o cetate unită a artelor!
Facebook și sfârșitul civilizației
- Sursa : gandeste.org
gandeste.org - AN ALTERNATIVE MEDIA SELECTION
O Selecție de Perspective Interesante, Importante și Controversate, în Mare Parte Excluse din Mass-Media Convenționale
gandeste.org
(...)"intre ceea ce stii si ceea ce nu stii este ceea ce presupui(...)"
Facebook și sfârșitul civilizației
Autor:
John Goerke
Traducere
de
Cristina Lee
după
Sursa:
S-a produs la un moment dat, în acești ultimi 50 de ani, o alterare teribilă a ficțiunii distopice. Bineînțeles, lucrările distopice sunt, probabil, alterări ale lucrărilor utopice, care, la rândul lor, sunt alterări ale filosofiei politice serioase. Plato, în Republica sa, descria locul bun. Thomas More, în Utopia sa, descria locul inexistent. Aldous Huxley, în a sa Minunată Lume Nouă, descria locul rău. În vremurile noastre, operele lui Susanne Collins și ale producătorilor Lionsgate descriu, într-o repetiție obositoare, cât de atrăgătoare este Jennifer Lawrence. Distopia nu mai descrie un loc pentru că lumea imaginată nu mai este percepută ca fiind posibilă. Plato a crezut că ideile lui ar putea fi concretizate într-un loc bun, la fel cum Huxley a crezut că predicțiile lui ar putea fi concretizate într-un loc rău. Dar niciun om care citește Jocurile Foamei nu crede că ar putea să-și întrevadă viitorul în paginile ei. El, pur și simplu, se bucură de prezent.
Și astfel, marile romane distopice pierd abilitatea de a duce la bun sfârșit scopul pentru care au fost create: acela de a avertiza asupra unor posibile probleme viitoare, de a preveni degradarea lumii. Am încetat să acordăm atenție semnalelor de alarmă trase de ficțiunea distopică exact în momentul când aveam cea mai mare nevoie de ele. Aș putea să vă povestesc că astăzi, în cartierul dumneavoastră, s-a născut un băiețel care poate deveni spărgător de case, dar ar fi mult mai bine să vă spun dacă hoțul se apropie de casa dumneavoastră în acest moment. Ignorând toate capriciile timpului și ale circumstanțelor, ați cunoaște natura problemei și natura soluției.
Băiețelul din
povestea noastră nu a dărâmat nicio ușă și n-a pătruns în casele noastre
folosind violența. El s-a strecurat înăuntru odată cu cablurile pe care
noi înșine le-am instalat. Nu fură totul deodată, ci puțin câte puțin,
astfel încât abia îți dai seama că lipsește ceva. Dar, cu siguranță,
acele lucruri care obișnuiau să ne ofere confortul de acasă, își vor
face simțită absența odată cu apariția disconforului și a
dezechilibrului. Lumea distopică este o lume care a pierdut ceva.
Susțin în
continuare că două cărți, în mod special, dezvăluie că am pierdut ceva
în fața unuia dintre cele mai populare website-uri din lume: Facebook.
Am pierdut ceea ce împăratul lui Hans Andersen a pierdut atunci când a
izgonit privighetoarea vie în favoarea imitatorului inanimat. Facebook
este considerat de mulți o unealtă minunată pentru a comunica.
Personajul lui Mark Zuckerberg din filmul “Rețeaua Socială” (The Social
Network orig.) spune că vrea să “folosească toată experiența
interacțiunii sociale din colegii și s-o transfere online.” Astăzi,
Facebook pretinde că ajută utilizatorii să “rămână conectați cu
prietenii și familia.” Ideea este că interacțiunea socială poate fi ușor
grefată în mediul digital. Criticii Facebook văd asta ca pe o problemă,
dar poate ca pe o problemă tolerabilă; ceva ce trebuie administrat cu
grijă, ca alcoolul, dar nu ca pe un rău absolut. Eu ofer un alt punct de
vedere. Sugerez că Facebook, stările de spirit care îl însoțesc și
metodele de comunicare sunt, în mod fundamental, în contradicție cu
natura socială a omului, cam în același mod în care pornografia este în
contradicție cu natura sexuală a omului. Ambele înlocuiesc persoana cu
un obiect. Ambele, practicate pe scară largă, duc la distopie.
Sugestia mea
ar putea fi întâmpinată cu opoziție reactivă și reflexivă. Dacă cineva
reacționează împotriva tezei mele doar pentru că nu suportă gândul unei
zile trăite fără confortul de a-și verifica Facebook-ul, să-și
amintească furia bețivului atunci când i se ia sticla. Incapacitatea de a
renunța la ceva este un indiciu foarte sugestiv al existenței unei
probleme. Dar dacă se argumentează că Internetul este astăzi modalitatea
normală de a comunica, iar Facebook este cea mai bună unealtă pentru
asta, să-și amintească criticii că Huxley
a avertizat în legătură cu a deveni “normal în relația cu o societate
profund anormală.” Admit că 128 milioane de americani își verifică
paginile Facebook în fiecare zi. Dar asta nu e o obiecție la argumentul
meu. Democrația a dovedit de atâtea ori că majoritatea greșește
frecvent. Nu-mi oferiți argumentul lui Seneca. Nu-mi spuneți că Facebook
e bun pentru că este popular. “Numărul nebunilor este folosit în
apărarea sănătății lor.” Nenorocirea iubește compania, iar o mulțime de
oameni triști este tot o mulțime tristă.
Dacă Facebook
este luat drept ceea ce pretinde că este, adică o “rețea socială”,
atunci cei care acceptă acest lucru au înghițit o mare gogoașă. Nu este
socială, ci solitară. Nu apropie, ci desparte. Autorii distopieni oferă o
imagine a persoanei care suferă de alienare, iar această imagine, cum
vom vedea, seamănă izbitor de mult cu noi. Scopul meu este să examinez
această imagine, în speranța că David Foster Wallace și Aldous Huxley
vor putea să dezvăluie realitatea prin ficțiune și, poate, vor fi luați
în serios. În lucrările lor sunt descrise lumi strâmbe și scrântite,
făcute de autori să semene cu a noastră. Conectând imaginația lor cu
invențiile zilelor noastre, ar trebui să pot arăta greșeala majoră și
inevitabil fatală a Facebook: lipsesc cu desăvârșire fețele. Poți
petrece multe ore în van căutând o persoană pe Facebook, n-o vei găsi,
indiferent de câte profiluri vezi. Omul nu a fost făcut să fie singur,
ci să privească în ochii altuia. Atâta timp cât aceste întâlniri sunt
evitate, individul va fi anxios, iar civilizația neliniștită.
Wallace și individul anxios
Dacă David
Foster Wallace ar fi intenționat să tachineze cititorul neatent pentru
neatenția lui, n-ar fi putut s-o facă mai bine decât prin publicarea
romanului său de 1079 de pagini, “Infinite Jest” (Gluma Infinită). Pe el
nu-l putem acuza de ipocrizie. Nu este un lacom care practică
moderația. Nu este un gurmand care practică abstinența. Viața și-a
trăit-o conform propriilor standarde până la final. El a înțeles
potențialul alterării relațiilor interumane prin intermediul tehnologiei
și a explicat că în cartea sa, “oamenii sunt, în esență, conectați,
cred, în toate felurile de care sunt încântați acum campionii
Internetului și ai informației.” Judecând după nefericirea personajelor
sale, în ciuda faptului că trăiesc într-o lume în care “pot obține cam
tot ce vor” pentru distracție, Wallace sugerează că cele mai
inconfortabile interacțiuni sociale sunt, în mod paradoxal, cele mai
profitabile, dacă sunt îndurate.
La începutul
“Infinite Jest”, Wallace descrie apariția “video-telefonării
(supranumită videofonie)” și decăderea ei bruscă și neașteptată.
Semănând mult cu Skype-ul zilelor noastre, “teleputerele” permiteau
comunicare orală și vizuală. Aceste instrumente se bucură de mare
popularitate în America imaginată a lui Wallace, dar “cam în 16 luni…
curba tumescentă a cererii pentru “videofonie” s-a prăbușit brusc, ca un
cort lovit.”
Cele două
motive principale pentru această prăbușire sunt “stresul emoțional” și
“vanitatea fizică”. Exista “un stres îngrozitor în interfețele de
telefonie vizuală, stres care nu exista deloc în interfețele numai
voce.” Asta se întâmpla pentru că ceața în care era învăluită o
convorbire telefonică obișnuită a fost risipită odată cu apariția
camerei video. “Tradiționalele convorbiri telefonice audio îți permiteau
să presupui că persoana cu care vorbești îți acordă toată atenția,
permițându-ți, în același timp, să nu trebuiască să-i acorzi atenție
totală.” Wallace reflectă aici spiritul lui Huxley, în mod special în
insistența de a arăta că “apetitul infinit pentru distracții” se va
dovedi a fi o problemă socială și politică. Oamenii care foloseau
telefonul erau liberi să “se uite prin cameră, să mâzgălească, să se
aranjeze, să-și îndepărteze bucățele de piele moartă din… cuticule” etc…
Dar “cumva, nu erai niciodată bântuit de suspiciunea că atenția
persoanei de la celălalt capăt ar putea fi divizată în mod similar.”
“Video
telefonia a făcut această fantezie imposibilă.” Acum conversațiile
cereau atenție serioasă și nu permiteau sub nicio formă obiceiurile
grosolane și antisociale ținute secret înainte din cauza incapacității
telefoanelor de a le transmite. “Apelanții (de pe teleputer) care…
inconștient, își căutau pete pe față sau se scobeau în nas s-au trezit
cu expresii îngrozite pe fețele persoanelor de la celălalt capăt.” Așa a
apărut “stresul videofonic”.
Stresul era
agravat dacă utilizatorii teputerului “erau foarte vanitoși”.
Prezentabilitatea nu era o problemă cu telefoanele pentru că vocile nu
pot fi nici dezbrăcate, nici neîngrijite. Experiența primirii unui apel
video era înrudită mai degrabă cu a te trezi cu un musafir surpriză la
ușă, care te obligă să te îmbraci și să te aranjezi în grabă.
Dar acest
disconfort al vanitoșilor era nimic comparat cu șocul de a vedea ce-i
așteaptă pe ecran. Oamenii erau îngroziți să vadă “nu fețele
apelanților, ci propriile fețe.” Oferindu-li-se, prin modul în care
fusese programat teleputerul, posibilitatea de a-și vedea propriile fețe
în timpul convorbirii, aproape toată lumea a acceptat. Pentru că
“verificarea aspectului era la fel de irezistibilă ca oglinda.”
Experiența, pe de altă parte, era “universal îngrozitoare”.
Utilizatorilor confruntați cu propriile fețe li s-a părut că arată
“antipatic”.
Și astfel s-a inventat “High-Definition Masking” (Mascare de Înaltă Definiție).
Această
tehnologie ar fi luat “cele mai flatante elemente dintr-o varietate de
fotografii multi-unghi ale unui anumit consumator”, combinându-le
“într-o compoziție extrem de atrăgătoare, de înaltă definiție, a feței.”
Bineînțeles că această tehnologie a fost imediat înlocuită cu o
variantă mai ieftină, aceea de a captura acele unghiuri atractive și “de
a turna imaginea facială îmbunătățită într-o mască din polibutilenă și
rășină.”
Următoarea
mișcare a fost evidentă. Dacă putem crea o mască ce face o persoană să
pară ușor mai atractivă, de ce să nu creăm o mască ce poate face o
persoană mult mai atractivă? Antreprenorii au răspuns cererii cu măști
excesiv de atractive, înfulecate de neostoita foame a vanității.
Bineînțeles, utilizatorii acestor măști s-au confruntat mai apoi cu
problema părăsirii domiciliului. Apărând mascați în fața ecranului,
aceștia erau reticenți la a ieși din casă pentru a fi văzuți în forma
lor mai puțin atractivă.
Pe măsură ce
tehnologia s-a îmbunătățit, diferența de cost între fețele digitale și
măștile din rășină s-a micșorat și, curând, măștile digitale au putut fi
achiziționate, transmițând, în timpul conversației, “ceea ce era, în
esență, o fotografie statică intens manipulată.” Odată ce toți oamenii
au realizat că nu făceau alceva decât să-și trimită fețe false unul
altuia, au îngropat toată tărășenia și s-au întors la “vechiul și bunul
mod de-a telefona.”
Asemănările cu
site-urile de tip “rețea socială” precum Facebook ar trebui să fie
evidente, mai ales în ceea ce privește partea cu “manipularea intensă a
fotografiei”. Similar siguranței distrate conform căreia cineva poate
acorda atenție minimă persoanei de la celălalt capăt al telefonului –
fără teama că persoana respectivă nu-i acordă atenție, tot așa,
profilurile Facebook sunt create în ideea că oamenii chiar se vor uita
la ele – ceea ce, de fapt, se întâmplă foarte rar. Utilizatorii Facebook
aproape că nu acordă niciun fel de atenție “citatelor preferate”,
“filmelor recent văzute”, “locurilor vizitate” etc ale altora, în timp
ce continuă să ofere aceste informații despre ei înșiși.
Mai există, de
asemenea, chestiunea vanității și dorința de a ne ascunde. Eram în
liceu când Facebook a devenit disponibil pentru publicul larg.
Portretele celor de clasa a 12-a (sigur, “intens manipulate”)
reprezentau standardul de aur în materie de fotografie de profil. Mai
târziu, când Photoshop a devenit un program la fel de indispensabil
precum Calculatorul, orice fotografie putea fi manipulată pentru a ne
accentua calitățile înainte de a fi postată.
Adaugă asta la
vanitatea popularității și ajungi la apariția fotografiilor de grup la
petreceri și a “selfie-urilor” cu prietenii. Amintiți-vă că teama de a
părea antipatice le-a împins pe personajele lui Wallace să caute măști.
Ce poate fi mai agreabil decât o poză cu gașca de prieteni în timp ce te
distrezi? Ironia, bineînțeles, dacă ați participat vreodată la astfel
de întâlniri și ați observat cum se procedează, este că fotografiile
transmit, de fapt, o minciună destul de mare.
În “Rețeaua
Sociala”, personajul lui Sean Parker declară în fața unei audiențe
fermecate de studenți că, cu ajutorul Facebook, poți să mergi la o
petrecere, să postezi fotografii de acolo și apoi să “retrăiești
petrecerea online. Am trăit în ferme, apoi am trăit în orașe, iar
de-acum trăim în Internet!” Problema este că e greu să “retrăiești” o
petrecere care n-a fost trăită. Adunările sociale au devenit, în mare
măsură, dominate de oameni care aranjează poze de grup și apoi le
analizează pentru a decide care e cea mai flatantă pentru Facebook. Ca
într-o după-amiază la Departamentul Foto al JCPenny, scopul este să
produci fotografii, nu să dezvolți prietenii. Site-ul care se presupunea
că trebuie să catalogheze evenimentele petrecute într-o noapte,
exercită acum un control considerabil asupra acestora. Este diferența
între echipajul unui documentar și cel al unui film artistic. Diferența
între a participa la o petrecere și a juca un rol devine foarte neclară
“datorită” Facebook. În măsura în care mare parte din petrecere este
consmumată făcând poze, camaraderia sugerată de fotografii este, de
fapt, inexistentă.
Asta e în mod
deosebit îngrijorător pentru că elimină ceea ce ar fi constituit,
altfel, o obiecție consistentă la argumentul meu. Contrar personajelor
imaginate de Wallace, care se ascundeau în case de teama de a fi văzuți
în carne și oase, majoritatea utilizatorilor Facebook încă ies din case
pentru a face lucruri în lumea largă. Dar chiar și aici, influența
website-ului se face simțită. Ca în cazul petrecerilor, aceste
activități pot fi condiționate de gândul că ceea ce se întâmplă în
privat poate fi făcut public. De asemenea, există obiceiul de a lua
Facebook cu noi oriune mergem. Pericolele smart phones – efectul lor
corosiv asupra conversației și distrugerea abilității de a sta nedistrat
pentru zece minute – au fost atât de bine argumentate, încât nu mai
trebuie să le demonstrez și eu aici.
Ce ar trebui
să menționez înainte de a merge mai departe este cât de profund tristă
este lumea lui Wallace. În această lume în care interacțiunile sociale
pot fi evitate, poate pe termen nedefinit, abuzul de substanțe abundă,
sinuciderea pare ceva firesc și fiecare persoană se simte (într-o măsură
mai mare sau mai mică) neînțeleasă. Titlul cărții, Infinite Jest (Gluma
Infinită), vine de la numele unui film atât de bun, încât privitorii îl
vor urmări neîncetat până la moarte; este atât de distractiv, încât nu
poți să-ți întorci privirea. Wallace a explicat într-un interviu că a
dorit să ridice chestiunea distracției într-o epocă în care exista
posibilitatea reală de a nu face nimic altceva în afară de a fi distrat.
Ce am accepta? Ce am respinge? Wallace însuși nu avea un televizor
pentru că “s-ar fi uitat la el tot timpul.” Cu 128 de milioane de utilizatori numai în Statele Unite, Facebook reprezintă o amenințare similară.
Odată cu
apariția comunicațiilor digitale, omul poate acum, de bunăvoie, să caute
acele canale care seamănă cel mai puțin interacțiunii umane reale.
Vorbitul poate deveni tastat. Tachinările pot deveni “pokes”. Zâmbetul
la auzul unei vești bune poate deveni “Like”. În materie de romantism,
flirtul și exprimarea sentimentelor pot fi înlocuite cu “sexting” și
pornografie. Lecția teleputerelor lui Wallace este că, în ceea ce
privește comunicarea, slăbiciunea umană va căuta calea cea mai ușoară,
chiar până la izolare autoimpusă. Paradoxul este: cu cât suntem mai
vulnerabili într-o întâlnire, cu atât mai satisfăcătoare este
întâlnirea. Dar nu putem fi vulnerabili ascunzându-ne în spatele unui
ecran.
Huxley si mulțimea docilă
Evident că un
suflet neliniștit nu reprezintă cine știe ce problemă, politic vorbind.
Nelegiuitul din Vestul Sălbatic a devenit o problemă din momentul în
care a adunat o bandă. În mod similar, o singură probă a vanității și a
bolii psihice descrisă de Wallace n-ar fi un spectacol alarmant. Dar
dacă un grup de astfel de persoane ar forma majoritatea oricărei
civilizații, atunci viciile lor private ar deveni probleme publice.
Așa se întâmplă în cartea lui Aldous Huxley, “Brave new world” (“Minunata lume nouă”).
Aici vanitatea este afișată fără perdea (Bernard Marx se simte frustrat
în legătură cu înălțimea lui pentru că este mult mai scund decât ar
trebui să fie membrii castei “Alpha”; Lenina Crowe petrece zeci de
pagini aranjându-și ținuta oricum perfectă. Linda ezită când trebuie să
apară în public cu ridurile specifice vârstei), la fel și tendința către
comunicare antisocială. În “minunata lume nouă” se fac eforturi mari
pentru a nu permite niciun moment de singurătate. Filmele “feelies” sunt
vizionate în grupuri, iar serviciile de solidaritate se asigură că
fiecare persoană își găsește sensul și scopul în prezența altora. Nicio
rugăciune nu este șoptită în privat. Nicio reîntregire sau sens nu se
cere de la ceea ce Huxley
numea, în altă parte, “temelia Ființei”. Tot sensul și toată plăcerea
pe care și le-ar fi dorit cineva puteau fi găsite în trupurile
celorlalți concetățeni ai statului mondial.
Aici trebuie
să previn o obiecție care ar putea să ducă la neînțelegerea argumentului
meu. Am vorbit mai sus despre efectul tehnologiei de a separa
persoanele, împingându-le spre izolare autoimpusă. Se poate argumenta că
izolarea voluntară, de teamă, a persoanelor din spatele măștilor
digitale este total diferită de evitarea compulsivă a singurătății. Omul
în singurătate, se spune, este cu totul altul față de omul în mulțime.
Acest lucru este fals din două motive: în primul rând, ambele sunt
similare în sensul în care ambele sunt extreme. Omul singur merge la
extrem cu izolarea lui, celălalt cu expunerea lui. În al doilea rând,
locația corpurilor nu contează la fel de mult precum starea lor de
spirit. În lumea domnului Huxley,
“fiecare aparține celorlalți”. Oamenii sunt interschimbabili și poți
să-i accepți sau să-i părăsești după plac. În lumea lui Wallace, oamenii
puteau fi părăsiți, ceea ce se și întâmpla adesea, pentru a fi
înlocuiți de alcool, droguri, adrenalina unei spargeri sau de concluzia
sinuciderii. Este crucial ca oamenii din “minunata lume nouă” să existe
unul pentru celălalt ca “funcție”, nu ca “personalitate întreagă”.
Pentru că există un paradox neplăcut în legătură cu a fi într-o mulțime:
acela că poți fi înconjurat de mii și, totuși, să fii complet singur.
Oamenii nu sunt oameni în mulțime; ei sunt parte a mediului și sunt
interschimbabili. Acesta este firul roșu între cele două cărți: în
fiecare, oamenii se văd pe ei înșiși prin aceeași lentilă spartă. Din
cauza defectului său inevitabil, la care mă voi referi în continuare, și
Facebook creează o mulțime în care fiecare e singur.
Nu numai că
mulțimile nu sunt potrivite pentru individ, dar au și potențialul de a
face rău populației. Oferindu-i-se un flux continuu de distracții,
niciun cetățean al imaginatului Stat Mondial nu găsea vreodată un moment
pentru a reflecta la starea lumii. În varianta revizuită a Brave New World, Huxley
dă exemplul (indisponibil la momentul publicării romanului) metodei lui
Hitler de a aduna poporul german în mulțimi pentru a-și înlesni
ascensiunea la putere. Difuzoarele permiteau unei mulțimi masive să audă
cuvintele lui Hitler ca și cum ar fi vorbit de lângă ea. Pentru Huxley,
acesta este un cost regretabil al tehnologiei moderne: “Niciodată n-au
fost atât de mulți manipulați de atât de puțini.” Teama lui de
maleabilitatea minților într-o mulțime nu este nejustificată. Câte
mitinguri politice preferă o mână de înțelepți în locul unei mulțimi
furioase?
Ce a făcut
mitingurile lui Hitler atât de eficiente a fost faptul că audiența era
deosebit de receptivă la cuvintele lui. Putea să spună, în fața unei
mulțimi, lucruri pentru care ar fi fost dat afară din casă dacă le-ar fi
rosit într-o vizită. O mulțime formată din persoanele nesigure și
instabile descrise de Wallace va fi deosebit de ușor de manipulat. În
mulțime, oamenii se pot pierde și pot ceda oricărei isterii li se oferă.
Dacă, prin
urmare, o mulțime poate fi definită ca o adunare de persoane care există
nu ca personalități complete, ci ca funcții specifice, atunci îmi
mențin părerea că Facebook este chiar o astfel de mulțime. Profilul de
Facebook este, indubitabil, un portret cosmetizat al sinelui. Mulți
utilizatori, inclusiv subsemnatul, și-ar dori să fie și în viața reală
atât de cool precum par pe Facebook. Existența oamenilor ca “funcții
specifice” vine din posibilitatea de a bloca, ignora sau înlătura total
acele persoane pe care le găsim dezagreabile sau chiar puțin incomode.
Și, totuși, oamenii doresc în continuare să aibă sute de prieteni pe
Facebook. Curios.
Dacă Facebook este o mulțime de personalități incomplete, ar trebui să ne îngrijoreze faptul că Facebook a manipulat, în trecut, conținutul site-ului pentru a experimenta cu stările de spirit ale utilizatorilor săi.
Manipularea emoțională intenționată a unei mulțimi este o gravă
nedreptate față de om. Imaginați-vă, pentru o secundă, că Facebook poate
face 128 de milioane de oameni să aibă o zi proastă. Pot controla cum
se simte jumătate din țară. Ce ar trebui să-i pună pe gânduri pe cei
care nu sunt de acord cu evaluarea mea și cred că au totul sub control
este faptul că orice persoană care a fost vreodată sedusă de efectele
unui artist al propagandei a făcut asta voluntar. Numai din punctul de
vedere al istoriei refuzăm stupiditatea și josnicia ei.
Facebook seamănă remarcabil de bine cu lumea imaginată de Huxley. “Minunata lume nouă”
era plină de jocuri și de filme pentru a potoli “apetitul infinit
pentru distracții” al omului. Aceste distracții puteau să-l facă pe om
să se concentreze pe ceea ce era “total irelevant”. O privire sumară
peste newsfeed-ul meu dezvăluie linkuri către liste nesfârșite de pe
Buzzfeed, ani de clipuri YouTube, top 10 al celor mai nereușite
manipulări în Photoshop, un discount special la haine de iarnă etc.,
etc., etc… Costul și îngrijorarea constau în faptul că lumea
“distracțiilor non-stop” ne îndepărtează de ceea ce contează cu
adevărat. Huxley atrage atenția că acest flux de distracții era făcut
posibil și perpetuat “prin abolirea familei”.
Omul n-a fost
făcut să fie singur, așa cum n-a fost făcut să fie parte dintr-o turmă.
Nu este nici înger, nici animal. Natura umană este astfel creată încât
grupurile mici, ca familia, sunt ideale. Huxley remarcă faptul că
Cristos a promis că o să fie acolo unde doi sau trei se adună. “Nu a
spus nimic despre a fi acolo unde mii de oameni se intoxică reciproc cu
otrăvuri de turmă.”
Domnul Huxley,
deși nu reușeste să prevadă compoziția materială a lumii noastre,
capturează, totuși, spiritul său esențial. Deși n-a prevăzut apariția
Facebook, a putut să-și dea seama că fiind tot timpul împreună, oamenii
ar putea să fie înstrăinați unul de altul, de fapt. A văzut că
interacțiunea oamenilor ca personalități incomplete ar favoriza
controlul centralizat. A realizat că a acomoda, mai degrabă decât a
controla apetitul infinit pentru distracție ar “împiedica oamenii să fie
atenți la situația politică și socială.” Pe scurt, oamenii, în
condițiile descrise mai sus, ar căuta alinare nu în prieteni și familie,
ci într-un program guvernamental. Reproducerea ar avea loc în mediul
controlat al unui laborator și evitată ca urmare a unei vieți sexuale
tot mai necontrolate. Nimeni nu ar mai trebui să fie singur; ar exista
întotdeauna o distracție pentru a-i amuza. Majoritatea oamenilor cu un
astfel de stil de viată n-ar avea nici cea mai mică idee despre cât de
mult au decăzut și nu ar obiecta nicicum la starea de fapt. Dacă această
imagine nu descrie lumea în care trăim, atunci chiar n-avem niciun
motiv de îngrijorare.
Probleme în practică
Următoare
obiecție, pe scurt: filosofia a fost dintotdeauna parazitată de o
grămadă de idei elegante, dar false. Exprimarea nu înseamnă neapărat
adevăr. Expresia “omul nu este decât o maimuță” nu modifică starea
niciunui suflet, odată rostită. De la Platonicieni până la
post-fundaționaliști, de la Anaxagoras până la Ayn Rand, filosofii au
produs idei care sunt destul de subtile, destul de istețe și destul de
greșite. Rand și restul libertarienilor au dau naștere unei teorii
despre natura umană, dar nu au putut naște un om cu o asemenea natură.
Machiavelii credea că descrie Prințul când, de fapt, descria un prinț,
și acela nepriceput. Chiar și așa, un critic poate ajunge în acest punct
al argumentului râmânând în continuare neconvins. Poate că elaborata
mea teorie despre viața socială, nuveliști distopici și rețele digitale
este un pic prea “nuvelă” pentru a părea adevărată. Se poate ca și eu,
ca Freud în studiile și în cărțile sale, să nu fac altceva decât să
aiurez. Dar dacă un lucru a eșuat în practică, cu siguranță a eșuat în
teorie. Un pod poate să fie sau să nu fie crăpat, dar un pod prăbușit
este sigur crăpat. Văzând un tren deraiat, este rezonabil să presupui că
locomotiva acelui tren a ieșit de pe șine la un moment dat.
Putem igora
tot ce-am spus până acum și, pur și simplu, să ne uităm la rețelele
noastre sociale pentru a vedea dacă ele funcționează într-adevăr sau
dacă pot fi numite, pe bună dreptate, “sociale”.
Ce constatăm
văzând acele “status updates”? Anumiți materialiști au obiceiul prost de
a forma propoziții fără subiect. În jargonul lor, “oameni ca ăștia ar
trebui să înfunde pușcăria” înlocuiește mult mai rezonabila expresie
“poliția ar trebui să-l aresteze pe acel om”. Similar, update-ului de
status îi lipsește o piesă esențială a puzzle-ului: interlocutorul.
Update-ul de status este ca un megafon digital, folosit pentru a
transmite locația în care ne aflăm sau emoția pe care o simțim unei săli
virtuale de prieteni și rude, fiecare cu megafonul lui. Un status poate
fi adresat anumitor oameni prin “tăguire” (care, pe când eram mai mic,
reprezenta o formă descurajată a exprimării artistice de joasă speță).
Totuși, chiar și acest status personalizat poate fi văzut de cei
neimplicați și seamănă prea mult cu comportamentul grosolan al găștii
zgomotoase din spatele autobuzului pentru a fi trecut cu vederea. Fie
țipăm la toată lumea (ceea ce e grosolan), fie țipăm numai către câțiva
oameni (ceea ce e nepoliticos față de ceilalți). Să nu mai spun de aceia
care folosesc frecvent update-ul de status ca pe o modalitate de a
genera compătimire și de a câștiga mult mai multă atenție decât dacă
l-ar fi lansat în cantina școlii.
Ce constatăm
când ne ciocnim de “Facebook chat”? Folosirea lui este remarcabil de
stresantă pentru simplul motiv că întreține gândul că celălalt ne
ignoră. Fără a-i vedea fața și fără a-i auzi vocea, o persoană trimite
alteia mesajul: “Hei, ce faci?”. Grație configurării curente Facebook,
care se poate, la fel de bine, să se modifice până mâine, persoana poate
să vadă dacă partenerul de discuție tastează un răspuns. Dacă
teleputerele imaginate de Wallace au spulberat iluzia că primești
atenție totală din partea celuilalt, chat-ul Facebook o spulberă ca pe
un pahar ieftin de vin. Simbolul “typing” va apărea și va dispărea și,
într-un final, poate chiar și după 10 minute, apare o replică scurtă
(“Bine”). Este ironic faptul că Facebook Chat este o actualizare a așa
numitei “mesagerii instant” când, de fapt, nu este nici foarte
“instant”, nici foarte asemănătoare unui “chat” (conversație n.tr.).
Ce vedem când
vârstnicii, care în ere demult apuse erau sursă de înțelepciune, intră
în contact cu această lume a rețelelor sociale? Vedem spectacolul
poticnirii și al confuziei. Clișeul legat de câini bătrâni și trucuri
noi se dovedește a fi adevărat. Update-urile de status ale vârstnicilor
sunt postate drept comentarii sau pe “wall”-urile altora. Caută în zadar
fotografii din cauza confuziei între “news feed” și profilul lor.
Sigur, sunt și vârstnici care se descurcă bine cu Facebook. Dar regula
generală este că nu se descurcă. Domnul Zuckerberg continuă să-și
“îmbunătățească” platforma pentru ca automatismele de operare să nu se
formeze. Este asemenea omului hain și, din fericire, fictiv care-i tot
mută mobila lui Hellen Keller.
Conversația cu
privire la natura cosmosului s-a iscat de când omul a început să
vorbească. Ce găsim atunci despre religie pe Facebook? Foarte puțin. O
memă pe care am urmărit-o declară pe față: “Zero. Numărul de situații în
care mi-am schimbat părerea din cauza a ceva ce-am văzut pe Facebook.”
Gândul că convertirea religioasă sau chiar persuadarea intelectuală ar
trebui să fie intenționat evitate este dureros și ciudat. Tocmai
poveștile despre convertiri sunt cele mai agreabile auzului și cele mai
pline de sens. Chiar și poveștile despre convertiri seculare respectă
acest adevăr. “N-am fost dintotdeauna vegan” sau “Totul s-a schimbat din
ziua în care am inceput meditația”. Omul obișnuit, în viața lui
obișnuită, adoră să-și schimbe părerea și să fie înconjurat de oameni
care îl pot determina să facă asta. Întregul scop al unui editorial este
de a-i persuada pe cei persuadabili. Cum adică trebuie să părăsim
această experiență specific umană la intrarea pe Facebook?
În sfârșit,
cum rămâne cu efectul Facebook asupra unei experiențe și mai umane:
cultivarea iubirii? Logodindu-mă recent, am fost intrebat de mai mulți
oameni, într-o succesiune amețitoare, de ce nu am oficializat logodna pe
Facebook. Când a devenit Facebook notarul public al inimii? Nu e ciudat
că legitimitatea unei iubiri trebuie să stea pe umerii unui site de
nici 10 ani? Oare un schimb de promisiuni între iubiți nu înseamnă nimic
dacă nu este declarat public, în mediul digital? Logodnica mea și cu
mine am făcut eforturi mari pentru a anunța personal logodna pritenilor
și rudelor. Am vrut să fim acolo, cu ei, pentru a le împărtăși bucuria –
sau mâhnirea – pentru a le arăta că ne pasă căutând întâlnirea față în
față. Ne-am îndoit de întelepciunea deciziei noastre când mulți,
inclusiv câțiva membri ai familiei, ne-au întrebat de ce nu ne-am
anunțat logodna online pentru a evita bătaia de cap. Ce spune asta
despre obiceiurile sociale cultivate pe Facebook?
Înapoi la fețe
Ceea ce susțin
că pierdem pe Facebook este recunoașterea alterității. Ca să împrumut o
frază din Edith Stein, “nu vedem nimic altceva în jurul nostru decât o
lipsă fizică de suflete și trupuri fără viață”, ceea ce face empatia
imposibilă. Departe de a fi un “progres”, această atitudine este o
regresiune.
G. K.
Chesterton scria despre șerbul medieval că se poate să fi fost un
“taburet”, dar trebuie să fi fost măcar un taburet cu rădăcini. În
legătură cu atitudinea lordului față de șerb, sau a stăpânului față de
scalv, el scrie:
Sunt convins că nicio ființă umană, păgână sau creștină, nu s-a gândit vreodată la o altă ființă umană ca la un scaun sau o masă. Mintea nu se poate baza pe ideea că o cometă este o căpățână de varză; sau pe ideea că un om este un taburet. Niciun om nu a fost vreodată inconștient de prezența altuia – sau chiar indiferent la părerea altuia. Doamna despre care se spune că s-ar fi mândrit cu nepăsarea ei vis-a-vis de nuditatea în fața sclavilor de sex masculin se dădea mare – sau intenționa altceva.
Scriitori mai
buni decât mine ne-au atras atenția asupra acestui lucru, dar el
reușește încă să ne surprindă: faptul că doamna se poate acum mândri cu
nepăsarea ei pentru că ochiul sclavului a fost înlocuit cu obiectivul
propriului telefon. Imaginile încărcate de sexualitate, atât sugestive,
cât și explicite, abundă pe Facebook și pe alte rețele sociale. Circulă
acum prin cantinele școlilor poze cu fete care nici n-ar fi visat să
pășească goale pe-acolo.
Facebook,
filtrând persoana prin intermediul unui profil, a facut posibil ceea ce
era, potrivit lui Chesterton, imposibil în orice epocă, cu excepția
epocii noastre. Acum este posibil să te gândești la o altă persoană ca
la un obiect, o pictură drăguță sau, pur și simplu, un taburet. Xerxes
avea nevoie de jumătate de duzină de spinări îndoite pentru a coborî de
pe tron. Dar cum rămâne cu obiceiul, mai sus menționat, de a colecționa
prietenii pe Facebook și anxietatea de rigoare în cazul în care nu se
ating cifre de ordinul sutelor? Nu seamănă inflamatele noastre ego-uri
mai mult cu Regele Eglon, a cărui grăsime a înghițit sabia înfiptă în
ea? Oare nu este folosit fiecare prieten drept scăunel care să sprijine o
bucățică a ego-ului inflamat? Dacă ne tratăm unul pe altul în felul
ăsta, doar timpul ne mai desparte de personajele lui Wallace, de
“minunata lume nouă”. Fără să-i vezi, într-adevăr, pe ceilalți, mintea
se întoarce către sine. Îl puteți citi pe Wallace pentru a vedea
consecințele. Fără să-i apreciem pe ceilalți ca scopuri în sine, ci
crezând că ne aparțin în întregime, polisul se transormă într-o masă
frenetică de libertinaj sexual și conformare politică forțată. Pentru a
vă face o idee, îl puteți citi pe Huxley.
Pentru a ne
îndepărta de predicțiile autorilor distopici și pentru a urma o abordare
mult mai umană în relațiile dintre noi, trebuie să regăsim ceea ce
lipsește din Facebook. Ironia cu Facebook (“Cartea Fețelor”) este că
fețele lipsesc cu desăvârșire.
Explicația lui Roger Scruton legată de fețe, din Gifford Lectures 2010,
ridică toate întrebările corecte și ireductibile. Amintiți-vă fiorul pe
care îl simțeați în copilărie când, fixându-vă privirea în întuneric,
vă imaginați, pentru o secundă, că o altă față vă privește la rândul ei.
“Cine-i acolo?”, strigați. Dar, neprimind niciun răspuns, vă uitați mai
bine pentru a vedea că ceea ce semăna cu o față devine o lampă, un
scaun, colțul unei ferestre și o cămașă mototolită, aruncată la
întâmplare. Cine-i acolo? Absolut nimeni. Dar amintiți-vă acum
experiența și mai palpitantă de a privi către o bucată de carne
imaginându-vă că părțile componente – ochi, urechi, nas, gură, obraji,
frunte și bărbie – devin o față, o față care vă privește la rândul ei.
Această față umană nu mai poate fi apoi descompusă în părți componente.
“Fața” din cameră a fost aprinsă de lumina lunii, adică din afară. Fața
umană se aprinde dinăuntru, de unde și ideea comună că “privim afară”
către lume. “Cine-i acolo?”, întrebi această față umană și ea îți
răspunde cu un ecou al vorbelui lui Dumnezeu către Moise: “Eu sunt.”
Dacă ar fi să
determinăm cuvintele transmise în mod invariabil de un profil Facebook,
sunt destul de sigur că acestea ar fi “Am fost.” Sinele nostru pe
rețelele sociale este întotdeauna un sine din trecut și nu generează
nicio lumină. Postările, fotografiile, comentariile și toate celelalte
sunt datate. Chiar și “mesageria instant” introduce un decalaj între
emisie și recepție, între a vorbi și a auzi, între cel care încearcă să
se facă înțeles și cel care încearcă să înțeleagă. În conversația
față-în-față, momentul prezent este ținut în tensiune, ca o funie în
odgon. Fața celuilalt exercită o forță asupra noastră aici, acum și în
mod continuu. Cuvintele pot fi alese cu grijă înainte de a fi rostite,
dar fața persoanei care reflectează la ce cuvinte ar trebui să-și aleagă
spune și ea ceva. Fața ei spune “Vreau să-ți vorbesc pe înțeles”, care
derivă din “Îmi pasă de tine.” Numai într-o întâlnire față-în-față
momentul prezent este împărtășit. Aceasta este problema ireductibilă a
rețelelor sociale și a tehnologiei: înlocuiesc prezentul cu trecutul.
Cunoscând numai acțiunile trecute ale unei persoane, ne întoarcem cu mai
multă ușurință la ceea ce este tot timpul prezent, în speță la
propriile noastre gânduri, sentimente și temeri. Pe scurt, întorcându-ne
către rețele sociale ne întoarcem, inevitabil, către noi înșine. În
încercarea de a fi sociali, sfârșim prin a fi singuri.
Autor:
John Goerke
Traducere
de
Cristina Lee
după
Sursa:
Cuvinte cheie :
