Sibiu. Încercarea de escamotare sau ridiculizare a importanţei excepţionale a noii Axe ar fi o greşeală de neiertat şi o dovadă de neştiinţă a jocurilor politice, mai ales că, ascultaţi cu atenţie, discursuri gen Salvini încep să se aud şi la noi.

    Noua Axă va provoca, provoacă deja, şocuri masive. Va genera oare şi o schimbare reală sau acest proiect va avea soarta eşecului dureros şi primejdios al „Primăverii Arabe” care, scăpată din coordonarea iniţiatorilor, a dus la  favorizarea extremei ultra-violente a jihadului islamic? Sau, pur şi simplu, se va fâsâi de la sine, pe modelul multiplelor noastre axe? Nu cred. Dimpotrivă, se anunţă ca ceva bine legat, foarte solid argumentat şi care, prin cele 10 propuneri pe care le va prezenta public foarte curând, va atinge zonele de intensă sensibilitate ale acelei părţi a electoratului european care acum este debusolată, dezamăgită şi în căutare cu orice preţ de ceva nou. Interesant este să vedem cum vor riposta partidele tradiţionale, cu ce argumente şi mai ales cu ce personaje în linia întâi.

   Dar, înainte de toate, simbolistica Noii Axe ar trebui să ne spună ceva, în clar, pentru ce se doreşte a fi cealaltă Europă. Cea care nu este şi se pregăteşte să fie, după cum atât de frumos şi expresiv se exprima domnul Salvini.  


Citeste mai mult: adev.ro/pl7o4g

Marin Preda, AMENINȚARE către Ceaușescu: „Dacă reintroduceți realismul socialist, MĂ SINUCID!” Marin Preda Autor: Radu Pădure | sâmbătă, 12 ianuarie 2019 - Sursă : Evenimentul Zilei

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Marin Preda, AMENINȚARE către Ceaușescu: „Dacă reintroduceți realismul socialist, MĂ SINUCID!”

Marin Preda

Autor: Radu Pădure | sâmbătă, 12 ianuarie 2019 |

Tezele din iulie 1971 au readus „înghețul în România comunistă. Însă, Ceaușescu nu a reușit să mai dea timpul înapoi. O evocare de Dan Ciachir. 

În 1970, regimul a lichidat treptat mandatarii care subînchiriaseră bodegi, bufete, birturi, cabane, cofetării... Era o formă de comerţ semiprivat, apărută, zice-se, din iniţiativa premierului Maurer, la un deceniu după ce dispăruseră ultimii negustori, meseriaşi şi taximetrişti particulari. Vreme de doi ani, localurile mandatarilor fuseseră pline de clienţi. Îi pomeneau şi lăutarii în cântecele lor: „...Mă fac mandatar/ Şi-am să-mi iau o Volgă neagră, să trec la volan/ Să vedem cine-ndrăzneşte să-mi zică ţigan”.

De câţiva ani, oamenii Ocârmuirii umblau în Mercedesuri sau în Fiaturi 2300 şi 125, însă Volga neagră – o mai foloseau dre­gătorii din provincie şi Getaxul – rămăsese simbolul Puterii. Regi­mul făcea însă caz de noua maşină fabricată pe licenţă Renault – Dacia. Aflând că România vrea să producă maşini, mai multe concerne de automobile îşi prezentaseră ofertele. Volkswagen veni­se cu facilităţi ispititoare pentru reproducerea popularului tip 1200, folosit, de altfel, de echipajele de la Circulaţie ale Miliţiei, cu con­di­ţia ca viitoarea uzină să fie amplasată la Timişoara, iar o parte dintre muncitori să fie angajaţi din rândurile şvabilor. În final, alegerea a fost determinată politic, cu prilejul vizitei generalului De Gaulle din 1968.

În mai 1970, după multe zile ploioase, un val de inundaţii devastatoare s-a abătut asupra ţării, cele mai năprasnice fiind cele din Transilvania. La Satu Mare se păstrează pe zidul unei case de la intrarea în oraş un semn marcând nivelul la care ajunseseră apele: peste un metru şi jumătate. Au pierit mulţi oameni atunci, între care şi militari în termen trimişi să-i salveze pe sinistraţi. S-au adunat colecte mari de îmbrăcăminte, încălţăminte, lenjerie şi pături, iar la CEC s-a deschis Contul 2000, zis şi „Contul omeniei”. Ajutoarele sosite din străinătate erau impresionante. Donaţiile unor firme şi societăţi străine cu sediu la Bucureşti sau cu interese comerciale în România sugerau, totodată, dimensiunea schim­burilor cu Occidentul. Vreme de câteva săptămâni s-au vândut în tutungerii ţigări americane trimise ca ajutoare. Cutii de Nescafé şi de sardele, flacoane de colonie Atkinson, pachete de lame Gillette au ajuns până pe rafturile unor cooperative săteşti, alături de sticle de lampă, colaci de sârmă şi seceri.

În 1968, o mulţime copleşitoare a urcat Dealul Patriarhiei în noaptea de Înviere. Oameni cu lumânări aprinse, ieşiţi de la alte biserici, puteau fi văzuţi pe străzi până în zori, întorcându-se acasă de la slujbă. O asemenea afluenţă nu mai existase de la Paştele din 1953, care căzuse pe 5 aprilie, exact la o lună după moartea lui Stalin. În ajun, la Prohod, preoţi şi credincioşi înconjuraseră după rânduială bisericile, procesiuni, icoane şi prapuri desfăşurându-se iarăşi pe străzile Bucureştiului. După prăbuşirea regimului comu­nist, istoricii au dat la iveală un memoriu trimis în 1968 lui Ceau­şes­cu de către Patriarhul Justinian care îi solicita să nu se lucreze în lunea şi marţea de după Înviere, zilele respective urmând să fie recu­perate ulterior de salariaţi. Patriarhul nu a primit niciun fel de răspuns la memoriul său.

Percepţia intelectualilor asupra „dezgheţului” era optimă, chiar cu puseuri de entuziasm. Până şi cei trecuţi prin închisorile politice îi recunoşteau lui Ceauşescu o calitate indenegabilă – naţio­na­lismul. Istorici, filologi, medici de renume predau iar în universi­tăţi sau lucrau în institute de cercetare. Până să-l răpună fulgerător un infarct, Vladimir Streinu, fost deţinut şi deputat ţărănist, fusese directorul Editurii Univers. Prietenul său Şerban Cioculescu, care supravieţuise în anii ’50 vânzându-şi cărţile, era director general al Bibliotecii Academiei şi preda la Universitatea din Bucureşti. Tot acolo preda şi istoricul Constantin C. Giurescu, fost ministru şi rezident regal pe vremea lui Carol al II-lea, trecut prin închisoarea de la Sighet.

Dintre scriitorii studiaţi în manualele şcolare, starurile prolet­cul­tis­mului – cu excepţia unor reciclaţi – căzuseră în dizgraţie. Expirarea reieşea şi din faptul că dispăruseră din ziare, reviste şi librării. Fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, scă­pase în zilele entuziasmului antisovietic din august ’68 o vorbă necugetată: „O să-i vedeţi voi iar pe cazaci la Bucureşti!”.

Dan Deşliu, laureat de trei ori consecutiv al Premiului de Stat (distincţie dispărută), autor al celebrului distih: „Clipă, stai, opreş­te-ţi zborul!/ Se prăvale compresorul” şi coautor al textului imnului de stat („Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator”), îşi amintise că era de formaţie actor; absolvise Conser­vatorul de Artă Dramatică şi urcase doi ani pe scenă. Fusese distribuit în rolul unui căpitan de miliţie „sub acoperire”, într-un film în care Ştefan Iordache întruchipa un tânăr infractor păgubos. Deşliu devenise realizatorul unei emisiuni săptămânale de televiziune, Steaua fără nume, menită să descopere noi interprete şi interpreţi de muzică uşoară. Apărea în unele seri, însoţit de două-trei tinere care aspirau să devină soliste, în restaurantul Casei Scriitorilor. Unii îl invidiau pentru bravadă şi anturaj, însă în buzele pleoştite, în cear­că­nele vinete şi-n ochii ficşi, goliţi, de păpuşă mecanică, i se citeau înfrângerea şi dezamăgirea.

Existau poeţi care le închinaseră versuri, succesiv, Regelui Carol al II-lea, mareşalului Antonescu, lui Stalin, lui Gheorghiu-Dej şi i-ar fi afierosit oricând o odă şi lui Ceauşescu, însă cultul perso­na­lităţii fusese suit în pod. Tot ce le rămânea era să îl elogieze într-un articol de ziar, reproducându-i fraze dintr-o cuvântare, şi să-i tri­mită cu dedicaţii linguşitoare, lungi cât o predoslovie, volumele, lăudându-se apoi, „en petit comitet”, cu cartea sa de vizită şi cu cele două-trei cuvinte de mulţumire bătute la maşină pe verso. Atunci când devenea irepresibil, avântul encomiastic putea să se manifeste şi oral: aşteptam, într-o zi din primăvara anului 1971, liftul, la etajul întâi din clădirea Televiziunii, când s-a deschis uşa unei săli de proiecţie şi a apărut pe palier criticul de artă Ion Frunzetti, urmat de câteva persoane cărora le mărturisea în gura mare ce gust estetic imbatabil are Ceauşescu! Trebuind să aleagă între o lucrare de Grigorescu şi alta de Andreescu – optase fără ezitare pentru al doilea pictor. Se pare că opera lui Andreescu purta noroc şefilor de stat. O pictură a sa l-a scăpat pe Tito de perspectiva unui complot. După îmbunătăţirea raporturilor cu Iugoslavia, Tito a venit în vizită în România, iar la plecare a primit în dar o lucrare a lui Andreescu, pe care a pus-o pe un perete din biroul reşedinţei sale de vară de pe insula Brioni din Marea Adriatică. După câţiva ani, pregătindu-se la o editură din Bucureşti un album Ion Andreescu, s-a solicitat în Iugoslavia, prin Ministerul de Externe, permisiunea de a se repro­duce pictura aflată la Brioni. Un redactor şi un fotograf au pornit într-acolo. Ajunşi în biroul lui Tito, fotograful a rugat să fie dat jos tabloul şi aşezat pe o canapea spre a-şi putea face cum trebuie meseria. Când au coborât pânza, gazdele au descoperit că lucrarea lui Andreescu camufla nişte microfoane legate prin câteva fire de un garaj al vilei.

În 1966, Mao Tse Tung a declanşat aşa-numita Revoluţie cultu­rală, dezlănţuind teroarea asupra intelectualilor şi artiştilor, formulându-şi principiile în faimoasele cărticele cu „învăţături” devenite catehismul studenţilor francezi care au pornit violentele demonstraţii şi distrugeri din mai 1968 de la Paris. Aflaţi atunci acolo, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, vechi şi neclintiţi admi­ratori ai Franţei, rămăseseră îngroziţi de ceea ce putuseră vedea. Între atrocităţile comise în China în numele Revoluţiei cultu­ra­le se număra şi mutilarea mâinilor unui pianist, fotografia celui schilodit făcând înconjurul lumii. Mao voia să reducă arta şi cultura la stadiul de simplă propagandă pentru care nu era nevoie de profesionişti. Declanşase, totodată, un cult al propriei persoane egal cu cel de altădată al lui Stalin în Uniunea Sovietică. Oamenii fusese­ră obligaţi să renunţe la costume, cravată şi la orice altă îmbră­căminte, cu excepţia salopetei şi a tunicii maoiste cenuşii încopciate până la ultimul nasture de sub mărul lui Adam. Un stalinism asiatic domnea şi în Coreea lui Kim Ir Sen.

Revenit în ţară din vizitele în aceste state, Ceauşescu a con­vo­cat imediat, pe 5 iulie 1971, o consfătuire de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educa­tive, soldată cu o listă de prevederi care sugera o consternantă reîn­toar­cere la anii ’50. „Se vor lua măsuri – se spunea la punctul 13 – pentru mai buna echilibrare a filmelor programate în cinema­to­gra­fele noastre, limitându-se difuzarea filmelor poliţiste, de aventuri, interzicându-se filmele care propagă violenţa şi vulgaritatea, care propagă modul de viaţă burghez.”

Imediat s-au operat schimbări în repertoriile teatrelor şi ale cinematografelor, iar soliştilor de muzică uşoară li s-a in­terzis să mai cânte în limbi străine. În decurs de o săptămână, revistele literare ajunseseră de nerecunoscut, cu reportaje de pe şantiere, dominate, aşa cum ceruse Ceauşescu la plenară, de „figura munci­torului”. Un tânăr poet cu umor s-a prezentat la Uniunea Scrii­torilor cu manuscrisul unui volum de versuri inti­tulat chiar Figura muncitorului, solicitând vreo 10.000 de lei ca ajutor sau împrumut pentru efortul depus în decurs de trei zile şi trei nopţi. La plenară, miniştrii, oamenii din aparatul de partid, în frunte cu Ion Iliescu, au fost acuzaţi de Ceauşescu de „intelectualism”, slăbiciune, lipsă de vigilenţă, abandonarea marxismului... Lui Mircea Maliţa, minis­trul învăţământului, i s-a reproşat cravata viu colorată, „cosmo­po­lită”, iar unei activiste coafura.

A urmat o întâlnire cu scriitorii la Sala Palatului. Cu previ­zi­bile excepţii, aceştia i s-au adresat cu „Domnule preşedinte” lui Ceauşescu, neascunzându-i ostilitatea şi dezaprobarea faţă de fun­dă­tura în care voia să împingă cultura şi artele. În ziare au apărut însă doar articole semnate de scriitori, pictori, actori (Amza Pellea, Gyuri Kovacs) care salutau noul „îngheţ”. Ironie a sorţii, alături de Eugen Barbu, în „România liberă” iscălea un asemenea articol Horia Pătraşcu, scenaristul filmului Reconstituirea, scos de pe ecra­ne cu un an în urmă.

Într-o rubrică din „Scânteia”, Adnotări, un redactor al zia­ru­lui, sub pseudonimul „M. Costa” (care făcea critică literară sub numele real), se întreba indignat cum de acceptaseră tipo­gra­fii să culeagă şi să imprime anumite cărţi, amintindu-şi pro­babil de cei terorizaţi în 1945 de comunişti ca să nu tipăreas­că „Dreptatea”.

Cărţile incriminate în „Scânteia”, precum romanul Ramayana de Mircea Cojocaru, arătau până unde ajunsese „dezgheţul”. Un personaj din volumul de debut Rebarbor al prozatorului Alexandru Monciu-Sudinschi îşi mărturisea astfel umanismul: „Eu, frăţioare, când văd un om, încerc să mă dau bine pe lângă el, da-n sinea mea îmi spun: «Ce lopată-n cap i-ar trebui ăstuia!»”. Alt personaj din carte, tânăr ziarist plecat plin de entuziasm la inaugurarea unei noi fabrici de hârtie, le cere muncitorilor din noua întreprindere să-l ducă în mijlocul procesului de producţie, iar aceştia îl duc la... WC, întrebându-l: „Aici doreai să vii, nu?!”. Fabrica nu era gata. Directorul împrumutase de la un coleg câteva baloturi de hârtie ca să simuleze darea în funcţiune la termen, sub lumina reflectoarelor şi a bliţurilor.

Datorită opoziţiei ferme a intelectualilor, îndeosebi a scrii­torilor, cultura şi literatura nu au fost întoarse la anii ’50 („Domnule preşedinte, dacă reintroduceţi «realismul socialist», mă sinucid”, îi spusese Marin Preda şefului statului), aşa cum năzuia Ceauşescu. Doi ani mai târziu, în 1973, Alexandru Monciu-Sudinschi publica un nou volum, Caractere, cu dialoguri între muncitori plăsmuite, bătându-şi joc crunt de agramatismul şi limba de lemn a activiş­tilor. Cartea a avut parte şi de o dramatizare, fiind pusă în scenă la Teatrul Giuleşti cu complicitatea directoarei. Existau cazuri în care unii cenzori închideau ochii sau – cum se zicea în anii ’50 – „pacti­zau” cu scriitorii.

După indignarea iniţială, efemeră, faţă de „minirevoluţia culturală” din România, Occidentul a uitat repede acest episod. În 1973, primindu-l pe Ceauşescu la Vatican, Papa Paul al VI-lea îl copleşea cu elogii, aşa cum reiese din stenograma convorbirilor şi a alocuţiunilor rostite atunci, publicată abia după trei decenii. Pontiful nu uita să plaseze şi câteva cuvinte bine simţite la adre­sa consoartei lui Ceauşescu, al cărei nume de botez îi evoca o ce­le­bră creştină – pe Sfânta Elena, mama împăratului Con­stan­tin cel Mare.

Articolele despre România apărute în anii ’70 în marile ziare occidentale, traduse şi citite la Europa Liberă, începeau cu obser­­vaţii critice asupra şoselelor din ţară pline de gropi, a ilu­mi­­natului public precar, a traficanţilor de valută din incinta ho­te­­lu­rilor şi sfârşeau cu concluzia unanimă că Nicolae Ceauşes­cu este singurul lider din Tratatul de la Varşovia care se opune des­­chis Moscovei.

Tentativa de revoluţie culturală a lui Ceauşescu a constituit însă unul dintre puţinele sale eşecuri, rezultatul fiind un conflict lung, de uzură reciprocă, cu artiştii şi intelectualii. Cultul propriei persoane l-ar fi putut institui şi altfel. Scoţând bani din pungă, s-ar fi găsit destui oficianţi. Spre deosebire de Mao, nu a reuşit să dea timpul înapoi. Epavele proletcultismului nu au revenit în prim-plan şi cu atât mai puţin s-au dezis de „liberalism” reciclaţii.

La nivelul populaţiei ţării, tentativa de minirevoluţie cultu­rală nu a fost resimţită, necum intuită ca un început al sfârşitului. Nu era corelată cu vreo înrăutăţire a aprovizionării sau cu modi­fica­rea preţurilor din magazine. „România profundă” nu citea reviste literare, nu mergea des la teatru şi puţin îi păsa dacă soliştii emisiunilor de televiziune cântă sau nu în limbi străine.

În august 1971, la 2 Mai, în pofida unor îngrijorări, atmosfera era cea obişnuită. Mulţi se iluzionau imaginându-şi că „Tezele din iulie” constituie o strategie temporară, adoptată la presiunea ruşilor; o furtună trecătoare. Alţii erau pesimişti.

Nici Bucureştiul nu se schimbase. În octombrie, toamna era la fel de frumoasă ca altădată în Cotroceni, în Cişmigiu, la Şosea, pe malul Herăstrăului, la restaurantele „Parc” şi „Debarcader”, unde cădea frunza-n pahar. Lăutarii din bodegile din Grant şi de pe Griviţa tocmai scoseseră un cântec nou:

„Vino, mamă, să mă vezi

Cum muncesc la spaţii verzi...”.

Tag-uri: ceausescu, preda, scriitori, tezele din iulie, inghet, comunism

Adevăratul Nicolae Moromete, torţionarul care i-a speriat şi pe liderii comunişti prin cruzime: a crescut fără părinţi, era bâlbâit şi a măturat străzile - 12 ianuarie 2019, 09:18 - de Mariana Iancu - Sursâ : Adevărul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Adevăratul Nicolae Moromete, torţionarul care i-a speriat şi pe liderii comunişti prin cruzime: a crescut fără părinţi, era bâlbâit şi a măturat străzile

 Abonare Torţionarul Nicolae Moromete Desen de Florian Marina

12 ianuarie 2019, 09:18 

de

Mariana Iancu

  Una dintre cele mai negre figuri ale spaţiului concentraţionar comunist a fost Nicolae Moromete, care apare în memorialistică sub numele de „Maromet“. Din măturător de străzi, acesta a ajuns să conducă închisori şi lagăre de muncă, fiind propulsat în funcţii importante în sistemul de represiune de către partidul comunist. A umilit, a bătut şi a ucis oameni fără să fie vreodată tras la răspundere.

  Deţinuţii politic au devenit victime ale sistemului penitenciar din România comunistă cu ajutorul torţionarilor, cei care au pus în practică politica PCR, într-o ţară controlată de trupele de ocupaţie sovietice. Închisorile nu erau spaţiul unde cei condamnaţi trebuia să îşi ispăşească pedepsele, ci au reprezentat pentru unii Iadul, iar pentru mulţi, mormântul. De departe, cel mai vestit călău a fost Nicolae Moromete

   Istoricul Dumitru Lăcătuşu, cercetător la Centrul de Consultanţă Istorică, a identificat în arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor dosarul acestui adevărat criminal. Nu mai puţin de cinci volume, cu câte 200 de file fiecare, conţin rapoarte de investigaţii despre torturile, abuzurile şi tratamentul aplicat de el şi subordonaţii lui deţinuţilor politici şi de drept comun, dar şi memorii justificatoare redactate de ofiţeri.  Nicolae Moromete s-a născut la 13 mai 1912 într-o familie de ţărani săraci din Valea Ungureni, judeţul Olt. A fost cel mai mic dintre cei cinci fraţi ai familiei. Pe când avea doar patru ani, ambii părinţi i-au murit: tatăl pe front, în Primul Război Mondial, iar mama la scurt timp după acesta. Rămas orfan la o vârstă fragedă, Nicolae a crescut pe lângă fraţii mai mari. După ce a terminat cinci clase primare, a lucrat ca zilier şi s-a ocupat, conform autobiografiilor sale, cu „paza porcilor din sat mergând cu ei la pădure“ şi cu „diferite munci pe la oameni înstăriţi ca plug, sapă şi tăiatul lemnelor“, scrie Dumitru Lăcătuşu în studiul „Justificările şi biografia unui torţionar politic. Cazul colonelului de Penitenciare Nicolae Maromet“.   
   

  SINGURUL CARE ŞTIA SĂ SCRIE ŞI SĂ CITEASCĂ  

   Istoricul Lăcătuşu (foto dreapta) spune că referinţele celor care l-au cunoscut în copilărie îl descriu pe Moromete ca pe un elev slab spre mediocru, dar care căuta compania colegilor mai inteligenţi şi cu ceva stare materială. 

      „În autobiografii, Moromete îşi construieşte imaginea unui elev oropsit, care ar fi vrut să înveţe, dar a fost lipsit de posibilităţile materiale. Puţina lui instrucţie şcolară a deprins-o, potrivit propriilor mărturii, învăţând de pe manualele colegilor: «Majoritatea şcolii am învăţat pe cărţile altor copii, mie neavând cine să-mi cumpere cărţi». El menţionează într-o altă autobiografie că, dintre toţi fraţii lui, era singurul care ştia carte, referindu-se probabil la faptul că putea citi şi scrie. Putem presupune despre el că a fost un copil şi adolescent ambiţios, dornic să-şi depăşească condiţia la care era predispus, de simplu agricultor, cum au rămas fraţii săi. Acest lucru l-a îndemnat să-şi caute împlinirea personală şi profesională în afara comunei natale“, spune Dumitru Lăcătuşu, cel care a scris numeroase cărţi şi lucrări despre regimul concentraţionar din România şi despre represiune.

  AJUNGE COPIL DE TRUPĂ


         La vârsta de 17 ani, a plecat din satul său natal ajungând copil de trupă pe lângă Regimentul de Artilerie 6 Piteşti, unde a stat un an, apoi a fost încorporat la Batalionul 11 Transmisiuni.

      
       Nu s-a mai întors niciodată acasă, ci a ţintit Capitala unde, după ce timp de câteva luni a trăit de pe o zi pe alta, s-a angajat ca măturător, conform autobiografiei sale, la fostul „UCB Sect. II Negru în urma unui şperţ (n.r. – mită) de 2.000 lei“. 

      Greu de crezut, dar tânărul Moromete a fost, în acea perioadă, victimă, fiind bătut de un angajat al primăriei şi apoi dat afară pentru că a refuzat să-i dea o sumă de bani pentru a-şi putea păstra serviciul. S-a reangajat ca măturător la Primăria Sectorului 3 Albastru, apoi la Secorul 1 unde se ocupa de curăţarea closetelor şi a saloanelor.

    În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost trimis pe frontul de Răsărit. Conform informaţiilor existente în dosarele sale profesionale, spune Dumitru Lăcătuşu, a deservit centrala telefonică a Batalionului 11 Transmisiuni, ajungând cu unitatea lui în Odessa, Crimeea şi Cotul Donului. În timpul conflagraţiei, a fost şi decorat cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă“ după ce şi-a pus viaţa în pericol mergând între poziţiile frontului pentru a repara un fir de transmisiuni care se rupsese. După 23 August 1944, Nicolae Moromete a ajuns cu unitatea lui până la Budapesta, de unde a fost lăsat la vatră cu gradul de caporal. După război, Moromete şi-a reluat postul său de la primărie.

      Dându-şi seama că dacă nu face ceva memorabil toată viaţa va rămâne măturător, el a făcut pasul decisiv şi s-a înscris în Partidul Comunist. Nu a trecut mult până să-şi demonstreze devotamentul faţă de noua cauză şi a predat celui care l-a recrutat scrisori ale unui director din primărie destinate Legaţiei engleze. Partidul l-a trimis pe Moromete să urmeze o şcoală de cadre, iar după ce a absolvit-o a fost numit secretar al celulei de partid din Primăria Sectorului I Galben. Istoricul povesteşte că Moromete a profitat imediat de putere şi le-a promis unor femei de serviciu din primărie favoruri în schimbul relaţiilor intime, ceea ce a atras sancţionarea lui cu „vot de blam“.

 A URMAT ŞCOALA DE CADRE DE LA CONSTANŢA 

    În cursul anului 1947, Moromete a făcut primul pas în Direcţia Generală a Penitenciarelor fiind trimis la o şcoală de cadre a Comitetului Central din Constanţa, cu durata de trei luni. La terminarea ei, a fost încadrat în MAI. În 1948, a fost numit instructor la organizaţia de partid a corpurilor gardienilor publici din MAI, devenind astfel prim gardian la Văcăreşti, iar din martie 1949 a fost transferat în poziţia de comandant de gardă la Jilava cu delegaţie. În cei zece ani de activitate din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Moromete a fost comandantul penitenciarelor Jilava,

     Caransebeş, Galaţi şi Formaţiunea Chilia Veche. De asemenea, a fost locţiitor al comandantului pentru pază şi regim la Văcăreşti.    Pe unde a trecut, Nicolae Moromete a semănat teroare. Dovadă stau volumele memorialistice, anchetele superiorilor şi propriile declaraţii. Victimele sale au lăsat posterităţii şi una dintre cele mai vestite melodii din spaţiul concentraţionar românesc: „La Chilia-n port“: „Bate un vânt rece din baltă la Chilia în port. Of …! Să vezi stuful cum se înalţă, să-l mai tai nu pot. La Chilia la Tătaru, ah ce dureros! Bate Maromet cu parul, ah … ce dureros! Of …! la Tătaru, la Chilia, vai ce dureros! Bate Lungu cu frânghia, ah ce dureros!” 

    Melodia a fost compusă în 1951 de Puiu Spiru, din Tulcea şi s-a numit „La Dobrogea“, iar ulterior „La Chilia-n port“. Versurile originale erau acestea: „Când privesc departe-n zare/ Mă cuprinde-un dor/ Când văd păsări călătoare/ Tare-aş vrea să zbor/ Să trec munţii spre câmpie/ Să trec Dunărea/ Să văd balta argintie/ Ah, la Dobrogea! / Iese trenul pe sub munte/ ca un şarpe lung/ taie râuri, muşcă punte/ telegrafii fug. Uite Dunărea în zare, uite salcia/ I-auzi şuer de vapoare/ Ah, la Dobrogea“. Actualele versuri au deviat de la cele originale, iar din varianta cântecului „La Chilia-n port“ pe care o ştim noi astăzi, a mai rămas melodia şi o parte din versuri.  

  

Poza lui Nicolae Moromete de la dosar Arhivă Dumitru Lăcătuşu - Centrul de Consultanţă Istorică 


JILAVA, FORTUL MORŢII 

La Jilava, înainte de a fi repartizaţi în celule, nou-veniţii erau puşi să treacă printr-un tunel format din gardieni, înarmaţi cu cozi de cazma, vine de bou şi bastoane de cauciuc. În timp ce încercau să treacă prin acest insolit tunel, angajaţii îi loveau cu tot ce aveau la îndemnă, astfel niciunul dintre ei nu scăpa nebătut. „Activitatea lui Moromete era cunoscută de către superiori, aşa cum o demonstrează un document din dosarul de cercetare a fostului ministru adjunct Marin Jianu, care răspunsese de penitenciare“, spune istoricul Marius Oprea, fondatorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. 

      Iată ce mărturisea fostul ministru adjunct în interogatoriul luat la 26 mai 1953, document pus la dispoziţie de Marius Oprea: 

        În anul 1951, colonelul de securitate Dulgheru (Mişu) mi¬a adus la cunoştinţă că la penitenciarul Jilava deţinuţii sunt bătuţi de către directorul penitenciarului Moromete şi de căpitanul Moraru. Ca urmare a acestor «abateri» sesizate de Dulgheru, căpitanul Moraru a fost detaşat la lagărele de la Canal (Galeşu, Peninsula, Poarta Albă). Foştii deţinuţi de aici îşi amintesc că, dacă nu pedepsea cel puţin zece deţinuţi într o zi, considera că nu şi-a încheiat activitatea.  După 1953, a revenit în sistemul penitenciarelor ca ofiţer politic, mai întîi la Constanţa şi apoi la Piteşti. Afară de aceasta – precum spunea Dulgheru – se mai practică şi bătaia deţinuţilor prin alţi deţinuţi încurajaţi şi instruiţi în acest sens de conducerea penitenciarului. 

      Motivele acestor bătăi ar fi fost tentativa de evadare sau comportarea indisciplinată a unor deţinuţi care pe urmă, prin metodele de mai sus am fost sancţionaţi. Aceste procedee mi¬au fost aduse la cunoştinţă în două rînduri de col. Dulgheru. Atunci l¬am însărcinat pe directorul general al penitenciarelor, col. Baciu, să cerceteze ce se petrece la Jilava. Baciu mi¬a raportat că, într¬adevăr la Jilava sunt bătuţi deţinuţii şi că Moromete a înfiinţat chiar şi o cameră neagră cu ciment unde ţinea arestaţi în piele goală. La cercetările directe făcute de col. Baciu, cei în cauză şi¬au recunoscut atrocităţile săvîrşite. Atunci i¬am cercetat eu, cu care ocazie aceştia au recunoscut vinovăţia lor, însă nu chiar în forma cum s¬au arătat iniţial faptele. I¬am avertizat că, dacă se vor mai întâmpla astfel de lucruri, vor fi aspru pedepsiţi şi cu aceasta s¬a terminat chestiunea“. 

   Doi călăi în acelaşi penitenciar: Vişinescu şi Moromete

   Destinul lui Moromete s-a împletit în această perioadă cu cel al unui alt torţionar celebru, Alexandru Vişinescu, pe când acesta din urmă era şef al Biroului inspecţii din Jilava. În această calitate, spune istoricul Dumitru Lăcătuşu, avea să transmită centralei mai multe rapoarte despre bătăile şi torturile ce erau aplicate de către Nicolae Moromete, comandantul închisorii Jilava, deţinuţilor politici, dar şi despre metodele de lucru ale acestuia. 

       Conform studiului „Alexandru Vişinescu – o biografie“ publicat de Dumitru Lăcătuşu în revista „Studii şi articole de istorie“, a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, Vişinescu şi-a format o echipă proprie de deţinuţi, aleşi personal. După constituirea ei, i-a solicitat comandantului ca aceştia „să fie puşi la diferite munci: ca  bucătari plantoane de măturat pe sălile secţiilor, tăetori de lemne, bae, [...] magazia de pachete ale deţinuţilor etc“. 

     Ulterior, le-a atras atenţia subordonaţilor că „nimeni“ nu avea voie „să se atingă câtuşi de puţin de aceşti oameni sau să le ordone ceva, ci pur şi simplu să-i lase să facă ce vor“. „În timpul desfăşurării «reeducării», între cei doi, Vişinescu şi Moromete (Maromet), a survenit o ruptură, determinată de stilul de lucru al lui Vişinescu. Dornic de afirmare, acesta a monopolizat acţiunea şi l-a îndepărtat pe Maromet, care, cel mai probabil, s-a simţit exclus. Alexandru Vişinescu îi rezervase lui Maromet rolul de simplu subordonat, o poziţie cu care acesta nu s-a putut împăca. 

   Totodată, condescendenţa nedisimulată şi dispreţul afişat de Vişinescu faţă de comandantului Fortului 13 au condus la tensionarea relaţiilor dintre ei, ceea ce l-a determinat pe Maromet să-şi expună nemulţumirile într-un memoriu din 14 septembrie 1950. La acea dată, a informat DGP despre activitatea şi comportamentului lui Alexandru Vişinescu de la venirea lui la Jilava. Memoriul lui Maromet este o sursă preţioasă despre activităţile lui Alexandru Vişinescu şi modul cum relaţiona în primii ani ca ofiţer“, spune Dumitru Lăcătuşu.   

   Astfel, în scurt timp, oamenii lui Alexandru Vişinescu aveau să preia sarcinile uzuale ale gardienilor în secţiile controlate de ei. Conform lui Maromet, aceştia erau cei care îi scoteau pe deţinuţi „din secret la aer sau la cercetări de către Organele Securităţii sau când se ridicau aceşti deţinuţi plantoane trebuea să stea în secţie şi să vadă toate aceste operaţiuni ca fiind oameni de încredere ai slt”.  Încercările lui Maromet de a-şi restabili propria autoritate, dar şi pe cea a subordonaţilor săi, s-au lovit de opoziţia lui Vişinescu care i-a spus că măsurile acestuia îi „sunt dăunătoare lui şi că el va raporta «Ştabului» acest lucru“.    

Biografie Nicolae Moromete Arhivă Dumitru Lăcătuşu - Centrul de Consultanţă Istorică 

HRANA DEŢINUŢILOR, DATĂ LA PORCI   

       În 1952, Moromete a fost numit în funcţia de comandant la Galaţi, după ce timp de câteva luni a deţinut aceeaşi funcţie la Caransebeş. La penitenciarul din Moldova, Maromet a continuat să utilizeze aceleaşi practici abuzive. Din ordinul lui, hrana deţinuţilor era dată la porcii unităţii, iar norma zilnică a deţinuţilor era redusă „pe considerentul că nu îndeplineau normele fixate la confecţionarea rogojinilor“. Despre condiţiile de lucru, hrană şi cazare se menţionează în mai multe documente faptul că „erau necorespunzătoare, astfel că au decedat zilnic câte trei-patru deţinuţi“, iar celor bolnavi „nu li s-a dat niciun fel de medicamente“. ;

  

Lagărul Chilia Veche, locul unde Maromet şi-a definitivat legendara bestialitate    

      În ciuda faptului că Nicolae Moromete ajunsese să semene moarte şi teroare pe unde trecerea, comandanţii săi nu numai că nu l-au pedepsit, ci i-au dat pe mână deţinuţilor de la colonia de muncă Chilia Veche în vara anului 1956. Aici, erau încarceraţi atât deţinuţi de drept comun, dar şi politic, care au fost folosiţi la îndiguirea ostrovului Tătaru şi a celui de la Pardina, la desţelenirea ostrovului Chilia Veche, precum şi la tăierea stufului şi a papurii din Delta Dunării.  

   Odată cu venirea în fruntea coloniei a lui Moromete, deţinuţii lucrau câte 10 ore în apă, noroi şi frig, iar norma zilnică a crescut de la 20 de maldăre la 44 de maldăre, în timp ce s-au redus raţiile alimentare şi s-a introdus aplicarea de pedepse celor care nu îşi îndeplineau norma zilnică, conform „Dicţionarului penitenciarelor din România comunistă (1945-1967)“. 

     Ca urmare a primirii unor note informative despre condiţiile de detenţie de la Chilia Veche, mai multe comisii de anchetă s-au deplasat la faţa locului. Conform unui raport întocmit de superiori, s-a arătat că în colonie „se înjura, se bătea, iar alimentele erau furate şi vândute de către comandantul coloniei, deşi acestea apăreau în scriptele unităţii ca distribuite deţinuţilor“.   

„TOVARĂŞUL MOROMETE A FOST PRIMUL CARE S-A BUCURAT“  

   Deşi, oficial, metodele de tortură erau interzise printr-un ordin al ministrului de Interne, practicile inumane au continuat la colonia de muncă. În raport se menţiona că deţinuţii bolnavi erau duşi forţat la muncă, iar cei care refuzau erau bătuţi de gardieni. Astfel, în urma unor pedepse generale, unul dintre deţinuţi, Ştrul Aschenaze, condamnat la opt ani închisoare corecţională pentru deţinere de aur, a decedat la aproximativ două luni de la transferarea lui în această formaţiune. 

   Conform volumului „Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă“, în timpul unei şedinţe din cadrul aparatului central al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, căpitanul Gheorghe Băleanu, locţiitor politic la Chilia Veche între 1957 şi 1959, a precizat că situaţia de aici s-a înrăutăţit după ce Direcţia a admis că în munca cu deţinuţii se poate folosi şi bătaia. Acelaşi căpitan spunea că „tovarăşul Moromete a fost primul care s-a bucurat de acest lucru“ şi imediat după primirea acestui acord tacit din partea conducerii DGPCM, a telefonat locotenentului major Dumitrescu şi i-a spus că s-a dat ordin să se bată. „Pedepsirea deţinuţilor a fost aplicată imediat după întoarcerea comandantului de la Bucureşti, acesta intrând în celule împreună cu locţiitorii şi s-au apucat să bată. Toţi (cadrele coloniei) l-au întrebat dacă trebuie să bată. El a demonstrat acest lucru. S-au făcut abuzuri“.

1 AUGUST 1958, ZIUA BÂTEI LA CHITILA 

       Unele dintre documente vorbesc despre bătăile generale aplicate întregului efectiv de deţinuţi, cum ar fi cea care a avut loc la 1 august 1958. La această dată, Maromet şi subalternii lui s-au deplasat la bacul 4, unde se aflau cazaţi aproximativ 300 de deţinuţi. Cei mai mulţi dintre ei au fost bătuţi sub diferite pretexte, ca neîndeplinirea normelor de lucru. Conform unei adrese a Direcţiei Generale MAI Constanţa, 40 dintre aceştia „au fost bătuţi grav până şi-au făcut necesităţile pe ei“. Bătaia colectivă a început la ora 11, în data de 1 august 1958, şi s-a încheiat în aceeaşi zi la ora 17.   

   În subunităţile Chiliei Vechi, bătăile colective aveau loc periodic şi la intervale scurte de timp. O alta a avut loc tot la bacul 4 în noaptea de 7–8 august 1958. Ea a început la ora 19 seara şi s-a încheiat la 5 dimineaţa. Documentul menţionează „instrumentele“ de bătaie folosite: cravaşe confecţionate din curele de ventilator de maşini, care erau întărite cu sârmă până la mijloc, şi ciomege. De cele mai multe ori, bătăile deţinuţilor de la Chilia Veche erau auzite şi de localnici, care, în cele din urmă, au informat conducerea ministerului. 

    Torţionarul era plătit regeşte. Conform unui ordin din 1956 al Ministerului Afacerilor Interne, semnat de gen. col. Alexandru Drăghici, maiorul Moromete Nicolae, la acea vreme şef penitenciar la colonia Chilia Veche, avea un salariu de 1.500 de lei, o sumă impresionantă pentru acele vremuri. 

    Au fost ultimele acte de tortură ale lui Nicolae Moromete. De această dată, comisia nu l-a mai scăpat pe fostul măturător, propunând trecerea lui în rezervă. În urma raportului, în data de 28 februarie 1959, a fost trecut în rezervă, cu drept la pensie, dar fără să fi fost judecat pentru crimele şi tratamentele inumane prin care au trecut mii de deţinuţi la Jilava, Văcăreşti, Caranşebeş, Galaţi, Chilia Veche. După trecerea în rezervă a fost plasator la un cinematograf din Bucureşti. Din păcate, în sistemul electronic al Ministerului de Interne nu apare data la care Nicolae Moromete a murit.   

Moromete a scăpat de braţul legii, Vişinescu nu   

   Nicolae Moromete nu a plătit niciodată pentru crimele sale. Nimeni nu ştie când a murit şi nici unde a fost înmormântat. Dar şi torţionarii care au trăit mult timp după Revoluţie au dus o bătrâneţe liniştită şi s-au bucurat de pensii mai mari decât cele plătite de statul român victimelor lor. Au fost doar două excepţii: Alexandru Vişinescu şi Ioan Ficior, cei doi călăi ai închisorilor comuniste care au fost condamnaţi pentru crime împotriva umanităţii. Alexandru Vişinescu, fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a fost condamnat definitiv, în 10 februarie 2016, la 20 de ani de închisoare în dosarul în care a fost găsit vinovat de crime împotriva umanităţii, decizia fiind o premieră din punct de vedere judiciar. 

    Procurorii Parchetului instanţei supreme l-au acuzat pe Vişinescu că, în perioada 1956-1963 a luat măsuri de persecutare a deţinuţilor politici încarceraţi la Râmnicu Sărat. El a fost de altfel ultimul comandant al închisorii, unde a murit, în urma torturilor, liderul PNŢ Ion Mihalache. Fostul călău a murit la 5 noiembrie, în Spitalul-Penitenciar Rahova. Nici celălalt torţionar, Ioan Ficior nu a apucat să ispăşească pedeapsa primită, tot de 20 de ani de închisoare, sfârşind la 26 septembrie 2018, la Spitalul Penitenciarului Jilava. Ficior a fost trimis în judecată în august 2014, fiind acuzat că în perioada 1958-1963, când a condus Colonia de muncă Periprava, a introdus şi coordonat un regim de detenţie represiv, abuziv, inuman şi discreţionar împotriva deţinuţilor politic, fiind înregistrate 103 decese.   

Mărturii ale victimelor: „Care p.... mă-tii eşti Seneca, mă?! Ieşi afară!!!“  

    Luptătorul anticomunist Grigore Caraza, în cartea sa „Aiud însângerat“ i-a dedicat un capitol lui Maromet. Disidentul povesteşte despre faptul că toţi colegii de celulă şi-au bătut joc de Moromete, un om incult, dar care avea puterea în mână: „Pentru a putea stăpâni, conduce şi teroriza poporul, comuniştii s-au servit de elemente de cea mai joasă speţă, de drojdia şi scursura acestui neam. Un exemplu elocvent este Maromet, care a ajuns în timpul comunismului comandantul celei mai sălbatice închisori, Jilava, cunoscut ulterior printre cei mai sângeroşi torţionari comunişti. Înainte, fusese om de serviciu la primăria Sectorului Negru Bucureşti - pe atunci, capitala fiind împărţită pe sectoare, în culori - galben era centrul, iar pentru celelalte sectoare fiind verde, roşu, albastru şi negru“.

    Iată cum descrie Grigore Caraza ceea ce s-a petrecut după gratii: „Într-o zi, când Maromet trecea să îşi vadă robii, sub priviri îi căzu o maximă scrisă pe peretele unei celule: «Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob» - Seneca - filozof roman, sec. I d.H. Înfuriat peste măsură, Maromet le-a strigat celor din camera respectivă: «Care p.... mă-tii eşti Seneca, mă?! Ieşi afară!!!» Linişte. «N-auzi, mă?! Ieşi, mă, afară!!!» Aceeaşi linişte mormântală. Spumegând de mânie, Maromet se adresă unuia dintre însoţitorii săi: «To... to... tovarăşe mi... mi... miliţian, mergi la Grefă şi adu-mi tabelul camerei! Îl învăţ eu minte pe Seneca!!!» Miliţianul îi aduse tabelul şi Maromet îl citi cu insistenţă de câteva ori, dar Seneca - nicăieri! Pentru că între timp se instalase o atmosferă de groază care nu prevestea nimic bun, un student îi spuse: «Domnule comandant, Seneca a plecat de dimineaţă la tribunal pentru că astăzi avea termen şi probabil că se va întoarce după-masă.» După ce îl înjură şi pe student, luminat, Maromet i se adresă din nou miliţianului: «Mergi în poartă şi, când o veni Seneca de la Tribunal, să mi-l aduci mie! I-arăt eu lui Seneca, Dumnezeii mă-sii!»“.   

 ZECE ANI DE DETENŢIE PENTRU „NIMIC“   

   Părintele Benedict Ghiuş, arestat în lotul „Rugul Aprins“, împreună cu părintele Daniil Sandu Tudor, a răspândit o poveste care a ajuns legendară în legătură cu Moromete, spune istoricul Marius Oprea. Părintele a fost cel care, păstrându-şi cumpătul, a alinat cu bunătate sufletele celor ce au ajuns în iadul Jilavei. A făcut acest lucru atât acolo, cât şi pe tot parcursul detenţiei. Arhimandritul Sofian Boghiu şi-a amintit astfel acele momente: „Cât am stat la Jilava, înghesuiţi într-o celulă mare, cu pereţii înnegriţi de păcură, unde, în afară de noi, mai erau mulţi alti oropsiţi, părintele Benedict, luminos la chip, s-a impus de la început, prin cuvântul său blând, convingător şi înţelept, ca o mare mângâiere pentru toţi cei de faţă – civili, ofiţeri, preoţi, medici, monahi, tineri şi vârstnici – încât uitam cu totul de mizeria în care ne aflam“.

    Pastorul Richard Wurmbrand i-a păstrat şi el vie în memorie amintirea. Arhimandritul Ghiuş încerca să descreţească frunţile arestaţilor, povestindu-le diferite întâmplări. Odată, le-a relatat o poveste despre care susţinea că este reală, despre cum colonelul Moromete, directorul Jilavei, în vreme ce trecea prin faţa unui şir de deţinuţi şi punea fiecăruia aceeaşi întrebare: „De ce ai fost condamnat?“. Unul dintre deţinuţi a replicat: „N-am făcut nimic, domnule colonel, şi am primit zece ani!“.  Moromete a mers mai departe: „Şi tu ce ai făcut?“. Un alt răspuns: „Nimic, domnule colonel, şi am luat douăzeci de ani!“. Furios, Moromete îl repede: „Porc mincinos! În Republica noastră populară, pentru «nimic» nu se capătă mai mult de zece ani!“. Această relatare avea să facă înconjurul închisorilor, intrând practic în folclorul de temniţă, fiind reţinută în memoria a numeroşi deţinuţi politici.

FARMECUL LUI MAROMET: ERA BÂLBÂIT  

         Romana Georgescu Bârlad (Simionescu) a fost arestată la 15 august 1949 şi reţinută la Jilava fără sentinţă de condamnare pe când era studentă la Facultatea de Litere, împreună cu tatăl său, avocatul Gheorghe Simionescu, acuzat de „acte preparatorii în vederea comiterii infracţiunii de surparea ordinii constituţionale“. În interviul publicat în „Experienţe carcerale în România Comunistă“, volume editate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, aminteşte de Moromete: „După două luni am ajuns la Jilava, unde era comandant faimosul Maromet. Era bâlbâit, negricios...secţia noastră de femei era unde-i acum infirmeria, către Valea Plângerii. Erau patru celule mari şi late“. Ea îşi aminteşte că legionarele alături de care era închisă au început să cânte de Înviere cântece legionare. „Bineînţeles, a ieşit scandal. A venit madam Chiru şi l-a chemat pe Moromete, a bătut geamu-n cuie, le-a pedepsit, nu le-a dat cina de seară“.    

      Şi preotul greco-catolic Tertulian Langa, condamnat la 20 de închisoare pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale, şi-l aminteşte pe Moromete. „La Jilava am avut neaşteptata onoare să-l cunosc pe celebrul Maromete. Era găgăuz, deci un fel de rus turcit. Era o bestie, lovea cu o cârje... Tot timpul era înarmat cu un ciomag uriaş, noduros, puternic, cu care lovea în stânga şi-n dreapta, pe unde putea. Farmecul lui era că era bâlbâit... Şi ne-amuza grozav în timp ce ne bătea să-l auzim cum se bâlbâie! «Maa...maa... mă, te ba...ba...bag...» şi aşa mai departe. La Jilava am fost folosit la realizarea unei grădini... plantam roşii. Dar, pentru ca să fiu vrednic de această înaltă demnitate, Maromete a ţinut să mă supună unui examen. 

   A trimis pe nişte miliţieni să aducă de la suprafaţă, că Jilava era sub pământ, adică sub cota zero, să aducă nişte lădiţe cu răsaduri: «Acuma să te văd ce ştii». Nemernicele astea de răsaduri erau toate la fel: o rădăcină şi două frunzuliţe. Ele erau diferite pentru cine ştia, însă bineînţeles că eu nu ştiam. «Ce e asta, mă?». «Galanthus nivalis». «Ce e asta mă?». «Galanthus nivalis». Ăsta, de fapt, este ghiocel nobil. «Ce e asta, mă?». «Capsella bursa-pastoris». Asta este, de fapt, traista ciobanului, o buruiană oarecare. «Bă, ce limbă vorbeşti tu, mă?». «Domnule, la noi în lumea ştiinţifică, pentru ca să nu facem confuzii între plante, le dăm denumiri ştiinţifice, pe limba latină». «Mă, tu eşti chiar grădinar! Mai dă-i o porţie de mâncare». Şi uite aşa am câştigat graţiile lui Maromete“, îşi amintea preotul Tertulian Langa.
 citeste totul despre: constanta moromete maromet jilava chilia veche tortionar alexandru visinescu marius oprea dumitru lacatusu centrul de consultanta istorica iiccmer

Citeste mai mult: adev.ro/pl7idg
   

Buna, Romania! 11 Ianuarie 2019 cu Radu Buzăianu și Răzvan Zamfir - Sursă : b1.tve

http://silethismillennium.blogspot.com2019youtube-broadcast-yourself.html

Buna, Romania!

Bravooo , băeți voi sunteți sarea și piperul acestei nații !

Dumitru G Sin

8 minute · 

Pinterest

 · 

Bravooo , băeți voi sunteți sarea și piperul acestei nații !

Buna, Romania!