Poreclă Sile this Millennium Pseudonime sile_this_millennium

duminică, 10 iulie 2016

Adevaruri si mituri despre viata presedintelui Kennedy - Publicat 9 iulie 2016




Adevaruri si mituri despre viata presedintelui Kennedy 

Publicat 9 iulie 2016

în

 Curiozitati

FT_13.11.20_JFKAnniv_640x300

...Copyright (C) http://extranews.ro . Read more at http://extranews.ro/adevaruri-si-mituri-despre-viata-presedintelui-kennedy/ .
 FT_13.11.20_JFKAnniv_640x300
FT_13.11.20_JFKAnniv_640x300

...Copyright (C) http://extranews.ro . Read more at http://extranews.ro/adevaruri-si-mituri-despre-viata-presedintelui-kennedy/ .


http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html



John F. Kennedy a fost un presedinte fericit. Fericirea spunea el, adeseori, parafrazandu-l pe Aristotel, consta in a sti sa utilizezi din plin facultatile tale, tinzand fara incetare catre perfectiune. Pentru el, presedintia a fost ocazia ideala de a tinde catre prefectiune. Isi iubea munca si nu se plangea de dificultati. Deceptiile nu faceau decat sa-l indarjeasca. Nu a fost auzit decat o singura data vorbind de functiile sale cu o oarecare amaraciune cand si-a pronuntat la televiziune discursul privitor la criza cubaneza. In ciuda acestei functii formidabile, viata sa nu era compusa numai din satisfactii si fericire, dar dramele personale il afectau pe Kennedy mult mai profound decat atacurile si esecurile politice. Nu a fost vazut plangand decat o singura data, atunci cand a muit fiul sau Patrick. Si pentru ca il supara in permanenta durerea fizica ce nu-l parasea o clipa, Kennedy oferea strainilor imaginea vigorii si vitalitatii in vreme ce spatele il supunea la permanente suplicii. Fotoliul cu bascule devenea astfel pentru natiune simbolul valorilor ce prevedeau la Casa Alba: rabdarea, reflexia si absenta oricarui ceremonial. Un corset, trei bai calde zilnic, repaosul pe o saltea electrica dupa masa, exercitii fizice inainte de masa, putin inot in apa piscinei incalzite la Casa Alba erau tot atatea paleative ce ii aduceau o ameliorare. Cu toate acestea, durerea nu-l parasea o clipa: “El nu se plangea niciodata, spunea Dave Powers. Brustele perioade de tacere lasau sa se inteleaga ca spatele ii producea suferinta dar nu se plangea niciodata”. In mai, 1961, cu prilejul vizitei oficiale la Ottawa, presedintele trebuia sa planteze un arbore. Brusc durerile spatelui l-au cuprins. Ajuns acasa, cei din jur au inteles ca suferea dupa cum l-au vazut strecurandu-se cu infinite precautiuni in cada baii. La reintoarcerea la Washington a fost obligat sa mearga sprijinit in carje. Dar s-a ferit sa ofere in public imaginea unui om suferind si-si abandona carjele cand parasea Casa Alba, suferind cu stoicism. De asemenea, in acelasi an, a trebuit sa tamana asezat pentru a tine un discurs si sa anuleze multe altele. Adeseori se simtea mai bine si alte ori mai rau. “Depinde de starea vremii si de politica”, spunea el. Totdeauna insa ii era dificil sa urce scarile. Traditia cerea ca el sa deschida sezonul de baseball lansand prima minge. El se achita de aceasta sarcina cu prudenta, dar ca oricare alt lucru pe care vroia sa-l faca cat mai bine, reusea si de data aceasta. Juca deseori golf, dar spatele nu-i permitea sa-si ia copiii in brate. Presedintia era departe de a necesita aceeasi enduranta fizica ca si campania electorala, dar presedintia sub Kennedy insemna pentru colaboratorii sai si inclusiv pentru el lungi ore de munca, o activitate neintrerupta si o concentrare constanta. John Kennedy isi incetinea rareori ritmul in ciuda durerii care ii chinuia spatele. Gimnastica severa pe care o practica zilnic sub supravegherea dr. Hans Kraus, specialist newyorkez isi avea efectele sale benefice. Pe de alta parte, ea il mentinea in forma. Fotografiile care ii aratau fata buhaita ii raneau vanitatea sa, dar greutatea i se stabilizase. El se supunea deseori la un regim strict. Prevazand o aparitie la televizor, el renunta cu o zi inainte la felul sau favorit: sufle de ciocolata. Capatase cateva riduri in plus, tamplele erau grizonate si asa cum spunea Dave Powers, “capata din ce in ce mai mult aerul unui Presedinte”. Pentru a castiga timp isi primea croitorul si frizerul in biroul sau de lucru. Prefera intotdeauna costumele de culoare inchisa cu doi nasturi si camasile cu monograma. Cea mai mare parte a colaboratorilor sai ii impartaseau gusturile. Chiar cand se afla la Palm Beach si Hyannis Port, apecia ca este demnitatea sa sa nu se lase fotografiat fara haina sau cravata si tinea ca, la randul lor, colaboratorii sai sa ofere aceeasi corectitudine vestimentara. Nici suferinta si nici nesansa nu parveneau sa-i umbreasca umorul. Publicul abia remarcase cu prilejul uneia dintre conferintele sale de presa, umorul ce-l caracteriza. Era un umor niciodata strident sau fortat, jumatate glumet, care te cucerea. Presedintele nu cauta niciodata sa te faca sa razi, era de o fire natural neindemanatica, cateodata puteai sa zaresti cum se aprinde o luminita in ochii sai atunci cand aprecia pe cineva sau era pe punctul de a lasa o poanta. Nu arata niciodata nici cea mai mica lipsa de respect cand isi indeplinra functia. Isi tachina colaboratorii, sefii de stat straini, liderii Congresului si pe editori. Relatiile spinoase cu primul-ministru Canadian, Diefenbaker, nu l-au impiedicat sa spuna cateva cuvinte in limba franceza. Lectiile dure care i-au adus presedintia au contribuit la maturitatea sa fara sa-i modifice personalitatea. Dupa alegeri, toata lumea si-a manifestat in mod automat deferenta in privinta sa. El a devenit o fiinta privilegiata si puternica. Fiecare dintre cuvintele sale apartineau istoriei. In ciuda tuturor acestora ramasese natural si sincer, judecandu-si actele ce le facea cu un amestec de indoiala, amuzament si mandrie. El nu-si facea nicio iluzie, nici asupra lui nici asupra altora si refuza orice pretentie de marire. Ziua presedintelui Kennedy nu incepea inainte de ivirea zorilor. El se trezea la 07:30, citea in fuga ziarele si telefona adeseori colaboratorilor sai pentru a comenta cele citite. Zi si noapte, in vreme ce soseau ziarele si rapoartele, telefoane si note prezidentiale se incrucisau, solicitandu-se informatii suplimentare, precizari sau facandu-se noi ugestii. Trebuia actionat cat mai repede posibil. S-a apreciat ca presedintele telefona in jur de 50 de ori pe zi, cea mai mare parte a telefoanelor erau facute la resedinta sa, inainte sau dupa orele de birou. Pe la orele 08:45, dupa ce facea baie, servea micul dejun, cateodata in compania sotiei si a copiilor, cateodata in pat, citind ziarele. O data sau de doua ori pe saptamana lua micul dejun in compania liderilor parlamentari si a colaboratorilor sai apropiati. Ajungea la birou intre ora 09”00 si 09:30, citea scrisorile primate si un raport de maximum 3000 de cuvinte al C.I.A. mai inainte de a participa la conferintele prevazute. In afata de audientele acordate presei, el avea un numar mai mare timp si adeseori noile intrevederi trebuiau sa fie integrate in programul stabilit. Atat cat ii permitea subiectul discutat, Kennedy isi limita intrevederile la maximum 15 minute, foarte putine durau mai mult de o ora si atunci cand o considera necesar, le prelungea si timp de cateva ore. Comentariile erau reduse la minim sic and interlocutorii cadeau in generalitati, ii intreupea. Intreaga sa atentie era fixate asupra interlocutorului in vreme ce isi lua notite pe un bloc notes, manifesta o aptitudine remarcabila pentru a inregistra detaliile fara a pierde din vedere esentialul. Atunci cand aprecia ca subiectul era epuizat sau cand decizia sa era luata, isi strangea hartiile, semn ca discutia se terminase. Daca interlocutorii nu sesizau aluzia, presedintele se ridica si ii salute. In ciuda eforturilor pe cae le depunea, dorinta sa de a fi ounctual, isi prelungea zilnic cu peste o ora programul pentru a rezolva toate problemele din ziua respectiva. Ziua ii era incredibil de plina. Ramanea la birou pana la 19:30 sau chiar 20:30 si nu se intorcea acasa decat dupa cina. Cel mai adesea citea rapoartele in pat, apucandu-l miezul noptii. Cand avea invitati, se eschiva de cele mai multe ori pentru a merge sa lucreze. Sambata, cand se afla la Washington, ziua de lucru era mai scurta. Duminica nu era prevazut nimic special. In medie, lucra intre 45 si 55 de ore pe saptamana: “Daca traiesc in acest ritm, spunea el adeseori sotiei sale, este pentru ca voiesc sa stiu totul.” El a reusit sa mentina acest ritm respectand regimul de repaos timp de doua ore la mijlocul zilei. Spre orele 13:30 si daca era posibil din nou seara facea baie impreuna cu Dave Powers in piscine de la Casa Alba. Dupa sedinta de natatie, care nu a fost intrerupta chiar pe timpul crizei cubaneze, urmau masaje si exercitii fizice, dejunul, adesea un dejun oficial la care erau invitati directori de ziare, personalitati straine, responsabili sindicali sau reprezentanti ai patronatului, dar cel mai adesea avea loc un dejun intim. Daca era singur, citea in timpul mesei. Dupa masa, mai citea putin sau isi facea siesta. Intre orele 15:00 si 16:00 se reintorcea la birou, proaspat si bine dispus. El nu-si petrecea tot timpul discutand afaceri de stat. Conversatiile sale se transformau adeseori intr-un fel de flacareala in care se abordau probleme ale vietii publice sau private ale cutarui personaj public sau privat sau ale unei figure insolite. Kennedy era curios sa stie totul si reusea sa fie la current cu tot ce se petrecea. Presedintele era extrem de accesibil. El nu putea sa-si permita sa se lase sufocat de detalii nesemnificative si nu-i placea sa asculte nemultumirile colaboratorilor sai, ale membrului Cabinetului sau sau ale congresmenilor ce venisera sa discute probleme importante. Toti colaboratorii sai aveau acces in cabinetul sau de mai multe ori pe zi. Fara indoiala ca John Fitzgerald Kennedy este un mit comtemporan care se prabuseste. Dupa asasinarea tanarului presedinte, in SUA se acrediteaza tot mai mult o imagine care constituie o incredibila revizuire a istoriei fiind considerat un veritabil impostor, toxicoman s chiar mafiot. Unul din bestseller-urile anului 1964 in SUA este A Question of Character, de Thomas Reeves, professor de istorie la Universitatea din Wisconsin Parkesides. Ideea centrala a lucrarii este ca exista o prapastie intre imaginea lui John Fitzgerald Kennedy, slujitor demn al binelui public, sot fidel, barbat cultivat, drept, dominat de ratiune si omul care a fost in realitate, adesea insensibil si iresponsabil. Revees porneste meticulous la demolarea mitului si incepe cu trecutul de erou al lui Kennedy. Conform istoriei oficiale, viitorul presedinte, la varsta de 26 de ani, trimis in Pacific, la cererea sa, salveaza viata membrilor echipajului navei sub comanda sa, rrupta in doua de un distugator japonez, in 1943. La vremea respectiva, New York Times a publicat intamplarea pe prima pagina iar eroul a fost decorat cu Silver Star. S-a facut si un film rememorand faptele, pe spezele tatalui lui John Fitzgeralg Kennedy. Profesorul Revees cauta martori oculari care afirma ca accidentul a fost in realitate mai putin glorios, ba chiar o catastrofa. Alta imposture: carte ape care John Kennedy a scris-o in 1954, pe cand deja era senator, despre viata unor personalitati americane celebre, ar fi de fapt opera unor distinsi colaboratori. Si inca o bila neagra: in momentul votului de cenzura dat in senat lui McCarthy, vestitul vanator de vrajitoare comuniste, Kennedy a fost singurul senator democrat “indispensabil”. Autorul sustine ca ar fi facut acest lucru in mod deliberat, din opportunism politic si nu fiindca tocmai atunci suferise o operatie la coloana. Ca toti barbatii inalti, Kennedy avea probleme cu coloana si in plus era afectat de boala Addison, o insuficienta hormonala cronica. Pentru a-i alina durerile, i se administrau doze regulate de novocaina si procaine. Dar de la inceputul lui 1961, dupa afirmatiile lui Reeves, presedintele trece la o etapa superioara, recurgand la serviciile unui medic vestit, Max Jacobson zis si “Miracle Max” care isi trata clientii bogati injectandu-le amfetamine. Un alt biograf, C. David. Hayman, de data aceasta al lui Jackei Kennedy, Onassis (sotia presedintelui) dedica un capitol intreg dependentei de amfetamine a presedintelui si sustine ca ar fi folosit de asemenea droguri ca marijuana si LSD: “John Fitzgerald Kennedy admite ca a luat cocaina si hasis ptin inlesnirea lui Peter Lawford (cumnatul sau, actor). Mary Meyer (una dintre fostele sale amante) a afirmat ca au fumat impreuna marijuana. Una din amantele lui John Fitzgerald Kennedy in perioada 1960-1962, Judith Campbell- Exnel, care avea stranse legaturi cu doi mai sefi ai mafiei, Sam Giancana si Johny Boselli (amandoi morti in 1975, sugrumati, transati, impuscati cu gura plina de gloante, dupa obiceiul mafiot) isi povesteste viata intr-o carte, iar multe din relatarile ei sunt tot atatea incriminari pentru pesedintele Kennedy. Se pare ca Judith, care primea in fiecare zi trandafiri galbeni de la Sam Giancana, i-a inlesnit intalnirea acesteia cu Kennedy. Lucrurile se petreceau in aprilie 1961, la doua saptamani dupa esecul atacului organizat de CIA impotriva Cubei, la Bahia de Cocinos. La putin timp dupa alegera lui John Fitzgeral Kennedy la Casa Alba, fratele sau Robert lanseaza o violenta campanie impotriva mafiei. Se crede ca mafiotii au pus meticulos la cale asasinarea lui Kenney si a fratelui sau Robert. Nepotul lui Sau Giancana publica o carte in care incerca sa confirme teza complotului impotriva lui Kennedy, implicandu-si “nasul”. In 1992 trecutul si prezentul lovesc familia Kennedy. Aparitia noilor biografii coincide cu procesul de la Palm Beach al lui William Kennedy Smith, nepotul presedintelui, acuzat de viol. Presa scotoceste, diseca, toaca marunt tot trecutul membrilor clanului. In aceasta salbatica si inveninata demitizare a lui Kennedy nu ar trebui sa cantareasca moravurile si chiar caracterul unui om politic in fata urnelor, ci ar trebui sa ia in considerare faptul ca annual trei milioane de americani merg in pelerinaj la mormantul sau si chiar generatiile care nu l-au cunoscut il considera ca o figura enigmatica a Americii. Si nu pentru efemerul efect al unor slabiciuni umane, ci pentru ceea ce istoricul Irving Berustein numeste in titlul cartii sale despre John Fitzgerald Kennedy “Promises Kept” (Promisiuni tinute).

...Copyright (C) http://extranews.ro . Read more at http://extranews.ro/adevaruri-si-mituri-despre-viata-presedintelui-kennedy/ .

John F. Kennedy a fost un presedinte fericit. Fericirea spunea el, adeseori, parafrazandu-l pe Aristotel, consta in a sti sa utilizezi din plin facultatile tale, tinzand fara incetare catre perfectiune. Pentru el, presedintia a fost ocazia ideala de a tinde catre prefectiune. Isi iubea munca si nu se plangea de dificultati. Deceptiile nu faceau decat sa-l indarjeasca. Nu a fost auzit decat o singura data vorbind de functiile sale cu o oarecare amaraciune cand si-a pronuntat la televiziune discursul privitor la criza cubaneza. In ciuda acestei functii formidabile, viata sa nu era compusa numai din satisfactii si fericire, dar dramele personale il afectau pe Kennedy mult mai profound decat atacurile si esecurile politice. Nu a fost vazut plangand decat o singura data, atunci cand a muit fiul sau Patrick. Si pentru ca il supara in permanenta durerea fizica ce nu-l parasea o clipa, Kennedy oferea strainilor imaginea vigorii si vitalitatii in vreme ce spatele il supunea la permanente suplicii. Fotoliul cu bascule devenea astfel pentru natiune simbolul valorilor ce prevedeau la Casa Alba: rabdarea, reflexia si absenta oricarui ceremonial. Un corset, trei bai calde zilnic, repaosul pe o saltea electrica dupa masa, exercitii fizice inainte de masa, putin inot in apa piscinei incalzite la Casa Alba erau tot atatea paleative ce ii aduceau o ameliorare. Cu toate acestea, durerea nu-l parasea o clipa: “El nu se plangea niciodata, spunea Dave Powers. Brustele perioade de tacere lasau sa se inteleaga ca spatele ii producea suferinta dar nu se plangea niciodata”. In mai, 1961, cu prilejul vizitei oficiale la Ottawa, presedintele trebuia sa planteze un arbore. Brusc durerile spatelui l-au cuprins. Ajuns acasa, cei din jur au inteles ca suferea dupa cum l-au vazut strecurandu-se cu infinite precautiuni in cada baii. La reintoarcerea la Washington a fost obligat sa mearga sprijinit in carje. Dar s-a ferit sa ofere in public imaginea unui om suferind si-si abandona carjele cand parasea Casa Alba, suferind cu stoicism. De asemenea, in acelasi an, a trebuit sa tamana asezat pentru a tine un discurs si sa anuleze multe altele. Adeseori se simtea mai bine si alte ori mai rau. “Depinde de starea vremii si de politica”, spunea el. Totdeauna insa ii era dificil sa urce scarile. Traditia cerea ca el sa deschida sezonul de baseball lansand prima minge. El se achita de aceasta sarcina cu prudenta, dar ca oricare alt lucru pe care vroia sa-l faca cat mai bine, reusea si de data aceasta. Juca deseori golf, dar spatele nu-i permitea sa-si ia copiii in brate. Presedintia era departe de a necesita aceeasi enduranta fizica ca si campania electorala, dar presedintia sub Kennedy insemna pentru colaboratorii sai si inclusiv pentru el lungi ore de munca, o activitate neintrerupta si o concentrare constanta. John Kennedy isi incetinea rareori ritmul in ciuda durerii care ii chinuia spatele. Gimnastica severa pe care o practica zilnic sub supravegherea dr. Hans Kraus, specialist newyorkez isi avea efectele sale benefice. Pe de alta parte, ea il mentinea in forma. Fotografiile care ii aratau fata buhaita ii raneau vanitatea sa, dar greutatea i se stabilizase. El se supunea deseori la un regim strict. Prevazand o aparitie la televizor, el renunta cu o zi inainte la felul sau favorit: sufle de ciocolata. Capatase cateva riduri in plus, tamplele erau grizonate si asa cum spunea Dave Powers, “capata din ce in ce mai mult aerul unui Presedinte”. Pentru a castiga timp isi primea croitorul si frizerul in biroul sau de lucru. Prefera intotdeauna costumele de culoare inchisa cu doi nasturi si camasile cu monograma. Cea mai mare parte a colaboratorilor sai ii impartaseau gusturile. Chiar cand se afla la Palm Beach si Hyannis Port, apecia ca este demnitatea sa sa nu se lase fotografiat fara haina sau cravata si tinea ca, la randul lor, colaboratorii sai sa ofere aceeasi corectitudine vestimentara. Nici suferinta si nici nesansa nu parveneau sa-i umbreasca umorul. Publicul abia remarcase cu prilejul uneia dintre conferintele sale de presa, umorul ce-l caracteriza. Era un umor niciodata strident sau fortat, jumatate glumet, care te cucerea. Presedintele nu cauta niciodata sa te faca sa razi, era de o fire natural neindemanatica, cateodata puteai sa zaresti cum se aprinde o luminita in ochii sai atunci cand aprecia pe cineva sau era pe punctul de a lasa o poanta. Nu arata niciodata nici cea mai mica lipsa de respect cand isi indeplinra functia. Isi tachina colaboratorii, sefii de stat straini, liderii Congresului si pe editori. Relatiile spinoase cu primul-ministru Canadian, Diefenbaker, nu l-au impiedicat sa spuna cateva cuvinte in limba franceza. Lectiile dure care i-au adus presedintia au contribuit la maturitatea sa fara sa-i modifice personalitatea. Dupa alegeri, toata lumea si-a manifestat in mod automat deferenta in privinta sa. El a devenit o fiinta privilegiata si puternica. Fiecare dintre cuvintele sale apartineau istoriei. In ciuda tuturor acestora ramasese natural si sincer, judecandu-si actele ce le facea cu un amestec de indoiala, amuzament si mandrie. El nu-si facea nicio iluzie, nici asupra lui nici asupra altora si refuza orice pretentie de marire. Ziua presedintelui Kennedy nu incepea inainte de ivirea zorilor. El se trezea la 07:30, citea in fuga ziarele si telefona adeseori colaboratorilor sai pentru a comenta cele citite. Zi si noapte, in vreme ce soseau ziarele si rapoartele, telefoane si note prezidentiale se incrucisau, solicitandu-se informatii suplimentare, precizari sau facandu-se noi ugestii. Trebuia actionat cat mai repede posibil. S-a apreciat ca presedintele telefona in jur de 50 de ori pe zi, cea mai mare parte a telefoanelor erau facute la resedinta sa, inainte sau dupa orele de birou. Pe la orele 08:45, dupa ce facea baie, servea micul dejun, cateodata in compania sotiei si a copiilor, cateodata in pat, citind ziarele. O data sau de doua ori pe saptamana lua micul dejun in compania liderilor parlamentari si a colaboratorilor sai apropiati. Ajungea la birou intre ora 09”00 si 09:30, citea scrisorile primate si un raport de maximum 3000 de cuvinte al C.I.A. mai inainte de a participa la conferintele prevazute. In afata de audientele acordate presei, el avea un numar mai mare timp si adeseori noile intrevederi trebuiau sa fie integrate in programul stabilit. Atat cat ii permitea subiectul discutat, Kennedy isi limita intrevederile la maximum 15 minute, foarte putine durau mai mult de o ora si atunci cand o considera necesar, le prelungea si timp de cateva ore. Comentariile erau reduse la minim sic and interlocutorii cadeau in generalitati, ii intreupea. Intreaga sa atentie era fixate asupra interlocutorului in vreme ce isi lua notite pe un bloc notes, manifesta o aptitudine remarcabila pentru a inregistra detaliile fara a pierde din vedere esentialul. Atunci cand aprecia ca subiectul era epuizat sau cand decizia sa era luata, isi strangea hartiile, semn ca discutia se terminase. Daca interlocutorii nu sesizau aluzia, presedintele se ridica si ii salute. In ciuda eforturilor pe cae le depunea, dorinta sa de a fi ounctual, isi prelungea zilnic cu peste o ora programul pentru a rezolva toate problemele din ziua respectiva. Ziua ii era incredibil de plina. Ramanea la birou pana la 19:30 sau chiar 20:30 si nu se intorcea acasa decat dupa cina. Cel mai adesea citea rapoartele in pat, apucandu-l miezul noptii. Cand avea invitati, se eschiva de cele mai multe ori pentru a merge sa lucreze. Sambata, cand se afla la Washington, ziua de lucru era mai scurta. Duminica nu era prevazut nimic special. In medie, lucra intre 45 si 55 de ore pe saptamana: “Daca traiesc in acest ritm, spunea el adeseori sotiei sale, este pentru ca voiesc sa stiu totul.” El a reusit sa mentina acest ritm respectand regimul de repaos timp de doua ore la mijlocul zilei. Spre orele 13:30 si daca era posibil din nou seara facea baie impreuna cu Dave Powers in piscine de la Casa Alba. Dupa sedinta de natatie, care nu a fost intrerupta chiar pe timpul crizei cubaneze, urmau masaje si exercitii fizice, dejunul, adesea un dejun oficial la care erau invitati directori de ziare, personalitati straine, responsabili sindicali sau reprezentanti ai patronatului, dar cel mai adesea avea loc un dejun intim. Daca era singur, citea in timpul mesei. Dupa masa, mai citea putin sau isi facea siesta. Intre orele 15:00 si 16:00 se reintorcea la birou, proaspat si bine dispus. El nu-si petrecea tot timpul discutand afaceri de stat. Conversatiile sale se transformau adeseori intr-un fel de flacareala in care se abordau probleme ale vietii publice sau private ale cutarui personaj public sau privat sau ale unei figure insolite. Kennedy era curios sa stie totul si reusea sa fie la current cu tot ce se petrecea. Presedintele era extrem de accesibil. El nu putea sa-si permita sa se lase sufocat de detalii nesemnificative si nu-i placea sa asculte nemultumirile colaboratorilor sai, ale membrului Cabinetului sau sau ale congresmenilor ce venisera sa discute probleme importante. Toti colaboratorii sai aveau acces in cabinetul sau de mai multe ori pe zi. Fara indoiala ca John Fitzgerald Kennedy este un mit comtemporan care se prabuseste. Dupa asasinarea tanarului presedinte, in SUA se acrediteaza tot mai mult o imagine care constituie o incredibila revizuire a istoriei fiind considerat un veritabil impostor, toxicoman s chiar mafiot. Unul din bestseller-urile anului 1964 in SUA este A Question of Character, de Thomas Reeves, professor de istorie la Universitatea din Wisconsin Parkesides. Ideea centrala a lucrarii este ca exista o prapastie intre imaginea lui John Fitzgerald Kennedy, slujitor demn al binelui public, sot fidel, barbat cultivat, drept, dominat de ratiune si omul care a fost in realitate, adesea insensibil si iresponsabil. Revees porneste meticulous la demolarea mitului si incepe cu trecutul de erou al lui Kennedy. Conform istoriei oficiale, viitorul presedinte, la varsta de 26 de ani, trimis in Pacific, la cererea sa, salveaza viata membrilor echipajului navei sub comanda sa, rrupta in doua de un distugator japonez, in 1943. La vremea respectiva, New York Times a publicat intamplarea pe prima pagina iar eroul a fost decorat cu Silver Star. S-a facut si un film rememorand faptele, pe spezele tatalui lui John Fitzgeralg Kennedy. Profesorul Revees cauta martori oculari care afirma ca accidentul a fost in realitate mai putin glorios, ba chiar o catastrofa. Alta imposture: carte ape care John Kennedy a scris-o in 1954, pe cand deja era senator, despre viata unor personalitati americane celebre, ar fi de fapt opera unor distinsi colaboratori. Si inca o bila neagra: in momentul votului de cenzura dat in senat lui McCarthy, vestitul vanator de vrajitoare comuniste, Kennedy a fost singurul senator democrat “indispensabil”. Autorul sustine ca ar fi facut acest lucru in mod deliberat, din opportunism politic si nu fiindca tocmai atunci suferise o operatie la coloana. Ca toti barbatii inalti, Kennedy avea probleme cu coloana si in plus era afectat de boala Addison, o insuficienta hormonala cronica. Pentru a-i alina durerile, i se administrau doze regulate de novocaina si procaine. Dar de la inceputul lui 1961, dupa afirmatiile lui Reeves, presedintele trece la o etapa superioara, recurgand la serviciile unui medic vestit, Max Jacobson zis si “Miracle Max” care isi trata clientii bogati injectandu-le amfetamine. Un alt biograf, C. David. Hayman, de data aceasta al lui Jackei Kennedy, Onassis (sotia presedintelui) dedica un capitol intreg dependentei de amfetamine a presedintelui si sustine ca ar fi folosit de asemenea droguri ca marijuana si LSD: “John Fitzgerald Kennedy admite ca a luat cocaina si hasis ptin inlesnirea lui Peter Lawford (cumnatul sau, actor). Mary Meyer (una dintre fostele sale amante) a afirmat ca au fumat impreuna marijuana. Una din amantele lui John Fitzgerald Kennedy in perioada 1960-1962, Judith Campbell- Exnel, care avea stranse legaturi cu doi mai sefi ai mafiei, Sam Giancana si Johny Boselli (amandoi morti in 1975, sugrumati, transati, impuscati cu gura plina de gloante, dupa obiceiul mafiot) isi povesteste viata intr-o carte, iar multe din relatarile ei sunt tot atatea incriminari pentru pesedintele Kennedy. Se pare ca Judith, care primea in fiecare zi trandafiri galbeni de la Sam Giancana, i-a inlesnit intalnirea acesteia cu Kennedy. Lucrurile se petreceau in aprilie 1961, la doua saptamani dupa esecul atacului organizat de CIA impotriva Cubei, la Bahia de Cocinos. La putin timp dupa alegera lui John Fitzgeral Kennedy la Casa Alba, fratele sau Robert lanseaza o violenta campanie impotriva mafiei. Se crede ca mafiotii au pus meticulos la cale asasinarea lui Kenney si a fratelui sau Robert. Nepotul lui Sau Giancana publica o carte in care incerca sa confirme teza complotului impotriva lui Kennedy, implicandu-si “nasul”. In 1992 trecutul si prezentul lovesc familia Kennedy. Aparitia noilor biografii coincide cu procesul de la Palm Beach al lui William Kennedy Smith, nepotul presedintelui, acuzat de viol. Presa scotoceste, diseca, toaca marunt tot trecutul membrilor clanului. In aceasta salbatica si inveninata demitizare a lui Kennedy nu ar trebui sa cantareasca moravurile si chiar caracterul unui om politic in fata urnelor, ci ar trebui sa ia in considerare faptul ca annual trei milioane de americani merg in pelerinaj la mormantul sau si chiar generatiile care nu l-au cunoscut il considera ca o figura enigmatica a Americii. Si nu pentru efemerul efect al unor slabiciuni umane, ci pentru ceea ce istoricul Irving Berustein numeste in titlul cartii sale despre John Fitzgerald Kennedy “Promises Kept” (Promisiuni tinute).

...Copyright (C) http://extranews.ro . Read more at http://extranews.ro/adevaruri-si-mituri-despre-viata-presedintelui-kennedy/ .

seori, parafrazandu-l pe Aristotel, consta in a sti sa utilizezi din plin facultatile tale, tinzand fara incetare catre perfectiune. Pentru el, presedintia a fost ocazia ideala de a tinde catre prefectiune. Isi iubea munca si nu se plangea de dificultati. Deceptiile nu faceau decat sa-l indarjeasca. Nu a fost auzit decat o singura data vorbind de functiile sale cu o oarecare amaraciune cand si-a pronuntat la televiziune discursul privitor la criza cubaneza. In ciuda acestei functii formidabile, viata sa nu era compusa numai din satisfactii si fericire, dar dramele personale il afectau pe Kennedy mult mai profound decat atacurile si esecurile politice. Nu a fost vazut plangand decat o singura data, atunci cand a muit fiul sau Patrick. Si pentru ca il supara in permanenta durerea fizica ce nu-l parasea o clipa, Kennedy oferea strainilor imaginea vigorii si vitalitatii in vreme ce spatele il supunea la permanente suplicii. Fotoliul cu bascule devenea astfel pentru natiune simbolul valorilor ce prevedeau la Casa Alba: rabdarea, reflexia si absenta oricarui ceremonial. Un corset, trei bai calde zilnic, repaosul pe o saltea electrica dupa masa, exercitii fizice inainte de masa, putin inot in apa piscinei incalzite la Casa Alba erau tot atatea paleative ce ii aduceau o ameliorare. Cu toate acestea, durerea nu-l parasea o clipa: “El nu se plangea niciodata, spunea Dave Powers. Brustele perioade de tacere lasau sa se inteleaga ca spatele ii producea suferinta dar nu se plangea niciodata”. In mai, 1961, cu prilejul vizitei oficiale la Ottawa, presedintele trebuia sa planteze un arbore. Brusc durerile spatelui l-au cuprins. Ajuns acasa, cei din jur au inteles ca suferea dupa cum l-au vazut strecurandu-se cu infinite precautiuni in cada baii. La reintoarcerea la Washington a fost obligat sa mearga sprijinit in carje. Dar s-a ferit sa ofere in public imaginea unui om suferind si-si abandona carjele cand parasea Casa Alba, suferind cu stoicism. De asemenea, in acelasi an, a trebuit sa tamana asezat pentru a tine un discurs si sa anuleze multe altele. Adeseori se simtea mai bine si alte ori mai rau. “Depinde de starea vremii si de politica”, spunea el. Totdeauna insa ii era dificil sa urce scarile. Traditia cerea ca el sa deschida sezonul de baseball lansand prima minge. El se achita de aceasta sarcina cu prudenta, dar ca oricare alt lucru pe care vroia sa-l faca cat mai bine, reusea si de data aceasta. Juca deseori golf, dar spatele nu-i permitea sa-si ia copiii in brate. Presedintia era departe de a necesita aceeasi enduranta fizica ca si campania electorala, dar presedintia sub Kennedy insemna pentru colaboratorii sai si inclusiv pentru el lungi ore de munca, o activitate neintrerupta si o concentrare constanta. John Kennedy isi incetinea rareori ritmul in ciuda durerii care ii chinuia spatele. Gimnastica severa pe care o practica zilnic sub supravegherea dr. Hans Kraus, specialist newyorkez isi avea efectele sale benefice. Pe de alta parte, ea il mentinea in forma. Fotografiile care ii aratau fata buhaita ii raneau vanitatea sa, dar greutatea i se stabilizase. El se supunea deseori la un regim strict. Prevazand o aparitie la televizor, el renunta cu o zi inainte la felul sau favorit: sufle de ciocolata. Capatase cateva riduri in plus, tamplele erau grizonate si asa cum spunea Dave Powers, “capata din ce in ce mai mult aerul unui Presedinte”. Pentru a castiga timp isi primea croitorul si frizerul in biroul sau de lucru. Prefera intotdeauna costumele de culoare inchisa cu doi nasturi si camasile cu monograma. Cea mai mare parte a colaboratorilor sai ii impartaseau gusturile. Chiar cand se afla la Palm Beach si Hyannis Port, apecia ca este demnitatea sa sa nu se lase fotografiat fara haina sau cravata si tinea ca, la randul lor, colaboratorii sai sa ofere aceeasi corectitudine vestimentara. Nici suferinta si nici nesansa nu parveneau sa-i umbreasca umorul. Publicul abia remarcase cu prilejul uneia dintre conferintele sale de presa, umorul ce-l caracteriza. Era un umor niciodata strident sau fortat, jumatate glumet, care te cucerea. Presedintele nu cauta niciodata sa te faca sa razi, era de o fire natural neindemanatica, cateodata puteai sa zaresti cum se aprinde o luminita in ochii sai atunci cand aprecia pe cineva sau era pe punctul de a lasa o poanta. Nu arata niciodata nici cea mai mica lipsa de respect cand isi indeplinra functia. Isi tachina colaboratorii, sefii de stat straini, liderii Congresului si pe editori. Relatiile spinoase cu primul-ministru Canadian, Diefenbaker, nu l-au impiedicat sa spuna cateva cuvinte in limba franceza. Lectiile dure care i-au adus presedintia au contribuit la maturitatea sa fara sa-i modifice personalitatea. Dupa alegeri, toata lumea si-a manifestat in mod automat deferenta in privinta sa. El a devenit o fiinta privilegiata si puternica. Fiecare dintre cuvintele sale apartineau istoriei. In ciuda tuturor acestora ramasese natural si sincer, judecandu-si actele ce le facea cu un amestec de indoiala, amuzament si mandrie. El nu-si facea nicio iluzie, nici asupra lui nici asupra altora si refuza orice pretentie de marire. Ziua presedintelui Kennedy nu incepea inainte de ivirea zorilor. El se trezea la 07:30, citea in fuga ziarele si telefona adeseori colaboratorilor sai pentru a comenta cele citite. Zi si noapte, in vreme ce soseau ziarele si rapoartele, telefoane si note prezidentiale se incrucisau, solicitandu-se informatii suplimentare, precizari sau facandu-se noi ugestii. Trebuia actionat cat mai repede posibil. S-a apreciat ca presedintele telefona in jur de 50 de ori pe zi, cea mai mare parte a telefoanelor erau facute la resedinta sa, inainte sau dupa orele de birou. Pe la orele 08:45, dupa ce facea baie, servea micul dejun, cateodata in compania sotiei si a copiilor, cateodata in pat, citind ziarele. O data sau de doua ori pe saptamana lua micul dejun in compania liderilor parlamentari si a colaboratorilor sai apropiati. Ajungea la birou intre ora 09”00 si 09:30, citea scrisorile primate si un raport de maximum 3000 de cuvinte al C.I.A. mai inainte de a participa la conferintele prevazute. In afata de audientele acordate presei, el avea un numar mai mare timp si adeseori noile intrevederi trebuiau sa fie integrate in programul stabilit. Atat cat ii permitea subiectul discutat, Kennedy isi limita intrevederile la maximum 15 minute, foarte putine durau mai mult de o ora si atunci cand o considera necesar, le prelungea si timp de cateva ore. Comentariile erau reduse la minim sic and interlocutorii cadeau in generalitati, ii intreupea. Intreaga sa atentie era fixate asupra interlocutorului in vreme ce isi lua notite pe un bloc notes, manifesta o aptitudine remarcabila pentru a inregistra detaliile fara a pierde din vedere esentialul. Atunci cand aprecia ca subiectul era epuizat sau cand decizia sa era luata, isi strangea hartiile, semn ca discutia se terminase. Daca interlocutorii nu sesizau aluzia, presedintele se ridica si ii salute. In ciuda eforturilor pe cae le depunea, dorinta sa de a fi ounctual, isi prelungea zilnic cu peste o ora programul pentru a rezolva toate problemele din ziua respectiva. Ziua ii era incredibil de plina. Ramanea la birou pana la 19:30 sau chiar 20:30 si nu se intorcea acasa decat dupa cina. Cel mai adesea citea rapoartele in pat, apucandu-l miezul noptii. Cand avea invitati, se eschiva de cele mai multe ori pentru a merge sa lucreze. Sambata, cand se afla la Washington, ziua de lucru era mai scurta. Duminica nu era prevazut nimic special. In medie, lucra intre 45 si 55 de ore pe saptamana: “Daca traiesc in acest ritm, spunea el adeseori sotiei sale, este pentru ca voiesc sa stiu totul.” El a reusit sa mentina acest ritm respectand regimul de repaos timp de doua ore la mijlocul zilei. Spre orele 13:30 si daca era posibil din nou seara facea baie impreuna cu Dave Powers in piscine de la Casa Alba. Dupa sedinta de natatie, care nu a fost intrerupta chiar pe timpul crizei cubaneze, urmau masaje si exercitii fizice, dejunul, adesea un dejun oficial la care erau invitati directori de ziare, personalitati straine, responsabili sindicali sau reprezentanti ai patronatului, dar cel mai adesea avea loc un dejun intim. Daca era singur, citea in timpul mesei. Dupa masa, mai citea putin sau isi facea siesta. Intre orele 15:00 si 16:00 se reintorcea la birou, proaspat si bine dispus. El nu-si petrecea tot timpul discutand afaceri de stat. Conversatiile sale se transformau adeseori intr-un fel de flacareala in care se abordau probleme ale vietii publice sau private ale cutarui personaj public sau privat sau ale unei figure insolite. Kennedy era curios sa stie totul si reusea sa fie la current cu tot ce se petrecea. Presedintele era extrem de accesibil. El nu putea sa-si permita sa se lase sufocat de detalii nesemnificative si nu-i placea sa asculte nemultumirile colaboratorilor sai, ale membrului Cabinetului sau sau ale congresmenilor ce venisera sa discute probleme importante. Toti colaboratorii sai aveau acces in cabinetul sau de mai multe ori pe zi. Fara indoiala ca John Fitzgerald Kennedy este un mit comtemporan care se prabuseste. Dupa asasinarea tanarului presedinte, in SUA se acrediteaza tot mai mult o imagine care constituie o incredibila revizuire a istoriei fiind considerat un veritabil impostor, toxicoman s chiar mafiot. Unul din bestseller-urile anului 1964 in SUA este A Question of Character, de Thomas Reeves, professor de istorie la Universitatea din Wisconsin Parkesides. Ideea centrala a lucrarii este ca exista o prapastie intre imaginea lui John Fitzgerald Kennedy, slujitor demn al binelui public, sot fidel, barbat cultivat, drept, dominat de ratiune si omul care a fost in realitate, adesea insensibil si iresponsabil. Revees porneste meticulous la demolarea mitului si incepe cu trecutul de erou al lui Kennedy. Conform istoriei oficiale, viitorul presedinte, la varsta de 26 de ani, trimis in Pacific, la cererea sa, salveaza viata membrilor echipajului navei sub comanda sa, rrupta in doua de un distugator japonez, in 1943. La vremea respectiva, New York Times a publicat intamplarea pe prima pagina iar eroul a fost decorat cu Silver Star. S-a facut si un film rememorand faptele, pe spezele tatalui lui John Fitzgeralg Kennedy. Profesorul Revees cauta martori oculari care afirma ca accidentul a fost in realitate mai putin glorios, ba chiar o catastrofa. Alta imposture: carte ape care John Kennedy a scris-o in 1954, pe cand deja era senator, despre viata unor personalitati americane celebre, ar fi de fapt opera unor distinsi colaboratori. Si inca o bila neagra: in momentul votului de cenzura dat in senat lui McCarthy, vestitul vanator de vrajitoare comuniste, Kennedy a fost singurul senator democrat “indispensabil”. Autorul sustine ca ar fi facut acest lucru in mod deliberat, din opportunism politic si nu fiindca tocmai atunci suferise o operatie la coloana. Ca toti barbatii inalti, Kennedy avea probleme cu coloana si in plus era afectat de boala Addison, o insuficienta hormonala cronica. Pentru a-i alina durerile, i se administrau doze regulate de novocaina si procaine. Dar de la inceputul lui 1961, dupa afirmatiile lui Reeves, presedintele trece la o etapa superioara, recurgand la serviciile unui medic vestit, Max Jacobson zis si “Miracle Max” care isi trata clientii bogati injectandu-le amfetamine. Un alt biograf, C. David. Hayman, de data aceasta al lui Jackei Kennedy, Onassis (sotia presedintelui) dedica un capitol intreg dependentei de amfetamine a presedintelui si sustine ca ar fi folosit de asemenea droguri ca marijuana si LSD: “John Fitzgerald Kennedy admite ca a luat cocaina si hasis ptin inlesnirea lui Peter Lawford (cumnatul sau, actor). Mary Meyer (una dintre fostele sale amante) a afirmat ca au fumat impreuna marijuana. Una din amantele lui John Fitzgerald Kennedy in perioada 1960-1962, Judith Campbell- Exnel, care avea stranse legaturi cu doi mai sefi ai mafiei, Sam Giancana si Johny Boselli (amandoi morti in 1975, sugrumati, transati, impuscati cu gura plina de gloante, dupa obiceiul mafiot) isi povesteste viata intr-o carte, iar multe din relatarile ei sunt tot atatea incriminari pentru pesedintele Kennedy. Se pare ca Judith, care primea in fiecare zi trandafiri galbeni de la Sam Giancana, i-a inlesnit intalnirea acesteia cu Kennedy. Lucrurile se petreceau in aprilie 1961, la doua saptamani dupa esecul atacului organizat de CIA impotriva Cubei, la Bahia de Cocinos. La putin timp dupa alegera lui John Fitzgeral Kennedy la Casa Alba, fratele sau Robert lanseaza o violenta campanie impotriva mafiei. Se crede ca mafiotii au pus meticulos la cale asasinarea lui Kenney si a fratelui sau Robert. Nepotul lui Sau Giancana publica o carte in care incerca sa confirme teza complotului impotriva lui Kennedy, implicandu-si “nasul”. In 1992 trecutul si prezentul lovesc familia Kennedy. Aparitia noilor biografii coincide cu procesul de la Palm Beach al lui William Kennedy Smith, nepotul presedintelui, acuzat de viol. Presa scotoceste, diseca, toaca marunt tot trecutul membrilor clanului. In aceasta salbatica si inveninata demitizare a lui Kennedy nu ar trebui sa cantareasca moravurile si chiar caracterul unui om politic in fata urnelor, ci ar trebui sa ia in considerare faptul ca annual trei milioane de americani merg in pelerinaj la mormantul sau si chiar generatiile care nu l-au cunoscut il considera ca o figura enigmatica a Americii. Si nu pentru efemerul efect al unor slabiciuni umane, ci pentru ceea ce istoricul Irving Berustein numeste in titlul cartii sale despre John Fitzgerald Kennedy “Promises Kept” (Promisiuni tinute).

...Copyright (C) http://extranews.ro . Read more at http://extranews.ro/adevaruri-si-mituri-despre-viata-presedintelui-kennedy/ .
John F. Kennedy a fost un presedinte fericit. Fericirea spunea el, adeseori, parafrazandu-l pe Aristotel, consta in a sti sa utilizezi din plin facultatile tale, tinzand fara incetare catre perfectiune. Pentru el, presedintia a fost ocazia ideala de a tinde catre prefectiune. Isi iubea munca si nu se plangea de dificultati. Deceptiile nu faceau decat sa-l indarjeasca. Nu a fost auzit decat o singura data vorbind de functiile sale cu o oarecare amaraciune cand si-a pronuntat la televiziune discursul privitor la criza cubaneza. In ciuda acestei functii formidabile, viata sa nu era compusa numai din satisfactii si fericire, dar dramele personale il afectau pe Kennedy mult mai profound decat atacurile si esecurile politice. Nu a fost vazut plangand decat o singura data, atunci cand a muit fiul sau Patrick. Si pentru ca il supara in permanenta durerea fizica ce nu-l parasea o clipa, Kennedy oferea strainilor imaginea vigorii si vitalitatii in vreme ce spatele il supunea la permanente suplicii. Fotoliul cu bascule devenea astfel pentru natiune simbolul valorilor ce prevedeau la Casa Alba: rabdarea, reflexia si absenta oricarui ceremonial. Un corset, trei bai calde zilnic, repaosul pe o saltea electrica dupa masa, exercitii fizice inainte de masa, putin inot in apa piscinei incalzite la Casa Alba erau tot atatea paleative ce ii aduceau o ameliorare. Cu toate acestea, durerea nu-l parasea o clipa: “El nu se plangea niciodata, spunea Dave Powers. Brustele perioade de tacere lasau sa se inteleaga ca spatele ii producea suferinta dar nu se plangea niciodata”. In mai, 1961, cu prilejul vizitei oficiale la Ottawa, presedintele trebuia sa planteze un arbore. Brusc durerile spatelui l-au cuprins. Ajuns acasa, cei din jur au inteles ca suferea dupa cum l-au vazut strecurandu-se cu infinite precautiuni in cada baii. La reintoarcerea la Washington a fost obligat sa mearga sprijinit in carje. Dar s-a ferit sa ofere in public imaginea unui om suferind si-si abandona carjele cand parasea Casa Alba, suferind cu stoicism. De asemenea, in acelasi an, a trebuit sa tamana asezat pentru a tine un discurs si sa anuleze multe altele. Adeseori se simtea mai bine si alte ori mai rau. “Depinde de starea vremii si de politica”, spunea el. Totdeauna insa ii era dificil sa urce scarile. Traditia cerea ca el sa deschida sezonul de baseball lansand prima minge. El se achita de aceasta sarcina cu prudenta, dar ca oricare alt lucru pe care vroia sa-l faca cat mai bine, reusea si de data aceasta. Juca deseori golf, dar spatele nu-i permitea sa-si ia copiii in brate. Presedintia era departe de a necesita aceeasi enduranta fizica ca si campania electorala, dar presedintia sub Kennedy insemna pentru colaboratorii sai si inclusiv pentru el lungi ore de munca, o activitate neintrerupta si o concentrare constanta. John Kennedy isi incetinea rareori ritmul in ciuda durerii care ii chinuia spatele. Gimnastica severa pe care o practica zilnic sub supravegherea dr. Hans Kraus, specialist newyorkez isi avea efectele sale benefice. Pe de alta parte, ea il mentinea in forma. Fotografiile care ii aratau fata buhaita ii raneau vanitatea sa, dar greutatea i se stabilizase. El se supunea deseori la un regim strict. Prevazand o aparitie la televizor, el renunta cu o zi inainte la felul sau favorit: sufle de ciocolata. Capatase cateva riduri in plus, tamplele erau grizonate si asa cum spunea Dave Powers, “capata din ce in ce mai mult aerul unui Presedinte”. Pentru a castiga timp isi primea croitorul si frizerul in biroul sau de lucru. Prefera intotdeauna costumele de culoare inchisa cu doi nasturi si camasile cu monograma. Cea mai mare parte a colaboratorilor sai ii impartaseau gusturile. Chiar cand se afla la Palm Beach si Hyannis Port, apecia ca este demnitatea sa sa nu se lase fotografiat fara haina sau cravata si tinea ca, la randul lor, colaboratorii sai sa ofere aceeasi corectitudine vestimentara. Nici suferinta si nici nesansa nu parveneau sa-i umbreasca umorul. Publicul abia remarcase cu prilejul uneia dintre conferintele sale de presa, umorul ce-l caracteriza. Era un umor niciodata strident sau fortat, jumatate glumet, care te cucerea. Presedintele nu cauta niciodata sa te faca sa razi, era de o fire natural neindemanatica, cateodata puteai sa zaresti cum se aprinde o luminita in ochii sai atunci cand aprecia pe cineva sau era pe punctul de a lasa o poanta. Nu arata niciodata nici cea mai mica lipsa de respect cand isi indeplinra functia. Isi tachina colaboratorii, sefii de stat straini, liderii Congresului si pe editori. Relatiile spinoase cu primul-ministru Canadian, Diefenbaker, nu l-au impiedicat sa spuna cateva cuvinte in limba franceza. Lectiile dure care i-au adus presedintia au contribuit la maturitatea sa fara sa-i modifice personalitatea. Dupa alegeri, toata lumea si-a manifestat in mod automat deferenta in privinta sa. El a devenit o fiinta privilegiata si puternica. Fiecare dintre cuvintele sale apartineau istoriei. In ciuda tuturor acestora ramasese natural si sincer, judecandu-si actele ce le facea cu un amestec de indoiala, amuzament si mandrie. El nu-si facea nicio iluzie, nici asupra lui nici asupra altora si refuza orice pretentie de marire. Ziua presedintelui Kennedy nu incepea inainte de ivirea zorilor. El se trezea la 07:30, citea in fuga ziarele si telefona adeseori colaboratorilor sai pentru a comenta cele citite. Zi si noapte, in vreme ce soseau ziarele si rapoartele, telefoane si note prezidentiale se incrucisau, solicitandu-se informatii suplimentare, precizari sau facandu-se noi ugestii. Trebuia actionat cat mai repede posibil. S-a apreciat ca presedintele telefona in jur de 50 de ori pe zi, cea mai mare parte a telefoanelor erau facute la resedinta sa, inainte sau dupa orele de birou. Pe la orele 08:45, dupa ce facea baie, servea micul dejun, cateodata in compania sotiei si a copiilor, cateodata in pat, citind ziarele. O data sau de doua ori pe saptamana lua micul dejun in compania liderilor parlamentari si a colaboratorilor sai apropiati. Ajungea la birou intre ora 09”00 si 09:30, citea scrisorile primate si un raport de maximum 3000 de cuvinte al C.I.A. mai inainte de a participa la conferintele prevazute. In afata de audientele acordate presei, el avea un numar mai mare timp si adeseori noile intrevederi trebuiau sa fie integrate in programul stabilit. Atat cat ii permitea subiectul discutat, Kennedy isi limita intrevederile la maximum 15 minute, foarte putine durau mai mult de o ora si atunci cand o considera necesar, le prelungea si timp de cateva ore. Comentariile erau reduse la minim sic and interlocutorii cadeau in generalitati, ii intreupea. Intreaga sa atentie era fixate asupra interlocutorului in vreme ce isi lua notite pe un bloc notes, manifesta o aptitudine remarcabila pentru a inregistra detaliile fara a pierde din vedere esentialul. Atunci cand aprecia ca subiectul era epuizat sau cand decizia sa era luata, isi strangea hartiile, semn ca discutia se terminase. Daca interlocutorii nu sesizau aluzia, presedintele se ridica si ii salute. In ciuda eforturilor pe cae le depunea, dorinta sa de a fi ounctual, isi prelungea zilnic cu peste o ora programul pentru a rezolva toate problemele din ziua respectiva. Ziua ii era incredibil de plina. Ramanea la birou pana la 19:30 sau chiar 20:30 si nu se intorcea acasa decat dupa cina. Cel mai adesea citea rapoartele in pat, apucandu-l miezul noptii. Cand avea invitati, se eschiva de cele mai multe ori pentru a merge sa lucreze. Sambata, cand se afla la Washington, ziua de lucru era mai scurta. Duminica nu era prevazut nimic special. In medie, lucra intre 45 si 55 de ore pe saptamana: “Daca traiesc in acest ritm, spunea el adeseori sotiei sale, este pentru ca voiesc sa stiu totul.” El a reusit sa mentina acest ritm respectand regimul de repaos timp de doua ore la mijlocul zilei. Spre orele 13:30 si daca era posibil din nou seara facea baie impreuna cu Dave Powers in piscine de la Casa Alba. Dupa sedinta de natatie, care nu a fost intrerupta chiar pe timpul crizei cubaneze, urmau masaje si exercitii fizice, dejunul, adesea un dejun oficial la care erau invitati directori de ziare, personalitati straine, responsabili sindicali sau reprezentanti ai patronatului, dar cel mai adesea avea loc un dejun intim. Daca era singur, citea in timpul mesei. Dupa masa, mai citea putin sau isi facea siesta. Intre orele 15:00 si 16:00 se reintorcea la birou, proaspat si bine dispus. El nu-si petrecea tot timpul discutand afaceri de stat. Conversatiile sale se transformau adeseori intr-un fel de flacareala in care se abordau probleme ale vietii publice sau private ale cutarui personaj public sau privat sau ale unei figure insolite. Kennedy era curios sa stie totul si reusea sa fie la current cu tot ce se petrecea. Presedintele era extrem de accesibil. El nu putea sa-si permita sa se lase sufocat de detalii nesemnificative si nu-i placea sa asculte nemultumirile colaboratorilor sai, ale membrului Cabinetului sau sau ale congresmenilor ce venisera sa discute probleme importante. Toti colaboratorii sai aveau acces in cabinetul sau de mai multe ori pe zi. Fara indoiala ca John Fitzgerald Kennedy este un mit comtemporan care se prabuseste. Dupa asasinarea tanarului presedinte, in SUA se acrediteaza tot mai mult o imagine care constituie o incredibila revizuire a istoriei fiind considerat un veritabil impostor, toxicoman s chiar mafiot. Unul din bestseller-urile anului 1964 in SUA este A Question of Character, de Thomas Reeves, professor de istorie la Universitatea din Wisconsin Parkesides. Ideea centrala a lucrarii este ca exista o prapastie intre imaginea lui John Fitzgerald Kennedy, slujitor demn al binelui public, sot fidel, barbat cultivat, drept, dominat de ratiune si omul care a fost in realitate, adesea insensibil si iresponsabil. Revees porneste meticulous la demolarea mitului si incepe cu trecutul de erou al lui Kennedy. Conform istoriei oficiale, viitorul presedinte, la varsta de 26 de ani, trimis in Pacific, la cererea sa, salveaza viata membrilor echipajului navei sub comanda sa, rrupta in doua de un distugator japonez, in 1943. La vremea respectiva, New York Times a publicat intamplarea pe prima pagina iar eroul a fost decorat cu Silver Star. S-a facut si un film rememorand faptele, pe spezele tatalui lui John Fitzgeralg Kennedy. Profesorul Revees cauta martori oculari care afirma ca accidentul a fost in realitate mai putin glorios, ba chiar o catastrofa. Alta imposture: carte ape care John Kennedy a scris-o in 1954, pe cand deja era senator, despre viata unor personalitati americane celebre, ar fi de fapt opera unor distinsi colaboratori. Si inca o bila neagra: in momentul votului de cenzura dat in senat lui McCarthy, vestitul vanator de vrajitoare comuniste, Kennedy a fost singurul senator democrat “indispensabil”. Autorul sustine ca ar fi facut acest lucru in mod deliberat, din opportunism politic si nu fiindca tocmai atunci suferise o operatie la coloana. Ca toti barbatii inalti, Kennedy avea probleme cu coloana si in plus era afectat de boala Addison, o insuficienta hormonala cronica. Pentru a-i alina durerile, i se administrau doze regulate de novocaina si procaine. Dar de la inceputul lui 1961, dupa afirmatiile lui Reeves, presedintele trece la o etapa superioara, recurgand la serviciile unui medic vestit, Max Jacobson zis si “Miracle Max” care isi trata clientii bogati injectandu-le amfetamine. Un alt biograf, C. David. Hayman, de data aceasta al lui Jackei Kennedy, Onassis (sotia presedintelui) dedica un capitol intreg dependentei de amfetamine a presedintelui si sustine ca ar fi folosit de asemenea droguri ca marijuana si LSD: “John Fitzgerald Kennedy admite ca a luat cocaina si hasis ptin inlesnirea lui Peter Lawford (cumnatul sau, actor). Mary Meyer (una dintre fostele sale amante) a afirmat ca au fumat impreuna marijuana. Una din amantele lui John Fitzgerald Kennedy in perioada 1960-1962, Judith Campbell- Exnel, care avea stranse legaturi cu doi mai sefi ai mafiei, Sam Giancana si Johny Boselli (amandoi morti in 1975, sugrumati, transati, impuscati cu gura plina de gloante, dupa obiceiul mafiot) isi povesteste viata intr-o carte, iar multe din relatarile ei sunt tot atatea incriminari pentru pesedintele Kennedy. Se pare ca Judith, care primea in fiecare zi trandafiri galbeni de la Sam Giancana, i-a inlesnit intalnirea acesteia cu Kennedy. Lucrurile se petreceau in aprilie 1961, la doua saptamani dupa esecul atacului organizat de CIA impotriva Cubei, la Bahia de Cocinos. La putin timp dupa alegera lui John Fitzgeral Kennedy la Casa Alba, fratele sau Robert lanseaza o violenta campanie impotriva mafiei. Se crede ca mafiotii au pus meticulos la cale asasinarea lui Kenney si a fratelui sau Robert. Nepotul lui Sau Giancana publica o carte in care incerca sa confirme teza complotului impotriva lui Kennedy, implicandu-si “nasul”. In 1992 trecutul si prezentul lovesc familia Kennedy. Aparitia noilor biografii coincide cu procesul de la Palm Beach al lui William Kennedy Smith, nepotul presedintelui, acuzat de viol. Presa scotoceste, diseca, toaca marunt tot trecutul membrilor clanului. In aceasta salbatica si inveninata demitizare a lui Kennedy nu ar trebui sa cantareasca moravurile si chiar caracterul unui om politic in fata urnelor, ci ar trebui sa ia in considerare faptul ca annual trei milioane de americani merg in pelerinaj la mormantul sau si chiar generatiile care nu l-au cunoscut il considera ca o figura enigmatica a Americii. Si nu pentru efemerul efect al unor slabiciuni umane, ci pentru ceea ce istoricul Irving Berustein numeste in titlul cartii sale despre John Fitzgerald Kennedy “Promises Kept” (Promisiuni tinute).

...Copyright (C) http://extranews.ro . Read more at http://extranews.ro/adevaruri-si-mituri-despre-viata-presedintelui-kennedy/ .
John F. Kennedy a fost un presedinte fericit. Fericirea spunea el, adeseori, parafrazandu-l pe Aristotel, consta in a sti sa utilizezi din plin facultatile tale, tinzand fara incetare catre perfectiune. Pentru el, presedintia a fost ocazia ideala de a tinde catre prefectiune. Isi iubea munca si nu se plangea de dificultati. Deceptiile nu faceau decat sa-l indarjeasca. Nu a fost auzit decat o singura data vorbind de functiile sale cu o oarecare amaraciune cand si-a pronuntat la televiziune discursul privitor la criza cubaneza. In ciuda acestei functii formidabile, viata sa nu era compusa numai din satisfactii si fericire, dar dramele personale il afectau pe Kennedy mult mai profound decat atacurile si esecurile politice. Nu a fost vazut plangand decat o singura data, atunci cand a muit fiul sau Patrick. Si pentru ca il supara in permanenta durerea fizica ce nu-l parasea o clipa, Kennedy oferea strainilor imaginea vigorii si vitalitatii in vreme ce spatele il supunea la permanente suplicii. Fotoliul cu bascule devenea astfel pentru natiune simbolul valorilor ce prevedeau la Casa Alba: rabdarea, reflexia si absenta oricarui ceremonial. Un corset, trei bai calde zilnic, repaosul pe o saltea electrica dupa masa, exercitii fizice inainte de masa, putin inot in apa piscinei incalzite la Casa Alba erau tot atatea paleative ce ii aduceau o ameliorare. Cu toate acestea, durerea nu-l parasea o clipa: “El nu se plangea niciodata, spunea Dave Powers. Brustele perioade de tacere lasau sa se inteleaga ca spatele ii producea suferinta dar nu se plangea niciodata”. In mai, 1961, cu prilejul vizitei oficiale la Ottawa, presedintele trebuia sa planteze un arbore. Brusc durerile spatelui l-au cuprins. Ajuns acasa, cei din jur au inteles ca suferea dupa cum l-au vazut strecurandu-se cu infinite precautiuni in cada baii. La reintoarcerea la Washington a fost obligat sa mearga sprijinit in carje. Dar s-a ferit sa ofere in public imaginea unui om suferind si-si abandona carjele cand parasea Casa Alba, suferind cu stoicism. De asemenea, in acelasi an, a trebuit sa tamana asezat pentru a tine un discurs si sa anuleze multe altele. Adeseori se simtea mai bine si alte ori mai rau. “Depinde de starea vremii si de politica”, spunea el. Totdeauna insa ii era dificil sa urce scarile. Traditia cerea ca el sa deschida sezonul de baseball lansand prima minge. El se achita de aceasta sarcina cu prudenta, dar ca oricare alt lucru pe care vroia sa-l faca cat mai bine, reusea si de data aceasta. Juca deseori golf, dar spatele nu-i permitea sa-si ia copiii in brate. Presedintia era departe de a necesita aceeasi enduranta fizica ca si campania electorala, dar presedintia sub Kennedy insemna pentru colaboratorii sai si inclusiv pentru el lungi ore de munca, o activitate neintrerupta si o concentrare constanta. John Kennedy isi incetinea rareori ritmul in ciuda durerii care ii chinuia spatele. Gimnastica severa pe care o practica zilnic sub supravegherea dr. Hans Kraus, specialist newyorkez isi avea efectele sale benefice. Pe de alta parte, ea il mentinea in forma. Fotografiile care ii aratau fata buhaita ii raneau vanitatea sa, dar greutatea i se stabilizase. El se supunea deseori la un regim strict. Prevazand o aparitie la televizor, el renunta cu o zi inainte la felul sau favorit: sufle de ciocolata. Capatase cateva riduri in plus, tamplele erau grizonate si asa cum spunea Dave Powers, “capata din ce in ce mai mult aerul unui Presedinte”. Pentru a castiga timp isi primea croitorul si frizerul in biroul sau de lucru. Prefera intotdeauna costumele de culoare inchisa cu doi nasturi si camasile cu monograma. Cea mai mare parte a colaboratorilor sai ii impartaseau gusturile. Chiar cand se afla la Palm Beach si Hyannis Port, apecia ca este demnitatea sa sa nu se lase fotografiat fara haina sau cravata si tinea ca, la randul lor, colaboratorii sai sa ofere aceeasi corectitudine vestimentara. Nici suferinta si nici nesansa nu parveneau sa-i umbreasca umorul. Publicul abia remarcase cu prilejul uneia dintre conferintele sale de presa, umorul ce-l caracteriza. Era un umor niciodata strident sau fortat, jumatate glumet, care te cucerea. Presedintele nu cauta niciodata sa te faca sa razi, era de o fire natural neindemanatica, cateodata puteai sa zaresti cum se aprinde o luminita in ochii sai atunci cand aprecia pe cineva sau era pe punctul de a lasa o poanta. Nu arata niciodata nici cea mai mica lipsa de respect cand isi indeplinra functia. Isi tachina colaboratorii, sefii de stat straini, liderii Congresului si pe editori. Relatiile spinoase cu primul-ministru Canadian, Diefenbaker, nu l-au impiedicat sa spuna cateva cuvinte in limba franceza. Lectiile dure care i-au adus presedintia au contribuit la maturitatea sa fara sa-i modifice personalitatea. Dupa alegeri, toata lumea si-a manifestat in mod automat deferenta in privinta sa. El a devenit o fiinta privilegiata si puternica. Fiecare dintre cuvintele sale apartineau istoriei. In ciuda tuturor acestora ramasese natural si sincer, judecandu-si actele ce le facea cu un amestec de indoiala, amuzament si mandrie. El nu-si facea nicio iluzie, nici asupra lui nici asupra altora si refuza orice pretentie de marire. Ziua presedintelui Kennedy nu incepea inainte de ivirea zorilor. El se trezea la 07:30, citea in fuga ziarele si telefona adeseori colaboratorilor sai pentru a comenta cele citite. Zi si noapte, in vreme ce soseau ziarele si rapoartele, telefoane si note prezidentiale se incrucisau, solicitandu-se informatii suplimentare, precizari sau facandu-se noi ugestii. Trebuia actionat cat mai repede posibil. S-a apreciat ca presedintele telefona in jur de 50 de ori pe zi, cea mai mare parte a telefoanelor erau facute la resedinta sa, inainte sau dupa orele de birou. Pe la orele 08:45, dupa ce facea baie, servea micul dejun, cateodata in compania sotiei si a copiilor, cateodata in pat, citind ziarele. O data sau de doua ori pe saptamana lua micul dejun in compania liderilor parlamentari si a colaboratorilor sai apropiati. Ajungea la birou intre ora 09”00 si 09:30, citea scrisorile primate si un raport de maximum 3000 de cuvinte al C.I.A. mai inainte de a participa la conferintele prevazute. In afata de audientele acordate presei, el avea un numar mai mare timp si adeseori noile intrevederi trebuiau sa fie integrate in programul stabilit. Atat cat ii permitea subiectul discutat, Kennedy isi limita intrevederile la maximum 15 minute, foarte putine durau mai mult de o ora si atunci cand o considera necesar, le prelungea si timp de cateva ore. Comentariile erau reduse la minim sic and interlocutorii cadeau in generalitati, ii intreupea. Intreaga sa atentie era fixate asupra interlocutorului in vreme ce isi lua notite pe un bloc notes, manifesta o aptitudine remarcabila pentru a inregistra detaliile fara a pierde din vedere esentialul. Atunci cand aprecia ca subiectul era epuizat sau cand decizia sa era luata, isi strangea hartiile, semn ca discutia se terminase. Daca interlocutorii nu sesizau aluzia, presedintele se ridica si ii salute. In ciuda eforturilor pe cae le depunea, dorinta sa de a fi ounctual, isi prelungea zilnic cu peste o ora programul pentru a rezolva toate problemele din ziua respectiva. Ziua ii era incredibil de plina. Ramanea la birou pana la 19:30 sau chiar 20:30 si nu se intorcea acasa decat dupa cina. Cel mai adesea citea rapoartele in pat, apucandu-l miezul noptii. Cand avea invitati, se eschiva de cele mai multe ori pentru a merge sa lucreze. Sambata, cand se afla la Washington, ziua de lucru era mai scurta. Duminica nu era prevazut nimic special. In medie, lucra intre 45 si 55 de ore pe saptamana: “Daca traiesc in acest ritm, spunea el adeseori sotiei sale, este pentru ca voiesc sa stiu totul.” El a reusit sa mentina acest ritm respectand regimul de repaos timp de doua ore la mijlocul zilei. Spre orele 13:30 si daca era posibil din nou seara facea baie impreuna cu Dave Powers in piscine de la Casa Alba. Dupa sedinta de natatie, care nu a fost intrerupta chiar pe timpul crizei cubaneze, urmau masaje si exercitii fizice, dejunul, adesea un dejun oficial la care erau invitati directori de ziare, personalitati straine, responsabili sindicali sau reprezentanti ai patronatului, dar cel mai adesea avea loc un dejun intim. Daca era singur, citea in timpul mesei. Dupa masa, mai citea putin sau isi facea siesta. Intre orele 15:00 si 16:00 se reintorcea la birou, proaspat si bine dispus. El nu-si petrecea tot timpul discutand afaceri de stat. Conversatiile sale se transformau adeseori intr-un fel de flacareala in care se abordau probleme ale vietii publice sau private ale cutarui personaj public sau privat sau ale unei figure insolite. Kennedy era curios sa stie totul si reusea sa fie la current cu tot ce se petrecea. Presedintele era extrem de accesibil. El nu putea sa-si permita sa se lase sufocat de detalii nesemnificative si nu-i placea sa asculte nemultumirile colaboratorilor sai, ale membrului Cabinetului sau sau ale congresmenilor ce venisera sa discute probleme importante. Toti colaboratorii sai aveau acces in cabinetul sau de mai multe ori pe zi. Fara indoiala ca John Fitzgerald Kennedy este un mit comtemporan care se prabuseste. Dupa asasinarea tanarului presedinte, in SUA se acrediteaza tot mai mult o imagine care constituie o incredibila revizuire a istoriei fiind considerat un veritabil impostor, toxicoman s chiar mafiot. Unul din bestseller-urile anului 1964 in SUA este A Question of Character, de Thomas Reeves, professor de istorie la Universitatea din Wisconsin Parkesides. Ideea centrala a lucrarii este ca exista o prapastie intre imaginea lui John Fitzgerald Kennedy, slujitor demn al binelui public, sot fidel, barbat cultivat, drept, dominat de ratiune si omul care a fost in realitate, adesea insensibil si iresponsabil. Revees porneste meticulous la demolarea mitului si incepe cu trecutul de erou al lui Kennedy. Conform istoriei oficiale, viitorul presedinte, la varsta de 26 de ani, trimis in Pacific, la cererea sa, salveaza viata membrilor echipajului navei sub comanda sa, rrupta in doua de un distugator japonez, in 1943. La vremea respectiva, New York Times a publicat intamplarea pe prima pagina iar eroul a fost decorat cu Silver Star. S-a facut si un film rememorand faptele, pe spezele tatalui lui John Fitzgeralg Kennedy. Profesorul Revees cauta martori oculari care afirma ca accidentul a fost in realitate mai putin glorios, ba chiar o catastrofa. Alta imposture: carte ape care John Kennedy a scris-o in 1954, pe cand deja era senator, despre viata unor personalitati americane celebre, ar fi de fapt opera unor distinsi colaboratori. Si inca o bila neagra: in momentul votului de cenzura dat in senat lui McCarthy, vestitul vanator de vrajitoare comuniste, Kennedy a fost singurul senator democrat “indispensabil”. Autorul sustine ca ar fi facut acest lucru in mod deliberat, din opportunism politic si nu fiindca tocmai atunci suferise o operatie la coloana. Ca toti barbatii inalti, Kennedy avea probleme cu coloana si in plus era afectat de boala Addison, o insuficienta hormonala cronica. Pentru a-i alina durerile, i se administrau doze regulate de novocaina si procaine. Dar de la inceputul lui 1961, dupa afirmatiile lui Reeves, presedintele trece la o etapa superioara, recurgand la serviciile unui medic vestit, Max Jacobson zis si “Miracle Max” care isi trata clientii bogati injectandu-le amfetamine. Un alt biograf, C. David. Hayman, de data aceasta al lui Jackei Kennedy, Onassis (sotia presedintelui) dedica un capitol intreg dependentei de amfetamine a presedintelui si sustine ca ar fi folosit de asemenea droguri ca marijuana si LSD: “John Fitzgerald Kennedy admite ca a luat cocaina si hasis ptin inlesnirea lui Peter Lawford (cumnatul sau, actor). Mary Meyer (una dintre fostele sale amante) a afirmat ca au fumat impreuna marijuana. Una din amantele lui John Fitzgerald Kennedy in perioada 1960-1962, Judith Campbell- Exnel, care avea stranse legaturi cu doi mai sefi ai mafiei, Sam Giancana si Johny Boselli (amandoi morti in 1975, sugrumati, transati, impuscati cu gura plina de gloante, dupa obiceiul mafiot) isi povesteste viata intr-o carte, iar multe din relatarile ei sunt tot atatea incriminari pentru pesedintele Kennedy. Se pare ca Judith, care primea in fiecare zi trandafiri galbeni de la Sam Giancana, i-a inlesnit intalnirea acesteia cu Kennedy. Lucrurile se petreceau in aprilie 1961, la doua saptamani dupa esecul atacului organizat de CIA impotriva Cubei, la Bahia de Cocinos. La putin timp dupa alegera lui John Fitzgeral Kennedy la Casa Alba, fratele sau Robert lanseaza o violenta campanie impotriva mafiei. Se crede ca mafiotii au pus meticulos la cale asasinarea lui Kenney si a fratelui sau Robert. Nepotul lui Sau Giancana publica o carte in care incerca sa confirme teza complotului impotriva lui Kennedy, implicandu-si “nasul”. In 1992 trecutul si prezentul lovesc familia Kennedy. Aparitia noilor biografii coincide cu procesul de la Palm Beach al lui William Kennedy Smith, nepotul presedintelui, acuzat de viol. Presa scotoceste, diseca, toaca marunt tot trecutul membrilor clanului. In aceasta salbatica si inveninata demitizare a lui Kennedy nu ar trebui sa cantareasca moravurile si chiar caracterul unui om politic in fata urnelor, ci ar trebui sa ia in considerare faptul ca annual trei milioane de americani merg in pelerinaj la mormantul sau si chiar generatiile care nu l-au cunoscut il considera ca o figura enigmatica a Americii. Si nu pentru efemerul efect al unor slabiciuni umane, ci pentru ceea ce istoricul Irving Berustein numeste in titlul cartii sale despre John Fitzgerald Kennedy “Promises Kept” (Promisiuni tinute).

...Copyright (C) http://extranews.ro . Read more at http://extranews.ro/adevaruri-si-mituri-despre-viata-presedintelui-kennedy/ .
John F. Kennedy a fost un presedinte fericit. Fericirea spunea el, adeseori, parafrazandu-l pe Aristotel, consta in a sti sa utilizezi din plin facultatile tale, tinzand fara incetare catre perfectiune. Pentru el, presedintia a fost ocazia ideala de a tinde catre prefectiune. Isi iubea munca si nu se plangea de dificultati. Deceptiile nu faceau decat sa-l indarjeasca. Nu a fost auzit decat o singura data vorbind de functiile sale cu o oarecare amaraciune cand si-a pronuntat la televiziune discursul privitor la criza cubaneza. In ciuda acestei functii formidabile, viata sa nu era compusa numai din satisfactii si fericire, dar dramele personale il afectau pe Kennedy mult mai profound decat atacurile si esecurile politice. Nu a fost vazut plangand decat o singura data, atunci cand a muit fiul sau Patrick. Si pentru ca il supara in permanenta durerea fizica ce nu-l parasea o clipa, Kennedy oferea strainilor imaginea vigorii si vitalitatii in vreme ce spatele il supunea la permanente suplicii. Fotoliul cu bascule devenea astfel pentru natiune simbolul valorilor ce prevedeau la Casa Alba: rabdarea, reflexia si absenta oricarui ceremonial. Un corset, trei bai calde zilnic, repaosul pe o saltea electrica dupa masa, exercitii fizice inainte de masa, putin inot in apa piscinei incalzite la Casa Alba erau tot atatea paleative ce ii aduceau o ameliorare. Cu toate acestea, durerea nu-l parasea o clipa: “El nu se plangea niciodata, spunea Dave Powers. Brustele perioade de tacere lasau sa se inteleaga ca spatele ii producea suferinta dar nu se plangea niciodata”. In mai, 1961, cu prilejul vizitei oficiale la Ottawa, presedintele trebuia sa planteze un arbore. Brusc durerile spatelui l-au cuprins. Ajuns acasa, cei din jur au inteles ca suferea dupa cum l-au vazut strecurandu-se cu infinite precautiuni in cada baii. La reintoarcerea la Washington a fost obligat sa mearga sprijinit in carje. Dar s-a ferit sa ofere in public imaginea unui om suferind si-si abandona carjele cand parasea Casa Alba, suferind cu stoicism. De asemenea, in acelasi an, a trebuit sa tamana asezat pentru a tine un discurs si sa anuleze multe altele. Adeseori se simtea mai bine si alte ori mai rau. “Depinde de starea vremii si de politica”, spunea el. Totdeauna insa ii era dificil sa urce scarile. Traditia cerea ca el sa deschida sezonul de baseball lansand prima minge. El se achita de aceasta sarcina cu prudenta, dar ca oricare alt lucru pe care vroia sa-l faca cat mai bine, reusea si de data aceasta. Juca deseori golf, dar spatele nu-i permitea sa-si ia copiii in brate. Presedintia era departe de a necesita aceeasi enduranta fizica ca si campania electorala, dar presedintia sub Kennedy insemna pentru colaboratorii sai si inclusiv pentru el lungi ore de munca, o activitate neintrerupta si o concentrare constanta. John Kennedy isi incetinea rareori ritmul in ciuda durerii care ii chinuia spatele. Gimnastica severa pe care o practica zilnic sub supravegherea dr. Hans Kraus, specialist newyorkez isi avea efectele sale benefice. Pe de alta parte, ea il mentinea in forma. Fotografiile care ii aratau fata buhaita ii raneau vanitatea sa, dar greutatea i se stabilizase. El se supunea deseori la un regim strict. Prevazand o aparitie la televizor, el renunta cu o zi inainte la felul sau favorit: sufle de ciocolata. Capatase cateva riduri in plus, tamplele erau grizonate si asa cum spunea Dave Powers, “capata din ce in ce mai mult aerul unui Presedinte”. Pentru a castiga timp isi primea croitorul si frizerul in biroul sau de lucru. Prefera intotdeauna costumele de culoare inchisa cu doi nasturi si camasile cu monograma. Cea mai mare parte a colaboratorilor sai ii impartaseau gusturile. Chiar cand se afla la Palm Beach si Hyannis Port, apecia ca este demnitatea sa sa nu se lase fotografiat fara haina sau cravata si tinea ca, la randul lor, colaboratorii sai sa ofere aceeasi corectitudine vestimentara. Nici suferinta si nici nesansa nu parveneau sa-i umbreasca umorul. Publicul abia remarcase cu prilejul uneia dintre conferintele sale de presa, umorul ce-l caracteriza. Era un umor niciodata strident sau fortat, jumatate glumet, care te cucerea. Presedintele nu cauta niciodata sa te faca sa razi, era de o fire natural neindemanatica, cateodata puteai sa zaresti cum se aprinde o luminita in ochii sai atunci cand aprecia pe cineva sau era pe punctul de a lasa o poanta. Nu arata niciodata nici cea mai mica lipsa de respect cand isi indeplinra functia. Isi tachina colaboratorii, sefii de stat straini, liderii Congresului si pe editori. Relatiile spinoase cu primul-ministru Canadian, Diefenbaker, nu l-au impiedicat sa spuna cateva cuvinte in limba franceza. Lectiile dure care i-au adus presedintia au contribuit la maturitatea sa fara sa-i modifice personalitatea. Dupa alegeri, toata lumea si-a manifestat in mod automat deferenta in privinta sa. El a devenit o fiinta privilegiata si puternica. Fiecare dintre cuvintele sale apartineau istoriei. In ciuda tuturor acestora ramasese natural si sincer, judecandu-si actele ce le facea cu un amestec de indoiala, amuzament si mandrie. El nu-si facea nicio iluzie, nici asupra lui nici asupra altora si refuza orice pretentie de marire. Ziua presedintelui Kennedy nu incepea inainte de ivirea zorilor. El se trezea la 07:30, citea in fuga ziarele si telefona adeseori colaboratorilor sai pentru a comenta cele citite. Zi si noapte, in vreme ce soseau ziarele si rapoartele, telefoane si note prezidentiale se incrucisau, solicitandu-se informatii suplimentare, precizari sau facandu-se noi ugestii. Trebuia actionat cat mai repede posibil. S-a apreciat ca presedintele telefona in jur de 50 de ori pe zi, cea mai mare parte a telefoanelor erau facute la resedinta sa, inainte sau dupa orele de birou. Pe la orele 08:45, dupa ce facea baie, servea micul dejun, cateodata in compania sotiei si a copiilor, cateodata in pat, citind ziarele. O data sau de doua ori pe saptamana lua micul dejun in compania liderilor parlamentari si a colaboratorilor sai apropiati. Ajungea la birou intre ora 09”00 si 09:30, citea scrisorile primate si un raport de maximum 3000 de cuvinte al C.I.A. mai inainte de a participa la conferintele prevazute. In afata de audientele acordate presei, el avea un numar mai mare timp si adeseori noile intrevederi trebuiau sa fie integrate in programul stabilit. Atat cat ii permitea subiectul discutat, Kennedy isi limita intrevederile la maximum 15 minute, foarte putine durau mai mult de o ora si atunci cand o considera necesar, le prelungea si timp de cateva ore. Comentariile erau reduse la minim sic and interlocutorii cadeau in generalitati, ii intreupea. Intreaga sa atentie era fixate asupra interlocutorului in vreme ce isi lua notite pe un bloc notes, manifesta o aptitudine remarcabila pentru a inregistra detaliile fara a pierde din vedere esentialul. Atunci cand aprecia ca subiectul era epuizat sau cand decizia sa era luata, isi strangea hartiile, semn ca discutia se terminase. Daca interlocutorii nu sesizau aluzia, presedintele se ridica si ii salute. In ciuda eforturilor pe cae le depunea, dorinta sa de a fi ounctual, isi prelungea zilnic cu peste o ora programul pentru a rezolva toate problemele din ziua respectiva. Ziua ii era incredibil de plina. Ramanea la birou pana la 19:30 sau chiar 20:30 si nu se intorcea acasa decat dupa cina. Cel mai adesea citea rapoartele in pat, apucandu-l miezul noptii. Cand avea invitati, se eschiva de cele mai multe ori pentru a merge sa lucreze. Sambata, cand se afla la Washington, ziua de lucru era mai scurta. Duminica nu era prevazut nimic special. In medie, lucra intre 45 si 55 de ore pe saptamana: “Daca traiesc in acest ritm, spunea el adeseori sotiei sale, este pentru ca voiesc sa stiu totul.” El a reusit sa mentina acest ritm respectand regimul de repaos timp de doua ore la mijlocul zilei. Spre orele 13:30 si daca era posibil din nou seara facea baie impreuna cu Dave Powers in piscine de la Casa Alba. Dupa sedinta de natatie, care nu a fost intrerupta chiar pe timpul crizei cubaneze, urmau masaje si exercitii fizice, dejunul, adesea un dejun oficial la care erau invitati directori de ziare, personalitati straine, responsabili sindicali sau reprezentanti ai patronatului, dar cel mai adesea avea loc un dejun intim. Daca era singur, citea in timpul mesei. Dupa masa, mai citea putin sau isi facea siesta. Intre orele 15:00 si 16:00 se reintorcea la birou, proaspat si bine dispus. El nu-si petrecea tot timpul discutand afaceri de stat. Conversatiile sale se transformau adeseori intr-un fel de flacareala in care se abordau probleme ale vietii publice sau private ale cutarui personaj public sau privat sau ale unei figure insolite. Kennedy era curios sa stie totul si reusea sa fie la current cu tot ce se petrecea. Presedintele era extrem de accesibil. El nu putea sa-si permita sa se lase sufocat de detalii nesemnificative si nu-i placea sa asculte nemultumirile colaboratorilor sai, ale membrului Cabinetului sau sau ale congresmenilor ce venisera sa discute probleme importante. Toti colaboratorii sai aveau acces in cabinetul sau de mai multe ori pe zi. Fara indoiala ca John Fitzgerald Kennedy este un mit comtemporan care se prabuseste. Dupa asasinarea tanarului presedinte, in SUA se acrediteaza tot mai mult o imagine care constituie o incredibila revizuire a istoriei fiind considerat un veritabil impostor, toxicoman s chiar mafiot. Unul din bestseller-urile anului 1964 in SUA este A Question of Character, de Thomas Reeves, professor de istorie la Universitatea din Wisconsin Parkesides. Ideea centrala a lucrarii este ca exista o prapastie intre imaginea lui John Fitzgerald Kennedy, slujitor demn al binelui public, sot fidel, barbat cultivat, drept, dominat de ratiune si omul care a fost in realitate, adesea insensibil si iresponsabil. Revees porneste meticulous la demolarea mitului si incepe cu trecutul de erou al lui Kennedy. Conform istoriei oficiale, viitorul presedinte, la varsta de 26 de ani, trimis in Pacific, la cererea sa, salveaza viata membrilor echipajului navei sub comanda sa, rrupta in doua de un distugator japonez, in 1943. La vremea respectiva, New York Times a publicat intamplarea pe prima pagina iar eroul a fost decorat cu Silver Star. S-a facut si un film rememorand faptele, pe spezele tatalui lui John Fitzgeralg Kennedy. Profesorul Revees cauta martori oculari care afirma ca accidentul a fost in realitate mai putin glorios, ba chiar o catastrofa. Alta imposture: carte ape care John Kennedy a scris-o in 1954, pe cand deja era senator, despre viata unor personalitati americane celebre, ar fi de fapt opera unor distinsi colaboratori. Si inca o bila neagra: in momentul votului de cenzura dat in senat lui McCarthy, vestitul vanator de vrajitoare comuniste, Kennedy a fost singurul senator democrat “indispensabil”. Autorul sustine ca ar fi facut acest lucru in mod deliberat, din opportunism politic si nu fiindca tocmai atunci suferise o operatie la coloana. Ca toti barbatii inalti, Kennedy avea probleme cu coloana si in plus era afectat de boala Addison, o insuficienta hormonala cronica. Pentru a-i alina durerile, i se administrau doze regulate de novocaina si procaine. Dar de la inceputul lui 1961, dupa afirmatiile lui Reeves, presedintele trece la o etapa superioara, recurgand la serviciile unui medic vestit, Max Jacobson zis si “Miracle Max” care isi trata clientii bogati injectandu-le amfetamine. Un alt biograf, C. David. Hayman, de data aceasta al lui Jackei Kennedy, Onassis (sotia presedintelui) dedica un capitol intreg dependentei de amfetamine a presedintelui si sustine ca ar fi folosit de asemenea droguri ca marijuana si LSD: “John Fitzgerald Kennedy admite ca a luat cocaina si hasis ptin inlesnirea lui Peter Lawford (cumnatul sau, actor). Mary Meyer (una dintre fostele sale amante) a afirmat ca au fumat impreuna marijuana. Una din amantele lui John Fitzgerald Kennedy in perioada 1960-1962, Judith Campbell- Exnel, care avea stranse legaturi cu doi mai sefi ai mafiei, Sam Giancana si Johny Boselli (amandoi morti in 1975, sugrumati, transati, impuscati cu gura plina de gloante, dupa obiceiul mafiot) isi povesteste viata intr-o carte, iar multe din relatarile ei sunt tot atatea incriminari pentru pesedintele Kennedy. Se pare ca Judith, care primea in fiecare zi trandafiri galbeni de la Sam Giancana, i-a inlesnit intalnirea acesteia cu Kennedy. Lucrurile se petreceau in aprilie 1961, la doua saptamani dupa esecul atacului organizat de CIA impotriva Cubei, la Bahia de Cocinos. La putin timp dupa alegera lui John Fitzgeral Kennedy la Casa Alba, fratele sau Robert lanseaza o violenta campanie impotriva mafiei. Se crede ca mafiotii au pus meticulos la cale asasinarea lui Kenney si a fratelui sau Robert. Nepotul lui Sau Giancana publica o carte in care incerca sa confirme teza complotului impotriva lui Kennedy, implicandu-si “nasul”. In 1992 trecutul si prezentul lovesc familia Kennedy. Aparitia noilor biografii coincide cu procesul de la Palm Beach al lui William Kennedy Smith, nepotul presedintelui, acuzat de viol. Presa scotoceste, diseca, toaca marunt tot trecutul membrilor clanului. In aceasta salbatica si inveninata demitizare a lui Kennedy nu ar trebui sa cantareasca moravurile si chiar caracterul unui om politic in fata urnelor, ci ar trebui sa ia in considerare faptul ca annual trei milioane de americani merg in pelerinaj la mormantul sau si chiar generatiile care nu l-au cunoscut il considera ca o figura enigmatica a Americii. Si nu pentru efemerul efect al unor slabiciuni umane, ci pentru ceea ce istoricul Irving Berustein numeste in titlul cartii sale despre John Fitzgerald Kennedy “Promises Kept” (Promisiuni tinute).

...Copyright (C) http://extranews.ro . Read more at http://extranews.ro/adevaruri-si-mituri-despre-viata-presedintelui-kennedy/ .

sâmbătă, 9 iulie 2016

Remainians Respond to Romanians: „Inima mea este cu voi. Te iubesc, România!" - 4 iulie 2016 - de Cristina Andrei de Raluca Pancu - Sursă : Gândul


Romanians adopt Remainians, cel mai citat demers jurnalistic românesc la nivel internaţional


http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html


Ştiri

Publicat
4
iulie
2016

Remainians Respond to Romanians: „Inima mea este cu voi. Te iubesc, România!"

După ce mii de români s-au alăturat campaniei „Romanians Adopt Remainians”, într-un gest de solidaritate cu britanicii care au ales să rămână în Uniunea Europeană, a venit rândul celor din Regatul Unit să le răspundă. Reuben, Linda, Charlotte, Tom şi Valeria le-au transmis românilor un mesaj printr-un filmuleţ în care au vorbit despre campania Gândul şi GMP Advertising/Websyler, dar şi despre problemele pe care cred ei că le va avea Marea Britanie dacă decizia de a ieşi din UE se va transforma în realitate. „Surori şi fraţi români, aş vrea să vă mulţumesc pentru că sunteţi atât de amabili şi de primitori”, le transmite Reuben direct din Anglia celor care s-au oferit să adopte un britanic, pentru că, spune el, înainte de a fi englez este, în primul rând, european. „Vă mulţumesc că ne-aţi adoptat, chiar dacă nu în realitate. Inima mea este cu voi! Te iubesc, România!”, le răspunde şi Charlotte românilor despre care crede că sunt nişte oameni foarte drăguţi, mai ales că a şi întâlnit câţiva de-a lungul timpului. Printre primii care au reacţionat la campania Gândul s-a numărat ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, Paul Brummell, apreciind că aceasta este una „binevenită”. De aceeaşi părere a fost şi eurodeputata britanică Julie Ward, care a ţinut să arate că solidaritatea pe care o demonstrează „Romanians Adopt Remainians” este uimitoare, exact lucrul de care are nevoie Marea Britanie în astfel de momente.

„Romanians Adopt Remainians” a stârnit reacţii în toată lumea, aşa că tinerii britanici care şi-au făcut „buletin de remainian” datorită unor români care i-au „adoptat” au simţit că e momentul să răspundă şi ei cumva valului de empatie pe care l-au simţit dinspre ţara noastră.
„Îmi place foarte mult proiectul ‘Romanians Adopt Remainians’ şi tocmai am fost adoptată, chiar acum, înainte să ne întâlnim. Cred că e o idee minunată, este ‘plină de suflet’, exact lucrul de care aveam nevoie.

Aşa că vă mulţumesc foarte mult că faceţi asta!”, spune Linda, o britanică originară din Noua Zeelandă pentru care ideea ca Marea Britanie să iasă din UE o sperie şi o nelinişteşte profund, motiv pentru care se gândeşte să părăsească Regatul.
Şi Charlotte are acelaşi gând, mai ales că vrea să-şi promoveze portofoliul de grafician pe tot continentul, iar asta va fi mult mai greu de realizat dacă Marea Britanie iese din Uniunea Europeană.
„Da, categoric (n.r. mă gândesc să plec din Marea Britanie), pentru că vreau să lucrez mult ca freelancer grafician, şi mi-ar plăcea să muncesc în afara UK, să mă dezvolt în toată lumea, iar acum probabil vor fi mai multe obstacole şi va trebui să muncesc din greu ca să-mi duc proiectele în Europa”, explică Charlotte efectele pe care Brexit le-ar putea avea asupra planurilor ei de viitor.
Ce ştiu tinerii britanici despre România? Mai întâi, că este patria lui Dracula şi a Transilvaniei, spune Tom, care este, însă, convins că nu acestea sunt lucrurile care ar reprezenta cel mai bine ţara noastră. De fapt, cei care fac din România o ţară „minunată”, cum spune Valeria, sunt chiar oamenii, pe care i-a perceput ca fiind deschişi şi foarte prietenoşi. Prieteni români au şi Linda, care vrea să viziteze România, şi Charlotte care crede că, precum colega ei de seriviciu româncă, „cei mai mulţi oameni din România sunt şi ei adorabili”.
Indiferent de ce se va întâmpla, tinerii britanici au un singur mesaj, pe care Reuben reuşeşte să-l rezume în câteva cuvinte: „Noi, ca şi continent, trebuie să rămânem conectaţi, trebuie să avem acea unitate pentru că, în ciuda faptului că UK a părăsit Uniunea Europeană, încă suntem parte din Europa şi suntem în continuare un singur popor”.
„Aşa că, surori şi fraţi români şi oameni din toată lumea, aş vrea să vă mulţumesc pentru că sunteţi atât de amabili şi de primitori”, mai spune Reuben. Tot aproape de România se consideră şi Valeria, pentru că e originară din Italia, o ţară cu „spirit latin”, dar şi pentru că a şi venit o dată în România, unde şi-a făcut multe cunoştinţe. Ba chiar a învăţat câteva cuvinte în limba română, iar pe unul în mod special ţine să-l transmită spre ţara noastră: „’Mulţumesc!’, aşa se zice în limba română, dacă îmi amintesc eu bine. Vă mulţumesc pentru acest proiect”.
În engleză sau în română, tinerii britanici sunt bucuroşi că ţara noastră le-a întins, simbolic, o mână de ajutor, că românii îi vor în Uniunea Europeană şi arată asta printr-o campanie atât de haioasă cu un fantastic simţ al umorului, după cum o apreciază Tom.
„Vă mulţumesc că ne-aţi adoptat, chiar dacă nu în realitate. Inima mea este cu voi! Te iubesc, România!”, ţine Charlotte să transmită în final, cu un gest de afecţiune care să ajungă la toţi cei ce s-au implicat în campania „Romanians Adopt Remainians”.
Ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti: Această campanie este binevenită
Printre primii oficiali care au reacţionat la campania Gândul şi GMP Adevertising/Webstyler s-a numărat ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, Paul Brummell, care crede că „Romanians Adopt Remainians” este un demers „binevenit”.
„Din ce am înţeles, campania este despre generarea conexiunilor pe Facebook între români şi britanici şi orice generează prietenie între oamenii din ţările noastre este ceva ce este cu siguranţă ,binevenit” a declarat diplomatul. Paul Brummell are şi un mesaj pentru românii din Marea Britanie: sunt bineveniţi în Regatul Unit.
Europarlamentarul britanic Julie Ward: „Este o campanie minunată, va mulţumim!”
„Romanians Adopt Remainians” a ajuns rapid şi în Parlamentul European, dovadă că europarlamentarul britanic, membru al Partidului Laburist şi al Alianţei Progresiste a Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, Julie Ward, a aflat despre ea la puţin timp după lansare.
„Ştiam despre această campanie şi cred chiar că este una minunată, vă mulţumim pentru că faceţi asta! Cu adevărat, vă mulţumim! Este extrem, extrem de important! Eu am stabilit, în timp, foarte multe conexiuni cu oameni din alte ţări, inclusiv cu români, şi ei sunt foarte pozitivi, au unul dintre cele mai importante principii ale Europei, şi anume solidaritatea, iar eu cred că acest demers arată o solidaritate uimitoare. Este o campanie minunată, vă mulţumim!”, l-a transmis Julie Ward românilor care s-au alăturat demersului Gândul şi GMP Advertising/Webstyler.

INTRĂ ŞI TU ACUM ÎN CAMPANIA ROMANIANS ADOPT REMAINIANS

BBC Brexit Special: Why We Voted Leave [Part 1/2]

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

marți, 5 iulie 2016

luni, 4 iulie 2016

Un adevăr crunt: Iliescu a chemat trupele sovietice - Sursă ; adevarul.ro

http://silethismillennium.blogspot.com/2009/03/youtube-broadcast-yourself.html

Cristi Gaspar a distribuit un link.
15 ore ·
Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu şi Silviu Brucan au rugat Moscova să trimită militari pe teritoriul României. Conţinutul documentului este confirmat de mărturiile unor…
adevarul.ro|
Vezi mai multe de la Ana-Maria Onisei.
Un adevăr crunt: Iliescu a chemat trupele sovietice 7 martie 2010, 20:58 de Ana-Maria Onisei Devino fan Salvează în arhivă download pdf print article +4 (4 voturi) cuvinte cheie: ion iliescu decembrie 1989 revolutie comunism trupe sovietice 6 comentarii 0 share 0 inShare Aboneaza-te la newsletter Abonare Un adevăr crunt: Iliescu a chemat trupele sovietice Ion Iliescu, în centru, vorbind la telefon. În stânga sa, Petre Roman. În dreapta lui, Adrian Sârbu Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu şi Silviu Brucan au rugat Moscova să trimită militari pe teritoriul României. Conţinutul documentului este confirmat de mărturiile unor personaje-cheie ale Revoluţiei române. Ştiri pe aceeaşi temă Tele-jurnalul „clanului Iliescu“, produs de actori de calibru Cornel Dinu: „Cico Dumitrescu era unul dintre executanţii planului“ Gorbaciov vine să lanseze un ziar în România Un document inedit confirmă: la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu a cerut să fie apărat de trupele sovietice! Temându-se că ar putea pierde puterea, viitorul preşedinte a solicitat Ambasadei URSS la Bucureşti sprijin armat. Armata Uniunii Sovietice nu a ajuns în România, însă pe teritoriul ţării noastre au fost infiltraţi, în 1989, zeci de mii de „turişti" şi „specialişti" care aveau misiuni secrete. Aceştia s-au retras abia în toamna anului 1990, după cum a admis fostul premier Petre Roman. Concret, la cererea lui Iliescu, replica sovietică, păstrată în documentul din arhiva MAE polonez, suna aşa: „Răspunsul URSS - sunt gata să acorde orice fel de ajutor cu excepţia intervenţiei trupelor". Mazilu îl acuza în 1991 Documentul vine în sprijinul mai multor mărturii care vorbesc despre solicitarea făcută de Ion Iliescu. Printe acestea, cele ale lui Dumitru Mazilu, fost prim-vicepreşedinte al Consiliului FSN, ale generalului Ion Hortopan, fost comandant al Infanteriei şi Tancurilor (decedat în 2009), şi ale viceamiralului (în rezervă) Ştefan Dinu, care în decembrie 1989 era şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei (DIA). Deşi în prezent se dezice de mărturisirile din urmă cu 19 ani, Dumitru Mazilu a scris în cartea sa „Revoluţia furată. Memoriu pentru ţara mea (volumul 1)" că în ziua de 23 decembrie s-a opus „din motive principiale unei intervenţii militare sovietice". Pentru solicitarea intervenţiei, Mazilu îl incriminează direct pe Iliescu: „Nimeni n-a comentat relatările lui Ion Iliescu. Ştiam că se ceruse, la 23 decembrie, chiar de către el, ajutor militar sovietic... Abia mai târziu am înţeles de ce la întâlnirea cu Şevardnadze n-am fost invitat. Era singura întâlnire cu un important demnitar străin la care nu participam. Mă opusesem intervenţiei militare sovietice la 23 decembrie din MOTIVE PRINCIPIALE (n.r. - sublinierea îi aparţine lui Dumitru Mazilu, în propriul volum). Tinerii s-au opus hotărât acestei propuneri. Generalul Guşă ne susţinuse". Pe atunci, Eduard Şevardnadze era ministru al Afacerilor Externe al URSS şi era intens preocupat dacă noua putere din România va rămâne fidelă Moscovei. Guşă, disperat Şef al Marelui Stat Major General în decembrie 1989 generalul Ştefan Guşă i s-a opus lui Iliescu, refuzând cerera de sprijin armat sovietic. În septembrie 1993, Guşă declara Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 că, în noaptea de 22 decembrie, Iliescu - care se afla în sediul Ministerului Apărării Naţionale - a încercat să-l convingă despre nevoia de a aduce Armata sovietică în România. Potrivit documentelor rămase în arhiva Comisiei, Guşă i-ar fi spus, atunci, lui Iliescu: „Nu, domnule Iliescu, nu e nevoie. Nu faceţi greşeala asta! Nu avem nevoie de niciun ajutor. Nu asta ne mai trebuie!" Pentru ca, enervat, în cele din urmă, să strige: „Nu, domnule Iliescu, nu! Dă-i în p... mea de ruşi!". Pudic, generalul îşi cere scuze membrilor Comisiei pentru limbajul folosit atunci, la nervi. Guşă avea să moară la şase luni de la audieri, din cauza unui cancer galopant. Şi generalul Ion Hortopan a confirmat în faţa Comisiei senatoriale că Ion Iliescu a discutat cu sovieticii. Întrebat punctual de Valentin Gabrielescu, preşedintele Comisiei, dacă în decembrie '89 a auzit o discuţie referitoare la chemarea trupelor sovietice, generalul a mărturisit: „În momentul acela greu, pe 23, s-a făcut o intervenţie în URSS. S-a dat un telefon". La întrebarea „Cine a dat telefonul?", Hortopan a răspuns: „Domnul preşedinte Iliescu". Conform declaraţiilor sale în faţa Comisiei, Hortopan a fost de faţă când Iliescu a dat acel telefon. Patru zile mai târziu, atitudinea lui Ion Iliescu pare uşor schimbată. Unul dintre personajele-cheie în această poveste, ambasadorul URSS în România, Evgheni Tiajelnikov, i-a făcut o ofertă la întâlnirea oficială, din 27 decembrie, la care a fost prezent şi Petre Roman. Reacţia lui Iliescu, care deja preluase puterea în România, a fost evazivă. Încetarea „terorismului" Ştefan Guşă fost şef al Marelui Stat Major General în 1989 Fostul şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei, viceamiralul (r) Ştefan Dinu, face o cronologie a celor petrecute pe 23 decembrie '89. Şirul faptelor se găseşte în cartea sa, „Condamnat la discreţie", publicată în 2009. La pagina 228, Dinu notează: „Concret, faptele s-au derulat astfel. După o noapte de confruntare cu teroriştii, spre amiaza zilei de 23 decembrie, generalului Eftimescu Nicolae, locţiitorul şefului Marelui Stat Major, i s-a cerut ca, prin legăturile militare externe, să întrebe Statul Major General sovietic «dacă s-ar putea conta pe un eventual ajutor militar împotriva teroriştilor»". La pagina 229, urmează concluzia: „Rezultă limpede că ideea consultării Statului Major General rus în problema teroriştilor era o sugestie colectivă a celor care au constituit cu o seară înainte conducerea provizorie". Spre deosebire de Mazilu, Dinu era unul dintre cei care credeau necesară o intervenţie sovietică, deşi nu vedea ca soluţie folosirea unităţilor militare ruseşti. „După opinia mea, soluţia încetării acţiunilor teroriste de la noi se afla tot la îndemâna conducerii politico-militare sovietice, eventual şi a altor aliaţi cu care se coopera, dar nu prin folosirea unităţilor militare ruseşti, ci pur şi simplu, prin transmiterea semnalului de încetare a acţiunii acelor grupuri neidentificate". „L-am sunat pe Gorbaciov" Episodul „23 decembrie" a atras şi atenţia presei străine. Un amănunt decisiv se găseşte în ediţia din 3 ianuarie 1990 a cotidianului francez "Le Figaro", pe pagina 4, în articolul "Notre Front était prêt depuis longtemps" ("Frontul nostru era gata de mult timp"). Revoluţionarul Mihai Lupoi îi declara ziaristului Thierry Dejardins: „Vrem de asemenea să dezvoltăm relaţiile noastre cu URSS, dar fără nicio condiţie. La 22 decembrie, noi l-am sunat pe Gorbaciov şi l-am întrebat în mod deschis dacă va interveni să-l susţină pe Ceauşescu. El ne-a răspuns că nu s-a pus problema nicio secundă. Dar noi suntem gata, bineînţeles, să lucrăm şi să cooperăm cu Europa de Est. Suntem chiar cei care cer asta". Acel „noi" nespecificat din afirmaţia lui Lupoi este uşor de explicat. În decembrie 1989, Mihai Lupoi era un „simplu" căpitan de Armată. El a anunţat primul, la Televiziune, că Nicolae Militaru, spion sovietic dovedit, preia conducerea Armatei române. Anul trecut, încolţit de dovezile ziarului „Adevărul", Lupoi a recunoscut că era un apropiat al lui Maiorov, şeful spionajului militar sovietic (GRU) la Bucureşti. „Relaţia mea cu Maiorov era una de prietenie. Îmi aducea nişte biscuiţi danezi excepţionali pentru fiul meu". Documentul original, în limba poloneză Documentul, tradus în limba română. Conform celor scrise în act, mesajul secret ar fi trebuit să fie distrus

Citeste mai mult: adevarul.ro/news/eveniment/un-adevar-crunt-iliescu-chemat-trupele-sovietice-1_50ad210e7c42d5a6638f368a/index.html
Un adevăr crunt: Iliescu a chemat trupele sovietice 7 martie 2010, 20:58 de Ana-Maria Onisei Devino fan Salvează în arhivă download pdf print article +4 (4 voturi) cuvinte cheie: ion iliescu decembrie 1989 revolutie comunism trupe sovietice 6 comentarii 0 share 0 inShare Aboneaza-te la newsletter Abonare Un adevăr crunt: Iliescu a chemat trupele sovietice Ion Iliescu, în centru, vorbind la telefon. În stânga sa, Petre Roman. În dreapta lui, Adrian Sârbu Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu şi Silviu Brucan au rugat Moscova să trimită militari pe teritoriul României. Conţinutul documentului este confirmat de mărturiile unor personaje-cheie ale Revoluţiei române. Ştiri pe aceeaşi temă Tele-jurnalul „clanului Iliescu“, produs de actori de calibru Cornel Dinu: „Cico Dumitrescu era unul dintre executanţii planului“ Gorbaciov vine să lanseze un ziar în România Un document inedit confirmă: la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu a cerut să fie apărat de trupele sovietice! Temându-se că ar putea pierde puterea, viitorul preşedinte a solicitat Ambasadei URSS la Bucureşti sprijin armat. Armata Uniunii Sovietice nu a ajuns în România, însă pe teritoriul ţării noastre au fost infiltraţi, în 1989, zeci de mii de „turişti" şi „specialişti" care aveau misiuni secrete. Aceştia s-au retras abia în toamna anului 1990, după cum a admis fostul premier Petre Roman. Concret, la cererea lui Iliescu, replica sovietică, păstrată în documentul din arhiva MAE polonez, suna aşa: „Răspunsul URSS - sunt gata să acorde orice fel de ajutor cu excepţia intervenţiei trupelor". Mazilu îl acuza în 1991 Documentul vine în sprijinul mai multor mărturii care vorbesc despre solicitarea făcută de Ion Iliescu. Printe acestea, cele ale lui Dumitru Mazilu, fost prim-vicepreşedinte al Consiliului FSN, ale generalului Ion Hortopan, fost comandant al Infanteriei şi Tancurilor (decedat în 2009), şi ale viceamiralului (în rezervă) Ştefan Dinu, care în decembrie 1989 era şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei (DIA). Deşi în prezent se dezice de mărturisirile din urmă cu 19 ani, Dumitru Mazilu a scris în cartea sa „Revoluţia furată. Memoriu pentru ţara mea (volumul 1)" că în ziua de 23 decembrie s-a opus „din motive principiale unei intervenţii militare sovietice". Pentru solicitarea intervenţiei, Mazilu îl incriminează direct pe Iliescu: „Nimeni n-a comentat relatările lui Ion Iliescu. Ştiam că se ceruse, la 23 decembrie, chiar de către el, ajutor militar sovietic... Abia mai târziu am înţeles de ce la întâlnirea cu Şevardnadze n-am fost invitat. Era singura întâlnire cu un important demnitar străin la care nu participam. Mă opusesem intervenţiei militare sovietice la 23 decembrie din MOTIVE PRINCIPIALE (n.r. - sublinierea îi aparţine lui Dumitru Mazilu, în propriul volum). Tinerii s-au opus hotărât acestei propuneri. Generalul Guşă ne susţinuse". Pe atunci, Eduard Şevardnadze era ministru al Afacerilor Externe al URSS şi era intens preocupat dacă noua putere din România va rămâne fidelă Moscovei. Guşă, disperat Şef al Marelui Stat Major General în decembrie 1989 generalul Ştefan Guşă i s-a opus lui Iliescu, refuzând cerera de sprijin armat sovietic. În septembrie 1993, Guşă declara Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 că, în noaptea de 22 decembrie, Iliescu - care se afla în sediul Ministerului Apărării Naţionale - a încercat să-l convingă despre nevoia de a aduce Armata sovietică în România. Potrivit documentelor rămase în arhiva Comisiei, Guşă i-ar fi spus, atunci, lui Iliescu: „Nu, domnule Iliescu, nu e nevoie. Nu faceţi greşeala asta! Nu avem nevoie de niciun ajutor. Nu asta ne mai trebuie!" Pentru ca, enervat, în cele din urmă, să strige: „Nu, domnule Iliescu, nu! Dă-i în p... mea de ruşi!". Pudic, generalul îşi cere scuze membrilor Comisiei pentru limbajul folosit atunci, la nervi. Guşă avea să moară la şase luni de la audieri, din cauza unui cancer galopant. Şi generalul Ion Hortopan a confirmat în faţa Comisiei senatoriale că Ion Iliescu a discutat cu sovieticii. Întrebat punctual de Valentin Gabrielescu, preşedintele Comisiei, dacă în decembrie '89 a auzit o discuţie referitoare la chemarea trupelor sovietice, generalul a mărturisit: „În momentul acela greu, pe 23, s-a făcut o intervenţie în URSS. S-a dat un telefon". La întrebarea „Cine a dat telefonul?", Hortopan a răspuns: „Domnul preşedinte Iliescu". Conform declaraţiilor sale în faţa Comisiei, Hortopan a fost de faţă când Iliescu a dat acel telefon. Patru zile mai târziu, atitudinea lui Ion Iliescu pare uşor schimbată. Unul dintre personajele-cheie în această poveste, ambasadorul URSS în România, Evgheni Tiajelnikov, i-a făcut o ofertă la întâlnirea oficială, din 27 decembrie, la care a fost prezent şi Petre Roman. Reacţia lui Iliescu, care deja preluase puterea în România, a fost evazivă. Încetarea „terorismului" Ştefan Guşă fost şef al Marelui Stat Major General în 1989 Fostul şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei, viceamiralul (r) Ştefan Dinu, face o cronologie a celor petrecute pe 23 decembrie '89. Şirul faptelor se găseşte în cartea sa, „Condamnat la discreţie", publicată în 2009. La pagina 228, Dinu notează: „Concret, faptele s-au derulat astfel. După o noapte de confruntare cu teroriştii, spre amiaza zilei de 23 decembrie, generalului Eftimescu Nicolae, locţiitorul şefului Marelui Stat Major, i s-a cerut ca, prin legăturile militare externe, să întrebe Statul Major General sovietic «dacă s-ar putea conta pe un eventual ajutor militar împotriva teroriştilor»". La pagina 229, urmează concluzia: „Rezultă limpede că ideea consultării Statului Major General rus în problema teroriştilor era o sugestie colectivă a celor care au constituit cu o seară înainte conducerea provizorie". Spre deosebire de Mazilu, Dinu era unul dintre cei care credeau necesară o intervenţie sovietică, deşi nu vedea ca soluţie folosirea unităţilor militare ruseşti. „După opinia mea, soluţia încetării acţiunilor teroriste de la noi se afla tot la îndemâna conducerii politico-militare sovietice, eventual şi a altor aliaţi cu care se coopera, dar nu prin folosirea unităţilor militare ruseşti, ci pur şi simplu, prin transmiterea semnalului de încetare a acţiunii acelor grupuri neidentificate". „L-am sunat pe Gorbaciov" Episodul „23 decembrie" a atras şi atenţia presei străine. Un amănunt decisiv se găseşte în ediţia din 3 ianuarie 1990 a cotidianului francez "Le Figaro", pe pagina 4, în articolul "Notre Front était prêt depuis longtemps" ("Frontul nostru era gata de mult timp"). Revoluţionarul Mihai Lupoi îi declara ziaristului Thierry Dejardins: „Vrem de asemenea să dezvoltăm relaţiile noastre cu URSS, dar fără nicio condiţie. La 22 decembrie, noi l-am sunat pe Gorbaciov şi l-am întrebat în mod deschis dacă va interveni să-l susţină pe Ceauşescu. El ne-a răspuns că nu s-a pus problema nicio secundă. Dar noi suntem gata, bineînţeles, să lucrăm şi să cooperăm cu Europa de Est. Suntem chiar cei care cer asta". Acel „noi" nespecificat din afirmaţia lui Lupoi este uşor de explicat. În decembrie 1989, Mihai Lupoi era un „simplu" căpitan de Armată. El a anunţat primul, la Televiziune, că Nicolae Militaru, spion sovietic dovedit, preia conducerea Armatei române. Anul trecut, încolţit de dovezile ziarului „Adevărul", Lupoi a recunoscut că era un apropiat al lui Maiorov, şeful spionajului militar sovietic (GRU) la Bucureşti. „Relaţia mea cu Maiorov era una de prietenie. Îmi aducea nişte biscuiţi danezi excepţionali pentru fiul meu". Documentul original, în limba poloneză Documentul, tradus în limba română. Conform celor scrise în act, mesajul secret ar fi trebuit să fie distrus

Citeste mai mult: adevarul.ro/news/eveniment/un-adevar-crunt-iliescu-chemat-trupele-sovietice-1_50ad210e7c42d5a6638f368a/index.html

https://silethismillennium2019.blogspot.com/

De ce nu pierde (încă) Rusia războiul, Ce a vrut Biden de la Iohannis